Aoleu! Caracatițe!? De ce tocmai caracatițe?? Mie mi-e frică de caracatițe – și nu numai mie! În țările scandinave exista o legendă medievală despre un monstru marin numit Kraken, o caracatiță uriașă, înspăimântătoare, care era în stare să răstoarne corăbii. Și poate că nu e numai o legendă, se cunosc exemplare care măsoară până la 18 metri… Se pare că Jules Verne s-a inspirat de acolo atunci când a conceput caracatițele uriașe care au atacat submarinul căpitanului Nemo din 20.000 de leghe sub mări. În orice caz, în copilărie, când am citit cartea, am avut coșmaruri… Dar caracatițele pentru bebeluși nu sunt nici pe departe atât de înspăimântătoare, din contră… Sunt niște păpuși croșetate, cam de o palmă. Eu am aflat despre ele acum vreo 2-3 ani. De la o vreme, oricând are o clipă liberă, fiica mea croșetează caracatițe. Sunt atât de simpatice, încât soțul meu a cerut una drept cadou de ziua lui (chiar dacă a depășit oarecum vârsta!) și acum păpușa atârnă pe lampa de noapte, deasupra patului. Originea acestei idei nu este foarte clară, se știe doar că ea a apărut în Danemarca în 2013. Se pare că personalul secției de terapie intensivă pentru prematuri a spitalului universitar din Aarhus avea probleme cu bebelușii din incubatoare care erau neliniștiți și nu odată apucau cu mânuțele și trăgeau de tuburile care îi conectau la aparate. O asistentă căreia îi plăcea lucrul de mână a croșetat o păpușică cu mai multe tentacule și a pus-o în incubator, lângă un bebeluș prematur. Și să vezi minune: în loc să apuce tuburile, bebelușul a apucat păpușa.Read more…
1 Mai muncitoresc
Ziua de 1 mai este menționată pentru prima dată în legătură cu întrunirea Federației Sindicatelor din Statele Unite și Canada din 1886, unde George Edmonston, fondatorul Uniunii Dulgherilor și Tâmplarilor, a inițiat introducerea unei rezoluții care stipula ca: „Începând de la 1 mai 1886, ziua legală de muncă să fie de 8 ore.” În această zi, sute de mii de manifestanți au protestat pe tot teritoriul Statelor Unite. Cea mai mare demonstrație a avut loc la Chicago, unde au participat 90 de mii de demonstranți, din care aproximativ 40 de mii erau în grevă. Rezultatul: circa 35 de mii de muncitori au câștigat dreptul la ziua de muncă de 8 ore, fără reducerea salariului. Dar ziua de 1 mai a devenit cunoscută în lume în urma incidentelor violente care au avut loc trei zile mai târziu în Piața Haymarket din Chicago. Numărul greviștilor se ridicase la peste 65.000. În timpul unei demonstrații, o coloană de muncitori s-a alăturat unui protest al angajaților de la întreprinderea de prelucrare a lemnului „McCormick”. Poliția a intervenit, patru protestatari și-au pierdut viața și mulți au fost răniți.Read more…
SERVICIUL CREDINCIOS
De curând, Unchiul meu, fratele Tatii, a primit o înaltă decoraţie conferită de preşedintele României, Klaus Johannis: Ordinul Naţional Serviciul Credincios în grad de Cavaler …”în semn de profund respect pentru suferințele îndurate în timpul celui de-al Doilea Război MondialRead more…
Despre Holocaust, altfel
Am aflat despre cele pe care vreau să vi le povestesc aici din spusele unora care au trăit aceste întâmplări. Din păcate, mi-au povestit târziu, iar atunci cand au trăit cele întâmplate, erau copii destul de mici si nu au reținut numele unora din cei implicați.
In vara anului 1941, mareșalul Antonescu a dat ordinul de “curățare a terenului”, altă denumire pentru ”solutia finala”. In jurul datei de 16 iulie ordinul de curățare a terenului s-a dat la Roman, Fălticeni, Galați .Prima măsură ce trebuia să fie dusă la îndeplinire a fost “exterminarea pe loc a tuturor evreilor aflați pe teritoriul rural; închiderea în ghetouri a evreilor de pe teritoriul urban”. Incă inainte de această dată, populația din sate incepuse sa se agite deoarece se pregăteau acțiuni de aceasta factura.Read more…
Întâlnirea cu Rodion
După absolvirea facultăţii de medicină am fost repartizat în comuna Gherţa Mică din Ţara Oaşului, judetul Satu Mare. Era un sat izolat, cu drum de ţară neasfaltat, n-avea nici măcar indicator de localitate, aşa c-am numit-o cu mătuşa mea – care mă însoţise în această primă vizită – ”Greaţa Mică”, în ciuda protestelor tatălui meu. La Direcţia Sanitară a judeţului Satu Mare, mi s-a adus la cunoştinţă că era localitatea cu cea mai ridicată rată a mortalităţii infantile, dar şi cu cea mai mare rată a natalităţii, din Ţara Oaşului . Tata încerca să mă liniştească şi mi- a dat să citesc romanul Garnizoana din Siberia, scris de Rodion Markovits (1884-1948), un scriitor evreu, de limbă maghiară, născut la… Gherţa Mică.Read more…
Ilia Ehrenkranz
născut în 1940 la Cernăuți, absolvent al Universității București, Facultatea de filologie (1961) și al IATC, secția Operatorie film (1968), stabilit în Israel din 1986, pensionat în 2007 după patruzeci de ani de muncă la studiourile de televiziune din România și Israel, trăiește la Ierusalim, în cartierul Gilo
Un colet de la Hamburg
Deunăzi serviciul de curierat rapid mi-a livrat o cutie de carton standard „Paket bis 10 kg” expediat de de la adresa Grindelberg 60, 20144 Hamburg, Deutschland… Adresa la care Czicza[1], prietena mamei mele, nu mai locuieşte… S-a mutat pe Câmpiile Elizee… Mi-aş dori ca, pentru Czicza, Câmpiile Elizee să fie la fel ca Champs-Élysées, un bulevard fermecător pe care să poată hoinări la nesfârşit, în ritm de dans, împresurată de atmosfera etern-romantică a Parisului. Pe Czicza o cunosc de când mă ştiu, mai exact, de când nici nu mă ştiam, lucru atestat de o fotografie alb-negru în care ea apare împreună cu mama mea, pe când eu încă stăteam cuibărită în pântecul ei. O cunoşteam deşi nu am întâlnit-o decât o singură dată, fugitiv – în 2008, la Cluj – după multe decenii de când ea existase în viaţa mea, prin poveştile mamei. Czicza era un personaj luminos, exuberant şi enigmatic, care apărea adesea în poveştile mamei, fie că-mi depăna întâmplările primilor ani de după război, 1946-1948 (când s-au împrietenit şi au locuit o vreme în acelaşi apartament), fie că-mi povestea cele petrecute în vara anului 1952, dinainte de a mă naşte…Read more…
Povești cu evrei din lumea asta mare
Vârsta mea mi-a oferit, între altele, și o serie de avantaje, precum cel de a afla o serie de povești adevărate care merită a fi cunoscute și de alții. Vă relatez numai două care mi s-au părut mai interesante. Prin anii 1880-1890 o familie din Focşani cu doi copii în vârstă de 6-10 ani, au plecat spre America, dar în cele din urmă s-au stabilit la Hong Kong. Urmașii lor simt acum nevoia să-și caute rădăcinile și să afle câte ceva despre țara de unde au pornit bunicii lor spre lumea cea mare. Urma ca eu să-l ajut pe acest avocat vorbitor de engleză. Necunoscând pe nimeni din comunitatea de la Focşani, le-am dat datele de contact ale Federației Comunităților Evreiești din România…O a doua poveste mai deosebită este cea a unei rude îndepărtate, poveste încă actuală, care se desfășoară sub ochii mei. Sunt sigură că fiecare dintre noi are astfel de povești, dar nu ni le relatează. Este vorba de Viorel Ș., de 70 de ani. În anii 50 ai veacului trecut părinții lui au avut funcții importante în PCR. Copilul nici măcar nu știa că este evreu și nici ce implică aceasta. Ca urmare a politicii de epurare a evreilor din funcțiile de rang înalt, s-a trezit la vârsta de 12 ani că pleacă în Israel împreună părinții și bunica. Read more…
Tusea măgărească şi cura de…altitudine
În aceste zile de pandemie, când orice urmă de tuse (mai ales seacă) mă pune în alertă şi mă trimite cu gândul la contaminarea cu „noul coronavirus”, am să vă relatez o poveste din perioada copilăriei când am suferit cu adevărat de tuse şi de modul în care m-am vindecat de ea. Boala a început ca o răceală banală. Am făcut febră şi m-au ţinut acasă. Sinceră să fiu îmi plăcea să fiu bolnavă pentru că intram în centrul atenţiei generale. Bunica îmi atingea fruntea să vadă dacă am febră şi-mi controla ganglionii de la gât dacă erau măriţi. Mi se punea termometrul sub braţ şi trebuia să stau cuminte 10 minute, după care urmăream cu emoţie cât a urcat coloana de mercur. Mi se gătea supa preferată şi mi se aducea la pat pe o tavă specială. Bunicii îmi citeau poveşti şi mama alerga zilinic să mă vadă după orele de serviciu care, de obicei, se lungeau până seara. După ce tusea a devenit din ce în ce mai îndărătnică, bunul doctor Tibi Lustig, care venea să mă vadă din două în două zile, a declarat că am făcut „tuse măgărească”, bazându-se şi evidenţa mai multor cazuri de pertussis apărute în grădiniţele din oraş. Faptul că era tuse nu mi se părea mare filosofie pentru că de tuşit, tuşeam din ce în ce mai des. Dar de ce „măgărească”? Nenea Tibi mi-a explicat că la un moment dat, după accesele de tuse voi…rage precum un măgăruş! În primăvara lui 1957, când convalescenţa mea se tot prelungea şi nu-mi mai trecea tusea, mama s-a decis să ceară câteva zile libere şi să mă ducă undeva la munte. ..Read more…
Oare de ce revin la Bănişor?
Acum, în pragul Sărbătorilor de Toamnă, evreii vizitează mormintele celor dragi, aşezând o piatră, aprinzând o candelă şi rostind o rugăciune pentru sufletele lor. Ieri am fost din nou (îmi vie să spun „acasă”), la Bănişor…În acest sat românesc, vechi de peste 800 de ani, aşezat între dealurile molcome ale Sălajului şi-au găsit un cămin şi un rost antecesorii mei care (bănuiesc, nu am dovezi documentare) au părăsit Galiţia acum un veac şi jumătate, pentru a-şi afla un trai mai bun în Transilvania, pe atunci parte a Austro-Ungariei unde tocmai se adoptase legea emancipării evreilor. La Bănişor familia Fischman a dus o viaţă tihnită, timp de aproape un secol. A făcut negoţ şi agricultură, a sporit numeric, şi-a căsătorit feciorii şi fiicele, în sat, în satele învecinate sau chiar la Cluj (precum bunica mea, Malka) şi şi-a îngropat morţii în micul cimitir de lângă islazul comunei. Tatăl şi unchiul meu îşi petreceau vacanţele la bunicii Fischman, iar în 1932-1933 – în perioada crizei care afectase puternic starea materială a familiei sale din Cluj – tata a locuit la bunici vreme mai îndelungată, absolvind clasa a IV-a primară la şcoala din sat, iar apoi a reuşit cu brio la examenul de admitere în faimosul Liceu George Bariţiu din Cluj. Existenţa lor a fost retezată în mai 1944…Read more…
O jumătate de veac, pentru un minut!
Ankie Hacks s-a născut în Olanda la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Erau ani grei, chiar și pentru olandezi, dar părinții ei s-au străduit să facă în așa fel încât să nu îi lipsească nimic. Este o fată inteligentă, sensibilă, iubește literatura, iar cartea care o impresionează cel mai mult este Jurnalul Annei Frank. Deși Ankie e catolică, visul ei este să vadă cu ochii ei țara în care Anna nu mai apucase să ajungă. în 1969 vede un mic anunț din care află că într-un kibuț din Israel se caută voluntari. Anunțul e însoțit de o poză romantică, cu băieți și fete dansând hora în jurul unui tractor și culegând portocale. „Aici e de mine”, își spune Ankie. Ajunge în kibuț în anul următor. Tractoare sunt prea puține, iar la portocale sunt deja prea mulți, așa că e trimisă la curățat ceapă la bucătăria kibuțului. Peste un an se întoarce în Olanda. Decide că ar trebui să practice un sport. Scrima ar fi o opțiune. E un sport elegant, dezvoltă agilitatea, formează caracterul. Se înscrie la Academia de Scrimă de la Haga. Antrenor îi e un băiat cu ochelari, care vorbește olandeza cu accent străin. „Probabil un balcanic”, gândește ea. Antrenamentele sunt grele, tânărul antrenor, deși politicos, o cam chinuie. La unul din antrenamente, Ankie are o răbufnire: Maspik (destul!), spune ea în ebraică!Read more…
Pâinea noastră cea de toate zilele
Când am cunoscut-o, doamna Mioara avea vreo patruzeci de ani și era vânzătoare la magazinul de pâine din cartierul în care locuiam. Era prin anii cincizeci, pe vremea când toate produsele de panificație se vindeau pe cartele de diverse culori, în funcție de ce lucrau membrii familiei: cei care făceau muncă fizică grea primeau cartele roșii, care le dădeau dreptul la un kilogram de pâine pe zi; cei care făceau munci mai ușoare aveau cartele galbene, verzi etc., pe care primeau cantități mai mici. Pâinea ajungea pe la prânz, dar coada se forma cu mult înainte. Responsabil cu ordinea era un pensionar de încredere, nenea Mitu. Școala mea era la câțiva pași de prăvălia cu pricina, așa încât eu eram cel care asiguram aprovizionarea cu pâine a familiei. Camionul care aducea marfa parca cu spatele lângă intrarea în magazin. Joska bácsi, șoferul mustăcios, ne privea cu multă seriozitate, apoi începea să ne dea ordine: – Tinerii, elevii și oamenii între două vârste vor descărca marfa, dând produsul din mână în mână, până în magazin, la doamna vânzătoare, după care se vor întoarce la locurile lor din coadă. Ne-am înțeles? aer plutea un miros amețitor de pâine proaspătă.Read more…
Odă bucuriei
Pe scena sălii festive din Ebingen (Germania) toți elevii care tocmai încheiaseră cu succes ultimul concert al acestui proiect înălțător de schimb cultural și muzical care a reunit trei țări, precum și profesorii care i-au îndrumat, i-au instruit și le-au fost alături la fiecare pas al acestei împliniri, stăteau în picioare obosiți, dar strălucind de bucurie. În timp ce se împărțeau daruri și cuvinte de laudă și apreciere, iar organizatorii nu mai pridideau cu aparatele de fotografiat și filmat, străduindu-se să imortalizeze acest moment unic, din sală, din rândul publicului tot atât de copleșit de emoție, s-au auzit voci firave care intonau Oda Bucuriei din finalul Simfoniei a IX-a de L. v. Beethoven. În următoarele clipe, scânteia a aprins un torent de glasuri, iar copiii de asemenea, în mod spontan, ca la un singur gând, au luat instrumentele și au acompaniat în aceeași tonalitate, cu același entuziasm, celebra cântare, simbol al păcii și al dragostei. Dacă uneori convingerile sau frustrările vieții ne aduc în pragul îndoielilor, sau chiar al negației, în acele momente cu siguranță l-am simțit cu toții pe D-zeu în inima noastră, i-am simțit îmbrățișarea care a contopit pentru câteva minute credința noastră, a tuturor, în Binele suprem. Ideea acestui schimb s-a înfiripat cu un an înainte, la întâlnirea de 50 de ani de la terminarea Liceului de Muzică din Cluj Napoca. Majoritatea foștilor absolvenți au îmbrățișat cariera muzicală, iar pe mulți dintre ei destinul i-a îndreptat spre alte țări, spre alte meleaguri unde fiecare, fără excepție, s-a străduit în felul său să-și desăvârșească menirea. Așa ne-am întâlnit colegi care de decenii se adaptează, își clădesc viața și își dezvoltă profesia în alte țări cum ar fi: Franța, Germania, SUA, sau Israel.Read more…
Steagul alb
Noah era agricultor, avea o fermă de flori în sudul țării. Fiind căpitan în rezervă în trupele speciale, era deja a doua oară concentrat în 2023. Era într-o misiune într-o localitate în teritoriile ocupate, lângă Șhem, (cunoscut în presa internațională sub numele de Nablus). Erau cazați în corturi, nu departe de oraș. De fiecare dată când era chemat la datorie, încredința afacerea unui muncitor thailandez, Huan, în care avea încredere. De data acesta, Huan tocmai era plecat pentru un scurt concediu în țara lui. Nu a găsit altă soluție decât să-l roage pe bătrânul său tată să se ocupe de flori. Oare se va descurca? se întreba Noah. Ca de obicei, misiunea plutonului era capturarea unor teroriști palestinieni vinovați de uciderea unor cetățeni israelieni. În marea majoritate a cazurilor, acțiunile militare aveau loc seara sau noaptea. Într-o dimineață, când trupa se odihnea, Noah a ieșit din cort, a pornit să alerge, ceea ce acasă făcea în fiecare zi. Era pe o pajiște verde împrejmuită de flori de păpădie. Deodată a apărut în fața lui o minge de fotbal și împreună cu ea un copil localnic de vreo 6-7 ani, cam de vârsta lui Avi, fiul lui cel mare. Noah s-a oprit din alergare și s-a uitat la băiatul cu mingea. Purta un trening cu însemnele echipei F.C. Barcelona. – Vrei să jucăm fotbal? – l-a întrebat băiatul în arabă.Read more…
Povestea lui Tom și Emily Hand nu este un basm
Tom Hand e un irlandez tipic, roșcovan și pistruiat, care n-ar refuza niciodată o bere Guiness. Destinul său, însă, a fost unul atipic. În deceniul al treilea al vieții sale s-a dus să lucreze voluntar într-un kibuţ de lângă Fâşia Gaza, s-a îndrăgostit de Narkis, o frumoasă localnică, și s-a stabilit acolo. Cuplul a avut doi copii. După mulți ani cei doi s-au dezdrăgostit, căci uneori și iubirea are termen de expirare, însă Tom nu s-a mai reîntors în ploioasa Irlandă; se obișnuise în kibuţ. În plus, tocmai o cunoscuse pe Liat care i-a dăruit încă o fiică: Emily. Roșcată și cu pistrui, era copia lui fidelă. Din păcate, Liat nu a mai apucat să o vadă pe Emily crescând, căci s-a prăpădit, răpusă de o boală nemiloasă, când fetiţa nu împlinise nici trei ani…Atunci Narkis, fosta soție a lui Tom, s-a simțit chemată la apel și a crescut-o pe Emily, ca într-un fel de parteneriat între doi oameni maturi a căror iubire s-a evaporat, dar a rămas respectul. În fatidica zi de 7 octombrie 2023, teroriștii au pătruns în kibuţ și au ucis-o pe Narkis. S-a presupus că și Emily a fost asasinată, deși cadavrul ei nu a fost găsit, dar ea nu fusese acasă, dormise la o prietenă. La auzul veștii Tom a spus instinctiv: “Thank God, she is dead!” – căci în ochii lui, certitudinea morții era preferabilă coșmarului unei lungi captivități.Read more…
Cum să murim cu demnitate?
Acest scurt articol este poate o continuare firească a celui pe care l-am publicat în ediția anterioară a revistei Baabel, întitulat “Cum să murim bătrâni şi sănătoşi”, dar, cred eu, este mult mai realist. În urmă cu câteva zile a apelat la mine un vecin pentru un sfat care, la prima vedere, părea unul medical. Dar nu a fost așa. Sfatul pe care mi-l cerea era mult mai complex și nu am reușit să-i dau un răspuns satisfăcător. După moartea mamei vecinului, tatăl lui nonagenar a rămas singur, doar cu o îngrijitoare care se afla la el în permanență. În plus, fiul lui locuia în apropiere. Cu cât treceau anii, semnele de demență (care existau încă înainte de moartea soției) se agravau. Nu au ajutat nici nenumăratele consultații cu psihogeriatri, nici medicamentele, nici internările la spital pentru a detecta o eventuală cauză organică a demenței. Bătrânul decădea tot timpul, atât cognitiv cât și fizic. Nu se mai putea scula din pat. Pierduse și controlul asupra sfincterelor și avea nevoie în permanență de scutece. Dar poate cea mai mare problemă era că de la o vreme refuza orice mâncare și băutură, pentru că îi venea greu să înghită. În rest era perfect sănătos…Read more…
Kibuţnici 2025
Felicitări tovarășă! – îi spune băiatul în tricou kaki fiicei mele. Ești de-acum havera cu drepturi depline. Fiica mea și soțul ei tocmai au fost admiși în kibuț. S-a votat prin vot secret – 77% din membri au fost pentru, 23% contra. Cei care s-au opus nu au făcut-o pentru că au ceva împotriva fiicei mele, ci pentru că resursele kibuțului vor trebui împărțite între mai mulți membri. Dar și așa e un procent frumos, mă asigură Ţvika. Ţvika e un kibuţnik vechi, are vreo 60 de ani de kibuţie. Ca unul venit din România anilor 80 – care era pe atunci un fel de kibuţ mai mare – eu sunt oarecum mirat că oamenii chiar vor să intre în kibuţ. Ţvika parcă îmi ghicește întrebarea. – Eu am intrat în kibuţ, pentru că eram proaspăt căsătorit și soției mele nu-i plăcea să spele rufele. Am aflat că în kibuţ există mașini de spălat rufe la colectiv. „Evreii ne-au adus comunismul pe tancurile rusești ”– spune o sintagmă veche pe care o folosesc mai mult antisemiții. Dar în cazul lui Ţvika, ea e adevărată. Lui Ţvika evreii i-au adus într-adevăr comunismul, dar nu pe tancuri rusești, ci pe mașini de spălat rufe de proveniență incertă.Read more…
Repere culturale armeneşti, la Cluj, în memoria genocidului
Cu un veac în urmă, în sânul Imperiului Otoman măcinat de lupte interne, izbucnea teroarea împotriva armenilor, orchestrată de autorităţile otomane, care a început prin exterminarea elitelor şi avea să sfârşească prin moartea a peste un milion de oameni –Read more…
Solidaritate pentru memoria evreilor din Gherla
Duminică 22 mai 2016 am asistat la inaugurarea Monumentului Memorial al Martirilor Holocaustului din Gherla, un popas de omagiere, un spaţiu de reculegere, un loc armonios care îndeamnă la rememorare şi la reflecţie… Am încercat să identific cuvântul cheie pentruRead more…
Hanuka la Havana
Pe aeroportul de la Madeira, aşteptând avionul spre Madrid, s-a apropiat de mine un om între doua vârste, afro-american.
– Sunt Raul Santos, medic anestezist la Havana, şi vă cunosc de la prezentarea dumneavoastră la simpozion.Ştiu că veniti din “Ţara Sfântă” . Iertaţi-mi îndrăzneala, dar n-am vorbit niciodată cu un israelian, putem vorbi? Desigur, i-am răspuns, cu plăcere, nici eu n-am avut ocazia să vorbesc cu un cubanez, mai ales cu un anestezist.Read more…