M-am născut în martie 1944, în plin război în România. Când am crescut, mama ne-a povestit, mie si surorii mele, că veșnic erau alarme și atunci ne ducea în pivniță, adăpostul din acea vreme. Era frig în România în acel martie și mama nu avea lapte. Bunica, o femeie curajoasă, ieșea în timpul bombardamentelor să procure lapte de la o femeie care avea o vacă. Tata era temporar în Transnistria, ca medic. Bagajele erau pregătite în eventualitatea că vom fi deportați şi noi. Mama își cam închipuia care va fi soarta ei și a noastră în acest caz. Nu au apucat să ne deporteze. Dar oare ce au simțit părinții și bunicii noștri? Și de ce, auzind alarmele de acum, reînvie în fața mea acea pivniță și grija celor din jur? Și dacă pe atunci eu nu înțelegeam nimic, oare ce simt supraviețuitorii lagărelor naziste când aud alarma? Oare chiar există fenomenul eternal return care presupune că fiecare eveniment în viața unei persoane, fiecare bucurie, durere, gând și moment se va repeta mereu, iar și iar? Acum, la bătrânețe, nu ne mai sperie alarma, chiar dacă ne mișcăm mai greu și avem nevoie de ajutor. Copiii și nepoții noștri lucrează, uneori de acasă, uneori merg la locul de muncă. Dacă îi întrebăm ce fac, ei ne răspund: „Ce să fie? Totul e în regulă.”Read more…