Actualmente trăim o pandemie a infecției cu un virus care până acum nu l-am băgat în seamă, nici măcar după epidemia de SARS. Viața modernă, globalizarea, ușurința cu care ne deplasăm dintr-o țară în alta, de pe un continent pe altul, a dus la realitatea de azi: Nu trăim doar în țara noastră, trăim pe întreg globul pământesc. La început problema epidemiei actuale a fost doar a chinezilor, dar în scurtă vreme ea a devenit problema noastră, a tuturor celor care trăim pe această planetă. Mii de oameni se îmbolnăvesc zilnic, multe vieți umane sunt pierdute. Este o criză economică asemănătoare celei din 2008. Mulți oameni își pierd slujbele, numărul șomerilor crește mai rapid ca numărul celor infectați. Își va reveni oare economia mondială? Omenirea a mai trecut prin crize economice de acest fel și și-a revenit mai devreme sau mai târziu. Nu uitați însă că nu sunteți singuri, milioane de oameni sunt în aceeași situație. Spiritual nu sunteți izolați.Read more…
Bagatelizarea Răului şi la Timişoara
O vorbă veche – un pic patetică ce-i drept – spune că poți părăsi Timișoara, dar ea, Timișoara, nu te va părăsi niciodată. O fi ea patetică, însă asta nu o făcea mai puțin adevărată. Eu, cel puțin, am simțit asta cu prisosință. Am simțit-o atunci când Timișoara a fost orașul erou care a aprins flacăra Revoluției și a stat singur în fața dictaturii, am simțit-o mai târziu ori de câte ori reveneam acasă. Timișoara mea nu m-a părăsit niciodată chiar şi atunci când s-a împotmolit în mâlurile tranziției. Era mereu acolo aşa cum o lăsasem, acel oraș unic prin multiculturalitate, Timișoara celor două muzee (de istorie și de artă), Timișoara celor trei teatre (maghiar, român și german), a celor patru parcuri (Scudier, Alpineț, Rozelor și Poporului), a celor cinci confesiuni, a celor şase cartiere, a celor şapte piețe. Zilele trecute însă am avut pentru prima oară impresia că nu mai îmi recunosc orașul.Read more…
Ziua ultimei babe
Mărţişorul căpătat în ajun de 1 Martie – pe care-l prinsesem în piept, preocupată de tragedia războiului din vecini şi drama refugiaţilor care ne trec frontiera – s-a pierdut a doua zi, ca un semn de dispreţ al frivolităţii, dar şi de lipsa speranţa desprimăvăririi. Primele zile de martie pline de îngrijorare şi tristeţe pentru oamenii care suferă, de neîncredere în capacitatea făcătorilor de pace, de strădania de a participa, de contribui cât de cât (cu o emisiune, o traducere, o intermediere, o donaţie) la efortul comun în favoarea oamenii speriaţi şi dezorientaţi care vin încoace, căutându-şi salvarea, m-au făcut să uit să-mi aleg o babă – un obicei vechi pe care-l respectam. Se spune că baba (una dintre cele nouă zile capricioase de început de martie) pe care ţi-ai ales-o, prezice cum va fi anul în curs. Nu pot să infirm sau să confirm această credinţă, întrucât nu-mi notez nicăieri ziua babei alese şi apoi uit de ea de-a lungul anului. Şi totuşi, an de an ţin să respect acest obicei românesc (poate nu e doar românesc, nu ştiu).Read more…
”Uzufruct”[1]
Curtea casei în care am copilărit nu avea o suprafață mai mare de 120 de metri pătrați. Am și acum schița terenului cu amprenta casei cu tot. Părinții mei au cumpărat-o și ne-am mutat în ea când eu aveam 7 ani. Forma geometrică a terenului nu era un dreptunghi, fie și aproximativ considerat, așa cum ar fi fost normal. Într-unul din colțuri lipsea un mic dreptunghi de vreo 4 m pătrați. După un timp, am înțeles că acolo e o cameră a vecinilor noștri, a căror curte n-o vedeam pentru că acel colț era spatele unei părți a locuinței lor, ei având accesul de pe altă stradă, perpendiculară pe a noastră. Noi vedeam doar doi pereți în unghi drept și un colț de acoperiș deasupra. Desigur, era bine ca părinții mei să fi avut în folosință acea suprafață lipsă. Ați înțeles că nu ne lăfăiam în camere mari, ci erau doar două: una a noastră, a celor două fete, și una a părinților noștri, între ele fiind o sală mică, transformată iarna în bucătărie.Read more…
Júlia Szilágyi: RÂNDURI DESPRE CARTEA FĂRĂ SOMN (*) .
Este o carte clujeană. Cartea memoriei. Aici m-am născut şi aici am născut. Aici este locul meu de veci şi locul de veci al părinţilor mei. Oare de ce s-o fi numind strada Şoimilor locul unde se află cimitirul? LocRead more…
Rasism şi negaţionism sub „egida” libertăţii de expresie
Din punctul meu de vedere şi al altor câţiva, ediţia recentă a Târgului de Carte de la Göteborg s-a transformat, într-un mod bizar, din eveniment cultural de amploare pe care îl aştept cu nerăbdare an de an, într-o farsă scandaloasă. În lunile premergătoare evenimentului, prestigios festival al cuvântului tipărit, organizatorii s-au răzgândit de câteva ori în privinţa prezenţei la Târg a publicaţiei Nya Tider (Timpuri Noi), una dintre cele mai acerbe purtătoare de cuvânt ale organizaţiilor rasiste şi neonaziste din Suedia, opuse în cel mai categoric mod principiilor respectării drepturilor omului şi corectitudinii politice.Read more…
Un milion de vise
Desfășurarea concursul de cântece Eurovision 2019 de la Tel Aviv a stat sub semnul întrebării până aproape de data stabilită pentru festivitatea de deschidere. Motivele au fost numeroase: încercarea organizației BDS să-i convingă pe participanții din Potugalia, Franța, Italia, etc.Read more…
Matineul pensionarilor COVID19
Are loc zilnic între orele 11.00 şi 13.00, dar nu e vreun spectacol de teatru, operă sau concert, cu abonamente dedicate sau bilete cu preţ preferenţial (toate aceste locuri de desfătare sunt acum închise), ci mai degrabă o mişcare care se desfăşoară simultan pe teritoriul întregii ţări, o competiţie care pune la încercare abilităţile persoanelor trecute de 65 de ani, a „dragilor noştri pensionari”, cum s-a exprimat deunăzi preşedintele ţării. Pensionada COVID19 este alcătuită din mai multe probe – fizice, de inteligenţă şi psihice – contra cronometru, având drept scop îndeplinirea tuturor activităţilor outdoor, în intervalul de două ore, bătut în cuie de prevederile Ordonanţei Militare nr. 3. Mai întâi competitorii seniori trebuie să-şi pună la contribuţie cunoştinţele din domeniul optimizării şi managementului resurselor, pentru a-şi stabili traseul în care să atingă maximum de obiective (cumpărături de alimente, medicamente, activităţi bancare, plimbarea cu sau fără animalul de companie, etc., în funcţie de necesităţi), în minim de timp. Acest traseu urmează să fie parcurs în marş sau alergare cu masca pe faţă…Read more…
Halal de mine, sunt… „jidănaș simpatic”.
În iulie 2012 m-am dus la întâlnirea cu colegii mei de la liceul Mihai Eminescu din Constanța, promoția 1962. Locuind din 1970 la Londra și lucrând la Radio BBC nu mă încumetasem să mă duc la întâlnirile anterioare, din era Ceaușescu, nu de alta dar să nu creez probleme celor cu care m-aș fi văzut. Printre participanții la întâlnirea din 2012 a fost și un vechi coleg de an. Fusese într-o clasă paralelă dar îl cunoșteam pentru că apărea din când în când în cercul meu de prieteni unde avea un amic. Într-o seară, plimbându-ne pe „faleză” cum numeam noi promenada din fața Cazinoului din Constanța, după ce mi-am amuzat prietenii cu un banc pe care abia îl auzisem, mi-a spus admirativ: „ești un jidănaș simpatic”. Nu era primul care-mi făcea un asemenea „compliment”, așa că am lăsat să treacă de la mine, cum făceam în astfel de ocazii, trebuie s-o spun, destul de rare. Aproape 50 de ani mai târziu, după ceremonia de la liceu, ne-am dus să sărbătorim evenimentul la un restaurant, unde colegul respectiv s-a așezat la masă chiar lângă mine.Read more…
Un taxi pentru Cosmos!
Conflictul actual dintre Rusia și Ucraina este urmărit cu interes și cu mare îngrijorare de miliarde de oameni. Dar există un om care îl urmărește chiar cu sufletul la gură, fapt cu atât mai ciudat cu cât acest om nu se află nici la Moscova, nici la Kiev și de fapt nici nu se află pe această planetă. Mark Vande Hei a pornit acum aproape un an într-o expediție de cercetare în spațiu. El ar trebui să își termine misiunea pe 30 martie. Problema este că Vande Hei e american, iar taxiul care ar trebui să-l aducă înapoi din delegația extraterestră e rusesc. De când Vande Hei a părăsit planeta, relațiile dintre America și Rusia nu doar s-au răcit, ci chiar au înghețat. „Criminal de război” îl numește președintele Biden pe președintele Putin, iar acesta la rândul lui face tot posibilul pentru a-i da dreptate. Adevărul este că Vande Hei are motive să fie îngrijorat. “Nu vom admite ca banii contribuabililor sovietici să fie folosiți pentru a aduce înapoi pe dușmanul yankeu”, scria nu demult pe Twitter președintele programului spațial rusesc, instabilul Dmitri Rogozin.Read more…
O „plăcere vinovată”
Una din întrebările din interviurile standard adresate unor vedete vizează „plăcerea vinovată” a interlocutorului. Fără a fi vedetă şi fără să-mi fi fost pusă această întrebare, recunosc chiar la începutul articolului de faţă că îmi place să urmăresc filmele de Crăciun. Ştiţi dumneavoastră care: cele care se petrec de obicei în orăşele de provincie (americane sau canadiene) cu peisaj înzăpezit, cu căsuţe idilice, unde El (sau Ea) cu o carieră în plină ascensiune într-o metropolă, dar cu inima zdrobită de o dezamăgire recentă în dragoste, revine acasă de sărbători şi se reîntâlnește cu Ea (sau El) – prima iubire din timpul liceului – care nu a părăsit localitatea natală unde conduce o mică afacere (restaurant, brutărie-patiserie, băcănie, garaj, fermă), implicându-se, în acelaşi timp, în proiectele locale idealiste (salvarea unei clădiri-monument sau a unui parc dendrologic ce urmează a fi preluat şi desfiinţat sau a propriei firme cu tradiţie, ameninţată de faliment). La început relaţia dintre cei doi e aproape ostilă, întrucât unul dintre ei e pentru progres şi prosperitate în afaceri, iar celălalt dedicat unor obiective care par desuete şi păguboase, dar sunt utile pentru păstrarea tradiţiilor şi coeziunea comunităţii.Read more…
11 aprilie 2017. 72 ani de la Eliberarea Lagărului Buchenwald
Mă numesc Vasile Nussbaum. În vara lui 1944 am fost deportat la Auschwitz, din Cluj, unul dintre oraşele mari ale Ungariei din acea vreme. După ce am trecut prin mai multe lagăre naziste, am ajuns la Buchenwald. Aveam 16 ani când m-am eliberat şi m-am întors acasă. Am învăţat, mi-am luat bacalaureatul şi apoi m-am înscris la facultate. Mâncam la cantina facultăţii. După un răstimp, şeful cantinei, un bărbat cam de vârsta pe care ar fi avut-o tatăl meu – dacă ar mai fi trăit – m-a lăudat:Read more…
Câteva cuvinte
Sunt câteva cuvinte de mulțumire și recunoștință, cum se obișnuiește la începutul unei cărți, mai cu seamă dacă este cartea de debut a unui om de mult trecut de prima tinerețe. Demult utream dorința de a lăsa ceva în urmă, în afara multelor lucruri inutile și a puținelor utile, pe care le-am strâns într-o viață, împreună cu Vera, soția mea, Roby fiul meu și familiile pe care nu le mai avem. Acest ceva nu putea fi decât o carte, căci am avut șansa și neșansa să fi fost născut și trăit ca fiu al Poporului Cărții. Deci cartea are ca ”personaj” principal tocmai acest popor evreu. Cartea care o citiți acum (și pe care sper că veți avea răbdarea să o parcurgeți până la sfârșit) este o colecție de articole publicate într-o revistă online (așa este acum moda, dictată de preocupări ecologice și economice) cu incitantul titlu BAABEL, care include multe semnificații. Andrea Ghiță, talentata ei plăsmuitoare, mi-a oferit spațiul în care mi-am făcut debutul întârziat în ale scrisului. Tot ea, împreună cu Eva Galambos, m-au încurajat și m-au ajutat să depășesc tracul de început. După o longevitate remarcabilă de șapte ani de apariții bilunare neîntrerupte, revista BAABEL a dobândit o reputație lăudabilă. Cele 140 de articole (devenite capitole) le-am adunat în două volume cu sprijinul multor prieteni, cărora le mulțumesc din suflet. Apărute în revistă între anii 2013-2019, ele sunt un fel de eseuri, impresii de călătorie, incursiuni în diverse istorii și întâmplări cotidiene.Read more…
O întâlnire emblematică
Era în anul de grație 1996. Eram în autobuzul 26, care mă purta spre casa de editură Atlas, unde tocmai debutasem la săptămânalul de limbă română Viața Noastră. De asemenea, era una din întâlnirile mele inițiatice cu Tel Aviv-ul. Aveam emoții mari legate de prima întâlnire cu domnii George Edri, proprietarul editurii și Nando Mario Varga, redactorul șef al ziarului. Lângă mine s-a așezat o doamnă în toată puterea fizică a cuvântului, îngrijită și bine îmbrăcată, o adevărată expoziție ambulantă de bijuterii și parfumuri. Al șaptelea simț mi-a șoptit că este originară din România și că tare dorește să intre în vorbă cu mine. Pun pariu cu mine însumi și, prudent, în acea clipă, doamna mă întreabă în ebraică din ce parte a Rusiei am venit. Cu o voluptate deja exersată îi răspund că sunt din România. Dialogul, odată înfiripat, mai continuă preț de vreo două minute în limba Bibliei, căci distinsa doamnă, precum majoritatea originarilor din România, este foarte prudentă în a-și declina obârșia carpato-dunăreanăRead more…
Alarmele și cuvintele
Nu e ușor să-ți găsești cuvintele în zgomotul alarmelor, înconjurat de imaginile tirurilor de rachete și ale caselor distruse. Pe partea dreaptă a ecranului de televiziune apar localitățile în care cad rachetele. Chiar dacă la tine în oraș e liniște momentană, participi în transmisie directă la un război crunt și scrisul ți-e întrerupt de câte o alarmă. Alergi spre camera-adăpost și cu toate că ți-ai luat laptopul cu tine, nu reușești să-ți găsești cuvintele în zgomotul infernal al sirenelor și al bubuiturilor care le însoțesc. Te întorci la TV și cu sufletul la gură urmărești știrile despre ultimul bombardament. Te liniștești puțin când auzi că n-au fost victime, ci “doar” pagube materiale. Îi suni pe cei dragi ca să afli dacă sunt bine și ca să mai auzi o vorbă de îmbărbătare. Nu te consolează nici rezultatele bombardamentelor aviației noastre, iar imaginile cu victime omenești, la noi sau la ei, te îngrozesc. Automat spui că ei, palestinienii, au început și ei sunt de vină, dar nici această explicație nu te ajută. Nu există țară pe lume care să nu dea replică militară la mii de rachete lansate ca să ucidă oameni nevinovați. Hamas a fost și este o organizație teroristă care nu recunoaște existența Israelului. Nu e un partener cu care să găsești o soluție pașnică pe calea tratativelor, eventual doar armistiții de durată mai lungă sau mai scurtă, depinde de pagubele militare care le-au provocat raidurile aeriene israeliene.Read more…
Vladimir Cucernicul și Iosif cel Fără de Prihană
Se spune că Eugen Ionescu ar fi scris odată o piesă de teatru absurd, una mai puțin cunoscută și care din motive obiective nu a fost jucată niciodată. Personajul principal este un mărunt funcționar comunist într-o regiune a Uniunii Sovietice, ceva între Tuva și Găgăuzia. Individul este lipsit de carismă, dar în schimb dotat cu multă ambiție și mai ales cu un simț olfactiv care îi permite să adulmece din ce direcție bate puterea. Undeva, pe la sfârșitul primului act, Uniunea Sovietică își abandonează supușii. Tronul stăpânirii rămâne gol, cam la fel ca în Regele Moare, iar personajul ăsta, Serghei Șoigu pe numele lui, care până mai ieri combătuse misticismul retrograd, are o revelație și îl descoperă pe Dumnezeu. Nu numai că Îl descoperă, ci Îl și face membru de partid. Partidul nu mai este cel comunist, dar e tot partid unic. Undeva, pe la sfârșitul primului act, Uniunea Sovietică își abandonează supușii. Tronul stăpânirii rămâne gol, cam la fel ca în Regele Moare, iar personajul ăsta, Serghei Șoigu pe numele lui, care până mai ieri combătuse misticismul retrograd, are o revelație și îl descoperă pe Dumnezeu. Nu numai că Îl descoperă, ci Îl și face membru de partid. Partidul nu mai este cel comunist, dar e tot partid unic. O fi fost religia opiul popoarelor, dar opiul şi are efecte curative, mai ales pentru Șoigu care urcă rapid câteva trepte pe scara conformismului și devine Ministrul Apărării în Imperiul Rinocerizat. Și în această calitate are o idee genială: va ctitori o catedrală mare, militară, care va fi gata fix pe 9 Mai 2020, data aniversării a 75 de ani de la Victoria în Marele Război pentru Apărarea Patriei. Read more…
ADN-ul total
De curând am avut un vis. Nu a fost dintre cele care ai dori să nu se mai sfârșească. Din contră. În vis, după un lanț de evenimente / întâmplări pe care nu le mai pot descrie detaliat pentru că nu le mai rețin – niște călătorii cu trenul fără să cunosc destinația… niște mărșăluiri cu dificultate în șiruri nesfârșite de oameni etc. – mi-am pierdut geanta cu toate documentele de identitate. Se făcea că ajunsesem într-o sală de tribunal pe care o cunoșteam doar din filme. Eram acuzată de ceva și știam că voi fi absolvită de vină doar prin legitimarea mea. Desigur, nu puteam face asta din moment ce nu aveam asupra mea niciun document salvator și pe nimeni care să mă cunoască. Atunci, în gândul-vis mi-a venit ideea să le spun să fie aduși ca martori ai apărării mele redactorii revistei Baabel, unde mi-au fost inserate câteva texte în care, printre altele, eu am vorbit și despre mine.Read more…
Eva Galambos: O ORDONANŢĂ RUŞINOASĂ
Printre evenimentele „palpitante„ care umplu paginile ziarelor și ecranele televizoarelor, legate de arestările corupților „la nivel înalt”, urmărite cu sufletul la gură de cetățenii curioși, indignați, satisfăcuți sau revoltați (se găsesc și din ăștia), s-a strecurat aproape „pe șest” oRead more…
Eu, Dodo, evreul
Dodo este numele dat în derâdere de portughezi – însemnând prost – unei păsări care a existat pe insula Mauritius (numai acolo ) până în secolul XVII. Până la descoperirea insulei, Dodo n-a avut dușmani naturali. Dodo era o pasare mare , greoaie avea aripi dar nu zbura iar ouăle le lasă împrăștiate pe unde se nimerea . Dodo era lipsit de orice simt al primejdiei, de orice instinct de apărare. Pentru Dodo, apariția oamenilor pe insula a însemnat începutul sfârșitului din momentul în care carnea și ouăle lui Dodo au fost apreciate . Evreul, cu tot ce se referă la el, e un subiect abordat și explicat de mulți. Față de ei, punctul meu de vedere poate apărea simplist, dar eu l-am format pentru mine prin prisma experienței personale de viață .Read more…
Sunt copii, domnule judecător! Să fim oameni!
O lucrătoare străină, filipineză, a rămas în Israel mai mult decât îi permitea viza de lucru. Adevărat. Dar a muncit cinstit. Și și-a dus viața ei personală. A iubit. A născut un copil, pe care îl iubește, care este ce îi e ei mai drag pe lume. Ține la el ca la lumina ochilor. Astăzi, copilul are 13 ani. Limba pe care o știe cel mai bine este ebraica. Singura țară în care a trăit, în care a învățat, în care și-a făcut prieteni este Israelul. Copilul visează să continue să învețe în Israel, să servească în Armata de Apărare a Israelului, să trăiască în Israel în viitor. Israelul este singura lui țară. Dar autorități israeliene obtuze au decis altfel. Pentru ele, mama copilului este o lucrătoare străină ilegală, iar copilul este ilegal. Se poate așa ceva? Poate fi ”ilegal” un copil născut în țară? Nimeni nu este ilegal, ci născut prin voința lui Dumnezeu. Poliția israeliană, probabil ”încălzită” de demonstrațiile (desigur incitate) vulgare și violente ale gloatei din sudul orașului Tel Aviv, s-a pus pe ”aplicarea legii”, ieșind la vânătoare de ”ilegali”. Polițiștii au arestat-o pe mama copilului, au trimis-o în fața tribunalului, au arestat și copilul, iar tribunalul a aplicat legea în mod mecanic, uscat, decizând expulzarea. Până la expulzare, deci până la ieșirea din țară, mama și copilul trebuie să rămână în arest. Fără circumstanțe atenuante. Fără ca judecătorii să-și pună problema unei decizii judecătorești bazată pe omenie, pe umanism. Fără să se gândească la faptul că respectivul copil este trimis într-o țară pe care nu a văzut-o niciodată și că ar putea căpăta o traumă psihică pentru toată viața. Mama copilului, urcată cu forța în avion, s-a opus și a fost arestată. Deocamdată, expulzarea nu a avut loc. Mama și copilul sunt în închisoare. Deocamdată. M-am îngrozit.Read more…