După zece ani și două luni, Klaus Iohannis și-a încheiat mandatul. Acele două luni au fost de prisos, nu avea nevoie de ele. Rămânerea în continuare la post este o dovadă a faptului că fostului președinte îi lipsea – să zicem – intuiția că ceea ce i s-a reproșat în ultimii ani, distanțarea de oameni, izolarea la Palatul Cotroceni, lipsa dialogului sunt adevărate. În cel de-al doilea mandat Iohannis a încasat niște bile negre, adesea exagerate de către dușmanii lui. I s-au pus în cârcă multe lucruri, unele adevărate, altele nu, dar au fost suficiente să se formeze o opinie critică în rândul românilor. De aceea cramponarea de scaunul prezidenţial – e drept, pe baza prevederilor Constituției – a generalizat antipatia, un sentiment resimțit chiar și de cei care au analizat obiectiv prestația sa, luând în seamă unele performanțe, mai ales în domeniul politicii externe, unde s-a prezentat întotdeauna onorabil, chiar dacă vocea lui nu s-a auzit prea des. Partenerii externi l-au privit cu simpatie, ceea ce l-a făcut să creadă, în mod eronat, că va fi sprijinit pentru accesul la funcția de secretar general al NATO.Read more…
