Și totuși, kurzii…

Kurzii, care numără 35-40 de milioane de oameni, sunt cel mai mare popor fără țară. Sunt răspândiți în patru țări: Turcia, Irak, Siria și Iran. Visul lor constă în înființarea unui stat, sau cel puțin dreptul ca în fiecare teritoriu în care reprezintă majoritatea populației să se bucure de autonomie administrativă, economică, etc. Pe teritoriul Turciei trăiesc 14 milioane de kurzi, 17% din populația țării. Nenumărate conflicte au caracterizat relațiile kurdo-turcești, care au provocat victime, epurări etnice, deportări. În Turcia este interzisă folosirea limbii kurde, nu sunt ziare în această limbă și nici școli în care copiii kurzi să poată învăța limba maternă. În Irak kurzii care reprezintă 14% din populația țării au fost supuși terorii de stat, peste 150.000 dintre ei fiind măcelăriți pe timpul prezidenției lui Saddam Hussein. În Siria kurzii reprezintă 10% au luptat cu aliaţii împotriva Statului Islamic şi după înfrângerea acestuia şi-au format o autonomie…Read more…

Media: dictatura democrației – un rău necesar?

Informațiile pe care le primim în fiecare moment le datorăm mediei libere, care reprezintă stindardul democrației. Google Dicționary definește dictatura nu numai ca o formă de dominare absolută, statală sau guvernamentală, ci și ca o autoritate absolută în orice domeniu. Termenul ”Democrație” vine din limba greacă și înseamnă “condus de popor”. În perspectiva contemporană, democrația înseamnă nu numai că guvernul și instituțiile statale sunt alese de majoritatea populației, dar și respectarea drepturilor fiecărui individ, fie că el aparține majorității etnice, sociale sau politice ale populației, sau este membru al unei minorități. De exemplu o țară unde se practică discriminarea unor minorități, cum ar fi homosexualii sau transgenii, nu poate fi considerată cu adevărat o democrație. Media are un rol important în educație, divertisment și publicitate, dar folosește și ca un podium pentru propaganda politică. Majoritatea mediei mondiale, cea din țările dictatoriale, este cenzurată. Chiar și în țările în care media se exprimă liber, informația transmisă este adeseori falsă și înșelătoare…Read more…

Președintele Trump pus sub acuzare

Președintele american poate fi îndepărtat din funcție de către Congres (ramura legislativă a guvernului), care îl pune sub acuzare pentru abateri grave în activitatea sa. Cazul se dezbate pe rând în cele două camere ale Congresului – Camera Reprezentanților și Senat. De curând, după dezbateri aprinse, Camera Reprezentanților, dominată de democrați, a votat să să pună sub acuzare pe președintele republican Trump. Este posibil ca votul din Senat, dominat de republicani, să nu fie în defavoarea președintelui, care își va menține în continuare funcția. Membrii Congresului fiind în majoritate avocați de meserie, să lăsăm deoparte argumentele avocățești cu ajutorul cărora ei justifică afilierea la poziția partidului de care aparțin (democrații, sunt pro- iar republicanii anti-acuzare) și să judecăm obiectiv faptele, fără a le separa de realitate.Read more…

Sinagoga din Affaltrach

Affaltrach este un sat la cca. 50 km nord de Stuttgart. El aparține administrativ de comuna Obersulm, (fiind totodată reședința comunei), din Baden-Württemberg. Ca dovadă a prezenței locuitorilor evrei, cel mai autentic loc este cimitirul evreiesc. Cel mai vechi mormânt identificat aici datează din anul 1670. Ultimele înmormântări au avut loc în primăvara anului 1942. În conacul din Eschenau, unul dintre satele comunei, s-a constituit un azil de bătrâni, unde au fost aduși cu forța 122 de persoane. 11 dintre ei au murit și au fost înmormântați în cimitirul din Affaltrach, restul au fost deportați în lagărul de la Theresienstadt, de unde s-a întors o singură persoană, toți ceilalți au fost uciși.La început ei aveau o casă de rugăciune, unde se adunau de șabat și de sărbători. Unul din locuitorii mai înstăriți ai satului a donat comunității nu numai propriul său teren de casă, dar a făcut și o contribuție financiară importantă. Astfel a fost inițiată construcția unei sinagogi de țară, care a fost inagurată în 1851.Read more…

Ce te face să te simți acasă

După 28 de ani simt că mi-am încheiat toate răfuielile cu el. Că în sfârșit m-a acceptat și că și eu îl cred al meu. M-am mutat la Cluj înainte să împlinesc 18 ani și primul contact a fost rece. Peste măsură. După verile calde și luminoase de la Brăila am nimerit în plină toamnă clujeană, cu frig, ploi nesfârșite și ceață. Frig în cămin și frig în clădirea mohorâtă de pe Horea, la Filologie. Umblam zgribulită pe străzile din centru care mi se păreau toate la fel și prin care mă rătăceam invariabil în primele săptămâni. Crescută la câmpie, dealul pe care-l aveam de urcat în fiecare zi până la căminul din Hașdeu era prea abrupt, pus în calea mea special să-mi scoată sufletul. Tăiețeii cu nucă și supa de gulii de la cantină erau de neînghițit. Iar pe stradă nu întâlneam niciodată pe nimeni cunoscut. Read more…

La vita è bella – Amintirile unui medic începător

Facultatea m-a înzestrat cu o bază teoretică solidă, care mă ajută până astăzi să înțeleg în profunzime fenomenele medicale. Îmi lipsea însă practica. Nu văzusem destule cazuri urgente și mai ales nu eu eram cel care trebuia să le rezolve. Sistemul din Israel este mai practic, fiindcă un an de stagiu îl petreci la spital, unde înveți multă practică medicală, fiind sub supraveghere permanentă, ca să ți se corecteze eventualele greșeli, pe când în România de atunci stagiul se făcea de obicei la țară, singur pe “câmpul de luptă”, învățând de la cine apucai: sanitar, felcer, moașă, etc. Presupun că sistemul s-a schimbat între timp și în România. Mai era și neîndemânarea medicilor începători. În România, procedeele manuale, cum ar fi inserția de infuzii intravenoase sau cusutul unei plăgi, erau efectuate de surori. În vacanța de după anul cinci am făcut o lună de practică medicală la Uivar, o comună din apropierea Timișorii. De când am venit și până la sfârșitul lunii, medicul local nu și-a mai făcut apariția, așa că eu eram medicul “atotputernic” (fără diplomă) peste toată comuna. Am învățat multe de la un felcer neamț mai în vârstă. Comuna avea un mic spital-sanatoriu, unde am devenit un apreciat spălător de cerumen / destupător de urechi. Read more…

Mi-e dor să fiu răcită cobză

Ochiurile din farfurie par prinse într-un dans. Se apropie, se îndepărtează, se leagănă, se rotesc. Am pus un miez de pâine în mijlocul gălbenușului, dar n-am putere să întind mâna și să-l bag în gură. Durerea de gât de ieri seară a devenit insuportabilă. Nu pot înghiți deloc și mă simt sfârșită. Sunt convinsă că de la Vecinu’ Costică mi se trage. El mi-a dat ieri o bucățică de covrig uscat, care m-a zgâriat pe gât. Zgârietura aia e de vină. Tot pe masă în fața mea e cocoșul jumulit de pene și pârlit la flacăra gazierei. Așteaptă să fie băgat în oală la fiert. Cu el așteaptă și Tanti Neculina să termin de mâncat. Mă tot îndeamnă să mestec mai repede, dar vocea ei ajunge la mine ca un murmur îndepărtat. Nu-mi place să stau la Tanti Neculina, deși din când în când ai mei mă îndeamnă să dorm la ea o noapte sau două ca să-i țin de urât. Când se deschide ușa și în bucătărie intră Bunică-mea, un val de căldură recunoscătoare mă cuprinde. Îmi spun că atâta o să plâng și o să jelesc până când o să i se facă milă și-o să mă ia acasă. Read more…

Unde sunt microbii de altă dată

Tatăl Simonei lucra în construcții undeva pe afară. În Libia, dacă nu mă înșel. Venea foarte rar acasă, cam o dată pe an, dar atunci era sărbătoare. Aducea tot felul de bunătăți, ciocolată, napolitane cu cremă de cafea, bomboane mari și mici, dar parcă de nimic nu ne bucuram mai tare ca de gumele de mestecat cu suprize, Tipi Tip. Tipi Tip era un pitic năsos și cu ochelari a cărui limbă nu o înțelegeam, dar asta conta prea puțin. Desfăceam tacticos ambalajul, cu grijă să nu îl rupem cumva, și ne uitam cu un soi de evlavie la pătrățica de gumă, care avea niște șanțuri adânci imprimate pe o parte. Surprizele erau de regulă benzi desenate cu texte pe care nu le știam citi. Dar erau atât de colorate și frumoase, că petreceam ore în șir analizându-le. Și încercând să ghicim ce-și spun Tipi Tip și nevasta lui, o doamnă cu ochelari rotunzi și gura pungă, exprimând o veșnică acreală. Momentul când în sfârșit te simțeai pregătit să bagi guma de mestecat în gură era amânat multă vreme, pentru ca plăcerea să nu se termine cu una cu două.Read more…

Va mai fi sărbătoare pe strada noastră

Actualmente trăim o pandemie a infecției cu un virus care până acum nu l-am băgat în seamă, nici măcar după epidemia de SARS. Viața modernă, globalizarea, ușurința cu care ne deplasăm dintr-o țară în alta, de pe un continent pe altul, a dus la realitatea de azi: Nu trăim doar în țara noastră, trăim pe întreg globul pământesc. La început problema epidemiei actuale a fost doar a chinezilor, dar în scurtă vreme ea a devenit problema noastră, a tuturor celor care trăim pe această planetă. Mii de oameni se îmbolnăvesc zilnic, multe vieți umane sunt pierdute. Este o criză economică asemănătoare celei din 2008. Mulți oameni își pierd slujbele, numărul șomerilor crește mai rapid ca numărul celor infectați. Își va reveni oare economia mondială? Omenirea a mai trecut prin crize economice de acest fel și și-a revenit mai devreme sau mai târziu. Nu uitați însă că nu sunteți singuri, milioane de oameni sunt în aceeași situație. Spiritual nu sunteți izolați.Read more…

Ultimul dar al tatei (*)

Tata nu m-a bătut decât o singură dată în viaţă, în anul acela, de Pesah, adică de Paştile evreieşti. În fiecare an, de Pesah, primeam câte o rochiţă nouă. În anul acela, 1936, mătuşă-mea Frida îmi cususe un hălăţel de glott negru, lucios, cu guleraş alb, pe care mama îl brodase cu fir roşu. Aveam funde roşii în cosiţe, pantofi de lac şi şosete albe. Toată înaintea de masă mă plimbasem, aşa frumos gătită, cu prietenele mele din colonie. După amiaza am plecat cu tata, în vizită la bunica dinspre mama şi celelalte rude. Toată lumea mă lăuda ce frumos eram îmbrăcată şi mă îmbiau să mănânc azimă şi hremzli. Când am pornit către casă începea să se întunece şi era răcoare. Tata grăbise pasul, probabil că se temea că mama avea să ne certe pentru întârziere. Eu aveam chef de joacă şi ajungând pe teritoriul coloniei am ţâşnit de lângă tata şi am început să sar într-un picior pe traversele de la calea ferată îngustă. Tata îmi striga să mă opresc pentru că am să mă împiedic şi am să cad, dar eu nu-l ascultam. La un moment dat am întors capul către el, m-am poticnit şi am căzut. Read more…

Sustenabilitate și captivitate

La jumătatea lunii decembrie 2019 am lansat o revistă științifică despre sustenabilitate. Întrebarea majoră adresată în articole ar fi, cum să-și satisfacă omenirea necesitățile de consum, atât în materie de bunuri cât și cele alimentare, fără a periclita viitorul generațiilor următoare? La mai puțin de două săptămâni de la mediatizarea noului for științific, la Wuhan a apărut o epidemie de origine necunoscută, care avea să devină pandemie. În scurt timp lumea a devenit complet nesustenabilă, economia, viața culturală, inclusiv cea familială. Am schimbat conținutul editorialului, conferindu-i titlul Tolstoian de Virus și pace. Mă conformez recomandării unui virolog american și de o lună zile stau în izolare completă. Un prieten mai tânăr, purtând mască de protecție, mă aprovizionează cu cele necesare. I-am cerut alimente în cantități limitate, întrucât dispun de spații de depozitare restrânse, iar frigiderul meu este doar de mărime mijlocie. Locuința fiind închiriată, mă bucur că este utilată cu mașini casnice și nu mă pot plânge de mărimea frigiderului. Timp de doi ani s-a dovedit suficient de încăpător, întrucât aici, în centrul Budapestei, la distanță de o șchioapă de stația de metro Astoria, funcționeză nu mai puțin de cinci magazine alimentare, la numai de cinci minute pe jos. ..Read more…

Privind spre noiembrie 2020

Din cele relatate de media, aleg o pagină numită Burisma. Acesta este numele unei companii ucrainene de explorare și producție a gazelor . Guvernul ucrainean luptând împotriva corupției a avut în vizor și această companie. Interesul prioritar al guvernului american este ca țările care primesc ajutor american să lupte împotriva corupției locale, iar Ucraina beneficiază de ajutor. Fireşte, procurorul general al Ucrainei a început anchetarea activității acestei mari companii. Pentru un neavizat, intervenția vicepreședintelui american Joe Biden, înainte de reîntoarcerea din Ucraina pare ciudată. Acesta a declarat, în fața camerelor de luat vederi : “aveți șase ore până la plecarea mea. În acest interval doresc demiterea procurorului general. Condiționez de asta primirea ajutorului american “. Următoarele detalii sunt relevante: Hunter Biden, fiul vicepreşedintelui – fără a avea studii sau experienţă în domeniu – făcea parte din consiliul de administraţie a companiei, fiind plătit cu milioane de dolari. De altfel, acesta recunoștea cu sinceritate că poziția respectivă o primise datorită numelui pe care-l poartăRead more…

Vulnerabilităţile demografice ale Israelului

Har Domnului, potrivit Institutului Central de Statistică din Israel [1]la sfârșitul lui ianuarie 2020 populația țării se ridica la 9.152.100 de suflete, din care 74,24% erau evrei, adică 6.697.000 de persoane. Cea mai vastă minoritate o constituie arabii care reprezintă 20,95% din locuitorii statului, adică circa 1.890.000 de oameni. Restul de 4,81%, adică 434.000 de indivizi sunt constituiți din: creștini, druzi, armeni, circasieni, samariteni, etc., apoi evrei nerecunoscuți ca atare conform legilor halachice, precum și neevrei căsătoriți cu evrei. Alte aspecte îmbucurătoare ale evoluției demografice israeliene sunt: rata de creștere demografică anuală de 2% care este de trei ori mai mare ca cea din țările OECD (0,6%), speranța ridicată de viață – 80,7 ani la bărbați și 84,6 ani la femei, ponderea ridicată a copiilor între 0 și 14 ani în structura populației – 27,3% și rata de fertilitate ridicată, de peste 3 la femei. Din anul 2000 populația Israelului a crescut de la cca.6 milioane la peste 9 milioane de suflete, această creștere cuprinzându-i și pe noii olimi (imigranți), o altă evoluție fundamentală îmbucurătoare. În dosul acestor tendințe pozitive se desfășoară în paralel și procese negative….Read more…

Scenarii pentru viaţa noastră post-pandemie

La fel ca toată lumea din zilele noastre, aștept și eu cu nerăbdare relaxarea restricțiilor de mișcare și întoarcerea treptată a vieții pe un făgaș normal. Nu mă îndoiesc că va fi un proces îndelungat și probabil marcat de eșecuri temporare, dar tendința de diminuare a pandemiei actuale este evidentă. Pe de altă parte sunt convins că nu vom mai trăi ca înainte; pandemia a avut un impact prea mare și de durată prea lungă asupra tuturor aspectelor vieții noastre, nu numai asupra sănătății, ci și asupra veții sociale și economice. Cine știe când vom putea pleca din nou în vacanță, când vom putea merge nestingheriți pe jos, cu mașina, cu trenul, cu vaporul sau cu avionul oriunde vrem. Nu știm dacă ne vom mai întâlni vreodată la un păhărel cu prietenii, ca să nu mai vorbim de întâlniri mai intime…M-aș bucura să dau răspunsuri la aceste întrebări, dar pentru că din păcate nu sunt profet, am căutat părerile altora, care pretind că știu mai mult în acest domeniu. Printre ei se află Zukunftsinstitut (Institutul Viitorului), o companie înființată în 1998 la Frankfurt pentru a cerceta schimbările și tendințele care apar în lumea de azi, de a le proiecta în viitor și de a identifica pericolele, dar și oportuniățile care se prezintă în viața economică și socială. Acest institut a prezentat patru scenarii posibile legate de felul în care ar putea arăta viețile noastre, luând ca punct de plecare situația actuală. Read more…

Botoşani, 7 aprilie – 23 August 1944

Fiind interesată de tot ce se referă la orașul Botoșani, orașul unde s-a născut mama, unde am urmat clasa a V-a și a VI-a de liceu, unde trăiau bunicii și multe rude și unde am ajuns după deportare, am dat peste un articol de ziar, o poveste a orașului pe care nu o cunoșteam. Ea se referă la perioada 7 aprilie – 23 August 1944, despre care nici chiar localnicii nu știu prea multe. Eu am ajuns la Botoșani în 2 mai 1944, am trăit din plin evenimentele din acea vreme și țin minte unele lucruri care poate ar servi la lămurirea acestui episod controversat din istoria orașului. Nu de mult a apărut următorul articol în Adevărul localintitulat Cum a apărut Republica Sovietică Evreiască Botoşani. Istoria „statului autonom“ nebunesc proiectat de Ana Pauker în nordul Moldovei. Autorul atribuie Anei Pauker această idee și ea ar fi avut loc sub oblăduirea trupelor sovietice, după retragerea armatei române și a celei germane pe linia defensivă Rădăuți – Suceava – Fălticeni – Tg. Neamț – Pașcani – Tg. Frumos – Iași. Autorul afirmă că la Botoșani au rămas numai evreii, care i-au primit pe sovietici cu flori, apă și multă bucurie și pe acest fond s-a putut crea, deși pentru scurt timp, Republica Autonomă Evreiască Botoșani…Am citit și numeroase postări pe acest subiect, interesante ca poziționare actuală, unele și cu tentă antisemită. Care să fie subtextul apariției în presă după atâta vreme a acestui subiect neadevărat și controversat? Numai interes de senzațional și rost de o audiență mai mare? Când am ajuns eu la Botoșani, în 2 mai 1944, locuitorii orașului erau încă speriați de bombardamentul din 7 aprilie, odată cu intrarea armatei sovietice în oraș. Am mai văzut multă vreme urmările bombardamentului. Locuitorii își petreceau cel puțin o parte din noapte în pivnițele transformate în adăposturi.Read more…

Scrie-mi un post-it dacă pleci

Bunicul era milițian și lucra la Evidența Populației. Pentru că avea un scris caligrafic desăvârșit, primea de lucru și acasă. Chiar și după pensionare. Probabil că jumătate din buletinele eliberate la acea vreme la Brăila fuseseră completate de el. Intra în curte cu niște cutii imense pe care un șofer i le aducea până la poartă. Acolo erau fișele și buletinele încă necompletate. Erau scrise cu tuș, iar înainte să merg la școală nu mi se părea joacă mai fascinantă decât să scârțâi cu penița pe hârtie. Mă minunam cum reușea Bunicul să înșiruie literele rotund și ordonat, când penița mea părea să aibă viață și voință proprii: se crăcăna, se îndoia, găurea hârtia și lăsa pete mari și negre de tuș în mijlocul paginii. Pete pe care le numeam purcei. Condeiul era lung și negru și-mi plăcea să-i rod solemn capătul, prefăcându-mă că mă gândesc la idei complicate pe care să le aștern pe hârtie. După ce am început să merg la școală, scrisul nu mi s-a mai părut deloc distractiv. Învățătoarea mă certa permanent că scriu urât, iar acasă părinții erau uimiți. Read more…

Primul ambasador al statului Israel în România

Primul ambasador al statului Israel în România, pictorul Reuven Rubin, era originar din Galați. L-am întâlnit la dineul pe care domnia sa l-a oferit la Athénée Palace, (azi hotel și restaurant Hilton), restaurantul care pe atunci și încă mult timp după aceea a fost emblematic pentru evenimentele importante care se petreceau la București. Ca studentă, mâncam de obicei la cantina studenților evrei din strada Sf. Ioan Nou. Cine își mai aduce aminte de această stradă și de cantină?! Cred că această cantină exista de pe timpul când studenții evrei nu aveau voie să învețe la școlile de stat și în virtutea inerției a mai funcționat o perioadă și după aceea. Eu am mâncat acolo o bună bucată de timp. Strada a dispărut, bineînțeles și cantina, am găsit-o doar în unele fotografii de pe Facebook, care amintesc de cartierul evreiesc de altădată. Într-o seară din primăvara anului 1949, nu știu exact data, întorcându-mă pe jos de la masa de seară – locuiam aproape, tot în cartierul evreiesc – soțul meu mi-a spus că avea o invitație de la ambasada Statului Israel, cu ocazia venirii primului ambasador. Eram invitaţi la restaurantul Athénée Palace, chiar în aceeaşi seară. Deși eram obosită și sătulă (măncasem o iahnie de fasole), eram atât de curioasă să văd acest spectacol, pentru mine necunoscut, încât am acceptat. Problema era că nu aveam rochia corespunzătoare și am îmbrăcat ceva nepotrivit. Soțul meu lucra la revista săptămânală în limba idiș Ikuf Bletter, scoasă de Comitetul Democrat Evreiesc (o extensie pentru evrei a PCR). În această calitate primise invitația. Read more…

Dacă nu-mi port singur de grijă

Într-o vară am făcut o călătorie în Austria și am poposit lângă lacul Wolfgangsee. Minunat peisaj! Pe plajă era foarte puțină lume. Stăteam la umbra copacilor, când la un moment dat o pereche care stătea cu câțiva metri mai încolo ne-a chemat să lângă ei. Erau nemți de vreo 60-65 de ani, foarte sociabili. Auzindu-ne vorbind limba maghiară, erau curioși să afle de unde venim. Le-am răspuns că suntem din Israel, originari din România. Am schimbat câteva fraze în germana noastră care șchiopăta. Atmosfera era plăcută. La un moment dat femeia ne-a spus: – Vreți să vă prelungiți concediul? Veniți la noi. Avem o vilă frumoasă, cu grădină. Copiii sunt plecați. Vă punem la dispoziție un întreg apartament. – Și unde stați? – Noi stăm la Dachau, a răspuns femeia. E foarte frumos la noi. O să vă placă. Read more…

Viața bate filmul

Titlul nu este deloc original și nu pretind că eu l-aș fi inventat. Răsfoind printre amintiri, lucru pe care-l fac tot mai des de când sunt singură, am dat de un personaj, prieten bun al soțului meu și ca atare și al meu, domnul Șulem Rubinger, a cărui viață se potrivește perfect cu titlul articolului de față. O viață ca a lui merită cunoscută de baabelieni. De ce acum? Nu prea știu, dar gândindu-mă la cei care-și fac vacanța la mare, mi-am amintit că odată, prin anii 60, el m-a învățat să înot. Ce n-au putut face alții, el a reușit. Nouă zile s-a căznit și în a zecea noapte am visat că știu să înot și de atunci chiar știu. Ce e și cu subconștientul! Dar nu aceasta este tema acestui articol. Vreau să relatez o simplă poveste de dragoste care m-a impresionat mult. Șulem Rubinger era bucovinean, din Cernăuți, un muncitor autodidact. Lucra la o fabrică de oglinzi și era un social democrat convins, bundist. Știa perfect idiș, germana și destul de bine româna. Chiar a apucat să-l cunoască personal pe Eliezer Stainbarg, poetul și fabulistul genial care a murit în 1932. Eu l-am cunoscut pe domnul Rubinger mult mai târziu. Era om însurat, cu soția grav bolnavă, întors din Uniunea Sovietică, dezamăgit de realitatea de acolo.Read more…

In memoriam

Institutul Internațional de Teatru sau ITI, cum era cunoscută această organizație în toata lumea, a fost înfiinţat în 1948 la Praga. Cu timpul centrul s-a mutat la Paris, unde era mai accesibil. Aceasta organizație a creat o platformă pentru a discuta și a rezolva probleme legate de – cum era de asteptat – teatru. Nu avea nicio culoare politică și nu făcea propagandă de niciun fel. Oameni de teatru, dramaturgi, regizori, actori din toate colțurile lumii se întâlneau o dată pe an, de fiecare dată în altă țară, pentru a se cunoaște și a dezbate probleme legate de repertoriu, stil de interpretare și pentru a aborda diferite probleme specifice artei dramatice. În 1963 congresul s-a ținut în Israel, la tânărul Teatru Municipal din Haifa, înființat cu doar 3-4 ani înainte, dar care raportase deja prestigioase premii internaționale cu producții precum Cercul de Cretă Caucazian de Bertolt Brecht, sau Rinocerii de Eugen Ionescu. Au sosit mulți delegați din toate colțurile lumii. Au venit din Franța, Anglia, Uniunea Sovietică și Statele Unite, ca să menționăm numai câteva țări. Din România au sosit doi delegați: cunoscutul actor Radu Beligan și regizorul de renume mondial Liviu Ciulei.Read more…