ISSN 2734-4967, ISSN-L 2734-4967
Am mai avut norocul să-l întâlnesc când împlinea un secol de viaţă,cu patru ani şi două luni în urmă, la Lima, în Peru.Era încă în plină formă, uimindu-i pe învitaţii la aniversare cu umorul şi infinitul său optimism, alături de soţia lui Babi şi înconjurat de o familie iubitoare… De curând s-a stins din viaţă la 104 ani…Read more…
La sărbătorirea lui Mircea Tivadar s-au reunit membrii comunităţii armene din Cluj, delegaţi ai unor comunităţi din ţară, lideri ai Uniunii Armenilor din România, reprezentanţi ai Comunităţii Evreilor din Cluj, prieteni români şi maghiari, reprezentanţi ai administraţiei publice, etc. Cel mai de vază invitat al festivităţii a fost Serghei Minasian, proaspăt numitul ambasador al Armeniei la Bucureşti.Trebuie să menţionez – cunoscându-l de peste 17 ani pe Mircea Maximilian Tivadar – că Premiul „Kristóf Szongott”, reprezentat printr-un artefact elegant de cristal, având gravat chipul lui Kristóf Szongott – i se potriveşte perfect.Read more…
Există un banc care sună cam așa: “Un domn pleacă în călătorie. Alături de el în avion stă o doamnă foarte atrăgătoare, care răsfoiește o revistă de specialitate. Domnul o întreabă fără ocolișuri:
– Ce fel de revistă citiți?
– Este o revistă de sexologie, răspunde ea.
– Foarte interesant, spune bărbatul. Pot să vă întreb ce scrie în numărul acesta?
– Bineînțeles. Tocmai s-a stabilit că medicii sunt foarte sensibili, indienii sunt amanți excelenți, iar evreii sunt foarte fideli.
– Ce interesant, spune bărbatul. De altfel încă nu m-am prezentat; numele meu este Dr. Winnetou Rosenthal.
Deși despre scriitori nu se vorbea în articol, îmi închpui că un studiu pe această temă ar duce la rezultate asemănătoare, iar „scriitorul medic” sau „medicul scriitor” este un fel de marcă înregistrată, la fel ca „Coca-Cola”, „banc evreiesc”, cămăși „Lacoste” sau „blondină”. Read more…
Navigând pe internet am descoprit scrierile lui Alin Tomozei, care mi-au readus în memorie tragicele evenimente din anul 1965, de la uzina 1 Mai unde am lucrat de la terminarea facultății în 1958, până când am părăsit Dacia Felix în 1980. În consecință am început să scriu acest text, în care încerc să reamintesc ceva despre regretatul Dimitrie Tomozei și tristul sfârșit al acestuia.
Iată câteva amintiri legate de el. Lucram de aproape un an la Serviciul Proiectări, ca inginer proiectant principal. În dimineața zilei de 12 decembrie 1965, tehnicianul Constantin Cojocaru a intrat surescitat în sala de proiectare, anunțând cu glas sugrumat: “Aseară dl. director Dimitrie Tomozei a fost găsit mort în tunelul uzinei!” Impresionat, întregul personal s-a strâns în jurul lui Cojocaru, cerând informații suplimentare. “Avea capul zdrobit. Se pare că a fost lovit accidental de un tractor”. Am trecut în jurul sicriului expus în Sala Sindicatelor, împreună cu miile de salariați ai uzinei și ploieșteni care au adus un ultim omagiu defunctului. Într-una din zilele urmăîtoare am participat împreună cu colegii de serviciu la imensul cortegiu uman care îl însoțea pe ultimul său drum. În scurt timp omagierea lui Dimitrie Tomozei s-a estompat. Circulau zvonuri că el s-ar fi sinucis ca urmarea unei nevroze, datorită unor greșeli făcute în tratativele de peste hotare. Circula zvonul că ar fi fost anchetat de Securitate.Read more…
De curând am avut prilejul să particip la proiecţiile cu public ale filmului 23 august. 1944/2019, realizat de către un grup de tineri cineaşti– Anda Tarara, David Schwartz şi Roland Ibold şi având drept protagonişti rezidenţi ai Căminului Moses şi Amalia Rosen, al Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România. Proiectul „75 de ani de la 23 august 1944 – perspective marginale”, co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național, se întemeiază pe experienţa şi încrederea reciprocă pe care cele două părţi au căpătat-o de-a lungul unei colaborări îndelungate. În urmă cu zece ani, un grup de artişti, dintre care făcea parte şi actorul şi regizorul David Schwartz, a început un program de artă comunitară la Căminul Rosen. La un moment dat, în cadrul acestei activităţi – care s-a soldat cu mai multe spectacole de succes – rezidenţii au fost invitaţi să-şi alcătuiască harta vieţii. Faptul că data de 23 august 1944 figura pe absolut toate hărţile a inspirat realizarea unui film despre evenimentul de la 23 august – dată care astăzi, după 75 de ani, pare să fi căzut în derizoriu – aşa cum l-au trăit evreii din capitală. Filmul este alcătuit din interviuri care rememorează atât cele petrecute în 23 august 1944, cât şi perioadele anterioare şi ulterioare, amintirile personale fiind combinate cu discuţii animate şi adesea în contradictoriu ale celor patru protagonişti ale căror origini sociale, experienţe, trăiri şi concepţii de viaţă sunt adesea diametral opuse.Read more…
– Gavrilă, i-am spus milițianului din satul unde lucram în 1975, vezi că urmează să mă viziteze verișoara mea și soțul ei din Israel. Vor locui la mine, în locuința mea din dispensarul nou. – Bine, dar de ce-mi spui mie? – m-a întrebat Gavrilă. – Conform legii trebuie să aștern pe hârtie tot ce vorbim cu cetățenii străini și să trimit aceste rapoarte autorităților, i-am răspuns. – Bine, dacă ții neapărat, scrie tu rapoartele și le vom citi împreună cu rudele tale la un pahar de pălincă bună, mi-a spus plutonierul Bud, zâmbind…Plutonierul major Gavrilă Bud, născut în Negrești Oaș, era șeful postului de miliție din comuna unde lucram. Era un om corpolent, rumen la față, totdeauna bine dispus și plin de glume. Prima dată mi-a atras atenția la o ședință festivă cu ocazia zilei de 23 August. Primarul, care nu prea era școlit, a citit o cuvântare compusă de el cu un titlu puțin obișnuit: “23 August, act catastrofal în istoria țării noastre” Toți cei prezenți, inclusiv intelectualii satului, am rămas uimiți, mulți râdeau pe ascuns. Gavrilă s-a aplecat spre mine și mi-a spus…Read more…
În ziua de 7 noiembrie 2020 a murit Rabinul Jonathan Sacks, răpus de cancer la 73 de ani. A fost prim rabin al Marii Britanii, profesor universitar și membru al Camerei Lorzilor. Rabinul Sacks a fost una din cele mai mari somități contemporane evreiești în probleme de etică și morală și unul din cei mai importanți teologi. Începând din 1991, timp de peste 20 de ani, el a fost prim rabin al comunității evreilor din Commonwealth și Av Bet Din Londra. În același timp a fost și profesor le Yeshiva University din New York. În anul 2009 a fost numit membru pe viață al Camerei Lorzilor. Prințul de Wales l-a numit „un far al națiunii, un prieten devotat și un consilier valoros”. După ce și-a încheiat rolul de prim rabin s-a stabilit la Ierusalim, împărțind timpul între Londra și Ierusalim. Mulți evrei religioși, printre care și eu, îl întâlneam la sinagogă sau la alte evenimente, sau pur și simplu îl vedeam pe stradă.Read more…
De cele mai multe ori sunt atentă la întâmplările din jurul meu, uneori ele mă includ și pe mine, alteori nu, le observ cel mai bine pe cele frumoase. E ca și când aș face o colecție de momente, la fel cum alții colecționează căni cu inscripții haioase, eșarfe colorate sau magneți de frigider. Uneori, întâmplările din colecția mea sunt bizare sau pline de emoție, de necrezut sau nostalgice și multe îmi revin mereu în memorie. Azi am să creionez una dintre ele, care îmi aduce adesea un surâs în gând. Pe strada pietonală care străbate centrul orașului, pe vreo doi kilometri, de la teatru până la gară, sunt multe cafenele, restaurante, magazine, librării la parterul celebrelor palate orădene, pline de eleganță, pline de culoare și de atmosfera frumosului început de secol XX, când războaiele și comunismul încă nu sluțiseră fața umanității. Strada aceasta, ca multe altele din oraș, e plină și de porumbei. Fiindcă de-a lungul străzii, în două locuri, avem fântâni arteziene, porumbeii își fac veacul în preajma lor, mai ales vara. Din păcate ei murdăresc fațadele clădirilor și astfel, într-o oarecare disperare de cauză, spre a le stopa înmulțirea, acum vreo trei ani, s-a dat o hotărâre de consiliu local prin care se interzicea hrănirea porumbeilor…
La zece ani după ce Émilie și cu mine începuserăm să corespondăm a avut loc Revoluția în România și regimul politic s-a schimbat. Deși avea să mai dureze mulți ani până la ridicarea vizelor de călătorie pentru români, ne puteam mișca deja mult mai ușor. Ținuserăm legătura în toți acești ani, cu toate că nu mai eram niște fete de școală, terminaserăm această etapă, aveam familii, lucram, ne construiam vieți și cariere, eram prinse în iureșul tinereții în care, ne amintim, vrei să le faci pe toate – și vrei ca toate să iasă bine. citite de vigilenta Securitate. Mai mult și mai des vorbeam la telefon, demers care devenise posibil, dar costa destul de scump. libertate și într-o societate capitalistă care semăna mult cu banditismul. Era începutul anilor 90. câteva luni după noi.Read more…
O dimineață de octombrie. După prima ploaie care vestește venirea toamnei, cu mirosul plăcut al ierbii ude, sunt singurul care stă așezat comod pe un scaun pe pajiștea piscinei. Vremea s-a răcit, bazinul a fost acoperit pentru iarna care vine, apa nu va mai reflecta razele îmbietoare ale soarelui. În fața mea e o construcție nouă, viitoarea piscină acoperită. Mă gândesc că va mai trece o bucată de vreme până va fi gata și regret vara care a trecut, soarele cald, vocile vizitatorilor, cu veselia copiilor, miresmele mâncărurilor din ghereta unde doi tineri pregăteau șnițele gustoase. Puțini oameni trec pe iarbă în drum spre bazin, sunt cei pe care îi întâlnesc de obicei ori de câte ori vin să înot. Privirea mi-e atrasă de o pereche pe care nu am mai întâlnit-o. Un bărbat înalt cu părul alb, îmbrăcat sportiv, cu un rucsac pe spate, sprijinindu-se de un baston, și alături de el o femeie cam de o vârstă cu el, cu o rochie frumoasă de vară și cu o pălărie asortată, care mergea și ea cu un baston.Read more…
Pe undeva e scris că vinul scoate secretele din sufletul omului. Dar sunt și secrete pe care doar psihologul sau psihiatrul pot să le obțină de la cineva care în general nu se prea deschide celor din jur – dacă nu e vorba de o conjunctură deosebită, ca cea de mai jos. Ora 23.00 în camera mea de hotel, după o zi lungă la congres și un dineu cu vin aproape non buvabil. Calitatea băuturii nu m-a deranjat, pentru că puneam bază pe ce mai rămase în sticla mea de vin din cameră, aleasă și cumpărată la duty free. Doar că ce mai rămăsese înăuntru era 100% aer. Am hotărât să cobor la barul hotelului și să-mi fac ”plinul” de 200 ml vin 12-14%, ca în fiecare seară. Barul era gol, dar la un capăt al tejghelei se afla unul din oaspeții congresului, american din California, bun cunoscut, să-i zicem N.L. M-am apropiat și ne-am salutat călduros. Ne cunoșteam demult, de când îmi petrecusem un scurt sabatic în secția ATI în care lucra pe atunci ca tânăr și promițător specialist. De atunci ne întâlneam aproape în fiecare an la congrese și simpozioane internaționale și profitam de ocazie pentru a ne povesti ultimele știri privitor la carieră și la familie.Read more…
Era o zi ploioasă de martie… De fapt, ploua torențial. Am reușit să iau un taximetru și m-am îndreptat spre casă după o zi grea la clinică. M-am strecurat ușor pe bancheta din spate, cu hainele ude, am dat adresa și am început să studiez profilul șoferului care nu și-a întors deloc capul spre mine, fiind probabil obișnuit să-și studieze clienții doar în retrovizoare. Era un bărbat la vreo 60 de ani, îngrijit și decent, la fel și mașina pe care o conducea. Speram să mă lase să privesc pe fereastră în liniște, fiindcă vremea nu mai putea fi un subiect de conversație. Liniștea a durat doar vreo trei minute, până când un tânăr cu o mașină ne-a tăiat calea, fără consecințe serioase. Mă așteptam să urmeze comentarii acide, depreciative la adresa noii generații, dar nicidecum la ceea ce a urmat. Bărbatul a început să vorbească calm și coerent despre tinerețea sa (care probabil coincidea cu a mea), ca și cum incidentul l-ar fi transpus înapoi în timp. Mi-a povestit despre primul an după armată, pe care l-a petrecut ca angajat la o întreprindere clujeană, timp în care s-a pregătit pentru Politehnică. – Am lucrat un an la Sinterom, doamnă, erau alte vremuri, noi eram altfel. Oare ați auzit de fabrica asta? Da auzisem, și am simțit cum inima îmi bate mai tare, în timp ce continuam să privesc cum ploua afară.Read more…
Anul 2022 mi-a adus schimbări mari în viață. După aproape 40 de ani în domeniul sănătății, la 1 ianuarie am intrat într-o nouă etapă, cea de pensionar. Lipsit de munca de zi cu zi, trebuia să mă gândesc cum să-mi petrec restul vieții. Trebuia să mă reorganizez ținând cont și de necesitățile vieții de pensionar. După o reflecție adâncă, mi-am formulat obiectivul principal: să caut un loc pe coasta Mediteranei unde să mă stabilesc și să mă dedic pasiunii scrisului într-un mediu care să mă inspire. Așa am ajuns într-un mod neașteptat la o întâlnire cu Nicu Covaci. Într-o călătorie de explorare pe coasta mediteraneeană a Spaniei, soția mea și cu mine am descoperit o perlă: Moraira. Această mică și fermecătoare stațiune este situată lângă mare, într-o vale de pe Costa Blanca, cam la jumătatea drumului între Valencia și Alicante. În jurul micului centru cu port, bănci, agenții imobiliare și restaurante, se întind cartiere de vile umbrite de vegetație, care oferă o atmosferă relaxantă. Spre deosebire de aglomerația din Benidorm, aflat la 30 km spre sud, Moraira este aproape necunoscută. În urmă cu mai multe decenii, Nicu Covaci și-a ales și el acest loc ca refugiu și locuință. În încercările mele literare, am publicat la Editura Integral o colecție de povestiri satirice traduse din germană, cu titlul Despre virtutea nerăbdării. Într-o discuție cu directorul editurii, Costel Postolache, am menționat orășelul de pe Costa Blanca unde aveam de gând să mă stabilesc. Imediat, Costel mi-a spus că, întâmplător, vechiul său prieten, Nicu Covaci, locuiește acolo de ani de zile și că ar fi o idee bună să-l cunosc.Read more…
În vâltoarea ultimelor știri, Spitalul Soroka din Beer Șeva a primit un loc ”de cinste” pe lista bombardamentelor iraniene. Am crezut de cuviință să aduc la cunoștința cititorilor povestea unuia din cei care au pus acest spital pe lista celor mai bune instituții medicale din Israel. Încep cu o frază de-a dreptul banală: fiecare vrea să trăiască cât mai mult. De aici se poate începe o discuție într-una din multiplele direcții privitoare la senescență, dar, nefiind filosof, nu mă las ispitit de această idee și trec direct la subiect. Ce părere aveți despre tatăl unei familii din zilele noastre – nu de acum trei secole – care cuprinde șase copii, 36 nepoți, 152 strănepoți și 7 stră-strănepoți?! Vă rog să căutați în memorie încă un asemenea caz și dacă dați de el, anunțați-mă și pe mine. Cifrele de mai sus nu sunt închipuite! Ele aparțin Prof. Șimon Glick, fostul decan al Facultății de Științe Medicale de la Universitatea Ben Gurion din Beer Șeva, fost șef de secție a uneia din clinicile de medicină internă a centrului medical universitar Soroka.Read more…
Deşi m-am născut din părinţi în vârstă, când am venit pe lume doctorul mi-a spus: “eşti normal!”. Atmosfera din casa părintească a fost impregnată de memoria Holocaustului, în care au pierit mulţi dintre membrii familiei. Tatăl meu ducea cu sineRead more…
Am fost mândră de părinţii mei (Imre şi Sárika Székely) care erau foarte iubitori, grijulii, veseli şi drepţi. În casa noastră nimeni nu ţipa, nu se certa, nu se jignea. Părinţii mei erau respectaţi şi apreciaţi, iubiţi de oameni, aceste sentimente răsfrângându-se şi asupra mea, fiica lor. Mulţi ani am „profitat” de acest statut, dar m-am şi străduit să dovedesc că le semăn, că merit să le fiu fiică. Adesea mi se întâmpla să fiu tratată cu mult mai multă deferenţă, după ce se afla că sunt „fiica profesorului Székely” chiar şi după ce purtam alt nume, eram „om în toată firea”, cadru didactic sau chiar reporter TV. Read more…
Într-un fel, cartierul meu face legătura între zona centrală a orașului – Universitate, Piața Rosetti-Armenească – și una din marginile sale, cea estică, Piața Obor. Pentru copilul ultracitadin, aceasta mare piaţă, cu lumea sa pestriță, gălăgioasă, cu călușeii și “lanțurile” spectaculoase, cu beția de culori și zgomotul infernal, aducea ceva din magia unei lumi necunoscute, mai greu de înțeles pentru mine. Tata, crescut la țară, mă ironiza că nu știu să mă urc in copac….Deseori, o însoțeam pe mama la cumpărături. Cele cotidiene se făceau în imediata apropiere a casei, la colțul străzii Traian cu bulevardul Carol. O mică Alimentara unde eram serviți de “șeful” (reponsabilul), domnu’ Dobrescu. Acesta, volubil și amabil, povestea mândru clienților de ținuturile sale natale, de Oltenia. Apoi, intram alături într-un “paradis al simțului olfactiv” la magazinul de cafea. Aici ne servea unul din cei doi armeni (pe unul chiar îl chema Armenak), ginere și socru. Magazinul, în care se prăjea și se vindea cafea, în pachete cafenii, era acum de stat, foștii patroni erau doar gestionari în magazinul rebotezat “Cafea-Dulciuri”. Read more…
Pentru un număr aniversar cred că sunt datoare baabelienilor să le relatez felul cum am ajuns eu să scriu la Baabel. Absolut întâmplător, într-o pauză la o manifestare publică ținută la Parlament, la care am fost invitată ca fostă deportată în Transnistria (cred că era în urmă cu patru ani), m-am întâlnit cu Eva Galambos și Eva Țuțui, pe care le cunoșteam relativ vag de multă vreme. Din vorbă în vorbă Eva Galambos, amabilă cum e de obicei și mai ales în contextul celor spuse de mine atunci în public, m-a invitat să colaborez la revista online Baabel, despre care eu nici nu știam că există. I-am răspuns că am din păcate mult timp, că îmi place să scriu fără a fi grafomană, așa că o să-mi încerc, cu rezervele mele, posibilitățile. Și așa, ușor, ușor – de fapt cu greu – a m început să colaborez la Baabel, uneori cu articole mai bune, alteori mai slabe, dar o fac întotdeauna cu mare plăcere și dăruire.Read more…
Iată povestea: Sam a descins de undeva de lângă Bialystok, dacă-mi amintesc bine. La o vârstă fragedă a fugit din calea înrolării forțate în armata rusă în care evreii nu erau doriți, dar când erau prinși, erau obligați să rămână în serviciu cel puțin 7 ani. Cum a ajuns la New York, nu știu. Era în anii marilor emigrații din Europa spre America și el, fără meserie, spera că va putea găsi un mod de a trăi acolo în pace. Aceste amănunte ni le-a povestit chiar el în singura lui vizită făcută în România, la Câmpulung Moldovenesc, în anul 1936, deci cu peste 80 de ani în urmă El era soțul lui tanti Meta, o soră mai mare a tatălui meu. Poate că ea era mai puțin dotată intelectual ca celelalte surori, pentru că părinții s-au învoit ca ea să plece singură în America, la o mătușă fără copii. Cei doi au ajuns în America aproape în același timp. Cum s-au cunoscut nu e greu de imaginat. Și acum emigranții își caută prieteni printr cei care vorbesc aceeași limbă – pentru ei era idișul. Mie mi-era destul de greu să-l înțeleg, căci vorbea un idiș lituanian amestecat cu engleză americană. Tanti Meta vorbea încă germana. Sam și-a început cariera ca peddler, negustor ambulant de haine vechi și în curând s-a căsătorit cu tanti Meta, care era călcătoreasă într-o spălătorie.Read more…
Cred că toată lumea cunoaşte citatul din titlu. Micul prinţ de Antoine de Saint Exupéry ne-a învăţat pe toţi nişte principii care ne-au şocat prin simplitatea lor naturală. De parcă ştiam şi noi dintotdeauna aceste adevăruri, de parcă acestea erau înscrise deja în inimile noastre, ale tuturor, era nevoie doar de cineva care să ne reamintească de ele. O astfel de persoană, care să-mi reamintească de axiomele fireşti ale inimii, era bunicul meu. Bunic vitreg, da, fără vreun descendent de-al său, de sânge, dar care vorbea pe limba copiilor ca nimeni altul. Pe atunci, cu peste cincizeci de ani în urmă, mulţi dintre adulţi, părinţi sau dascăli, credeau ferm în disciplina fizică (aplicată…). Iar noi, cei mici, nici nu făceam mare caz dintr-o bătaie zdravănă – aşa era viaţa. Ne obişnuiserăm cu ea. – Dar şi atunci erau unii care nu aveau nevoie să apeleze la nuiele sau curea, la forţă fizică pentru a ne convinge să procedăm cum credeau ei că ar fi fost mai bine. Şi unul dintre aceştia era tocmai bunicul meu, care se pricepea să se facă ascultat de copii, de noi toţi în spiritul principiului: „o explicaţie cu tâlc face cât trei porunci şi cinci interdicţii”.Read more…