– Poftim fularul dumitale! M-am uitat la omul care mi-a ridicat fularul căzut pe jos. Era un om bine făcut, înalt cu ochi albaștri, zâmbitori. Stăteam unul lângă altul, cocoțați pe niște scaune înalte, la un bar din New Bedford, Massachusetts. – Mulțumesc mult, i-am spus. Ce fel de bere ai comandat? l-am întrebat în continuare, dorind să intru în vorbă cu el. – Samuel Adams seasonal, mi-a răspuns. Dumneata ce bei? – Bere pilsen cehească, i-am răspuns. – De unde ești? – m-a întrebat. Ai un accent puternic pe care nu-l cunosc. – Din Israel, i-am răspuns. – Tocmai iarna ți-ai găsit să vii în America ? m-a întrebat omul cu ochii albaștri. Pe scurt i-am satisfăcut curiozitatea. – Faci sport? – l-am întrebat, văzându-l înalt și zdravăn. – Am făcut destul sport la viața mea, mi-a răspuns noul meu cunoscut. Am fost jucător de hochei pe gheață în tinerețe, am continuat cu arte marțiale care îmi erau necesare pentru munca mea. Pe piept avea o insignă de poliție și un fluier.Read more…

Trecuseră zece zile de la începutul războiului de Yom Kipur. Ioav pilota un avion Phantom. Era deasupra Kuneitrei, pe partea siriană a podișului Golan. Își terminase misiunea și se pregătea să se întoarcă la bază. Deodată aparatul s-a cutremurat puternic. Fusese atins de o rachetă antiaeriană siriană, s-a gândit Ioav. Motorul din partea dreaptă a luat foc, nici vorbă de aterizare forțată. Singura soluție era să se catapulteze și să se roage ca parașuta să se deschidă. N-a mai reușit să se orienteze unde va cădea cu parașuta, de partea israeliană sau de cea siriană. A aterizat lin într-o pădurice. Timp de câteva minute a fost liniște. Nu departe de el erau împrăștiate fragmentele avionului pe care îl pilotase. De după copaci au apărut soldați sirieni cu țevile armelor îndreptate spre el. – Sus mâinile! – a strigat într-o ebraică stâlcită unul dintre ei care avea gradul de sergent. Nu ar fi avut niciun rost să folosească pistolul cu care era înarmat. În timp ce ridica mâinile, și-a amintit cuvintele comandantului flotilei aeriene de care aparținea: – În situația în care sunteți luați prizonieri, trebuie să vă fie clar: singurul lucru important este să supraviețuiți!Read more…

Recent m-am întors din Portugalia. Nu a fost prima vizită în această țară, dar această ultimă călătorie a fost cea care m-a impresionat cel mai mult. Starea de război în care se află Israelul, demonstrațiile pro-palestiniene și antisemite din orașele europene, relatările despre comportarea agresivă a autorităților față de turiștii israelieni din diversele aeroporturi din Europa m-au făcut să fiu îngrijorat, sceptic în legătură cu vizita în Portugalia. Mă temeam de atitudinea ostilă a personalului din aeroportul din Lisabona. Până la urmă nu am avut niciun fel de probleme nici la aeroport, nici la hoteluri. Totul a decurs normal. Mi s-a sugerat să folosesc pașaport străin și să nu-mi dezvălui naționalitatea. Dar mie nu-mi stă în fire să-mi ascund etnia. Nu am făcut-o pe vremea când eram în România, de ce să procedez altfel în Portugalia? Nu am întâlnit oameni care să se poarte dușmănos. Mă așteptam să mă ciocnesc de demonstrații pro-palestiniene, dar nu am dat decât de defilări cu ocazia Zilei Libertății, sărbătorită în 25 aprilie. Cu patruzeci de ani în urmă a avut loc revoluția care a dus la căderea regimului fascist al lui Salazar, Revoluția Garoafelor Roșii. În orașul Porto, toți oamenii purtau în mână câte o garoafă roșie. Am cumpărat și eu una și am continuat vizita pitorescului oraș Porto cu garoafa în mână. La colțul uneia din nenumăratele străzi pitorești ale Lisabonei, privirea mi-a fost atrasă de un om îmbrăcat în haine după moda anilor 1920-30Read more…