Conform naraţiunii din Geneză 11: 1-9, curând după Potop, o rasă umană care migra înspre est şi vorbea o singură limbă, ajunge într-o câmpie în ţara lui Shinar şi decide să se stabilească acolo şi să construiască un oraş cu un turn care să ajungă până la cer. Aşa credeau ei că îşi vor face un nume şi nu vor fi răspândiţi pe toată suprafaţa pământului. Dar Dumnezeu, văzând puterea pe care o aveau oamenii uniţi şi care vorbeau aceeaşi limbă, a coborât pe pământ şi le-a încurcat graiul, astfel încât să nu se mai poată înţelege între ei și apoi i-a răspândit pe toată suprafaţa pământului, cetatea şi turnul rămânând neterminate. Iar oraşul-turn a fost denumit “Babel”, de la verbul balal care înseamnă în ebraică a încurca sau a provoca confuzie. În încercarea de a explica varietatea limbilor vorbite de diverse popoare, întâlnim povestiri similare – cu sau fără turn – la multe popoare. Găsim paralele în mitologia greacă, în Mexic, Nepal, Botswana, etc. Interpretarea tradiţională a naraţiunii biblice explică povestea construcţiei turnului ca pe un act de sfidare a puterii Domnului, iniţiat de tiranul arogant Nimrod (vizibil în pictura lui Pieter Bruegel în fruntea grupului de la baza turnului). Această interpretare se datorează istoricului roman evreu Flavius Josephus (în Antichităţile evreilor, c. 94 e.n.), dar competiţia dintre Dumnezeu şi fiinţele umane are origini mult mai vechi şi ea apare tot în Geneză, în povestea lui Adam şi Eva în Grădina Raiului.Read more…

De la bun început îmi cer scuze că încep cu o glumă (de obicei pun gluma la sfârșit), dar cred că e mai bine așa… Un țăran a vândut o iapă unui consătean, după o prelungită tocmeală, După ce și-a preluat animalul, noul proprietar i-a adresat o întrebare vânzătorului: “Ce crezi că ar trebui să știu despre iapa asta, e deosebită, are nevoi speciale?” Acesta i-a răspuns: “Fără discuție, deși până la urmă e doar o iapă ca toate iepele. Și totuși… De pildă, îi place numai fânul proaspăt cosit, nu paiele ținute mult timp în grajd… Și asta e o problemă pe timp de iarnă. În plus, trebuie țesălată cel puțin o dată la două zile, pielea ei e foarte sensibilă, prinde cu ușurință paraziți. Iar copitele trebuie curățate zilnic, pentru că orice murdărie de pe partea neacoperită de potcoaveipoate provoca răni deschise… Și la urmă, încă un sfat extrem de important: dacă vrei să fie liniștită și să te slujească, să nu te arunce din șa, are nevoie un armăsar bun”… Au trecut câțiva ani. Între timp vânzătorul s-a despărţit de nevastă și s-a mutat în alt sat. După câteva luni i-a ajuns la ureche un zvon: fosta lui soție s-a recăsătorit cu cumpărătorul iepei, care rămăsese între timp văduv. Amuzat, dar și oarecum enervat că fosta consoartă își găsise atât de repede un partener, individul a trimis actualului soț o mică scrisoare. Iată textul:Read more…

De când mă știu nu am fost acuzat de lipsă de interes pentru a participa la conversații cu prieteni și cunoscuți. Ba din contră, nu o dată am avut (și încă mai am!) senzația că ”dau și peste plan”, că uit că în jurul meu se află și alții care ar dori să-și expună părerea, dar eu le-o iau mai tot timpul înainte și nu de puține ori mă trezesc prea târziu, adică după ce am reușit să enervez și/sau să plictisesc. Dar acum câteva săptămâni m-am dat bătut! Nu, eu nu sunt decât un diletant…Eram într-un cerc restrâns, după o întâlnire cu un politician israelian de mâna întâi care venise în mica noastră urbe pentru a se întâlni cu cei care doreau să-l asculte, cu gândul să-i convingă să voteze pentru lista lui în alegerile care se apropiau vertiginos. După vreo oră și ceva, în care l-am auzit expunându-și poziția politică și răspunzând (cu de-ajunsă dibăcie) la întrebări, publicul s-a împărțit în mai multe grupuri, majoritatea luând-o spre casă, pe jos, că doar nu ne aflam la New York și nici măcar la Tel Aviv. Mica noastră ceată, formată datorită apropierii la care se aflau casele noastre, cuprindea cam zece persoane, mai toate trecute de vârsta la care viața te înșală oferindu-ți iluzia că poți face orice prostie fără să fii pedepsit. Bărbați și femei, nu toți îmbrăcați adecvat pentru o seară de toamnă sudică (adică unii în pantaloni scurți și cu sandale, bineînțeles fără ciorapi, că așa-i la noi), pășeam în ritm lent dar constant spre căsuțele noastre, iar faptul că nu ne grăbeam permitea fiecăruia să scoată o vorbă sau două, fără să fie împiedicat de ceea ce noi medicii numim dispnee de efort, adică lipsă de aer. După socoteala mea, mai aveam vreo zece minute de mers, când domnul acela, pe care-l cunoșteam din diversele ședințe ale Senatului Universității din regiune, ridică glasul și declară: – Suntem în preajma prăpastiei! Ne-am oprit cu toții și, instinctiv, câțiva chiar s-au uitat primprejur pentru a decela groapa care ne fusese anunțată și care ne putea periclita însăși existența…Read more…

Din nou la Chișinău și, ca de obicei,  la o conferință medicală. Peisajul e același, și cel natural și cel uman. Parcă lumea stă în loc, deși nu e așa. Nici măcar războiul din Ucraina nu e atât de static pe cât pare. Prietenii de aici îmi povestesc că luptele continuă și amenințarea e la doi pași. Dar lumea își vede de-ale ei. La micul dejun, în fața mea, o pereche, el și ea, de vreo 60 ani. Vorbesc rusește, par să fie turiști. Chelnerița îmi întărește convingerea: – Ei vin de pe undeva din Transnistria, ruși… Perechea din fața mea e modelul perfect al unor indivizi civilizați, fuguri de intelectuali rasați. Odinioară, ei reprezentau pentru mine elita culturii est-europene. De mic copil am învățat să respect cultura venită de la răsărit, să ascult muzica venită ”de acolo” și să încerc să învăț limba lor, atât de urâtă de cei din jurul meu, limba ocupantului… Am spus-o și am scris-o nu o dată: Cehov m-a învățat că poți avea două ”soții” în același timp, medicina și scrisul, fără ca una să se simtă deranjată de cealaltă. ”Radio Erevan” îmi îndulcea momentele în care pierdusem speranța de a mă vedea în alt loc pe globul pământesc. Iar mașina de bărbierit era made in USSR, deși copie a unui Philips olandez. Emigrația rusească de la sfârșitul secolului trecut, care a ”cotropit” Israelul imediat după căderea Cortinei de Fier, nu a făcut decât să-mi întregească imaginea pe care o aveam despre acel popor.Read more…

Postul Radio France-Bonnes ondes îşi începe emisiunea dedicată picturii Primavera cu o afirmaţie care m-a uluit: primăvara, aşa cum o percep eu, îi aparţine de fapt lui Sandro Botticelli, viziunii lui despre acest anotimp. Adică, ochii mei nu observă în mod empiric realitatea din jur, ci au împrumutat în acest scop lentilele în culori pastel ale pictorului renascentist! Ceea ce m-a uimit nu este atât declaraţia despre influenţa artei asupra percepţiei realităţii, ci modul categoric, de necontestat al formulării acestei idei. Ştiam că arta – chiar în varianta ei cea mai abstractă – impregnează și afectează capacitatea noastră de a absorbi mediul înconjurător. Arta de toate felurile exercită o influenţă invizibilă şi transmisibilă, adesea vizând persoane care nici măcar nu cunosc sursa viziunii lor şi cred în mod eronat că ea le aparţine. O stradă pe care o parcurgem zilnic ne apare sub altă lumină când vedem un tablou sau chiar o fotografie a aceleiaşi străzi. Unghiul din care e luată fotografia, perspectiva unei picturi a străzii ne surprind ca o revelaţie: “O fi oare aceasta strada pe care mă plimb mereu? Eu nu am observat acest detaliu.” Arta are capacitatea de a prezenta ceea ce ne este familiar ca ceva complet nou. Emisiunea amplifică la maximum această noţiune. Te-ai uitat destul de atent la pictura lui Botticelli?Read more…