De peste un deceniu reţelele de socializare[1] sunt o cale de comunicare interumană folosită pentru aproape orice mărunţiş, dar și pentru probleme majore, pentru a crea legături cu oameni cunoscuţi sau încă nu, pentru a împărtăşi noţiuni, impresii, fotografii şi cunoştinţe cu caracter general su personal și poate nu în cele din urmă pentru a stabili legături serioase, prietenii de durată, uneori căsătorii, sau angajări în diverse companii. Ideea de a scrie despre reţelele de socializare a apărut în contextul celebrării aniversării de 8 ani a revistei Baabel. Chiar dacă Baabel este o revistă, totuși ea este și un mod de înfăptuire a socializării. Folosind legătura oferită de Internet, revista pune în valoare elementele menţionate mai sus, publică opinii, impresii, amintiri, dialoguri, contribuind la stabilirea unor legături între participanţii aflaţi în puncte diferite de pe glob. Capacitatea tehnică oferită de Internet a condus în timp la apariţia și răspândirea reţelelor de socializare. Dacă la început exista un oarecare anonimat când oamenii comunicau prin intermediul calculatoarelor interconectate, cu timpul acesta a fost înlocuit prin definirea noţiunilor de „prieteni” sau „contacte”, eventual cu unele interese similare, culturale, sociale, matrimoniale, obiective de afaceri sau academice. tpate acestea împreună creând conceptul de COMUNITATE internetică. Read more…
Lumea liberă e pe cale de dispariție. N-ați aflat până acum?!
Trebuie să mărturisesc că și eu aveam semne de întrebare legate de viabilitatea sistemului în care trăiesc de aproape o jumătate de secol. Uneori îmi puneam mie însumi întrebări la care nu aveam răspuns și totodată eram cuprins de îndoială, dacă nu cumva totalitarismul de care fugisem ca gonit de pârjol nu mă va ajunge și aici, unde mă aciuisem în speranța că voi fi ferit de monstrul controlului ”de sus”. Ei bine, acum nu mai am niciun semn de întrebare! Sfârșitul lumii, așa cum o cunoaștem noi, e mai aproape decât ne închipuim. Iată principalele elemente ale acestui proces care devine din ce în ce mai evident. Înainte de toate, o scurtă paranteză. Cele ce urmează le-am pus ”pe hârtie” după ce am găsit în mine resursele de răbdare necesare să mă reîntorc și să ascult, dar în etape (pentru că nu am rezistat să ascult fără pauză 70 minute) tot interviul oferit de o persoană care pare extrem de cunoscută în lume, și nu numai pentru că s-a născut în aceeași țară cu mine (sic!), dar mai ales pentru opiniile ei paranoice care, după părerea mea, au nevoie de confirmarea unui (sau mai multor) specialiști în psihiatrie. Cred că merit o decorație pentru dovada de rezistență și răbdare, în fața unor elucubrații pe care nu știu ce trebuie să fac ca să le uit cât mai repede. Bineînțeles, e vorba de Vera Sharav…Read more…
Taxi
Îmi place să călătoresc cu taxiul şi mă simt excelent când îmi pot permite acest lux, mai exact am „bani de taxi”. Chiar şi în ziua de azi, când nu mai sunt atât de strâmtorată încât plata taxiului să reprezinte o problemă, simt o bucurie lăuntrică la gândul că dacă vreau pot să mă duc în oraş şi să mă întorc cu taxiul de acolo. N-o fac prea des, pentru că pe de o parte, merg mult pe jos (un obicei despre care am povestit aici https://baabel.ro/2022/12/colectionara-de-pasi/ ), pe de altă parte, în prezent transportul în comun din Oraşul Comoară e foarte confortabil şi, în plus, am împlinit anii la care beneficiez de abonament gratuit nelimitat pe toate liniile. Mă mai răsfăţ, totuşi, cu taxiul, atunci când sunt în întârziere, e seara târziu şi nu mai circulă autobuzele sau când pur şi simplu am poftă să urc în taxi şi să povestesc cu taximetristul. Cred că nu numai la Cluj, ci oriunde în lume, dacă vrei să iei pulsul vieţii locale (sociale, politice sau mondene), nu ai decât să urci într-un taxi şi să discuţi cu şoferul.Deunăzi aveam de făcut un drum mai lung. Am accesat aplicaţia de taxi (recent instalată pe telefon), am dialogat prin mesaje cu cel mai apropiat taximetrist, am urcat, i-am spus adresa de destinaţie, a tastat-o pe tableta lui, a vizualizat traseul, am pornit, iar eu m-am trezit spunându-i tânărului de la volan: „Nici taxiurile nu mai sunt ca odinioară! Ştiţi că în copilăria mea staţia de taxi era în centrul oraşului? Acolo erau parcate câteva automobile cu mărci ruseşti (Pobeda, Moskvici şi Volga) şi pe un stâlp, într-o cutie de lemn, era instalat un telefon negru, de bachelită, cu disc, la care sunau clienţii. Atunci când suna telefonul („Acolo pe trotuar?” mă întreabă taximetristul neîncrezător. „Da, acolo, pe stradă” îi răspund eu) şoferii de taxi aflaţi în stand ridicau receptorul, luau comanda şi porneau în cursă. „Nici dispecerat nu era?” – se miră interlocutorul meu. „Nu. Dispeceratul a apărut mult mai târziu, când se putea deja comunica prin staţie radio”Read more…
Acapararea resurselor globale în secolul XXI
Uneori lăcomia nu are limite. Este o mare deosebire între un astfel de comportament între doi indivizi și între dorința de a acapara resurse pe plan global. Un articol publicat recent în ziarul britanic The Guardian analizează filmul documentar american The Grab (Apucarea, Acapararea), care descrie manipulațiile secrete ale unor guverne sau companii private pentru a acapara resursele globale.(1) Regizoarea filmului este Gabriela Cowperthwaite, iar premiera a avut loc în 2022, la festivalul de filme din Toronto, și a apărut pe ecrane în iunie 2024. Filmul prezintă investigațiile unor jurnaliști de la The Center for Investigative Reporting (CIR) despre activitatea marilor puteri financiare și încercările lor de a pune stăpânire pe resursele alimentare, terenurile arabile și apa din diferite regiuni ale globului.(2) Iată trailerul documentarului The Grab. Compania Smithfield Foods, cea mai mare producătoare de carne de porc din SUA, a fost vândută companiei WH Group din Hong Kong pe un preț de 7.1 miliarde de dolari. Astfel chinezii au pus mâna pe un sfert din carnea de porc produsă în SUA. Șeful companiei americane, Larry Pope, a asigurat Congresul american că afacerea nu are nicio legătură cu guvernul chinez. Dar unul dintre investigatorii grupului CIR, Halverson, a pus mâna pe un document secret pe care scria “A nu se distribui în SUA”. Read more…
Apologia unui „an-alef-beit”
Pentru cine nu mă cunoaște, mi-am petrecut primii 20 de ani în România. În Israel trăiesc de 48 de ani, aici am studiat farmacia – dar tot analfabetă am rămas. Ei, nu chiar analfabetă, la nevoie citesc ebraica, dar încet și cu mare efort. Cum am studiat farmacia e un mister, toate notițele le-am luat în traducere simultană. Spre norocul meu, după lege în Israel rețetele se scriu cu litere latine, altfel aș fi fost pierdută…Toate încercările mele de a învăța au dat greș. Ca urmare îmi fac lecturile în diverse limbi străine. Demult încerc să-mi explic această „dislexie” aparentă. Am reușit în parte cu ajutorul unei lucrări făcute de fiica mea, Dina Ostrovsky, pe vremea când era studentă la filologie. Îmi închipui că printre cititori se vor afla și alții care s-au confruntat (sau se confruntă) cu probleme asemănătoare, de aceea voi încerca să le împărtășesc ce am aflat – citind cu mare trudă în ebraică! Spre sfârșitul sec. XIX și începutul sec. XX, când ebraica a redevenit limbă vorbită, s-a pus problema adaptării ei la uzul curent, atât în viața de zi cu zi, cât și ca mijloc de expresie a culturii moderne. Vocabularul a fost îmbogățit și au fost puse în discuție normele de pronunțare și de scriere. Au apărut felurite propuneri de înnoire a scrierii, chiar de înlocuire a literelor ebraice cu litere latine. Read more…
Revenirea
Acum vreo doi ani, înainte începerea pandemiei de Covid, am dat de un articol în ziar despre intenţia unuia din cei doi fii ai scriitorului Camil Petrescu de a se muta definitiv la Bucureşti. Această hotărâre de a se reîntoarce în România după atâta vreme petrecută în SUA se datora sentimentelor de singurătate şi izolare care îl copleşiseră. În perioadele când se afla în ţara natală, susţinea el, telefonul nu contenea să sune, era înconjurat de prieteni şi nostalgia acelor momente era motorul deciziei pe care o luase. Nu ştiu ce s-a ales din proiectul fiului lui Camil Petrescu, dacă l-a dus la bun sfârşit, dar acest anunţ m-a făcut să meditez la rolul prietenilor şi al cunoştinţelor în viaţa noastră. Cine sunt, de fapt, aceste cunoştinţe, aceşti prieteni care ne susţin moralul în orice moment al vieţii, mai ales când lucrurile nu ne merg ca pe roate? Voi începe cu spaţiul fizic cel mai apropiat: blocuşorul de locuinţe de numai trei etaje în care am locuit de când m-am născut și până la emigrarea în Israel.Read more…
Unde e mai bine să naști: la spital sau acasă?
Acest articol este adresat tuturor mamelor potențiale, precum și părinților, bunicilor și soților acestora. Până pe la mijlocul secolului al XIX-lea, toate nașterile aveau loc la domiciliu, cu ajutorul altei femei. În engleza veche, termenul midwife (moașă) însemna femeie care o însoțește pe viitoarea mamă. Cuvântul se folosește până astăzi. Moașa avea și un rol social: ea anunța evenimentul și se ocupa de toate aspectele legate de naștere. Mortalitatea maternă era mare, mai ales din cauza infecțiilor. Importanța igienei nu era cunoscută. Și mortalitatea infantilă era mare, mai ales la nașterile grele, unde ar fi fost nevoie de o intervenție medicală, de exemplu o operație cezariană. Și în zilele noastre unele femei preferă să nască la domiciliu. Acest lucru își are rădăcinile în tradiții, educație și influența familiei și a prietenilor. Dorința de a naște acasă a existat dintotdeauna – femeile indigene din Australia, SUA și Noua Zeelandă preferă să nască acolo unde s-au născut și au crescut strămoșii lor. Recent am văzut un film psihologic bazat pe o problemă controversată: nașterea la domiciliu.Read more…
Mozaicul
Despre Israel știam doar din ce-am auzit la comunitatea evreiască din Timișoara, din presa ceaușistă și de la părinții mei, care corespondau destul de rar cu rudele din Israel. Imaginea pe care o aveam despre țara strămoșilor mei era una de “la vie en rose”: țara unde se crede că a fost paradisul pe pământ, unde s-au născut Adam și Eva și unde s-a scris Vechiul Testament după care s-a inspirat și Noul Testament – Biblia. Entuziasmul meu privitor la Israel și la eventuala noastră emigrare a crescut simțitor după Războiul de Șase Zile în care Israelul a zdrobit armatele statelor arabe inamice. Nu știam despre deosebirea dintre evreii orientali, sefarzi și așkenazi, nu cunoșteam problemele cu minoritatea arabă din Israel, nu eram conștient de râca dintre Partidul Muncii, de centru-stânga, și Partidul Likud, de centru-dreapta. Nu știam că în 1977, după decenii de guvernare a Partidului Muncii (pe alocuri cu corupței și nedreptăți față de emigranții orientali, dar și cei români), Likudul a câștigat la alegeri. Nu eram conștient de faptul că o parte destul de mare a populației, mulți dintre religioșii haredim (habotnici), nu lucrau și nu făceau serviciul militar. Nu știam nimic despre nivelul medicinii în Israel și cu atât mai puțin despre medicina publică și despre anestezie. Nici de minoritatea druză nu știam nimic. Deci în 1978 am ajuns în Israel ca noi imigranți fără idei preconcepute. Read more…
Să-ți cunoști vecinii…
Acum mai bine de treizeci de ani am făcut pasul cel mare, am părăsit Haifa și m-am stabilit cu familia în sudul țării, într-o mică așezare, Omer, un fel de cartier rezidențial al Beer Șevei, la numai 7 km de centrul capitalei sudului Israelului. În mai puțin de o săptămână mi-am cunoscut vecinii. Unii au văzut camionul încărcat cu mobilă, au înțeles despre ce e vorba și au sosit imediat cu o prăjitură, s-au recomandat și ne-au promis sprijin în caz de nevoie. De partea cealaltă a casei noastre locuia un eminent cardiolog (astăzi, din păcate, decedat) și aflând că are un nou vecin, medic, m-a căutat, ne-am cunoscut, și relațiile cu familia sa dăinuie până în ziua de azi. Nu, nu pot spune că îmi cunosc vecinii la nivelul la care pot scrie despre ei, dar știu atât cât am nevoie pentru a menține relații mai mult decât corecte, aș zice de amiciție sinceră și plăcută. Dar nu despre acești vecini voiam să scriu, ci despre unii mai îndepărtați, dar nu mai puțin importanți. Este vorba de țările cu care se învecinează Israelul, și nu de toate, ci doar de una singură: Libanul.Read more…
Să mai fii încă o dată tânăr?!
Părintele și mentorul meu m-a îndoctrinat în multe direcții, printre care sfatul de a nu mă uita înapoi, de ”a trage ușa” după mine și a privi doar spre viitor. Și cu toate acestea, nu o dată am luptat cu tendința de a arunca, din nou, o privire asupra multor evenimente care mi-au punctat viața și care m-au obligat să iau hotărâri serioase. În plus mă gândeam uneori că n-aș avea nimic împotrivă să regăsesc în aceste zile care aparțin de al nouălea deceniu al vieții mele câte ceva din elementele care mi-au înfrumusețat tinerețea și au contribuit la bunăstarea mea sufletească. Nu de mult aceste filozofări de doi bani au primit un sprijin serios din partea unui preot catolic, cunoscut poet și politician nicaraguan, pe nume Ernesto Cardenal, care a citat unul din aforismele celebrului Bernard Shaw: ”tinerețea ar trebui oferită celor în vârstă, pentru că numai aceștia ar ști să exploateze avantajele vârstei fragede”. Cu alte cuvinte: dă-i românului mintea cea de pe urmă, că dacă tânărul ar judeca lucrurile așa cum un om în vârstă e capabil s-o facă, realitatea ar arăta complet altfel. Da, într-adevăr, aceste panseuri nu au nicio valoare practică. Tânărul nu va judeca niciodată cu mintea celui cu experiență, iar bătrânul nu va mai fi tânăr niciodată. Ceea nu înseamnă că nu trebuie te uiți în jur, la cei aflați în plină tinerețe sau la începutul vieții lor adulte, și să încerci să înțelegi ce se petrece cu cei care abia acum își construiesc viitorul.Read more…
James Joyce
Rândurile de mai jos au fost scrise pentru iubitorii de literatură care nu au auzit niciodată de James Joyce și au trăit foarte bine și așa, precum și celor care s-au apucat să citească Ulise, dar, ajungând la capitolul trei, au renunțat deoarece nu știau că romanul devine captivant și relativ citibil începând cu capitolul patru. Nu are rost să le citească nici literații, nici foștii studenți din țările vorbitoare de limbă engleză și nici cei ca mine, amatori obsedați de această vedetă, considerat ca unul dintre cei mai mari scriitori de limbă engleză din secolul XX. Desigur că nu am intenția să concurez cu miile de studii, note, cărți, monografii, biografii, antologii etc., care se ocupă de cele mai felurite aspecte ale vieții și operei lui J. Joyce. Aș dori doar să îi provoc pe cei care cred în ei înșiși să încerce. Într-o zi, după ce m-a văzut citind din nou paginile tipărite din Shmoop și Spark, înainte de a începe să recitesc pentru a nu știu câta oară un capitol din Ulise, soția mea, ea însăși o consumatoare zeloasă de literatură, m-a întrebat „De ce ar citi cineva o carte pe care nu o poate înțelege singur?” Nu am putut decât să-l citez pe G. L. Mallory. Acum o sută de ani, fiind întrebat „De ce ai vrut să urci pe Muntele Everest?” a răspuns: „Pentru că este acolo.” Și cum nimeni nu urcă pe Everest fără o pregătire prealabilă, fără ajutorul localnicilor și a celor care au făcut-o ori au încercat să o facă, nici eu nu am citit opera lui J. Joyce fără mult ajutor – găsit fără mari dificultăți.Read more…
Senzualitatea nasului
Două lucruri m-au provocat să scriu despre senzualitatea nasului. Primul a fost că (spre rușinea mea de medic) am auzit pentru prima oară de la mezinul nostru despre feromoni și al doilea, articolul doamnei Medrea, întitulat “Toamna, distilări” care descrie în mod fermecător mirosurile toamnei.
Când spunem că ne-a plăcut supa, friptura sau prăjitura, spunem că ea are un gust bun, dar, de fapt, gustul este dat nu numai de receptorii din gură (cald, rece, sărat, acru, dulce, amar, iute), ci, mai ales, de informațiile transmise spre creier de receptorii mirosului, aflați în mucoasa nazală. Nu e suficient ca o ciorbă să fie caldă, sărată și acrișoară; la gustul ciorbei contribuie și mirosul diverselor ingrediente precum zarzavaturile, carnea, condimentele etc. Fără ele, ciorba ni s-ar părea fadă. La fel, nu e suficient ca prăjiturile sau înghețata să fie numai dulci. Deci calitățile alimentului, deși le atribuim gustului, în realitate sunt determinate de o combinație între gust, miros și chiar termocepție. De fapt, senzația de gust este și mai complexă. Se adaugă textura alimentului (tare, moale, cremos, crocant etc.) și chiar impresiile vizuale: o prezentare atrăgătoare contribuie și ea la „gustul” mâncării. Subiectul principal al acestui articol este mirosul. Read more…