Într-un final, am decis să depun şi eu cererea pentru obţinerea indemnizației prevăzute de Legea din 4 iunie 154/2021, pentru urmaşii persoanelor persecutate, din motive etnice, în timpul regimurilor instaurate în România cu începere din 6 septembrie 1940 şi până în 6 martie 1945. În perioada mai 1944 – aprilie 1945 tata a fost deportat la Auschwitz şi Buchenwald, dar anterior fusese în detaşamentul de muncă pentru evrei al armatei maghiare. Dacă pentru detenţia din lagărele naziste aveam documente, pentru perioada din detaşamentul de muncă nu am putut obţine nicio dovadă. Atât arhivele statului ungar, cât şi arhivele armatei din Ungaria au răspuns negativ cererii mele, argumentând că toate actele s-au pierdut în învălmăşeala şi dezordinea retragerii armatei maghiare din Transilvania de Nord. Un prieten mi-a spus că ar trebui să existe o consemnare în acest sens în carnetul de muncă al tatei. Într-adevăr, în carnetul său de muncă sunt consemnate atât perioada deportării, cât şi cea anterioară care figurează ca „persecuţie rasială” şi nu ca detaşament de muncă. În mod interesant, în cererea pentru beneficiarii legii care priveşte drepturile acordate urmaşilor celor care au suferit de persecuţii etnice nu figurează explicit această persecuţie! Deci slabe şanse ca eu – în calitate de urmaş – să mai beneficiez de vreo indemnizaţie pentru perioada sept. 1942 – mai 1944, însă curiozitatea jurnalistului m-a îndemnat să încerc să reconstitui acest răstimp din ceea ce aveam la dispoziţie; câteva scrisori şi cărţi poştale din anii 1942-1943, salvate din Holocaust graţie lui József Kántor, colegul tatei de la Uzina Dermata, căruia i-a încredinţat, înainte de plecare, fotografiile, scrisorile şi bicicleta. Printre cele câteva scrisori primite de tata de la părinţii săi (bunicii mei pieriţi la Auschwitz), am descoperit un petec de hârtie îngălbenită, pe care figurau câteva rânduri de recomandare, aşternute cu un scris şi o semnătură total necunoscute mie.Read more…
