Amintirea bunicului meu, Zoltán Singer

În momentul de față eu sunt ultimul descendent al familiei Singer, o familie care înainte de Holocaust a fost mare și numeroasă. A fost o familie educată, alcătuită din intelectuali, cu oameni de litere și de spirit, dar pe care eu nu am reușit să o cunosc. Doar câțiva ani am trăit alături de bunicul meu Zoltán, dar și pe el l-am pierdut încă din copilărie. Dar nici în acei ani nu aveam o limbă comună, astfel încât am comunicat foarte puțin. De fapt îmi amintesc îmbrățișările sale timide și pupicii apăsați pe obraz mai mult decât vreo conversație pe care să fi avut-o cu el…Cea mai vie amintire pe care o am despre el este o imagine sfâșietoare: îl văd așezat în camera sa de lucru, o odăiță strâmtă, plină până la refuz cu cărți; un bărbat înalt, foarte lat în umeri, înghesuit, aplecat peste birou, într-o supremă concentrare, ore în șir… Stă acolo zile întregi și ani întregi, de dimineața până seara, aproape fără pauze, doar cât merge la baie sau la masă. Misiunea lui a fost de a cerceta efectul Holocaustului asupra comunității din Dej Read more…

La Bănişor, de Sfânta Maria Mare

De-a lungul anilor am fost de mai multe ori la Bănişor, dar de fiecare dată am mers direct la micul cimitir evreiesc de lângă islazul comunal, pentru a ne reculege la mormintele înaintaşilor, fără a ne opri în sat, considerând că singura noastră legătură cu aceste locuri era trecutul, istoria familiei. De Sfânta Maria Mare, aveam să revin la Bănişor, în urma invitaţiei spontane lansate de Artemiu Vanca, bănişorean din naştere, fondator al Asociaţiei „Fiii Satului Bănişor”, Cetăţean de Onoare al localităţii, iniţiator şi redactor al Anuarului asociaţiei, un entuziast promotor al valorilor acestei comune. Artemiu Vanca m-a impresionat atât prin interesul său faţă de istoria evreilor din Bănişor (a înaintaşilor mei), despre care a scris un articol amplu şi foarte bine documentat, cât şi prin firescul invitaţiei (ca între consăteni) de a participa la Ziua Satului Bănişor care are loc în fiecare an, de 15 august, când e şi hramul Bisericii Adormirea Maicii Domnului. Întâmplarea a făcut ca tocmai în acea perioadă să fie la Cluj un verişor de gradul II, din partea tatei (dar nu de pe ramura maternă, din Bănişor, ci din cea paternă, clujeană) care locuieşte în Luxembourg. Aşa că ne-am pornit cu toţii la drum către Bănişor, alegând să nu ne mergem via Zalău, ci să urmăm drumul parcurs de tata în vacanţele când se ducea la bunici.Read more…

Prof. Bilașcu și primele femei stomatolog din România

La începutul anilor 90, nu mult după Revoluţie, am venit în vizită în Clujul natal. Urcam dealul spre cimitirul unde se odihneau părinţii mei.Strada, care odată s-a numit Majális út și apoi str. Republicii, se numea acum str. Prof. Gh. Bilașcu. M-am bucurat să văd înscris acest nume, căci întemeietorul stomatologiei române a fost și maestrul părintelui meu, iar eu, în căutările mele de istorie a medicinei, i-am întâlnit de multe ori numele și biografia. M-am întrebat dacă lumea știe cine a fost Bilașcu și m-am hotărât să întreb doi oameni care urcau și ei dealul. Unul mi-a spus că a fost activist naţional ţărănist, iar celălalt: “mi se pare că a fost ministrul agriculturii după Primul Război Mondial”. Dar cine a fost de fapt Gheorghe Bilașcu (1863-1926)?Read more…

Să auzi și să nu crezi…

Emigrația evreilor din Uniunea Sovietică în anii 1990-2000 a avut o influență uriașă asupra întregii realități israeliene. Mai bine de 900.000 indivizi (în imensa lor majoritate evrei, dar nu numai) au întâlnit cam vreo 7 milioane de israelieni și s-au integrat cu succes (cea mai mare parte a lor) în viața de toate zilele a acestor locuri. Ați urmărit vreodată cum apa aruncată pe podea umple cele mai mici și ascunse crăpături? Exact așa s-a întâmplat cu emigrația sovietică în acești ultimi 30 ani. De la măturători de stradă și până la miniștri, olimii din fosta Uniune Sovietică și-au găsit rostul în toate domeniile, și au devenit foarte repede un factor important în dezvoltarea societății israeliene, iar limba rusă a devenit a doua limbă a țării, chiar inaintea limbii arabe, dacă luăm in considerare și emigrarea rusă/sovietică din toți anii de după apariția Israelului pe harta lumii. Treptat, ei și-au făcut simțită prezența, nu numai în economie, dar și în cultură, sport (și încă cum!), în medicină, în politică, pe scurt, peste tot! O mulțime de expresii rusești s-au încadrat în mod natural în limba ivrit,…Read more…

Un oraș pentru eternitate

Trebuia să-mi omor timpul vreme de o oră până la o întâlnire cu un coleg în Ierusalim. Am intrat în cofetăria “Marțipan”, situată în fostul cartier german, mai bine zis al Templierilor, unul din cartierele pitorești din capitală. Cunoșteam cofetăria, o vizitam des pe vremea rezidenției. De cum am intrat în local, privirea mi-a fost atrasă de un preot franciscan în hainele tradiționale ale ordinului, stând la o masă cu o cafea în față. M-am așezat la masa de vizavi, nu puteam să-mi iau ochii de la el. Nu mai văzusem preot franciscan în haine bisericești stând la o cafea, nici măcar în Italia. Privirea mea mea iscoditoare i-a atras atenția. Într-o ebraică corectă mi s-a adresat: – Mă cunoști de undeva? – Nu, i-am răspuns rușinat, doar că n-am mai întâlnit un preot îmbrăcat în haine tradiționale într-o cofetărie. M-a invitat la masa lui. – Giacomo, s-a prezentat, sunt preot la Mănăstirea Sf. Salvator. – De unde știi să vorbești atât de bine ebraica? – Am învățat ebraica întâi în cadrul institutului unde am studiat. Sunt de trei ani în Israel, doi ani am luat ore particulare cu o profesoară deosebită. Îmi place limba aceasta.Read more…

Profesori evrei la universitățile clujene, după 1945

Consecvent obiectivului principal al inițiatorilor și organizatorilor simpozionului File din istoria evreimii clujene (7 ediții în perioada 2011-2019) de a evidenția aportul evreimii clujene la dezvoltarea economică, culturală și socială a orașului, propun spre publicare o primă listă a profesorilor evrei care au predat, în principal, la cele șase instituţii de învăţământ superior din Cluj, după anul 1945. Aceasta vine în completarea listelor cu medici, întreprinzători/industriași, mici meseriași, comercianți, oameni de cultură (scriitori, publiciști, filosofi, compozitori, artiști plastici, actori și regizori) evrei prezentate cu ocazia simpozioanelor, în volume sau unele articole în coloanele revistei Baabel. Tematica profesorilor universitari clujeni evrei a fost abordată încă de la prima ediție a simpozionului File din istoria evreimii clujene din 2011 de către cunoscutul istoric local György Gaal. Lucrarea sa Profesori evrei la Universitatea din Cluj/Kolozsvár (1872-1919) a scos în evidență contribuția a aproximativ 30 de profesori de origine evreiască (unii erau convertiți la creștinism) care au activat în aproape toate domeniile științifice, mai ales în medicină, dar și în matematică, chimie, botanică, arheologie, drept ș. a. Zsigmod Purjesz, Pál Steiner, Nathan Feurer, Aladár Elfer, Imre Hegyesi, Miklós Elekes au fost întemeietori de școli medicale, renumiți medici sau savanți. Read more…

Eram numai urechi: ce “vedeam” de sub plapumă

Când ni s-a divizat apartamentul gen vagon în două apartamente, despărţite în dreptul coloanelor de un perete de lemn, am rămas cu două camere mari, bucătărie, baie şi o terasă. Eu împărţeam camera mai mare cu bunica. Restul încăperii funcţiona ca sufragerie şi salon şi se anima în fiecare seară cu nenumăraţi prieteni, cu rude şi cunoştinţe care se perindau în vizite mai lungi sau mai scurte. Eu fusesem de mult trimisă la culcare în patul din partea mai întunecoasă a camerei şi se presupunea că dorm, o presupunere cât se poate de departe de adevăr! Citeam mult sub ascunzișul plapumei şi îmi amintesc că eram pasionată de Insula Misterioasă a lui Jules Verne şi am jurat în gând că nu-l voi trăda niciodată pe romancierul francez, acordând locul de frunte din Panteonul meu mintal vreunui alt scriitor. Alternam însă cititul cu o participare pasivă, dar foarte angrenată, la conversaţia din jurul mesei.Read more…

Amintiri despre Egon Lővith (II). Ultimul desen

În mod interesant, după ce atât părinţii mei, cât şi Egon s-au concentrat asupra dezvoltării profesionale, întâlnirile dintre familiile noastre şi vizitele în atelierul artistului s-au rărit. Tata a urcat în ierarhia universitară ajungând la cel mai înalt nivel (profesor universitar şi şef de catedră), mama şi-a finalizat studiile şi a ajuns tot cadru didactic universitar, eu am terminat liceul şi am intrat la facultate. Egon muncea cu râvnă şi încrâncenare, căutându-şi stilul propriu, original, în sculptură. concentrat pe ceramică, apoi pe cioplitul în piatră şi mai apoi pe sculptura în bronz. Îi priveam cu admiraţie munca şi-l ascultam vorbind despre creaţiile sale. Uneori dădea glas optimismului şi speranţei, alteori nemulţumirii şi frământărilor. Prima expoziţie personală de anvergură a avut loc în 1973, în sălile Galeriei UAP din Cluj, şi a dezvăluit fără echivoc inconfundabilul „stil Lővith”, uimind spectatorii şi câştigând sufragiile criticii. La fiecare vernisaj, Egon îşi invita prietenii, din toate perioadele vieţii şi toate categoriile sociale, astfel încât aceste evenimente, dincolo de sărbătorirea artistului, erau şi prilejuri de revedere a oamenilor dragi de demult pe care  – din varii motive – nu-i mai întâlnisem. Luna iunie 1999 a fost tragică pentru ambele familii. S-au stins din viaţă, la o diferenţă de doar câteva zile, mai întâi tatăl meu (brusc, în câteva minute) şi apoi, în urma unei boli îndelungate, Margot, soţia iubită, muza şi stâlpul vieţii lui Egon. Durerea acestor pierderi ne-a făcut să ne apropiem din nou.Read more…

Polițistul cu ochii albaștri

– Poftim fularul dumitale! M-am uitat la omul care mi-a ridicat fularul căzut pe jos. Era un om bine făcut, înalt cu ochi albaștri, zâmbitori. Stăteam unul lângă altul, cocoțați pe niște scaune înalte, la un bar din New Bedford, Massachusetts. – Mulțumesc mult, i-am spus. Ce fel de bere ai comandat? l-am întrebat în continuare, dorind să intru în vorbă cu el. – Samuel Adams seasonal, mi-a răspuns. Dumneata ce bei? – Bere pilsen cehească, i-am răspuns. – De unde ești? – m-a întrebat. Ai un accent puternic pe care nu-l cunosc. – Din Israel, i-am răspuns. – Tocmai iarna ți-ai găsit să vii în America ? m-a întrebat omul cu ochii albaștri. Pe scurt i-am satisfăcut curiozitatea. – Faci sport? – l-am întrebat, văzându-l înalt și zdravăn. – Am făcut destul sport la viața mea, mi-a răspuns noul meu cunoscut. Am fost jucător de hochei pe gheață în tinerețe, am continuat cu arte marțiale care îmi erau necesare pentru munca mea. Pe piept avea o insignă de poliție și un fluier.Read more…

Femeia în bluză galbenă

Trecuseră zece zile de la începutul războiului de Yom Kipur. Ioav pilota un avion Phantom. Era deasupra Kuneitrei, pe partea siriană a podișului Golan. Își terminase misiunea și se pregătea să se întoarcă la bază. Deodată aparatul s-a cutremurat puternic. Fusese atins de o rachetă antiaeriană siriană, s-a gândit Ioav. Motorul din partea dreaptă a luat foc, nici vorbă de aterizare forțată. Singura soluție era să se catapulteze și să se roage ca parașuta să se deschidă. N-a mai reușit să se orienteze unde va cădea cu parașuta, de partea israeliană sau de cea siriană. A aterizat lin într-o pădurice. Timp de câteva minute a fost liniște. Nu departe de el erau împrăștiate fragmentele avionului pe care îl pilotase. De după copaci au apărut soldați sirieni cu țevile armelor îndreptate spre el. – Sus mâinile! – a strigat într-o ebraică stâlcită unul dintre ei care avea gradul de sergent. Nu ar fi avut niciun rost să folosească pistolul cu care era înarmat. În timp ce ridica mâinile, și-a amintit cuvintele comandantului flotilei aeriene de care aparținea: – În situația în care sunteți luați prizonieri, trebuie să vă fie clar: singurul lucru important este să supraviețuiți!Read more…

Dumneata pictezi cu cafea?

Recent m-am întors din Portugalia. Nu a fost prima vizită în această țară, dar această ultimă călătorie a fost cea care m-a impresionat cel mai mult. Starea de război în care se află Israelul, demonstrațiile pro-palestiniene și antisemite din orașele europene, relatările despre comportarea agresivă a autorităților față de turiștii israelieni din diversele aeroporturi din Europa m-au făcut să fiu îngrijorat, sceptic în legătură cu vizita în Portugalia. Mă temeam de atitudinea ostilă a personalului din aeroportul din Lisabona. Până la urmă nu am avut niciun fel de probleme nici la aeroport, nici la hoteluri. Totul a decurs normal. Mi s-a sugerat să folosesc pașaport străin și să nu-mi dezvălui naționalitatea. Dar mie nu-mi stă în fire să-mi ascund etnia. Nu am făcut-o pe vremea când eram în România, de ce să procedez altfel în Portugalia? Nu am întâlnit oameni care să se poarte dușmănos. Mă așteptam să mă ciocnesc de demonstrații pro-palestiniene, dar nu am dat decât de defilări cu ocazia Zilei Libertății, sărbătorită în 25 aprilie. Cu patruzeci de ani în urmă a avut loc revoluția care a dus la căderea regimului fascist al lui Salazar, Revoluția Garoafelor Roșii. În orașul Porto, toți oamenii purtau în mână câte o garoafă roșie. Am cumpărat și eu una și am continuat vizita pitorescului oraș Porto cu garoafa în mână. La colțul uneia din nenumăratele străzi pitorești ale Lisabonei, privirea mi-a fost atrasă de un om îmbrăcat în haine după moda anilor 1920-30Read more…

Matematicienii

Recunosc că am avut dificultăți cu matematica pe parcursul liceului. Îmi plăcea numai geometria plană pe care o găseam logică și interesantă. La sfârșitul anilor șaizeci, mama a hotărât să închirieze camera mică de lângă bucătărie. S-au perindat mulți interesați. Norocosul a fost un student la matematică, politicos, scund, cu tenul închis și cu părul foarte creț, ca afro-americanii. “M-a trimis tovarășa Benkő, a spus Jocó. Ulterior am aflat că numele lui de familie era Benkő și „tovarășa Benkő” era nimeni alta decât mama lui. Matematicianul era din București. Tocmai abandonase Institutul de Arte Dramatice și Cinematografie, unde frecventase cursurile pentru operatori de film.Am văzut mai multă fantezie în matematică decât în cea de operator imagine” a răspuns la întrebare mea referitoare la această decizie. Jocó era foarte cult și un mare iubitor de muzică. De la el am învățat mai mult despre scriitorii americani ai acelei vremi și a început să-mi placă Brahms, Gershwin și Beatles. Rezultatele mele la matematică nu au fost influențate de prezența lui, dar mă legasem de el ca de un frate. Mergeam împreună la concerte și la teatru. Îmi plăcea să-mi fac temele de casă, și nu numai la matematică, în cămăruța lui. Îmi plăcea să urmăresc cum așternea pe hârtie în mod organizat cifrele și ecuațiile. Jocó devenise un adevărat membru de familie, era invitat la mesele de duminică, asculta împreună cu părinții mei concertele simfonice de la radio și discuta cu ei despre literatură. Read more…

Ar fi împlinit 102 ani… Câteva amintiri personale despre Mirjam Bercovici

Acum trei luni, când s-a stins din viaţă, s-a vorbit şi scris atât de frumos despre Mirjam Bercovici. Dar aproape toţi menţionau că a trăit 102 ani. Numai că în aceste trei luni care au despărţit-o din iunie până în septembrie de aniversarea a 102 ani i-am simţit deja lipsa. Şi mai ales acum când, ca în fiecare an, i-aş fi urat „Sănătate!” – nu „La mulţi ani!”, pentru că zicea că e absurd ca la vârsta ei să i se mai ureze să trăiască mulţi ani. Nu voi scrie aici despre activitatea ei profesională şi literară – sau voi scrie indirect de fapt –, căci vreau să mă axez pe Mirjam aşa cum a fost şi rămâne ea pentru mine şi ai mei, mai cu seamă într-o perioadă crucială a vieţii noastre. Mirjam a îmbrăţişat întreaga noastră familie cu dragoste, grijă, cu sfaturi competente când a fost cazul şi i s-au cerut (au fost multe situaţii când medicul Mirjam Bercovici a avut intervenţii salutare în ceea ce priveşte sănătatea noastră). Simbolic, aş spune că ne-a cuprins pe toţi în braţe şi prin faptul că nepoata mea, fiica celui prin care suntem înrudite, s-a născut de ziua ei, iar Mirjam s-a stins din viaţă de ziua celei pe care şi ea o iubea atât de mult, verişoara mea. Cum ne înrudim noi? Ada, fiica ei, s-a căsătorit cu Simi, vărul meu. Mirjam a avut parte de cea mai mare nenorocire posibilă pentru o mamă: şi-a pierdut fiica în floarea vârstei, lăsându-l pe Emanuel orfan de mamă şi pe vărul meu Simi Ulubeanu, văduv cu un copil mic.Read more…

Există și recunoștință față de medic

Pentru numărul jubiliar al Baabelului nu prea aveam un subiect corespunzător și inițial m-am gândit că dat fiind și faptul că nu am fost de la început printre colaboratori, poate nici n-ar fi cazul să scriu ceva. Dar iată că s-a ivit o ocazie total neașteptată care merită să fie cunoscută și pentru faptul că nu e frecventă și mai ales că mi-a adus o mare bucurie. Cred deci că e un subiect pentru un număr jubiliar. În cariera mea îndelungată am întâlnit tot felul de comportamente ale aparținătorilor, părinți, bunici, alte rude. chiar și ale vecinilor, față de medici. De la nemulțumiri acum din ce în ce mai frecvente referitoare la un comportament neadecvat al personalului medical și greșeli grave, multe făcute publice, până la mulțumiri sincere și tot felul de încercări de îndulcire prin mici sau mai mari atenții materiale, bineînțeles buchete scumpe de flori, cafeaua și țigările Kent din epocă, pește și miel mai ales de Paști, chiar și navete cu Pepsi, benzină când aceasta era raționalizată. etc. Dar mai totdeauna acest mod de aș arăta recunoștința față de medic era și este limitat la perioada de internare sau la momentul externării, dar foarte rar m-am întâlnit de gesturi de recunoștință care să se manifeste după ani, mulți ani după internarea pacientului în cauză.Read more…

Un Recviem pentru Gabi

Ciudat, nicio moarte în familie nu m-a șocat în așa măsură ca decesul vărului meu Ardelean Gavril, în martie 2012, nici măcar cea a părinților care, spre deosebire de el, ajunseseră la o vârstă înaintată. Gabi și cu mine aveam amândoi doar 56 de ani când m-a părăsit pe neașteptate. Pe vremea aceea era concertmaistrul filarmonicii din Oradea, un violonist apreciat și cu multă experiență. Deși ar fi putut străluci și ca solist, s-a simțit mai bine în sânul unei orchestre, fie ea o orchestră simfonică, fie cercul intim al muzicienilor formației locale de Klezmer. Moartea lui subită în timpul unui concert a fost o veste cutremurătoare pentru colegi, prieteni și puținele rude pe care le mai avea, ca să nu mai vorbim de pierderea pentru cultura locală și cea națională…De când mă știu l-am avut întotdeauna în preajmă, Gavril, Gabor, sau Gabi, cel mai vechi și cel mai bun prieten al meu. Abia mult mai târziu am aflat că mi-era văr primar. Mama lui, Klàri néni, era sora mai tânără a tatălui meu. Tatăl meu Làszlo era primul din cei șapte copii ai lui Jozsef Bauer, iar Klàri néni era penultima. Cei șapte frați aveau mame diferite: după moartea primei soții, Nina Freikind – bunica mea, Jozsef o luă de soție pe sora ei mai tânără, Sara Freikind – bunica lui Gabi. Read more…

Fără evrei, dar cu voluntari. Pe urmele istoriei evreilor din Mediaş

De patru ani, în fiecare primăvară, Departamentul de Asistență Socială al Universității Babeș-Bolyai din Cluj organizează “Olimpiada Voluntarilor”, prin care invită liceenii activi ca voluntari în domeniul social să își descrie experiențele trăite în acțiuni de într-ajutorare a semenilor. Citind reflecţiile adolescenților sunt întotdeauna impresionată cu cât entuziasm și speranță în viitor se dăruiesc acestei activități în folosul altora și cât de multe semnificații desprind în urma ajutorului acordat. În acest an am fost impresionată de eseul unei liceene din Mediaș, Timea Beatrice David, care a (re)adus în discuție o valoare adesea uitată sau voit omisă azi: cunoașterea diversității comunității și a aportului minorităților la viața comunității. Cu cuvintele lui Timy, „am ales diversitatea … cu scopul cunoaşterii mai multor grupuri de oameni şi al intrării în contact cu diferite probleme cu care se confruntă aceştia”. Modalitatea prin care ea și colegii ei au intrat în contact cu „diversitatea” a fost și el special: a petrecut câteva ore săptămânal la sinagoga din Mediaș unde, în absența unei comunități evreiești care să organizeze activități de menținere ale propriilor tradiții culturale, o fundație vieneză, alături de fundațiile Casa de lângă sinagogă și Hosman Durabil au mobilizat liceenii să salveze „lucrurile rămase în biserică, inclusiv bunurile cele mai de preţ – sutele de cărţi uitate de timp”.Read more…

Tandemul Cenuşă sau „Baabel, extremă urgenţă!”

Suntem dependenţi de computer, laptop şi toate accesoriile smart, intervenţia salvatorilor IT este imperios necesară, iar competitivitatea pretinde ca operaţiunea de salvare să aibă loc în timp… real. Un salvator eficient trebuie să fie la zi cu toate actualizările softului şi permanent în poziţia de „start”, gata să răspundă la SOS-ul lansat de beneficiarul disperat – în general o întreprindere, o companie, o instituţie. Şi pentru că salvatori IT de top sunt puţini, iar strigătele de ajutor sunt tot mai multe, pe bună dreptate se pune întrebarea ce şanse are o revistă precum Baabel – bazată în totalitate pe voluntariat şi adresată unei nişe (de elită, spunem noi, dar totuşi nişă) – să beneficieze de servicii de salvare prompte şi de cea mai înaltă calificare? Cred că vă daţi seama că sunt minime. Totuşi, Baabel se bucură de ajutorul echipajului de Hatzalah virtuală – alcătuită din fraţii Horaţiu şi Silviu Cenuşă. Ori de câte ori apare o problemă accesez contul lor de pe Messenger (creat special pentru Baabel) şi în cel mai scurt timp primesc un răspuns liniştitor, o promisiune onorată cu promptitudine maximă şi cu profesionalism desăvârşit. Read more…

Prietenii mei din Dresda

Prietenia mea cu familia Z. datează încă de la sfârșitul secolului trecut. În Dresda se mai vedeau ruinele rămase după bombardamentele nimicitoare de la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial. Biserica emblematică a orașului, Frauenkirche, era în reconstrucție, fiind redeschisă abia în 2002. Sub egida asociației de prietenie cu Israelul a avut loc promovarea Jurnalului de Ghetou (apărut inițial în limba germană sub titlul Deportiert). Era iarnă, dar în biserică a apărut un public numeros, în paltoane. Printre ei se afla și familia Z. Aproape toate locurile au fost ocupate. Faptul că am răspuns la întrebări în germană a contribuit la o și mai mare apropiere față de public. Pentru mine era o noutate să citesc în public și succesul mi-a făcut bine. Am mai revenit la Dresda de încă două ori. Prietenia noastră a început mai târziu, când ei mi-au cerut sfatul pentru îndrumarea profesională a fiicei lor adoptive, care întâmpina unele dificultăți la învățătură. Posibilitatea de a fi în legătură imediată prin internet ne-a apropiat și mai mult.Read more…