Israelul se află la ora actuală într-o situație pe care nu au dorit-o nici guvernul, nici militarii, și anume o amenințare din trei direcții, deși, întrebați la un moment dat, aceștia din urmă au declarat că pot face față. În primul rând este războiul din Gaza, care durează de peste șase luni, mult mai mult decât se credea, și care doar parțial a ajuns la rezultatele așteptate, în al doilea rând intensificarea atacurilor Hezbollah din nord, iar acum confruntarea cu Iranul. În ceea ce privește Gaza, nu s-a reușit nici până acum eliberarea ostaticilor, despre care unele informații susțin că ar fi murit, și nici distrugerea tuturor diviziilor Hamas, dintre care două se află în Rafah. De aceea, Israelul insistă pentru o intervenție terestră aici, mai ales că Hamas a refuzat și ultima propunere de armistițiu. Modalitatea în care se duce războiul din Gaza, cu un număr mare de victime colaterale, civili, inclusiv membri ai unor ONG-uri care aduc ajutoare, au știrbit prestigiul Israelului, statul evreu simțindu-se izolat. În nord, Hezbollah atacă în continuare localitățile de lângă graniță și duminica și-a coordonat acțiunile cu cele ale Iranului.Read more…

În ultimele luni, asupra Israelului se exercită presiuni extraordinare pentru a accepta un stat palestinian, acest demers fiind considerat drept soluția miraculoasă pentru terminarea războiului din Gaza și eliberarea ostaticilor. Cei care au propus această formulă vor să ofere palestinienilor din Gaza și din Cisiordania o speranță în viitorul lor, în sensul că un stat palestinian ar putea să-și rezolve singur problemele care decurg din calitatea statală, fără amestec, doar cu sprijin din afară, că vor dispune de instrumentele pentru a lua cele mai bune decizii care să creeze condițiile unei coexistențe pașnice cu statul evreu pe care să-l recunoască drept partener. Să presupunem că autoarele propunerii statului palestinian sunt conduse de bunăvoință, că nu au acționat constrânse de presiunea opiniei publice, formată în mare parte dintr-o populație musulmană neintegrată, din extremiști de dreapta și de stânga și din antisemiți și că resping ca nerealistă (deși n-ar trebui) declarația premierului Benjamin Netanyahu că este vorba de recompensarea terorismului respectiv a Hamas. Din păcate, alături de lansarea propunerii, un demers mai degrabă propagandistic care „sună bine”, nu cunoaștem vreun plan bine definit al căii prin care s-ar realiza acel stat palestinian. Iar dacă totuși ar reuși să fie impus, cum ar arăta.Read more…

În ultimele săptămâni am pierdut, una după alta, două personalități care au influențat determinant mersul istoriei – Mihail Gorbaciov și regina Elisabeta a II-a. La prima vedere pare oarecum forțat să îi compari, dar dacă înlături suprafața, descoperi trăsături care permit o anumită apropiere. Intenția care i-a animat pe cei doi era o schimbare spre bine, atât pentru popoarele lor, cât și pentru lume și dorința lor a fost ca aceasta să se realizeze pașnic. Ceea ce îi deosebea era modul de lucru. Despre Mihail Gorbaciov se poate spune că a acționat deschis, și-a prezentat în mod public ideile, ideologia, programul. Regina Elisabeta a II-a a acționat cu discreție, prin persuasiune aproape invizibilă, funcția ei nepermițând vreo intervenție directă. Analizând rezultatele, constatăm că regina a avut mai mult succes, pe când cele ale lui Gorbaciov au fost plătite scump și în multe direcții el a eșuat. Așa cum au subliniat liderii politici britanici și din întreaga lume, istoricii și analiștii politici, cei 70 de ani ai domniei reginei Elisabeta a II-a au adus schimbări uriașe. Ele se referă la structura a ceea ce a fost Imperiul Britanic atunci când Elisabeta a urcat pe tron, la economie, la relațiile interumane, la însăși compoziția demografică a Marii Britanii care astăzi se caracterizează printr-o multiculturalitate sănătoasă, prin integrarea, chiar dacă nu în totalitate, a diferitelor etnii provenind din fostele componente ale Imperiului. Chiar dacă rolul ei a fost formal, acele puține drepturi pe care le avea nu au fost exercitate în defavoarea progresului Marii Britanii. Mihail Gorbaciov nu a avut acest noroc, deși…Read more…

De la bun început trebuie să precizez: nu a fost o vizită obișnuită, ci una care marca un eveniment. Doamna doctor Bercovici a împlinit incredibila vârstă de 100 de ani! Și cuvântul ”incredibil” nu l-am folosit pentru anii ei. Întâmplător (sau nu, ținând cont și de cele peste opt decenii ale mele), sunt înconjurată de persoane care, dacă nu au aceeași vârstă cu domnia sa, se apropie de ea. Dar niciuna nu are nici pe departe felul de a fi al doamnei Mirjam, cum o numește toată lumea. Știa de ce vin la ea, de altfel nu făceam parte din ”primul eșalon”. De două zile, mi-a povestit, arătându-mi florile răspândite în toată casa, primea felicitări de la o lume întreagă – și nu numai din România, ci și de peste hotare, din Israel, din Germania… Modestă, mi-a spus: ”Nu știam că atât de multă lume mă cunoaște” – a fost replica la informația pe care i-am dat-o, că aproape 100 de persoane au felicitat-o pe Facebook. Doamna Mirjam nu are Facebook, „nu-mi place să mă dezbrac în fața lumii”, de aceea m-a rugat să-i citesc câteva nume, unele cunoscute, oameni apropiați, altele mai puțin cunoscute. Asculta înșiruirea cu mirare, nu conștientiza că a devenit persoană publică, în cel puțin trei ipostaze: ca medic pediatru, când ani de zile îi vindeca cu succes și cu blândețe pe cei mici, ca supraviețuitoare a Holocaustului, când a ținut să împărtășească lumii din experiența sa dramatică de deportată în Transnistria și ca autoare foarte citită în revista Baabel.Read more…

De la difuzorul din autobuz răzbate o muzică mobilizatoare: „Împreună vom câștiga”. Pe pereții unui zgârie-nori din fața mea e afișată o pancartă uriașă pe fond albastru: „Vom câștiga împreună”. Primul-ministru nu mai contenește să ne promită: „Victoria totală e după colț”. Iar eu stau și mă gândesc că toate aceste lozinci, oricât ar fi ele de plăcute urechii, sau atrăgătoare ochiului, au o singură meteahnă: sunt false. Nu vom câștiga. Din păcate, nu vom câștiga, pentru că deja am pierdut. Am pierdut atunci când, după 7 octombrie, am lăsat furia să ne conducă. Furia este justificată în fața ororilor Hamasului, dar acesta nu este un program strategic. Am pierdut pentru că azi, în ochii multora, dorința de răzbunare valorează mai mult decât viețile a 44 sau 33 sau poate doar 22 de confrați ai noștri, prizonieri în Gaza. Am pierdut pentru că astăzi cuvintele a doi clovni fără nicio pregătire militară valorează mai mult decât cele a doi generali, foști comandanți de stat major.Read more…

La prima vedere, titlul poate părea paradoxal. După peste 400 de zile de detenție în condiții inumane, în sfârșit s-a ajuns la un acord privind eliberarea unora dintre a ostatici, spre bucuria familiilor lor și a populației israeliene. Ar trebui să fie un proces care până la urmă să ducă la eliberarea tuturor ostaticilor care mai sunt în viață. Din păcate, nici acum nu știm cine a supraviețuit și cine a pierit, cum este cazul mamei și copilașilor familiei Bibas. Există în tot acest procedeu de eliberare un element de tortură psihică, de ascundere a informațiilor esențiale despre situația celor, destul de mulți la număr, deținuți încă de Hamas și folosiți ca monedă de schimb, ca mijloc de șantaj. Dar când am folosit expresia ”de rău augur”, nu m-am referit la acest aspect sau nu în primul rând. Am rămas îngrozită (deși nu ar fi trebuit) la acea scenă cumplită de predare a lui Arbel Yehud, Agam Berger și Gadi Moses, aduși în mijlocul unei imense mulțimi de palestinieni, înconjurați de o mare de oameni și apărați de luptătorii Hamas cu bandanele lor verzi și înarmați până-n dinți. Oricât de mare ar fi fost haosul, nu mă temeam pentru viața ostaticilor, eram conștientă că mulțimea nu ar fi avut curajul să-i anihileze, dar puteau să-i molesteze și mai mult ca sigur încercau să-și bată joc de ei. Nu asta era problema mea. Imaginea care se vedea, manifestarea lor de bucurie mi-a declanșat un șir de gânduri dintre cele mai pesimiste. Read more…