Pe undeva e scris că vinul scoate secretele din sufletul omului. Dar sunt și secrete pe care doar psihologul sau psihiatrul pot să le obțină de la cineva care în general nu se prea deschide celor din jur – dacă nu e vorba de o conjunctură deosebită, ca cea de mai jos. Ora 23.00 în camera mea de hotel, după o zi lungă la congres și un dineu cu vin aproape non buvabil. Calitatea băuturii nu m-a deranjat, pentru că puneam bază pe ce mai rămase în sticla mea de vin din cameră, aleasă și cumpărată la duty free. Doar că ce mai rămăsese înăuntru era 100% aer. Am hotărât să cobor la barul hotelului și să-mi fac ”plinul” de 200 ml vin 12-14%, ca în fiecare seară. Barul era gol, dar la un capăt al tejghelei se afla unul din oaspeții congresului, american din California, bun cunoscut, să-i zicem N.L. M-am apropiat și ne-am salutat călduros. Ne cunoșteam demult, de când îmi petrecusem un scurt sabatic în secția ATI în care lucra pe atunci ca tânăr și promițător specialist. De atunci ne întâlneam aproape în fiecare an la congrese și simpozioane internaționale și profitam de ocazie pentru a ne povesti ultimele știri privitor la carieră și la familie.Read more…

Pe Nora, asistentă medicală la spitalul Soroka din Beer Șeva, am văzut-o din întâmplare la cafeneaua de la parterul clădirii în care locuiesc. O cunoșteam prin prieteni comuni, locuitori ai kibuțului ei. Știam că timp de cincizeci de zile a fost ostatecă la 20 de metri sub pământ, în tunelurile Hamasului. Părea foarte tulburată. Ne-am așezat la o cafea și, fără s-o întreb, a început să-mi povestească. – Nu mai știu exact cum s-au desfășurat evenimentele, toate mi s-au amestecat în cap: rachete care zburau în toate direcțiile, apoi strigătele de Allah u akbar ale teroriștilor, împușcături și peste tot cadavre ale vecinilor și prietenilor mei. M-am trezit în remorca unui tractor, împreună cu alți câțiva locuitori din kibuț, păziți de hamasnici. – Unde ne duceți? – l-am întrebat pe unul dintre invadatori. – În iadul tunelurilor de sub Gaza, a răspuns acesta în limba arabă. Dacă Netanyahu îi eliberează pe toți luptătorii noștri din închisorile voastre, atunci aveți șanse să vă eliberăm, altfel veți muri cu toții. – Bunica mea a murit la Auschwitz, a răspuns tot în arabă Nora, iar eu o să-mi găsesc sfârșitul ucisă de neoameni ca voi. N-a apucat să-și termine vorba și un pumn în față a redus-o la tăcere. A încercat să vorbească cu ceilalți oameni, dar din nou a fost lovită. În scurt timp au ajuns la intrarea unui tunel.Read more…

Recent m-am întors dintr-o ședere de unsprezece zile în Polonia, cu Hadassah Humanitarian Mission to Poland[1]. Avionul LOT era plin de refugiați în drum spre noul lor ACASĂ. Lângă mine ședea o tânără foarte răcită, care tușea aproape fără întrerupere. Nu o cunoșteam, nu știam prin ce trecuse, mai ales că nu stătea împreună cu restul grupului. Sincer să fiu… tusea ei m-a cam deranjat, mă temeam să nu mă molipsesc. Abia mai târziu am observat dosarul gros pe care îl ținea pe genunchi, protejându-l de parcă viața ei era în joc. Când tânăra a deschis dosarul, mi-am dat seama că era plin de documente care îi dovedeau identitatea și originea, documente necesare pentru obținerea cetățeniei. Toate erau scrise cu litere chirilice.Read more…

Locuința (1964). La petrecerea organizată de uzină am nimerit la masă cu directorul general P. Auzind că nu avem locuință și stăm la socri, mi-a spus să fac cerere pentru un apartament, iar el a aprobat-o imediat. Fără îndoială, pe lângă lista realizărilor mele a contribuit și farmecul Sandei, dar și funcția tatălui ei…Baba Ana (1964) Sanda a obținut un nou transfer în comuna Baba Ana, care permitea o navetă zilnică la Ploiești. Distanța de gară la dispensar era de numai… 3 km! Craiova (1965). Sanda a decis să dea concursul de intrare în oraș. Erau trei locuri: București, Brașov și Craiova. Ea a obținut locul 2. Brașovul era atractiv, dar implica despărțirea de părinți și transferul meu care ,deși traumatic, l-aș fi acceptat. S-a optat pentru Craiova, în speranța că vărul socrului meu Carol era mare ștab acolo și ar fi facilitat imediat transferul ei la Ploiești. Dar nu a fost să fie. Problema s-a complicat, Sanda a obținut transferul după aproape un an. A fost cea mai lungă despărțire, deși ne-am întâlnit periodic. Daniel (1966). Într-o noapte rece de noiembrie, la poarta maternității din Ploiești, așteptam împreună cu mama Sandei venirea pe lume a primului nostru bebeluș. Abia dimineața ni s-a permis să vedem tânărul moștenitor de la fereastră.Read more…