Istoria nu se repetă, ci rămâne aceeaşi…

Vâltoarea evenimentelor din ultima vreme, mai ales ceea ce se întâmplă în Europa, noul val de refugiaţi care e acompaniat de un nou val de teroare, te obligă pe tine, cel aciuit departe de continentul de baştină, pe meleaguri îndepărtate care de peste 100 ani cunosc şi trăiesc din plin aceste două fenomene, să încerci să te ridici deasupra amănuntelor şi să arunci o privire de ansamblu asupra realităţii acestui început de an 2016 şi să scrutezi istoria.Read more…

Plusuri și minusuri la alegerile parlamentare

Pentru mine, cel mai mare plus, performanța demnă de amintit în cadrul procesului electoral românesc este eșecul de-a dreptul ridicol al partidelor naționaliste, fascistoide. Poporul român, alegătorii au respins de multă vreme ideologia acestor partide și cred că aici cauzele sunt pur și simplu de bun simț. Oferta naționalistă, în sensul rău al cuvântului, nu mai atrage, altceva vrea alegătorul, nu să se îmbete cu apă rece. Și este lăudabilă respingerea acestui gen de politică, în condițiile în care în toată Europa, până la vecinii noștri unguri, astfel de partide sunt pe val, Read more…

Cu moartea spre viață…luptând…

La înmormântări toate se iartă, de ”morți numai de bine”, ne aducem aminte de cel sau cea care a plecat dintre noi, chiar dacă atât cât a fost în viață nu ne-am văzut prea des. Ne întâlnim cu oameni de care nu întotdeauna știm cum se numesc sau de unde îi cunoaștem, dar evocăm împreună virtuțile celui dispărut și ne exprimăm reciproc dorința ca acesta să se ”odihnească în pace”, ceea ce evident este un ”non sens” atât pentru cei ce cred ca și pentru cei ce nu cred în ”viața de apoi”. Deseori aud în astfel de prilejuri triste cum sunt despărțirile pentru totdeauna, comentarii apreciative la adresa ritualului de înmormântare evreiesc, un ritual mult mai reținut și mai sumar sau (folosind poate o expresie prea prozaică:) mai ”la obiect” Asta nu înseamnă că la evrei doliul ar fi mai puțin profund. Doar că este altfel distribuit. Read more…

Baubau era pe…scenă

Am ascultat discursul rostit de Oratorul în Cămaşă Albă, în faţa mulţimii adunate în Piaţa Victoriei din capitală. L-am ascultat şi atunci, în direct, şi apoi – pentru a încerca să-l înţeleg – l-am reascultat într-o înregistrare postată pe Internet. Ar fi fost bine să găsesc şi textul scris, ca să-l pot parcurge de mai multe ori, să revin asupra unor pasaje şi să caut logica lor. Voiam să înţeleg sensul celor rostite, timp de mai bine de o jumătate de oră, către mulţimea adusă – cu trenurile şi autobuzele – de pe tot cuprinsul ţării, felicitată de însuşi Oratorul în Cămaşă Albă, pentru curajul ei de a veni la Bucureşti, într-un număr atât de mare. Din cuvântarea ilustrată, pe ecranul din fundalul scenei, cu imagini desprinse parcă din benzi desenate, nu am reuşit să reţin logica, ci doar cuvintele cheie: stat paralel, securişti, stalinişti, delaţiune, interceptări, abuzuri, ba chiar şi tiranie. Dacă la început acest „stat paralel” era nebulos, după doar zece minute de cuvântare, reprezentanţii săi erau identificaţi cu şefa DNA, jurnaliştii şi magistraţii „acoperiţi”, ba chiar şi preşedintele României Read more…

Oamenii noștri din Wuhan

Suntem martorii unei epidemii de infecții cu Coronavirus, care se răspândește cu repeziciune în toată lumea. Cunoscută sub numele de infecție virală cu 2019 nCov (2019 novel Coronavirus), boala a început în orașul Wuhan, locuit de douăzeci de milioane de oameni. Mortalitatea este relativ redusă, 2,5%, însă specialiștii sunt îngrijorați pentru că boala se dovedește a fi deosebit de contagioasă, numărul total al bolnavilor din întreaga lume ridicându-se (în momentul în care scriu) la 17.000. Se pare că autoritățile din regiunea Wuhan au luat cu oarecare întârziere măsurile necesare pentru a preveni răspândirea bolii, dar sunt măsuri foarte stringente, care merg până la izolarea totală a întregii provincii Hubei de restul Chinei. Actualmente în orașul Wuhan nu există transport în comun, trenurile nu circulă, pe străzi sunt doar câteva taximetre autorizate să transporte bolnavii la spitale, școlile sunt închise, oamenii stau închiși în casă. Spitalele au devenit neîncăpătoare. La prima vedere Wuhan a devenit un oraș fantomă. Boala s-a răspândit pe cinci continente, în 25 de țări. Și mai repede decât boala s-au răspândit manifestările rasiste. Unele ziare franceze au publicat articole antichinezești…Read more…

Nimeni nu e de neînlocuit, dar…

În parc toamna se răsfaţă în galben solar, ruginiu, roşcat şi vişiniu; castanii, arţarii şi mestecenii sărbătoresc ajunul desfrunzirii. Ce poate fi mai trist, mai sfâşietor, decât să priveşti în lumina blândă ca mierea cum se desprinde o frunză şi se aşterne, lin, pe alee? Cât de frumoasă e în veşmântul ei colorat şi strălucitor, precum faianţa, şi cât de curând se va veşteji alăturându-se suratelor indiscernabile care foşnesc dureros sub tălpile mele! Copacul se scutură de frunze, scrutând, poate, primăvara viitoare, şi pare a glăsui în sinea lui „Nimeni nu e de neînlocuit!”. Urmăresc cu tristeţe scurtul drum al frunzei căzătoare şi-mi amintesc de o zi de 1 noiembrie – de Luminaţie sau Ziua Morţilor – când, plimbându-mă în Cimitirul Central (Házsongárd), printre mormintele împodobite cu nămeţi de crizanteme, am auzit pe cineva conchizând: „E plin cimitirul cu oameni de neînlocuit”. Auzeam pentru prima oară această cugetare, pe care aveam s-o mai aud de foarte multe ori, în diferite circumstanţe, şi de fiecare dată – ca şi atunci – avea să mă nedumerească prin ambiguitatea sa.Read more…

Nu despre avort e vorba, ci despre încălcarea dreptului femeii de a decide

Recenta decizie a Curţii Supreme a Statelor Unite de a abroga dreptul constituţional la avort m-a impresionat profund determinându-mă să reiau tema unui articol mai vechi, pe care l-am scris în urma unei întâmplări. Articolul se întitula: „Un avort în camera alăturată” şi a apărut în publicaţia electronică Acum. S-a întâmplat acum câţiva ani, în după-amiaza controlului ginecologic de rutină pe care-l fac în fiecare primăvară. Sosisem la ora programată, cuprinsă de emoţia şi stânjeneala caracteristică acestui demers neplăcut, dar necesar. Pe coridorul policlinicii private m-am întâlnit cu doctoriţa – o veche cunoştinţă din generaţia mea, un specialist competent şi eficient, cu un zâmbet încurajator. „Mai aveţi de aşteptat vreun sfert de oră. Am de făcut un chiuretaj şi apoi vă iau pe D-voastră” – mi-a spus ea. Dincolo de compasiunea pe care o simţeam pentru această soră mai tânără a mea, pentru durerea din vintre şi din suflet pe care i-o bănuiam, încercam şi un sentiment de uşurare că nu avea vârsta mea şi n-a trăit sub imperiul Decretului 770 / 1966 – într-un stat unde nu se putea procura pe căi legale niciun medicament sau dispozitiv contraceptiv, iar educaţia sexuală era practic inexistentă. Atunci ar fi fost nevoită să recurgă la un avort clandestin sau auto-provocat prin manevre promiscue şi periculoase, cu riscul de-a fi prinsă şi deferită justiţiei, ori de a-şi da duhul în urma septicemiei, asemeni prietenei mele M., mamă a doi copii… Sau să dea naştere unui copil nedorit, pe care să-l abandoneze într-un orfelinat….Read more…

Hatikva – un adevărat portret al poporului evreu

Știu, despre imnul israelian s-a mai scris în Baabel, dar cred că mai am destule de adăugat și, ca să-l parafrazez pe Lucian Boia, dacă vreau să citesc ceva anume și nu găsesc, scriu eu! Deci, ca orice poveste care se respectă, începe și ea cu „a fost odată”: în anul 1856, în orășelul Złoczów din Galiția (azi Zolociv, Ucraina) s-a născut Naftali Herz Imber.  De la început a fost un copil deosebit, învăța într-un an cât alții în cinci.  La zece ani era deja un talmudist desăvârșit și începuse să studieze Cabala.  Examenul lui s-a transformat în dispută și până la urmă rabinul s-a dat bătut!  Sâmbetele și le petrecea studiind germana cu domnișoara Auerbach, a citit toată literatura germană din biblioteca tatălui ei și a început să scrie poezii, dar nu în idiș, nici în germană, ci… în ebraică!  Dar tot de la început a apărut și cealaltă fațetă a caracterului său: era nedisciplinat, pus pe șotii.  Tatăl îl pedepsea cu asprime – niciodată nu s-a înțeles cu tatăl său, în schimb mama îl răsfăța. Foarte curând orășelul Złoczów i-a devenit neîncăpător și el a plecat în lume să-și caute norocul.  A stat o vreme la Brody și Lvov, apoi a plecat la Viena și de acolo a continuat pe Dunăre în jos, trecând prin Ungaria, Serbia, România și Basarabia.  Peste tot i-a cunoscut pe intelectualii evrei ai timpului, a scris în presa de limbă ebraică și a continuat să scrie poezii – dar din ce trăia e un mister.  Aus Luft und Liebe (din aer și dragoste), ar fi spus bunicul meu.  Era un fel de trubadur medieval, transplantat în secolul al XIX-lea.  Se pare că prima versiune a poeziei Hatikva (numită atunci Tikvateinu – Speranța noastră) a fost scrisă în 1877 la Iași.Read more…

Visul

Eram două surori gemene. Când ne-am născut era încă război în Europa. În martie 1944 evreii din Banat erau pregătiți pentru eventualitatea de a fi deportați. Intrarea trupelor sovietice în România în august a salvat mulți evrei de la deportare și moarte sigură. Stăteam într-o locuință confortabilă la etajul întâi. Noi, copiii, aveam o cameră luminoasă cu geamuri largi spre stradă. Seara, înainte de culcare, îngrijitoarea noastră, o femeie de etnie germană, ne punea să spunem o rugăciune din cele care se spun la creștini: Én Istenem, Jó Istenem, becsukodik már a szemem… (Doamne, bunul D-zeu, ochii mi se-nchid de somn…) și apoi mergeam la culcare. La noi în casă nu se vorbea de Holocaust, dar anii prin care trecuseră părinții și bunicii, rudele din partea atașată Ungariei, crâmpeie de fraze rostite întâmplător, teama părinților pentru noi, copiii, pentru ce ni s-ar putea întâmpla, aveau efectul ecoului, acelui rău care trăia în inima oamenilor. Și va continua să trăiască. Nu știu cum și când a fost primul meu vis. El a continuat să apară în fiecare noapte. E prima oară că îl povestesc.Read more…

Disperare

Lumea care mă cunoaște știe că, în general, sunt o optimistă și poate se miră de aceste rânduri. Dar chiar nu mai pot să mai fiu când văd ce se petrece în jurul meu, ultima picătură pe care am considerat-o tipică, fiind scandalul de la Antene. Recunosc, sunt subiectivă, niciodată nu mi-a plăcut vehemența acestor posturi, limbajul folosit, felul în care se conduceau mesele rotunde, talk show-urile, profundul subiectivism pus în serviciul unui trust. Și vreau să subliniez foarte energic și clar: nu există libertate editorială în mass-media, nici la media de stat, cu atât mai mult la cea particulară.Read more…

Un An Nou de bun augur?!

De felul meu – moştenindu-i pe Tata şi pe Bunicul din partea lui ( pe care nu l-am cunoscut, pentru că a pierit la Auschwitz) – sunt destul de sceptică, prudentă şi temătoare – dar mă străduiesc, şi acum, în prag de An Nou 2017, să descopăr indiciile de bun augur, în potrivirea zilelor din calendar. Unul mi s-a arătat chiar în ultima săptămână a anului curent, prin coincidenţa primei zile de Hanuca cu Ajunul Crăciunului, ceea ce – după tălmăcirea mea – este o înteţire a luminii şi bucurieiRead more…

Xenofobia şi antisemitismul văzute prin prisma unui darwinist amator

Transmiterea propriilor gene este fără îndoială unul din cele mai puternice impulsuri motivate biologic. Uneori acest impuls este atât de intens încât vine chiar înaintea instinctului de supraveițuire. E destul să ne gândim la soarta tristă a masculului văduvei negre. Acesta își pierde viața fertilizând femela, dar rezultatul este totuși conservarea speciei. Carnivorele își ucid prada pentru a se hrăni – faptul ni se pare normal. De altfel același lucru îl facem și noi când consumăm carne, chiar dacă noi mâncăm respectând codul bunelor maniere. Mai puțin normal ni se pare comportamentul leilor. Când un grup de lei e preluat de un nou mascul dominant, acesta ucide puii predecesorului și produce urmași ai săi, asigurând astfel transmisia propriilor sale gene. De ce nu ne purtăm și noi așa? Tot ce ne desparte de fiarele sălbatice este un strat relativ subțire de civilizație, la care se adaugă educația și un fel de altruism, din care unii au mai mult, alții mai puțin. Civilizația a adus cu sine și inhibițiile – care lipseau cu desăvârșire călăilor naziști care și-au dus victimele în camerele de gazare.Read more…

Eu – minoritara dezamăgită

Spre deosebire de Cetăţeanul Turmentat – emblematicul personaj peren din istoria ţărişoarei noastre – niciodată un am avut vreun dubiu cu privire la candidatul căruia îi acordam votul pentru Camera Deputaţilor. Candidatul pe numele căruia puneam ştampila era reprezentantul minorităţii mele, pe care-l cunoşteam personal, cu care puteam interacţiona direct şi, gândindu-mă că facem parte dintr-o minoritate mică, din „acelaşi trib” aş putea să spun – exagerând, desigur…puţin, că eram chiar… înrudiţi. Niciodată nu m-am îndoit de faptul că reprezentantul minorităţii mele mă reprezintă şi pe mine, din moment ce – acolo în parlament – îmi apără interesele de minoritar, adică posibilitatea de a-mi păstra şi îmbogăţi cultura, de a-mi conserva tradiţiile, de a-mi practica religia, de a-mi studia trecutul şi asigura viitorul; face toate diligenţele pentru elaborarea unor legi care asigură egalitatea în drepturi a tuturor naţionalităţilor şi confesiunilor, previne şi sancţionează ura rasială, xenofobia şi antisemitismul.Întotdeauna am fost încredinţată că reprezentantul minorităţii mele acţionează fără preget pentru instaurarea unei democraţii autentice şi consolidate, pentru că numai o astfel de democraţie constituie un mediu propice şi protector, o chezăşie pentru existenţa şi prosperitatea minorităţilor… Dar iată că a venit momentul – mai exact ziua de luni 18 iunie 2018 – când Parlamentul României a adoptat (pe repede înainte, la ceas de noapte şi presiunea majorităţii parlamentare ) modificarea Codului de Procedură Penală…Read more…

„Faptul împlinit” versus acorduri internaționale

În urmă cu câteva zile președintele Donald Trump a anunțat că este cazul să se recunoască apartenența Înălțimilor Golan de Israel. A fost un dar făcut premierului Netanyahu înaintea alegerilor, în speranța că aceasta va contracara acuzațiile de corupție formulate de procurorul general. Înălțimile Golan nu au aparținut niciodată Israelului sau Palestinei, ele au fost cucerite în timpul Războiului de Șase Zile de la Siria și din punct de vedere strategic sunt foarte importante pentru Israel, ca o barieră de apărare în cazul unui război cu Damascul.
În curând se împlinește un an de când s-a pus în aplicare decizia aceluiași președinte Trump de a muta Ambasada Americană la Ierusalim, considerat de SUA capitala Israelului, ceea ce și este. Dar situația juridică a Ierusalimului este controversată. Potrivit unor acorduri internaționale, unele semnate de partea israeliană chiar înaintea votului ONU pentru împărțirea Palestinei între israelieni și arabi, altele la Oslo, urmează ca statutul final al orașului să fie stabilit în urma unor negocieri. În pofida gestului SUA, foarte puține state au decis să-i urmeze exemplul, câteva dintre ele (Ungaria, Slovacia, Cehia) limitându-se să deschidă la Ierusalim niște birouri de informații sau birouri comerciale. Poziția României este neclară, premierul Dăncilă revenind în declarațiile sale referitoare la mutarea Ambasadei Române, prin afirmația că a fost o opinie personală, dar de-acum răul a fost făcut. România care la ora actuală deține președinția Consiliului UE a adoptat o poziție contrară celei a Uniunii Europene. Tot în această lună s-au împlinit cinci ani de la ocuparea și anexarea Crimeii de către Rusia, în condițiile în care apartenența Crimeii de Ucraina a fost consfințită prin tratate. Argumentul că peninsula a aparținut inițial Rusiei și că a fost făcută cadou Ucrainei de către Hrușciov nu se poate susține din moment ce acordurile privind statutul Crimeeii au fost recunoscute pe plan internațional.
Sunt doar trei exemple printre multele zeci care au apărut în ultimele decenii când ”un fapt împlinit” este contrapus unor acorduri și tratate. Read more…

Interviu cu un coronavirus

Pe clanța ușii de la intrare în parcarea operei Scala am întâlnit-o pe Viorica Coroană, o coronavirusă care stătea la pândă să-l înhațe pe următorul meloman. Eu purtam mănuși de cauciuc, fiind deja prevenit de mass-media. Am observat cum domnișoara mi-a sărit pe degetul mare al mâinii drepte. S-a uitat întâi nemulțumită la stratul impenetrabil care îmi apăra degetul, apoi mi-a aruncat o privire nemulțumită: – Ei, ce faci, nu-ți atingi nasul, fricosule? – Nu mă lua așa, i-am răspuns ușor amuzat. Știu eu ce ai de gând! Ține-ți firea și nu te enerva, chiar dacă eu nu mă las infectat. – Atunci măcar pune-mă înapoi pe clanță, mi-a spus ea cu reproș. Vezi doar că nu mă pot mișca singură decât odată cu saliva împroșcată de un strănut puternic. – De acord, dar cu o condiție: să-mi dai un interviu la o cafea. – Bine, dar numai zece minute, altfel mă prăpădesc în mediul ăsta ostil. Să începem! Read more…

Nici nemurirea nu este veșnică…

Donald Trump a acceptat, în sfârșit, să dea lumină verde procesului de tranziție prin care președintele ales, Joe Biden, va prelua puterea la Casa Albă. Dar tot nu s-a recunoscut învins, când scriem aceste rânduri. „Cam exagerează”, spun unii. ”A sărit peste cal”, afirmă alții, mai puțin diplomați. Dar, de ce o face? Poate că unul dintre cele mai mari defecte ale caracterului unui om este să nu știe până unde să meargă, unde să se oprească. Observăm o mulțime de exemple, redate în presa din întreaga lume, dar și în anturajul nostru imediat, de la directori de companii care își iau bonusuri tot mai mari pe an ce trece, la politicieni care promit marea cu sarea, la oameni de stat care întind coarda răbdării populației până ce aceasta plesnește și până la câte o rudă a noastră care ne cere mici favoruri, împrumuturi sau servicii, neștiind când să se oprească. În general, incapacitatea de a vedea când enough is enough duce în cele din urmă la lacrimi, în cel mai bun caz, și la vărsări de sânge, în cel mai rău. Dar de ce nu văd unii oameni momentul când paharul e plin, nemaifiind loc pentru nicio picătură? Pentru că sunt orbiți, ori de lăcomie, ori de vanitate. Read more…

Sunt oare talibanii descendenții celor zece triburi pierdute ale Israelului?

Războiul din Afganistan s-a încheiat (cel puțin deocamdată, înaintea apariției unor noi grupări teroriste, a unor noi conflicte), a trecut și 11 septembrie și ne întrebăm cu jale ce am reușit să facem în acești 20 de ani pentru Afganistan, Orientul Mijlociu și pentru securitatea globală, iar răspunsul este ”prea puțin”, de aceea urmărim cu atenție ce se mai întâmplă în această parte a lumii. Noul guvern afgan s-a instalat cu aceeași gândire, aceeași ideologie, doar în ceea ce privește politica, liderii afgani vor să pară mai pașnici. Ei au declarat că doresc să stabilească relații de colaborare cu vecinii lor mai apropiați și mai depărtați, cu excepția Israelului. O poziție interesantă, afirmă cercetători care se ocupă de istoria afganilor, deoarece în Afganistan se află poate răspunsul la unul dintre cele mai ciudate mistere ale istoriei evreilor: soarta unei părți din cele zece triburi pierdute din Israel. Această problemă a fost abordată recent în The Jerusalem Post de Michael Freund, fondatorul și președintele organizației Shavei Israel, care cercetează și se ocupă de istoria triburilor pierdute ale Israelului și a altor comunități evreiești ascunse și încearcă să recupereze niște ”rămășițe”.Read more…