În primii șapte ani ai vieții mele am locuit împreună cu familia într-o fabrică de textile. Nu că am fi hotărât să ne mutăm cu tot calabalâcul în incinta fabricii de confecții Cotex și să ne stabilim într-o hală prăfuită, plină de mașini de cusut. Nu, era tocmai invers: o fabrică în plină creștere s-a extins fără încetare pe socoteala spațiului locativ. Firma Cotex a fost înființată în perioada interbelică sub forma unui mic atelier de croitorie care a crescut, devenind o manufactură mai importantă. După naționalizare, întreprinderea s-a dezvoltat, devenind un adevărat combinat. În vremurile sale de glorie, în urmă cu mai multe decenii, lucrau acolo sute de salariați; acum e doar una din numeroasele ruine postcomuniste din Oradea. De-a lungul anilor Cotex s-a extins, ocupând pe rând clădirile adiacente. Pe vremea nașterii mele ocupa deja trei din cele patru laturi ale corpului de clădiri cuprins între străzile Kossuth și Zöldfa (sau „Independenței“ și „Vasile Alecsandri“ cum se numeau atunci). Din întregul complex, ultima casă în care se mai locuia era a noastră. În afară de noi mai stăteau acolo câteva familii care nu apucaseră să fugă din fața monstrului neînfrânat. Era o clădire cât se poate de obișnuită. Fațada de un verde murdar dădea într-o străduță lăturalnică, pe nume Ecaterina Teodoroiu, care între timp fusese total înglobată în teritoriul fabricii și barată la ambele capete cu porți mari de fier.Read more…
Yom Kipur în familia mea!
Iată-ne la o zi după Yom Kipur, moment de mare însemnătate pentru evrei. Această sărbătoare este cea în care păcatele noastre mai mici sau mai mari sunt cântărite și noi suntem pecetluiți în Cartea Vieții pentru anul care a început în urmă cu câteva zile, la Roș Hașana, pentru că atunci am fost înscriși în această mare Carte. În timp ce zilele dinaintea sărbătorii de Roș Hașana au fost dedicate, măcar în parte, recunoașterii greșelilor, înțelegerii lecțiilor de viață, iertării și împăcării cu noi înșine. Iată de ce, din toate punctele de vedere Yom Kipur este considerată o sărbătoare estențială din parcursul anului evreiesc pentru familiile noastre, între care se numără și familia mea. Înțelesul de aici al cuvântului ”familie” este mai larg. Mă refer la familia mea directă, care de-a lungul anilor a trecut prin modificări datorate trecerii ștachetei de la o generație la alta, dar mă gândesc și la familia mea lărgită, cea a comunității evreiești din Romania. Familia fiecăruia este parte sau ar trebui să fie a unei familii mai mari, fie ea comunitate etnică, comunitate în sens de așezare, oraș sau țară, regiune geografică și fără a le înșira pe toate ajungem la întreaga lume, la oamenii care la un moment dat populează Pământul.Read more…
Marşul Memoriei a pornit către Auschwitz. Primul popas a avut loc la Cluj
Anul acesta, cu prilejul împlinirii a 75 de ani de la începutul nimicirii evreimii din această parte de ţară, un număr de 75 de persoane au pornit într-un pelerinaj la Auschwitz. La acţiunea desfăşurată sub genericul Marşul Memoriei, iniţiată de Asociaţia Sionistă din România şi realizată în parteneriat cu Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România şi Fundaţia Caritatea, participă evrei de toate vârstele, reprezentând 11 comunităţi evreieşti din România, vicepreşedintele FCER, precum şi preşedintele şi vicepreşedintele Asociaţiei Sioniste. Unii dintre pelerini sunt descendenţi ai familiilor celor pieriţi în Holocaust, dar din grup fac parte şi neevrei, dornici să omagieze memoria martirilor evrei. Primul popas al pelerinajului cu destinaţia Auschwitz-Birkenau a avut loc la în seara de 15 mai 2019, la Muzeul de Artă din Cluj.Read more…
Nu toate poveștile pot adormi copiii…
Se pare că odată cu trecerea timpului a-ți schimba modul de gândire și tipul de conotații devine ceva foarte greu, dacă nu imposibil, de realizat. De fiecare dată când mă gândesc la Corona (și, închipuiți-vă, mă gândesc îndeajuns de des!) amintirile mă îndreaptă spre ”Dragoste în vremea holerei”, celebrul roman al lui Gabriel Garcia Marquez. Așa cum insinua Marquez, în vremuri de restriște relațiile umane capătă de multe ori în mod paradoxal o turnură pozitivă, făcând loc unor sentimente bine ascunse sau refulate de-a lungul timpului, iar obligativitatea traiului în comun, impus de împrejurări, poate duce – pe neașteptate – la o mai bună înțelegere, o mai bună cunoaștere a celuilalt, cu alte cuvinte, la întărirea unei fundații spirituale cu consecințe pozitive. Probabil, dar nu întotdeauna.Read more…
Tată de weekend
Ziaristul a murit sâmbată dimineața. S-a internat cu o pneumonie severă, după primele zile de ameliorare, în noaptea de sâmbătă spre duminică s-a agravat dramatic și, în ciuda resuscitării îndelungate, a decedat. Avea cinzeci și doi de ani, era sănătos tun, sportiv, plin de viață. Era cunoscut și apreciat în cercurile colegilor de breaslă. Dr. Emil Argintaru îl înlocuia pe șeful secției de Terapie Intensivă. Noaptea și-a petrecut-o în secție, încercând să salveze viața ziaristului. Era șapte dimineața. Emil stătea în cabinet și încerca să înțeleagă ce anume a cauzat deteriorarea bruscă și decesul ziaristului. Secția era plină și Emil se întreba de ce chiar acum, când șeful e în vacanță, apar situații de genul acesta. Îl aștepta o discuție dificilă și neplăcută cu familia decedatului. Vizita s-a prelungit, erau numeroase probleme de clarificat. Emil nu se grăbea, îi era groază de întâlnirea cu familia defunctului. A intrat în sala de seminarii împreună cu asistenta socială și cu membrii familiei în cauză. După ce și-a prezentat condoleanțele, a redat evenimentele din noaptea de sâmbătă spre duminică și a așteptat întrebările rudelor. Se aștepta la o confruntare dușmănoasă, cum se mai întâmplase în cazuri similare. Read more…
Prolog la Pesah
Anul trecut, de Pesah, la începutul lui aprilie, petreceam un seder acasă, în doi, cu soţul meu, depănând amintiri despre seder-uri trecute, petrecute alături de membrii comunităţii evreilor din Cluj, sau alături de copii, în Israel. Condiţiile dictate de pandemia care a năpădit lumea m-au determinat să scriu un “Epilog la pesah”, pe care l-am încheiat cu urarea leşana habaa beyahad (anul viitor – împreună), parafrazând dorinţa exprimată la sfârşitul ceremoniei: leșana habaa beIerușalaim (anul viitor la Ierusalim). Pandemia însă, pârdalnica, s-a încăpăţânat să nu părăsească scena; prin urmare m-am gândit să scriu, de această dată, un prolog la sărbătoarea de Pesah care se prefigurează a fi asemenea celei de anul trecut, acasă, în doi.Read more…
Evrei din Ploieşti, în perioada post 23 august 1944
Am citit câteva cărți și articole recente despre istoria evreilor din Ploiești. Le-am studiat cu atenție, dat fiind că Ploiești este locul unde m-am născut și am trăit aproape 40 de ani. Am apreciat volumul scris de d-na Laura Cristina Geală Istoricul comunității evreiești din Ploiești , apărut la Editura Hasefer, precum şi articolul d-nei Dana Mihai: “Comunitatea evreiască din Ploieşti, o istorie de peste trei secole”. Un singur lucru m-a frapat: istoria evreilor din Ploiești se oprea fără excepție la 23 august 1944. Nimic despre viața și activitatea unor oameni care au contribuit la dezvoltarea acestui oraș în perioada care urmat celui de al Doilea Război Mondial. Intrigat de faptul că personalitățile evreiești de după 23 august ’44 nu au fost menționate în cartea d-nei Laura Cristina Geală și nici în articolul comunității evreilor din Ploiești, publicat pe internet, am cerut explicații atât autoarei cât și d-lui Iuftaru, pe atunci șeful comunității. Intrigat de faptul că personalitățile evreiești de după 23 august ’44 nu au fost menționate în cartea d-nei Laura Cristina Geală și nici în articolul comunității evreilor din Ploiești, publicat pe internet, am cerut explicații atât autoarei cât și d-lui Iuftaru, pe atunci șeful comunității. Domnia sa mi-a spus că nu există date în acest sens. Atunci m-am decis să redactez din memorie prezentul articol, în amintirea unor persoane care au trecut într-o lume mai bună sau au ajuns la o vârstă înaintată, în România sau pe diverse meridiane ale lumii Oameni care au contribuit la dezvoltarea socială și economică a orașului Ploiești si a județului Prahova, în perioada istorică care a urmat celui de al Doilea Război MondialRead more…
Un taxi, vă rog!
Pentru mine lumea șoferilor de taxi este un microcosm al populației Israelului și dacă o cunoști, poți înțelege mai bine diversitatea oamenilor care populează această mică și agitată parte a planetei. Unii sunt intelectuali ieșiți la pensie, alții nu au găsit de lucru în meseria lor, alții și-au ales meseria de șofer. După accentul cu care vorbesc ebraica, poți adesea ghici țara de baștină a fiecăruia. După felul în care se adresează clientului, mai ales când e vorba de persoane în vârstă, poți constata măsura politeții și a bunăvoinței, ca să nu spun a „educației” lor. După muzica pe care o ascultă, poți afla ce le place, iar după știrile pe care le comentează, care sunt părerile lor politice. Unii șoferi sunt adevărați psihologi și atunci când duc un client la policlinică sau la spital, pot ține prelegeri despre optimism, vârstă, boală și despre viață în general. Nu o dată am învățat din înțelepciunea acestor șoferi. Deunăzi am fost nevoiți să facem o călătorie la Tel Aviv.Read more…
Miniatură cu fetiță exploratoare
Am mai spus într-un articol precedent că-mi place mult să colecționez momente de viață care mi se oferă sub forma unor clipe de grație. Într-o după amiază din zilele trecute am fost din nou martora fericită a unei astfel de clipe, surprinzând pe stradă o conversație drăgălașă dintre o bunică și nepoțica ei. Mi-a plăcut atât de mult încât m-am hotărât pe loc s-o împărtășesc. Cele două se întorceau de la grădiniță, bucurându-se de o destul de lungă plimbare pe străzi lăturalnice, ferite de circulația prea intensă a orașului. În cartierul nostru, în care și eu mă plimb mereu, sunt străzi întregi de case cu grădini îngrijite, pline de flori și pomi, majoritatea ornamentali, care asigură trecătorilor ambianța plăcută a părții vechi a orașului. E liniștitor să treci pe aici, primăvara fac aproape zilnic rondul zonei ca să văd ce tufe au mai înmugurit și dacă lalelele, narcisele, câte o magnolie, sau gutuiul japonez au dat deja în floare, sau mai trebuie să le așteptăm câteva zile ca să ne încântăm de darurile lor. Bunica și fetița din povestea mea discutau despre fel de fel de lucruri, iar eu aveam privilegiul să trag cu urechea venind în spatele lor. Micuța avea probabil cam patru ani sau și mai puțin și punea multe întrebări la care nu accepta răspunsul ”nu știu”. Bunica trebuia să știe, cum adică?!Read more…
Bătrânețe, haine grele
Paul (Pali) s-a născut într-o familie de evrei nereligioși într-un sat de lângă Carei, în nordul Transilvaniei. Pe la vârsta de 17 ani, Paul s-a îndrăgostit foc de o fostă colegă de clasă, Ibi (Ibolya), care era de etnie maghiară. Se întâlneau în secret într-o pădurice de la marginea satului. Citeau împreună poezii de dragoste și își împărtășeau visurile despre un viitor comun. Paul lucra cu tatăl său în atelierul lor de tâmplărie, iar Iboya își ajuta părinții la întreținerea livezii și la culesul fructelor. În 1944, Paul, surioara lui de cinci ani, Malca, și părinții lor au fost deportați la Auschwitz. Paul, care avea 18 ani, a fost singurul care a supraviețuit. În 1945, la începutul verii, a reușit să ajungă la Carei și de acolo în satul său natal. Poarta casei lor era închisă. Trist, singuratic și înfometat, Paul a bătut la ușa lui Ibi, prietena lui. I-a deschis mama ei, Piroska néni, care s-a speriat la vederea lui, recunoscându-l doar după voce și după zâmbetul fermecător. Arăta groaznic: rămăsese o umbră, abia dacă mai cântărea 40 de kilograme. Era murdar și zdrențăros. Pantofii rupți îi strângeau picioarele umflate. Piroșka néni l-a îmbrățișat, i-a încălzit apă într-un lighean mare și i-a dat săpun, prosop, haine și pantofi ai soțului ei, Zoli bácsi, fiindcă înainte de deportare ei aveau o constituție asemănătoare. După baie, Paul a mâncat un gulaș cald cu pâine proaspătă de casă și a adormit pe șezlongul din bucătărie. S-a trezit după câteva ore, la mângâierile lui Ibi, care-l privea cu dragoste, fericită că iubitul ei a revenit. Cei doi tineri au terminat liceul la Carei, la fără frecvență, după care au plecat împreună la București. Ibi a învățat economia, iar Paul a studiat ingineria mecanică. S-au căsătorit și după trei ani s-a născut singura lor fiică, Elena. Ea a studiat medicina la București. În 1978, familia a imigrat în Israel. Paul și Ibi aveau deja 52 de ani. Paul a fost primit ca inginer la o companie de electricitate, iar Ibi și-a găsit de lucru la o bancă. Anii au trecut. Ibi și Paul s-au pensionat, dar au continuat să lucreze ca voluntari la o casă de bătrâni. Ei ajutau la bucătărie, aduceau bolnavilor mâncarea și obișnuiau să converseze cu ei, chiar și cu cei care aveau probleme cognitive.Read more…
Uluca
Strada era locul de joacă frecvent folosit în copilăria mea. Numărul celor care ne jucam creștea și odată cu el și țipetele noastre din timpul jocului. Ne fugăream, ne piteam pe după vreun stâlp. Mașini nu erau… că tare bune ar mai fi fost de ascunziș! Școala făcea încercări izolate de mixtare. Dar la joacă, noi nu cunoșteam separarea fetițelor de băieți. Nu știu cum se făcea că ajungeam cu ”terenul” de joacă la multe case depărtare de ale noastre. Din cauza țipetelor mai răzbătea spre noi câte un ”Ia mai duceți-vă la porțile voastre!”, dar nu prea vedeam fețele celor care ne goneau. Rețineam doar felul gardului. Plecam, desigur, nu așteptam prea multe îndemnuri, dar nu peste mult timp iar supăram pe cineva.În timpul jocului ni se alătura câte un copil plecat în fugă de acasă cu ceva de mâncare în mână. Deodată simțeam că ne e foame rău. Opream jocul și plecam acasă. De cele mai multe ori primeam de la mama câte o felie unsă cu untură, peste care ni se înfigeau sau lipeau – cum vreți să spuneți – bucățele mici de usturoi. Doamne, ce bună mai era această gustare rapidă și simplă! Uneori aveam doar desert. Mama ne punea zahăr pe pâine și o zbugheam cu felia pe stradă să continuăm jocul. Read more…
Pianistul
În holul spitalului Soroka un pianist de culoare interpreta la un pian alb Sonata Lunii de Beethoven, în mijlocul unui du-te-vino, în toiului războiului cu Hamasul. Aparținători ai bolnavilor, soldați, personal medical, religioși care se rugau, voluntari care îți ofereau prăjituri, cafea și mai știu eu ce, toți se opreau pentru un moment să asculte această piesă de pian diafană și inimitabilă în frumusețea ei. Pentru un moment, muzica era mai importantă decât războiul și urletul avioanelor. L-am mai auzit și cu alte ocazii, în perioade mai liniștite ale războiului, interpretând Liszt sau Chopin. Într-una din zile m-am oprit să privesc cum își mișca degetele pe claviatură. Nu e un amator, mi-am spus. Nu mi-am terminat bine gândul, când am auzit că mi se adresează: – Dumneata cânți la pian? Mă studiezi ca cineva care cunoaște pianul.Read more…
Amintiri de neșters
Școala a început de puține săptămâni și observ pe stradă tot mai mulți copii și adolescenți îmbrăcați în uniforme. Hainele sunt diferite de la o școală la alta, au un aspect lejer și comod, dar în același timp au o anumită sobrietate extrem de potrivită activității de învățare asociată de veacuri școlii. Cred că purtarea unei uniforme este bine venită și le dă copiilor un sentiment de importanță sporită a activității lor zilnice, precum și o apartenență la comunitatea pe care o vor păstra de-a pururi în minți și inimi. Chiar azi am avut norocul de a mă afla la câțiva pași în spatele a doi tineri de vreo 15-16 ani, probabil liceeni – un băiat vorbăreț și o fată cu păr castaniu lung, ușor mai înaltă decât el căci la vârsta aceasta fetele cresc ceva mai repede. I-am îndrăgit pe loc, deși nici nu apucasem să le văd fețele. Erau atât de absorbiți în conversația lor despre școală și păreau atât de cuminți și serioși… M-au impresionat cu tinerețea lor fragilă și totuși atât de plină de puterea pe care o vor descoperi ei înșiși pe drumul lor. Uniformele lor, cămăși albastre și cardigane bleumarin cu însemnele școlii, le veneau foarte bine și îi individualizau față de ceilalți trecători. Mi-am amintit de uniformele incomode ale anilor mei de școală, de cordeluța albă care aluneca mereu de pe părul fetelor și de cravatele care îi chinuiau pe băieți.Read more…
In Memoriam Shlomo David
Shlomo David s-a născut la Dorohoi, pe 29 aprilie 1930 (anul acesta ar fi împlinit 86 de ani). A crescut și și-a făcut educația într-o casă cu tradiții evreiești și cu idei sioniste, el însuși fiind activ în organizațiile de tineret care visau la Eretz Israel, atunci Palestina. A cunoscut în copilărie prigoana antisemită, în Dorohoiul unde avusese loc în 1940 primul pogrom din România și de unde s-au făcut deportări masive în Transnistria. Read more…
Medicină și muzică, din generație în generație
Locuiesc în Israel de aproape 35 de ani, mai puțini decȃt am trăit în Romȃnia, dar în mod paradoxal, aici am mult mai mulți prieteni decȃt am avut vreodată acolo. Pe prietenii de azi, i-am cunoscut în anii dificili de acomodare și afirmare în Israel, cȃnd cu toții ne confruntam cu aceleași probleme spinoase ale începutului unei noi vieți. Nu este întȃmplător faptul că de-a lungul anilor, noi am rămas prieteni “la cataramă” deoarece avem o limbă maternă comună, ne-am educat și instruit în universitățile din Romȃnia, suntem ambițioși și tenace și în ciuda “handicapului lingvistic”, din anii de început în Israel, am reușit să ne afirmăm în profesiile noastre. Mulți dintre noi avem profesii comune, iar unii dintre copiii noștri au îmbrățișat profesia părinților sau chiar a bunicilor continuȃnd astfel și pe plan profesional legătura familială dintre generații. Ȋn mod deosebit acest lucru s-a petrecut în profesiile medicinei și muzicii.Read more…
Fiii Satului Bănişor şi memoria evreilor
Sunt orăşeancă get-beget. Ba mai mult, mama era tot orăşeancă, născută la Gheorgheni, iar tata era clujean. De fapt, tata se născuse la Bănişor, satul natal al mamei sale – Malka Fischman – dar locuia la Cluj de la vârsta de câteva luni. Totuşi, tata îşi petrecuse vacanţele la rudele din acest sat sălăjean, unde în anii 1930 locuia bunica lui şi familiile unor unchi care aveau să fie deportaţi la Auschwitz, unde au pierit cu toţii. După război, după ce scăpase cu viaţă de la Auschwitz şi Buchenwald, Bănişorul a rămas zăvorât pe tărâmul amintirilor. De curând, Bănişorul a revenit în atenţia mea, odată cu traducerea Enciclopediei Geografice a Holocaustului din Transilvania de Nord, unde apare ca un titlu de sine stătător, conţinând informaţii despre mica obşte evreiască ce trăia aici de la începutul secolului al XIX-lea şi până la deportare. Curioasă de existenţa unor izvoare despre acest sat locuit şi de strămoşii mei, am început să „googlez” (mai bine mai târziu decât niciodată) şi am dat de asociaţia Fiii Satului Bănişor care are o pagină de Facebook şi am aflat că există şi un anuar al comunei Bănişor, redactat de inginerul Artemiu Vanca, bănişorean stabilit la Bucureşti. Pasul următor a fost să iau legătura cu el, ca o fiică îndepărtată a aceluiaşi sat. Din răspunsul prompt şi binevoitor al lui Artemiu Vanca am aflat cu uimire, bucurie şi recunoştinţă, că în numerele acestui anuar au fost publicate informaţii şi amintiri despre evreii din localitate.Read more…
Ce mică e lumea asta mare !!
Din anul 2002, de când am început să cunosc, cu greutate și foarte încet, calculatorul și mai târziu internetul, mi-am dat seama pe parcurs că lumea noastră mare s-a micșorat și că aproape nu mai există limite de distanță de niciun fel. Skype mi-a mijlocit ceea ce părea o poveste și Whatsapp au întregit tot ce eram în stare să-mi imaginez cu mintea mea veche de pe la începutul secolului trecut. Am încercat să le asimilez pe toate și mi-au plăcut. Dar niciodată nu mi-aș fi putut închipui că-mi vor putea înbogăți viața cu o rudă de care habar nu aveam că există și că de fapt lumea mea, pe care o credeam mare, este de fapt foarte mică. La mijlocul anului trecut am primit un email foarte curios. Un mesaj lung, aproape o scrisoare, iscălită Werner W., care suna cam așa: Sunt la Berlin. Partenera mea a citit din întâmplare revista online Baabel la care colaborați și în articolul pe care l-ați scris a dat de numele de familie Merdler, nume pe care l-a purtat străbunicul meu David și fiica lui, bunica mea. Cred că suntem rude.Read more…
„Sinaia” e un nume de fată…
Povestea datează din 1956, din timpul războiului din Sinai – dar întregul adevăr a ieșit la lumină abia recent, când unul din participanți, generalul de brigadă în rezervă Aharon Lavran și-a publicat amintirile: “În a doua zi a războiului am primit ordin să plec cu vreo zece soldați în două jeep-uri pentru a „curăța” drumul de la Eilat spre așezarea Temed din Sinai. Drumul era practicabil, nu au fost ambuscade, a avut loc un singur incident. La un moment dat am văzut la distanță un camion militar oprit, înconjurat de un grup de oameni. Eram convinși că sunt soldați egipteni și am tras asupra lor. Unii s-au adăpostit sub camion, alții s-au împrăștiat care încotro. Când ne-am apropiat am descoperit că era un camion de-al nostru, abandonat, probabil avariat, iar oamenii din jur erau beduini. Unul singur părea să fie soldat egiptean, așa că l-am luat prizonier. Înainte de a pleca am auzit de sub camion un plânset de copil. M-am aplecat și din grămada de morți am scos un bebeluș, o fetiță beduină. Mama ei era moartă, fetița era și ea rănită. Doar nu era s-o lăsăm pradă fiarelor sălbatice! Am luat-o cu noi în mașină..”Read more…
Întâlnire la Frankfurt
Într-unul din zborurile mele spre America trebuia să schimb avionul la Frankfurt. Am pierdut legătura spre Chicago și am fost nevoit să rămân în oraș. Era la începutul serii, aveam timp suficient să mă plimb. Lângă hotelul la care stăteam era o stație de metro, așa că în douăzeci de minute am fost în centrul orașului. Era în 17 decembrie, în ajunul Crăciunului. Orașul era împodobit feeric. Era o atmosferă de sărbătoare, piața centrală era plină de de dughene cu bere, se simțeau miresme îmbietoare de cârnați și varză, pomul de Crăciun îți fura privirea. Am intrat într-un bistrou, m-am așezat la bar și-am cerut o halbă de bere. Lângă mine stăteau doi tineri cu berea în mână, cu un drapel al echipei de fotbal Eintracht Frankfurt și fulare cu culorile echipei. Nu păreau prea veseli, probabil că echipa lor a pierdut, mi-am spus. – Cu cine a jucat Eintracht și care a fost rezultatul? am întrebat eu în engleză. – Cu Hertha Berlin și am pierdut, a spus unul dintre ei, care s-a prezentat mai târziu pe numele de Helmuth. – Nu prea merge echipa în ultimul timp, a spus Dietrich amărât, celălalt fan al echipei. – Îmi pare rău, am spus. Prosit! am continuat cu berea în mână. Să bem pentru un An Nou fericit și mai bun și pentru echipa voastră. – Prosit! mi-au răspuns. De unde sunteți? m-au întrebat. – Din Israel, le-am spus și m-am prezentat.Read more…
Vraciul
Se pare că numele Barcan provine de la un toponim: satul ardelenesc Barcan sau cel moldovean Bărcănești. Numele există în două variante, Barcan și Bărcan; pe eroul povestirii mele îl chema Barcan. Cum am mai scris într-un articol precedent, prima mea noapte petrecută ca medic începător la dispensarul din Cândești, județul Neamț, a fost o noapte ”furtunoasă”. Am evacuat urgent la spitalul din Piatra Neamț o gravidă în stare de șoc, cu sângerare placentară. După ce m-am întors de la spital la Cândești, am făcut cunoștință cu personalul dispensarului, alcătuit dintr-o moașă experimentată, o soră-farmacistă care vizita dispensarul destul de rar, căruțașul, țața Maria, femeia de serviciu și nea Barcan, infirmierul, personajul principal al acestei povestiri. Nea Barcan avea în jur de 50 de ani și se născuse în satul vecin, Bărcănești, unde pe majoritatea locuitorilor îi chema Barcan. Când se îmbăta, ceea ce se întâmpla frecvent, nea Barcan arăta ca o caricatură: pe corpul scund și slab era așezat un cap destul de mare care se mișca fără încetare, avea ochii sclipitori și injectați, o privire șugubeață, o mustăcioară cu multe fire albe și doar doi dinți în gură. Read more…



















