ISSN 2734-4967, ISSN-L 2734-4967
În cadrul preocupării noastre, din Arad, de a cultiva relaţii frăţeşti cu comunităţile evreieşti limitrofe, a intrat deja în tradiţie ca odată la an, de regulă în luna mai sau iunie, o delegaţie a comunităţii noastre să participe la festivităţile de comemorare a Holocaustului la Békéscsaba, în Ungaria. În acest an, evenimentul a avut loc duminică, 26 iunie, având ca subiect principal inaugurarea unui monument cutremurător.Read more…
Principala misiune a SACH-ului este de a salva viața copiilor cu malformații cardiace congenitale sau reumatice. Majoritatea sunt operați în Israel. O mică parte, cei care nu sunt transportabili, sunt operați tot de echipa noastră în țările lor de origine. În plus, la unii copii malformația cardiacă este tratată prin cateterizare cardiacă, fără să fie nevoie de operație pe cord. Tratamentele pacienților care aparțin proiectului SACH (operații, cateterizări cardiace, consultații cardiace, etc.) sunt efectuate la spitalul Wolfson din Holon. Numeroasele sucursale SACH de pe toate continentele se ocupă de recrutarea resurselor financiare care să susțină acest proiect. Fondurile pentru copiii palestinieni vin în primul rând din Uniunea Europeană, iar cele pentru copiii din România sunt donate de un filantrop român din ElvețiaRead more…
Prietenul și mentorul meu Gabriel Ben Meron a făcut o gafă – m-a introdus la revista Baabel, deci el poartă răspunderea directă pentru materialele pe care le-am publicat aici. Ele nu sunt întotdeauna foarte serioase, dar totuși mai mult decât simple glume; sunt ca viața însăși, o tragicomedie cu secvențe mai bune sau mai rele, întreruptă uneori de mese și de concedii la băi, dar al cărei final este întotdeauna letal – precum morții știu bine din experiență. Acceptând textele mele neconvenționale și prezentându-le unui public sofisticat, în ochii mei editorii și-au asumat riscul unui săritor de bungee cu frânghia înfășurată pe degetul mic. De altfel colaborarea mea neregulată formează o colecție de amintiri și panseuri pe care aș vrea să le includ într-o bună zi într-o autobiografie rezervată exclusiv copiilor și nepoților mei.Read more…
Legenda (sau poate fragmente ale unui adevăr istoric?) păstrată impecabil de ”Marea Carte a Legii”, transmisă de evrei cu grijă și respect din generație, în generație, de-a lungul mai multor milenii, ne amintește de orgoliul oamenilor care – folosind mijloacele epocii – voiau să se înalțe cât mai sus către Necunoscutul care-i incita și înfricoșa în același timp. Diversitatea limbilor care le vorbeau îi împiedica să se înțeleagă între ei și, fireşte, îndrăzneața lor construcție – Turnul Babel – în lipsa unei necesare și riguroase comunicări și deci coordonări, s-a năruit, asemeni multor alte mari proiecte de atunci și până acum. Într-o interpretare profană legenda Turnului Babel ( termenul ebraic vechi are semnificația de ”confuzie”) vorbește despre năzuința și străduința Omului de a se înălța, de a se îndepărta cât mai mult de constrângerile pământești, dorind să se simtă mai apropiat de nemărginirea cerească. Dar înțeleapta istorie a Turnului Babel (de la care se trage și denumirea de Babilon al marelui oraș-imperiu în care a înflorit multe secole cultura diasporei evreiești) sugerează forța multilateralității culturale. Fără a se fi unit numeroase și diverse grupuri umane, impresionantul ”proiect” uriaşul turn nici măcar nu s-ar fi putut imagina și, cu atât mai greu, s-ar fi putut începe ridicarea lui Deci, nu diversitatea constructorilor a fost cauza nereușitei, ci incapacitatea de a comunica a grupurilor diverse vorbitoare de limbi diferite. Profunzimea și actualitatea acestei povestiri din Cartea Bereșit ( Geneza din Biblie ) este dovedită de consecvența cu care oamenii au perseverat în preocuparea lor de a construi ”turnuri” cât mai înalte… Read more…
Într-una din sâmbetele de pe vremea rezidenței, când făceam de gardă la MICU, unitate de terapie intensivă mobilă, am fost solicitați de urgență la o sinagogă, într-un cartier al orașului. La sosire am găsit un om care își pierduse cunoștința. Zăcea întins între bănci, iar rabinul templului îi făcea masaj cardiac, înconjurat de enoriașii uluiți. Era probabil un stop cardio-respirator, ca urmare a unui infarct miocardic. Timp de douăzeci de minute l-am resuscitat pe bolnav împreună cu paramedicii. După ce pulsul pacientului a revenit, l-am luat în ambulanță, continuând tratamentul. Eram gata de plecare, când rabinul a fugit spre noi, cerându-ne să-l luăm și pe el la spital. După ce am ajuns cu pacientul la urgențe și l-am predat echipei de gardă, l-am întrebat pe rabin: Rebe, azi e sâmbătă, cum de te-ai urcat într-o mașină, adică o ambulanță? Când e vorba de viața unui om, sau ceva care spre binele unui semen al tău, primești de la Autoputernicul dezlegare de rigorile șabesului, îmi răspunse rabinul.Read more…
Cititorului care ridică din sprâncene a mirare, la vederea acestui titlu, îi voi divulga că aceasta era data de susținere a Examenului de Stat, în vederea obținerii Diplomei de Inginer. Susținerea se făcea în fața Comisiei de examinare și analiză a proiectului. Pe atunci eram student în ultimul an la Facultatea TCM (Tehnologia Construcțiilor de Mașini), departamentul MUPC (Mașini și Utilaje pentru Prelucrări la Cald) din cadrul IPBv (Institutul Politehnic din Brașov). Proiectul îl predasem la secretariat conform instrucțiunilor: cu o lună înaintea susținerii, în coperți cartonate, pe care erau înscrise cu litere de bronz titlul și autorul lucrării, precum și numele îndrumătorului, prof. Constantin Wanyorek…Doar că, începând cu din 5 iunie (1967), știrile de la radio, pe care le auzeam la difuzorul din camera de cămin, erau pentru mine deosebit de îngrijorătoare: izbucnise Războiul de Șase Zile. Radio Bucureşti transmitea informaţiile furnizate de agenţiile de ştiri ale alianţei anti-israeliene (Egipt, Iordania şi Siria), conform cărora forțele lor armate se îndreaptă din trei direcții diferite către Tel-Aviv, Ierusalim și Haifa. În paralel, Uniunea Sovietică și statele socialiste satelite, care sprijineau alianța statelor arabe, rupeau rând pe rând relațiile diplomatice cu Israelul; România încă nu o anunțase. Situația părea un dezastru total: simțeam că sloganul “aruncaţi-i pe evrei în mare”, începea să capete contur… În ceea ce mă privește, îmi puneam întrebarea care ar putea fi poziția Comisiei, în conjunctura politică creată; cu toate că, teoretic, n-ar fi trebuit să existe nicio legătură.Read more…
Sâmbătă, 24 octombrie 2020, dimineața, după o luptă cruntă de peste o lună, Iehuda Barkan, cel mai celebru actor de filme din Israel, a cedat în faţa virusului ucigaș. Avea 75 de ani. Înmormântat a avut loc la 25 octombrie, cu participarea a numai 200 de persoane, din cauza restricțiilor impuse de pandemie. Cât de celebru și de iubit era se poate vedea din nenumăratele pagini de Google care anunță moartea lui. Știrile de seară ale posturilor de televiziune israeliene au debutat cu anunţul acestei veşti tragice, căreia i-au alocat mai mult de un sfert din durata emisiunii. Este pentru prima oară când văd așa ceva în Israel, unde subiectele mondene sau sportive nu intră la știri. Benjamin Netanyahu, care a ținut o conferință de presă la ora 21.00 despre înțelegerea cu Sudanul, a început prin elogierea lui Iehuda Barkan. Este o onoare nemaiauzită. Iehuda Barkan a pus bazele cinematografiei populare israeliene prin talentul lui enorm și prin felul în care știa să se facă îndrăgit de toată lumea.Read more…
În timp ce vizionam jocurile olimpice de la Tokyo, m-am gândit adesea la un număr de sportivi evrei din România, care par să fi fost uitați de-a lungul anilor, și nu numai sportivi oarecare, aproape necunoscuți la timpul lor, ci chiar vedete de renume mondial, cu care ne-am mândrit odată și care au rămas în palmaresul timpului. Fără îndoială, cea mai mare vedetă sportivă produsă vreodată în Romania, și nu numai printre evrei, a fost Angelica Rozeanu, care, dacă tenisul de masă ar fi fost un joc olimpic în acele timpuri, așa cum este acum, ar fi fost recunoscută drept cea mai mare campioană, fără egal între ceilalți competitori.Read more…
Niciodată nu mi-aş fi imaginat că ceea ce am citit în cărţi şi am văzut în filmele despre război le-aş fi putut vedea aievea, în zilele acestea, cât am fost voluntar în Tabăra pentru Refugiați Siret și într-o sală de sport a unei școli, special amenajată pentru a primi refugiați. Nu mi-aş fi putut închipui că voi ajunge să trăiesc eu zile în șir în care să aud vorbindu-se de război și să văd copii, vârstnici, bărbați și femei fugind din calea lui. conduceau spre corturile amenajate în tabără pentru a se odihni și ulterior pentru a-i amprenta și fotografia. Prima mea zi de voluntariat a fost de 20 ore, iar după o zi de odihnă am revenit în tabăra pentru refugiați Siret pentru încă o tură de noapte de 12 ore. * copii, dar mai apar între ei si câtiva bărbaţi. Ei au reuşit să treacă frontiera. Cei mai mulţi poposesc în gară doar câteva ore, unii trebuie cazaţi peste noapte, dar aproape toţi îşi continuă călătoria către Budapesta şi de acolo mai departe… Nu se ştie încotro.Read more…
Within every patient there resides a doctor, and we as physicians are at our best when we put our patient în touch with the doctor inside. (În fiecare pacient există un doctor, iar noi, medicii, suntem cei mai buni dacă reușim să punem în legătură pacientul cu doctorul său lăuntric.) – Dr. Albert Schweitzer. Din acest motto se pot trage cel puțin două concluzii: una că pacienții trebuie ascultați cu atenție, fiindcă ei își cunosc cel mai bine simptomele, iar a doua, mai modernă, că mulți pacienți se consultă cu “Dr. Google” înainte de a merge la medic. Multe boli au o componentă psihosomatică, de exemplu vezica sau colonul iritabil, migrena, fibromialgia, etc. Ca urmare, o vorbă bună și compasiunea doctorului pot ajuta la vindecare. Aș adăuga și psihoterapia, meditația, mindfulness (concentrarea atenției la ceea ce simțim) și alte metode de medicină alternativă. Termenul “pacient” vine de la cuvântul latin paciens, care presupune răbdare și tolerare pasivă a suferințelor și intervențiilor medicale. Acest lucru îl pune pe pacient într-o poziție de inferioritate față de medic.Read more…
Într-un articol recent promiteam că nu voi mai scrie despre rudele mele, dar m-am gândit totuși că merită cunoscută viața unei persoane care a emigrat în Israel din motive cu totul diferite de ale celorlalți veri ai mei. Poate că nu este un caz unic, dar viața acestei verișoare a fost cu totul deosebită, ea amintește de cele din serialele turcești pe care le-am văzut recent. Iată de ce m-am decis să scriu despre viața Cocăi. Nu pot defini exact gradul de rudenie dintre noi. Bunicul meu matern era văr cu tatăl ei și noi am numit-o dintotdeauna verișoară. Am cunoscut-o de când era copil. Eu eram elevă și de fiecare dată când plecam cu mama în vizită la Botoșani treceam şi pe la ei. Era o familie înstărită care locuia pe o stradă cu oameni avuți. Când m-am întors din Transnistria, tatăl ei a fost printre primii care au venit să mă vadă. După 23 August 1944, toată familia s-a mutat la București și de atunci primeam ştiri de la ei doar prin intermediul mamei mele. În 1947, când m-am măritat și m-am mutat la București, am revăzut-o și pe Coca, pe atunci elevă de liceu. Era frumușică și învăța bine, dar nu ştia ce drum dorea să-şi aleagă în viaţă. Spre surpriza mea și a soțului meu, am aflat de măritișul ei precipitat. În clasa a XI-a s-a căsătorit cu un băiat evreu pe care eu nu-l cunoșteam. Era muncitor la o fabrică. Această căsătorie mi s-a părut stranie. Pe noi nici nu ne-au invitat la nuntă. După câteva luni a urmat divorțul. Coca mi-a povestit că soțul ei voia să plece în Palestina, iar ea nu voia să-l urmeze.Read more…
M-am născut cu șase degete la piciorul drept. Din fericire, degetul în plus, care era lângă degetul mare, spre exterior, mi-a fost tăiat cu o foarfecă, chiar la maternitate, de medicul care ne-a primit, pe mama și pe mine, la câteva ore după ce fusesem născută acasă, în prezența moașei cartierului. Asta a făcut ca în primii ani de viață, după ce schimbasem mersul de-a bușilea cu mersul biped, să mă deranjeze încălțămintea purtată pe piciorul drept. Odată cu creșterea labei piciorului, din rădăcina degetului tăiat crescuse ceva ca un mont bătrânesc. Îmi era tare greu la mers, dar cei apropiați doar bănuiau deranjul, nesimțind pe ”piciorul” lor dificultatea mea. Cel mai comod era când umblam desculță. Pentru că urma să înceapă școala, doctorii i-au recomandat mamei să nu amâne internarea mea într-un spital unde să mi se scoată chirurgical ”montul”. Acest mont era parte a degetului tăiat, adică era ca o rădăcină de plantă, rădăcină care crescuse în continuare, chiar dacă fusese tăiată tulpina.Read more…
O vorbă din trecut spune că “a pleca înseamnă a muri puţin”, dar oare a te despărţi nu înseamnă acelaşi lucru? Despărţirea este o experienţă însoţită de incertitudini provocate de o situaţie sui-generis pe un teren nou, încă neexplorat, cu teama că lucrurile se vor putea schimba, că relaţiile interumane nu vor mai fi cele dinainte. Despărţirea de un om apropiat este o încercare complexă, cu multiple faţete și asupra căreia voi zăbovi mai jos. Despărţirile mele au fost felurite şi uneori definitive, cred că cele definitive sunt cele cu un impact mai apăsător asupra sufletului. Moartea este cu certitudine cauza cea mai totală, definitivă, dar există uneori despărţiri care o preced pe cea finală. Am trecut și prin astfel de momente, în care am sperat că despărţirea nu va fi definitivă. Dar alteori, atunci când îţi iei rămas bun, cu o îmbrăţişare caldă, cu câteva sărutări pe obraz, însoţite de un uşor optimism, uneori doar un simulacru, ştii că o faci pentru ultima oară. Fiind destul de sentimentală, astăzi, la despărţirea de prietena mea Biti Caragiale, am reuşit să-mi reţin tristeţea în suflet și să nu mi-o exprim pe dinafară. Când te desparţi de un om ajuns la venerabila vârstă de 104, atunci când acesta o porneşte pe cărări depărtate geografic de cele unde a trăit o bună parte a vieţii, te gândeşti desigur, dacă vei avea şansa să-l reîntâlneşti la fel de conştient şi energetic, cu aceeaşi dorinţa constantă de a afla lucruri noi, de a experimenta confruntări cu bogăţia și varietatea cărţilor, a fotografiilor sau a muzicii oferite de concertele care ajung în oraşul nostru. După ce a trăit 34 de ani în Israel, Biti se mută la Paris, în compania fiului şi a norei sale.Read more…
„S-a înmulţit numărul jidovilor de la noi (din Kandia) şi tot creşte pe zi ce trece…Am să-i înşir pe fiecare în parte: Unul locuieşte la cârciumă şi vinde pălincă, iar celălalt o fierbe. Altul a venit de la Oradea cuRead more…
Luni, 4 iulie 2016, în sala de conferinţe a Bibliotecii Judeţene „Petre Dulfu” din Baia Mare a avut loc lansarea cărţii Vieţi Frânte, cel de al doilea volum publicat de Mihai Eisikovits, colegul nostru baabelian. A fost un eveniment deosebit, pe care l-am aşteptat cu mare emoţie, pentru că îmi doream foarte mult ca lansarea să fie încununarea cuvenită a procesului de creaţie la care – într-o oarecare măsură – am fost părtaşă şi eu. Prima surpriză plăcută a fost aspectul cărţii, tipărită la editura Gutinul din Baia MareRead more…
În luna septembrie 1944 , pentru scurt timp, Aradul (care făcea parte din România) a fost ocupat de trupele maghiare horthyste. Pe tot parcursul războiului populația evreiască a fost supusă legilor antisemite din România, dar n-a suferit pagube umane, spre deosebire de coreligionarii lor din Ardealul de Nord, anexata Ungariei in 1940, care în mai-iunie 1944 a fost deportată la Auschwitz. La scurtă vreme după sosirea armatelor de ocupație , s-au întocmit liste detailate cu toți cetățenii de origine evreiască şi a început si organizarea ghetourilor, s-a impus purtarea stelei galbene. Era clar că următorul pas era deportarea. În septembrie 1944, curând după sosirea horthyştilor, episcopul luteran Dr. György Argay a ţinut o predică la biserica evanghelică-luterană din Arad. Se adunase multa lume, localnici şi soldaţi maghiari. Chiar la începutul predicii, protopopul s-a adresat enoriaşilor în mod direct şi le-a spusRead more…
Cum am devenit traducătoare? Aproape aș putea spune că a fost… din greșeală. Toate împrejurările pledau în defavoarea mea. În liceu îmi plăcea franceza, dar când mi-am exprimat dorința să „dau” la filologie, tata s-a împotrivit din răsputeri, explicându-mi că în primul rând nu am destulă protecție ca să intru, iar dacă printr-o minune aș fi intrat, aș fi rămas mai târziu muritoare de foame. Sunt curioasă cine s-ar fi putut împotrivi logicii de fier a tatălui meu – eu în orice caz nu! Deci, am început medicina la Timișoara. După numai un an am emigrat în Israel, m-am transferat la farmacie și toată viața am lucrat (cu multă plăcere!) ca farmacistă la Ierusalim. Deci studii de filologie nu am, în casă s-a vorbit dintotdeauna limba germană, pentru mulți ani contactul cu limba română a fost întrerupt aproape total; situația s-a schimbat abia în era televiziunii pe cablu și apoi a internetului. Singurul meu avantaj este faptul că am absolvit Colegiul Național Moise Nicoară din Arad, ceea mi-a dat, sper, o cunoaștere solidă a limbii române.Read more…
Pe la ora 18.00 am fost chemat de urgenţă la regiment. Chemarea se făcea telefonic, prin rețeaua orașului. Ţin minte şi acum numărul de telefon de acasă – 326. Existau doar telefoane fără disc. Când doreai o convorbire telefonică, ridicai receptorul și o voce îţi spunea: „Bună seara, sunt operatoarea cutare, ce doriți?” Iar tu rosteai numărul dorit. Operatoarea suna apelatul şi-ţi spunea: „Aveţi legătura” şi vorbeai. Simplu şi… cu martori. Iată dovada: într-o seară mă sună tata din București: „Cum a fost friptura de aseară?” „De unde ştii?” întreb eu uimit. „Mi-a spus aseară centralista că nu eşti acasă. Te invitase maiorul C. la o friptură”. Se înțelege că orice convobire mai… intimă era exclusă şi se recurgea la un limbaj cifrat, adesea inutil… Ajung la sediul regimentului, la o distanță de circa 600 de metri. În munți, la vreo 40 km de Rădăuți, un soldat s-a împușcat în timpul misiunii de pază a frontierei. Erau multe tentative de sinucidere; militarii din trupele de grăniceri – azi se numeşte poliţia de frontieră – erau singurii care purtau arme cu muniție de război. Folosirea ei rămânea la discernământul militarului, nu întotdeauna pregătit pentru așa ceva. Pe atunci nu se făcea triaj psihologic. Răspunderea era a militarului şi era soluția extremă în cazul violării frontierei.Read more…
În anul 1976 am avut ocazia să-l cunosc pe academicianul Nicolae Cajal la Institutul de Inframicrobiologie, unde am fost sa-mi fac o analiză specială în urma unei pneumonii rebele. M-a impresionat foarte mult atât prin profesionalismul său desăvârşit, cât şi prin modul său de a fi, cald şi prietenos. Am rămas într-o legătură permanentă. După 1990, în activitatea mea de secretar executiv al Consiliului pentru Minorităţile Naţionale, am avut prilejul să mă întâlnesc des cu acad. Nicolae Cajal şi să vizităm împreună, de mai multe ori, comunităţile evreieşti din ţară.
Am fost plăcut impresionat de căldura cu care era primit în comunități şi de respectul pe care i-l arătau conducătorii administraţiei şi altor instituţii din localităţile vizitate. Cu prilejul împlinirii a 100 de ani de la naşterea sa, am aşternut câteva rânduri, cuprinzând informaţii poate mai puţin cunoscute despre activitatea academicianului Nicolae Cajal, fost preşedinte al FCER.Read more…
Caietul multiplicat după textul bătut de Tata, la maşina de scris Optima (înregistrată la Miliţie, potrivit Decretului 98, din 1983) şi legat într-un carton albastru deschis, decolorat şi scămoşat, în cei 33 de ani care au trecut, mi-a căzut în mână în timp ce făceam ordine temeinică în bibliotecă. Adevărul este că deşi Tata e prezent mereu în gândurile şi amintirile mele, uitasem că şi-a multiplicat Cursul de Încheiere, rostit în Aula Facultăţii de Electrotehnică a Institutului Politehnic din Cluj, în vara anului 1987, când a ieşit la pensie. Desigur, e un curs diferit de cele obişnuite pe care şi le pregătea cu minuţiozitate, predându-le întotdeauna liber – oricât de complicate ar fi fost desenele şi demonstraţiile formulelor – şi condimentându-le cu informaţii inedite, adeseori din cu totul alte domenii, dar având conexiuni subtile şi relevante cu disciplina Mecanisme şi Organe de Maşini, al cărei titular era. Faptul că Tata era un om de ştiinţă remarcabil în specialitatea sa este adeverit de cărţile sale, de articolele publicate în reviste prestigioase, de numărul mare de citări şi de calitatea de membru în mai multe societăţi ştiinţifice internaţionale. Acest Curs de încheiere, regăsit în preajma împlinirii a 21 de ani de la plecarea sa la cele veşnice ( 4 iunie 1999), este emblematic pentru calitatea sa de cadru didactic…Read more…