Povești la un pahar de vin

Pe undeva e scris că vinul scoate secretele din sufletul omului. Dar sunt și secrete pe care doar psihologul sau psihiatrul pot să le obțină de la cineva care în general nu se prea deschide celor din jur – dacă nu e vorba de o conjunctură deosebită, ca cea de mai jos. Ora 23.00 în camera mea de hotel, după o zi lungă la congres și un dineu cu vin aproape non buvabil. Calitatea băuturii nu m-a deranjat, pentru că puneam bază pe ce mai rămase în sticla mea de vin din cameră, aleasă și cumpărată la duty free. Doar că ce mai rămăsese înăuntru era 100% aer. Am hotărât să cobor la barul hotelului și să-mi fac ”plinul” de 200 ml vin 12-14%, ca în fiecare seară. Barul era gol, dar la un capăt al tejghelei se afla unul din oaspeții congresului, american din California, bun cunoscut, să-i zicem N.L. M-am apropiat și ne-am salutat călduros. Ne cunoșteam demult, de când îmi petrecusem un scurt sabatic în secția ATI în care lucra pe atunci ca tânăr și promițător specialist. De atunci ne întâlneam aproape în fiecare an la congrese și simpozioane internaționale și profitam de ocazie pentru a ne povesti ultimele știri privitor la carieră și la familie.Read more…

La douăzeci de metri sub pământ

Pe Nora, asistentă medicală la spitalul Soroka din Beer Șeva, am văzut-o din întâmplare la cafeneaua de la parterul clădirii în care locuiesc. O cunoșteam prin prieteni comuni, locuitori ai kibuțului ei. Știam că timp de cincizeci de zile a fost ostatecă la 20 de metri sub pământ, în tunelurile Hamasului. Părea foarte tulburată. Ne-am așezat la o cafea și, fără s-o întreb, a început să-mi povestească. – Nu mai știu exact cum s-au desfășurat evenimentele, toate mi s-au amestecat în cap: rachete care zburau în toate direcțiile, apoi strigătele de Allah u akbar ale teroriștilor, împușcături și peste tot cadavre ale vecinilor și prietenilor mei. M-am trezit în remorca unui tractor, împreună cu alți câțiva locuitori din kibuț, păziți de hamasnici. – Unde ne duceți? – l-am întrebat pe unul dintre invadatori. – În iadul tunelurilor de sub Gaza, a răspuns acesta în limba arabă. Dacă Netanyahu îi eliberează pe toți luptătorii noștri din închisorile voastre, atunci aveți șanse să vă eliberăm, altfel veți muri cu toții. – Bunica mea a murit la Auschwitz, a răspuns tot în arabă Nora, iar eu o să-mi găsesc sfârșitul ucisă de neoameni ca voi. N-a apucat să-și termine vorba și un pumn în față a redus-o la tăcere. A încercat să vorbească cu ceilalți oameni, dar din nou a fost lovită. În scurt timp au ajuns la intrarea unui tunel.Read more…

Îmbrățișaţi

– În 7 octombrie am intrat cu unitatea mea în kibuțul Kfar Aza (din apropierea fâșiei Gaza), abia la ora 14. 00, cu opt ore după începutul invaziei teroriştilor Hamas. De jur-împrejur zăceau cadavre ale membrilor kibuțului. Pe unii i-am recunoscut, copilărisem aici. Ne-a întâmpinat un foc de arme intens, hamasnicii trăgeau din casele localnicilor. Înaintam încet, din casă în casă. Am pierdut mulți camarazi în acea luptă. Într-una din casele în care am intrat, am văzut o imagine tulburătoare, pe care n-o s-o uit niciodată. În camera de zi, pe covor, zăceau două trupuri neînsuflețite îmbrățișate: un bărbat tânăr și un copil de 1-2 ani, amândoi împușcați în cap, ca la Babi Yar. Am continuat să lupt pe teritoriului Gazei, am ajuns până în orașul Khan Yunis, dar acolo am fost rănit și mai departe nu-mi mai amintesc nimic. Roi, rănit foarte grav, în comă, cu șanse minime de supraviețuire, a fost adus la Centrul Medical Universitar Soroka din Beer Șeva, considerat „Cupola de fier” medicală a țării. Timp de peste două luni a fost la hotarul dintre viață și moarte. – Îmi pierdusem orice speranță, povestește Carmela, soția lui, când spre marea mea uimire, Roi s-a trezit. Din fericire, s-a vindecat fără sechele. A urmat o perioadă lungă de recuperare la unul din spitale specializate în acest domeniu.Read more…

La „Maimuţa Plângătoare”

E o performanță să ajungi la aniversarea a 58 de ani de la terminarea liceului! De când am hotărât să ne întâlnim în fiecare an, ca să ne recunoaștem fără probleme, locul de întâlnire este restaurantul “Maimuța Plângătoare” și nu pentru că ar fi cel mai bun restaurant din oraș, nici pentru că am hotărât să plângem de fiecare dată când ne revedem, ci numai pentru că lui Vasilică / Laci i-a plăcut numele restaurantului. Anul trecut Laci a trecut în eternitate, dar noi vom merge și anul acesta la același restaurant. Am renunțat la festivitățile obișnuite în asemenea ocazii, nu ne mai întâlnim la școală, nu mai are sens, profesorii pe care i-am avut nu mai sunt în viață și din lipsă de spaţiu pe pereții coridoarelor liceului, tabloul cu absolvenții zace undeva într-un depozit. Cântăm Gaudeamus Igitur? Desigur, acest cântec e săpat adânc în sufletul nostru. Nu strigă nimeni catalogul, nu e nevoie, toți știm cine nu mai poate veni la întâlnire, nu i-am uitat. Pozele din anii când eram elevi, mai ales cele redescoperite de unul dintre noi, la care se adaugă cele cu nepoții și copiii, în această ordine, problemele de sănătate ale fiecăruia dintre noi sunt la ordinea zilei. Niciunul dintre noi nu mai e tânăr și dacă cineva nu se plânge de dureri, e semn că nu mai trăiește. Dacă totuși te trezești fără să te doară ceva, nu fi îngrijorat, durerea vine ea mai târziu, în timpul zilei, obișnuia să spună Vasilică.Read more…

Când planetele se aliniază… (Partea a doua)

Prin martie 2022 am primit un e-mail din România. Mă invitau să particip la un mare banchet organizat de Facultatea de Electrotehnică din Timişoara, la aniversarea a 50 de ani de la absolvire. Dintr-o dată în fața mea s-a deschis perspectiva să-mi schimb complet mediul depresiv în care trăiam, să merg în oraşul meu natal, Timişoara, să mă întâlnesc cu foşti colegi și prieteni, să celebrez o aniversare rotundă şi foarte semnificativă, să mai explorez România şi frumuseţile ei, ceea ce nu am făcut suficient când trăiam acolo. În plus, puteam să mai călătoresc prin Europa, unde aveam prieteni peste tot și să fac ceva turism serios. Totuşi, aproape nemărturisit, ştiam că poate o voi putea vedea şi pe Pușa, iubirea mea din tinereţe. Ocazional mai schimbam cu ea e-mail-uri, mai ales de sărbători şi aniversări, şi, în linii mari, amândoi ştiam câte ceva despre viaţa celuilalt. Eu eram într-o căsnicie stabilă și fericită, dar ea era văduvă deja de câţiva ani. Pușa era și ea pe lista de participanţi. Asta mi-a dat o motivaţie în plus – întâlnirea cu foștii mei colegi, după o pauză de 50 de ani, mă atrăgea mai puțin decât să o revăd pe Pușa.Read more…

Mircea Tivadar – primul laureat al Premiului „Kristóf Szongott”

La sărbătorirea lui Mircea Tivadar s-au reunit membrii comunităţii armene din Cluj, delegaţi ai unor comunităţi din ţară, lideri ai Uniunii Armenilor din România, reprezentanţi ai Comunităţii Evreilor din Cluj, prieteni români şi maghiari, reprezentanţi ai administraţiei publice, etc. Cel mai de vază invitat al festivităţii a fost Serghei Minasian, proaspăt numitul ambasador al Armeniei la Bucureşti.Trebuie să menţionez – cunoscându-l de peste 17 ani pe Mircea Maximilian Tivadar – că Premiul „Kristóf Szongott”, reprezentat printr-un artefact elegant de cristal, având gravat chipul lui Kristóf Szongott – i se potriveşte perfect.Read more…

Peter Rosenthal

Există un banc care sună cam așa: “Un domn pleacă în călătorie. Alături de el în avion stă o doamnă foarte atrăgătoare, care răsfoiește o revistă de specialitate. Domnul o întreabă fără ocolișuri:
– Ce fel de revistă citiți?
– Este o revistă de sexologie, răspunde ea.
– Foarte interesant, spune bărbatul. Pot să vă întreb ce scrie în numărul acesta?
– Bineînțeles. Tocmai s-a stabilit că medicii sunt foarte sensibili, indienii sunt amanți excelenți, iar evreii sunt foarte fideli.
– Ce interesant, spune bărbatul. De altfel încă nu m-am prezentat; numele meu este Dr. Winnetou Rosenthal.
Deși despre scriitori nu se vorbea în articol, îmi închpui că un studiu pe această temă ar duce la rezultate asemănătoare, iar „scriitorul medic” sau „medicul scriitor” este un fel de marcă înregistrată, la fel ca „Coca-Cola”, „banc evreiesc”, cămăși „Lacoste” sau „blondină”. Read more…

Cazul Dimitrie Tomozei

Navigând pe internet am descoprit scrierile lui Alin Tomozei, care mi-au readus în memorie tragicele evenimente din anul 1965, de la uzina 1 Mai unde am lucrat de la terminarea facultății în 1958, până când am părăsit Dacia Felix în 1980. În consecință am început să scriu acest text, în care încerc să reamintesc ceva despre regretatul Dimitrie Tomozei și tristul sfârșit al acestuia.
Iată câteva amintiri legate de el. Lucram de aproape un an la Serviciul Proiectări, ca inginer proiectant principal. În dimineața zilei de 12 decembrie 1965, tehnicianul Constantin Cojocaru a intrat surescitat în sala de proiectare, anunțând cu glas sugrumat: “Aseară dl. director Dimitrie Tomozei a fost găsit mort în tunelul uzinei!” Impresionat, întregul personal s-a strâns în jurul lui Cojocaru, cerând informații suplimentare. “Avea capul zdrobit. Se pare că a fost lovit accidental de un tractor”. Am trecut în jurul sicriului expus în Sala Sindicatelor, împreună cu miile de salariați ai uzinei și ploieșteni care au adus un ultim omagiu defunctului. Într-una din zilele urmăîtoare am participat împreună cu colegii de serviciu la imensul cortegiu uman care îl însoțea pe ultimul său drum. În scurt timp omagierea lui Dimitrie Tomozei s-a estompat. Circulau zvonuri că el s-ar fi sinucis ca urmarea unei nevroze, datorită unor greșeli făcute în tratativele de peste hotare. Circula zvonul că ar fi fost anchetat de Securitate.Read more…

“23 august 1944/2019”. Un film care prezintă evenimentul din perspectiva evreilor supravieţuitori.

De curând am avut prilejul să particip la proiecţiile cu public ale filmului 23 august. 1944/2019, realizat de către un grup de tineri cineaşti– Anda Tarara, David Schwartz şi Roland Ibold şi având drept protagonişti rezidenţi ai Căminului Moses şi Amalia Rosen, al Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România. Proiectul „75 de ani de la 23 august 1944 – perspective marginale”, co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național, se întemeiază pe experienţa şi încrederea reciprocă pe care cele două părţi au căpătat-o de-a lungul unei colaborări îndelungate. În urmă cu zece ani, un grup de artişti, dintre care făcea parte şi actorul şi regizorul David Schwartz, a început un program de artă comunitară la Căminul Rosen. La un moment dat, în cadrul acestei activităţi – care s-a soldat cu mai multe spectacole de succes – rezidenţii au fost invitaţi să-şi alcătuiască harta vieţii. Faptul că data de 23 august 1944 figura pe absolut toate hărţile a inspirat realizarea unui film despre evenimentul de la 23 august – dată care astăzi, după 75 de ani, pare să fi căzut în derizoriu – aşa cum l-au trăit evreii din capitală. Filmul este alcătuit din interviuri care rememorează atât cele petrecute în 23 august 1944, cât şi perioadele anterioare şi ulterioare, amintirile personale fiind combinate cu discuţii animate şi adesea în contradictoriu ale celor patru protagonişti ale căror origini sociale, experienţe, trăiri şi concepţii de viaţă sunt adesea diametral opuse.Read more…

David redivivus

De multe secole persistă ideea preconcepută că evreilor le place cartea, dar nu sunt buni la practicarea sporturilor. Ei bine, ca orice idee preconcepută, și aceasta s-a dovedit greșită. Sportul de performanță cere nu numai aptitudini fizice și talent, dar și judecată (“mens sana in corpore sano”), ambiție și devotament. Biblia povestește cum David l-a învins pe Goliat. Uriașul Goliat, care era înalt de vreo trei metri și lupta în armata filistină era convins că nimeni din armata israeliților condusă de regele Saul nu va îndrăzni să lupte cu el. Tânărul israelit, David, a acceptat însă provocarea și dintr-o singură lovitură cu praștia, l-a omorât și i-a tăiat capul. Altă poveste care demonstrează că la sport contează nu numai aptitudinile fizice ci și judecata, este fabula lui Esop, în care broasca țestoasă a câștigat întrecerea cu iepurele. Uneori evreii înșiși au propagat aceste idei preconcepute. Scriitorul evreu britanic Howard Jacobson spunea că atitudinea lui față de sport este simplă: evreii nu îl practică. Bineînțeles că nu are dreptate.Read more…

Chez Robert

Chioșcul lui Robert se afla la intersecția dintre două străzi principale ale orașului. Era spațios, avea o terasă mare și era foarte aproape de locul meu de muncă. Cu mulți ani în urmă, când eram nou venit în țară și oraș, îmi aduc aminte că am intrat pentru prima dată la Robert ca să cumpăr țigări. Robert, un om spre cincizeci de ani, cu sprâncene stufoase și arcuite, m-a primit jovial.
– Cu ce vă pot servi? m-a întrebat cu un vădit accent de sud-american.
– Un pachet de Europa (țigări israeliene ieftine și aromate), vă rog.
– Europa? Aproape nimeni nu fumează țigări de astea. Sunt prea aromate. Fumează mai bine și dumneata Time, sau Marlboro. De fapt nu are importanță, a continuat. Vă invit la o cafea pe contul meu. Un espresso tare, cum le place europenilor, spuse zâmbind.Read more…

Taximetrist la Tel Aviv

La ieșirea din clădirea Gării Centrale de la Tel Aviv, am urcat în primul taxi care mi-a ieșit în cale. M-am așezat pe locul de lângă șofer, cum făceam întotdeauna, uitând că suntem în plină pandemie. Șoferul m-a privit curios. Amândoi ne-am pus măștile, după care i-am spus destinația la care voiam să mă ducă. – Nu ți-e teamă să stai în față? Organele sanitare recomandă călătorilor să se așeze pe bancheta din spate. – Scuză-mă, întotdeauna îmi place să stau în față când călătoresc cu taxiul, văd mai bine orașul, clădirile, oamenii, am răspuns. Când conduc, nu mă pot să mă uit în jur, asta e explicația, dar dacă te deranjează, oprește și trec în spate. – Pentru mine e în regulă unde stai, important că avem măști, a spus Michael. (Așa s-a prezentat mai târziu.) Era un bărbat pe la vreo șaizeci de ani, roșcat, cu nas proeminent și o șapcă de piele cu cozoroc, à la Robert de Niro.Read more…

Avivit

Recent m-am întors dintr-o ședere de unsprezece zile în Polonia, cu Hadassah Humanitarian Mission to Poland[1]. Avionul LOT era plin de refugiați în drum spre noul lor ACASĂ. Lângă mine ședea o tânără foarte răcită, care tușea aproape fără întrerupere. Nu o cunoșteam, nu știam prin ce trecuse, mai ales că nu stătea împreună cu restul grupului. Sincer să fiu… tusea ei m-a cam deranjat, mă temeam să nu mă molipsesc. Abia mai târziu am observat dosarul gros pe care îl ținea pe genunchi, protejându-l de parcă viața ei era în joc. Când tânăra a deschis dosarul, mi-am dat seama că era plin de documente care îi dovedeau identitatea și originea, documente necesare pentru obținerea cetățeniei. Toate erau scrise cu litere chirilice.Read more…

Din amintirile unui pacient fidel al spitalului Emilia Irza

Acest articol este un ecou la amintirile doamnei doctor Mirjam Bercovici, apărute recent în revista Baabel. Am citit cu interes amintirile, mai ales pe cele legate de spitalul Emilia Irza pe care l-am cunoscut bine în copilărie, eu fiind fiul doctorului Bercu Weintraub, pomenit de stimata doamnă doctor. Între anii 1952 și 1957 am pășit pragul spitalului de vreo 14 ori, fiind internat pentru perioade între două săptămâni și o lună și jumătate cu două hepatite și vreo 12 nefrite (boală inflamatorie a rinichilor). Prima internare a fost în ziua de 15 septembrie 1952, care ar fi trebuit să fie prima mea zi de școală, în clasa întâi. Cu o zi înainte am făcut hepatită epidemică. Am fost internat la Emilia Irza, noul spital pentru copii inaugurat în 1951 și condus de Dr. Bercu Weintraub, director la numai 36 de ani. Am fost internat într-un salon mare cu mai mulți copii, ceea ce pentru mine a fost o experiență inedită. Read more…

Sanda (II) – Popasuri pe drumul căsniciei noastre

Locuința (1964). La petrecerea organizată de uzină am nimerit la masă cu directorul general P. Auzind că nu avem locuință și stăm la socri, mi-a spus să fac cerere pentru un apartament, iar el a aprobat-o imediat. Fără îndoială, pe lângă lista realizărilor mele a contribuit și farmecul Sandei, dar și funcția tatălui ei…Baba Ana (1964) Sanda a obținut un nou transfer în comuna Baba Ana, care permitea o navetă zilnică la Ploiești. Distanța de gară la dispensar era de numai… 3 km! Craiova (1965). Sanda a decis să dea concursul de intrare în oraș. Erau trei locuri: București, Brașov și Craiova. Ea a obținut locul 2. Brașovul era atractiv, dar implica despărțirea de părinți și transferul meu care ,deși traumatic, l-aș fi acceptat. S-a optat pentru Craiova, în speranța că vărul socrului meu Carol era mare ștab acolo și ar fi facilitat imediat transferul ei la Ploiești. Dar nu a fost să fie. Problema s-a complicat, Sanda a obținut transferul după aproape un an. A fost cea mai lungă despărțire, deși ne-am întâlnit periodic. Daniel (1966). Într-o noapte rece de noiembrie, la poarta maternității din Ploiești, așteptam împreună cu mama Sandei venirea pe lume a primului nostru bebeluș. Abia dimineața ni s-a permis să vedem tânărul moștenitor de la fereastră.Read more…

O zi ploioasă

Era o zi ploioasă de martie… De fapt, ploua torențial. Am reușit să iau un taximetru și m-am îndreptat spre casă după o zi grea la clinică. M-am strecurat ușor pe bancheta din spate, cu hainele ude, am dat adresa și am început să studiez profilul șoferului care nu și-a întors deloc capul spre mine, fiind probabil obișnuit să-și studieze clienții doar în retrovizoare. Era un bărbat la vreo 60 de ani, îngrijit și decent, la fel și mașina pe care o conducea. Speram să mă lase să privesc pe fereastră în liniște, fiindcă vremea nu mai putea fi un subiect de conversație. Liniștea a durat doar vreo trei minute, până când un tânăr cu o mașină ne-a tăiat calea, fără consecințe serioase. Mă așteptam să urmeze comentarii acide, depreciative la adresa noii generații, dar nicidecum la ceea ce a urmat. Bărbatul a început să vorbească calm și coerent despre tinerețea sa (care probabil coincidea cu a mea), ca și cum incidentul l-ar fi transpus înapoi în timp. Mi-a povestit despre primul an după armată, pe care l-a petrecut ca angajat la o întreprindere clujeană, timp în care s-a pregătit pentru Politehnică. – Am lucrat un an la Sinterom, doamnă, erau alte vremuri, noi eram altfel. Oare ați auzit de fabrica asta? Da auzisem, și am simțit cum inima îmi bate mai tare, în timp ce continuam să privesc cum ploua afară.Read more…

O întâlnire neașteptată cu Nicu Covaci, Omul-Phoenix

Anul 2022 mi-a adus schimbări mari în viață. După aproape 40 de ani în domeniul sănătății, la 1 ianuarie am intrat într-o nouă etapă, cea de pensionar. Lipsit de munca de zi cu zi, trebuia să mă gândesc cum să-mi petrec restul vieții. Trebuia să mă reorganizez ținând cont și de necesitățile vieții de pensionar. După o reflecție adâncă, mi-am formulat obiectivul principal: să caut un loc pe coasta Mediteranei unde să mă stabilesc și să mă dedic pasiunii scrisului într-un mediu care să mă inspire. Așa am ajuns într-un mod neașteptat la o întâlnire cu Nicu Covaci. Într-o călătorie de explorare pe coasta mediteraneeană a Spaniei, soția mea și cu mine am descoperit o perlă: Moraira. Această mică și fermecătoare stațiune este situată lângă mare, într-o vale de pe Costa Blanca, cam la jumătatea drumului între Valencia și Alicante. În jurul micului centru cu port, bănci, agenții imobiliare și restaurante, se întind cartiere de vile umbrite de vegetație, care oferă o atmosferă relaxantă. Spre deosebire de aglomerația din Benidorm, aflat la 30 km spre sud, Moraira este aproape necunoscută. În urmă cu mai multe decenii, Nicu Covaci și-a ales și el acest loc ca refugiu și locuință. În încercările mele literare, am publicat la Editura Integral o colecție de povestiri satirice traduse din germană, cu titlul Despre virtutea nerăbdării. Într-o discuție cu directorul editurii, Costel Postolache, am menționat orășelul de pe Costa Blanca unde aveam de gând să mă stabilesc. Imediat, Costel mi-a spus că, întâmplător, vechiul său prieten, Nicu Covaci, locuiește acolo de ani de zile și că ar fi o idee bună să-l cunosc.Read more…

Bătrânețea definitiv învinsă

În vâltoarea ultimelor știri, Spitalul Soroka din Beer Șeva a primit un loc ”de cinste” pe lista bombardamentelor iraniene. Am crezut de cuviință să aduc la cunoștința cititorilor povestea unuia din cei care au pus acest spital pe lista celor mai bune instituții medicale din Israel. Încep cu o frază de-a dreptul banală: fiecare vrea să trăiască cât mai mult. De aici se poate începe o discuție într-una din multiplele direcții privitoare la senescență, dar, nefiind filosof, nu mă las ispitit de această idee și trec direct la subiect. Ce părere aveți despre tatăl unei familii din zilele noastre – nu de acum trei secole – care cuprinde șase copii, 36 nepoți, 152 strănepoți și 7 stră-strănepoți?! Vă rog să căutați în memorie încă un asemenea caz și dacă dați de el, anunțați-mă și pe mine. Cifrele de mai sus nu sunt închipuite! Ele aparțin Prof. Șimon Glick, fostul decan al Facultății de Științe Medicale de la Universitatea Ben Gurion din Beer Șeva, fost șef de secție a uneia din clinicile de medicină internă a centrului medical universitar Soroka.Read more…