Adam, medic specialist în terapie intensivă, a fost trezit din somn de alarma aeriană. Era sâmbătă, șase și treizeci de minute dimineața. În acea zi plănuise să facă o excursie cu prietenii. La radio se anunțau numele localităților din țară spre care au fost lansate rachete de către Hamas. Din păcate nu era prima oară când se trăgea cu rachete spre Israel, l-a surprins însă numărul foarte mare al localităților atacate și faptul că în cele situate lângă Fâșia Gaza s-au înfiltrat teroriștii Hamas care trăgeau în oricine le ieșea în cale. Mai târziu avea să afle de masacrul care a avut loc în acele kibuțuri. Când a ajuns la serviciul de urgenţă al spitalului, a înțeles gravitatea situației. Adam era pensionar de trei ani, dar a venit să-i ajute pe colegii lui. Urgența era plină de răniți, sânge peste tot, cadavre, oameni care strigau, un tablou apocaliptic. Medicii lucrau încercând să-și păstreze calmul, mulți însă nu-și puteau stăpâni lacrimile. Adam lucra la triajul bolnavilor, pe măsură ce aceștia erau aduși în spital. Cazurile cele mai grave, care aveau nevoie de intervenții urgente invazive, erau duse la secția de traumă. De multe ori participa și el la asemenea proceduri. Lângă intrarea la urgențe era o mare de rude și prieteni ai răniților, neliniștiți, dornici să obțină informații despre cei internați. Întreaga țară era în șoc.Read more…

Povestea prieteniei dintre Edith şi Tomi, doi copii din Cluj, a durat vreo doi ani şi ceva şi s-a încheiat brusc, tragic, în ultima zi a ghetoizării evreilor din oraş. Eu am aflat-o de la Edith Pepelea, bunica colegului meu de redacție Áron (pentru mine Áronka, fiind mult mai tânăr decât mine). Doamna Edith, trecută de nouăzeci de primăveri, se defineşte ca o transilvăneancă adevărată: „Tata era român, mama nemţoaică, iar bunicile – atât din partea tatii, cât şi a mamei – erau unguroaice (una secuiancă şi alta maghiară). Am fost botezată în religia luterană, iar naşul meu, soţul naşei – prietena cea mai bună a mamei mele – era evreu: îl chema Endre Liebermann. La noi în familie toată lumea vorbea trei limbi: maghiara, germana şi româna. Am urmat grădiniţa română, şcoala primară germană, liceul maghiar (Gimnaziul Reformat) şi facultatea atât în maghiară (Biologie-Geografie, la Universitatea Bolyai), cât şi în română (Psihologie-Defectologie, la Universitatea Babeş-Bolyai). Toată viaţa am fost profesoară.” Ceea ce veţi citi în continuare este o parte dintr-un interviu pe care l-am realizat în 2021, în cadrul proiectului „Copii din Transilvania de Nord, supravieţuitori ai Holocaustului” şi prezintă perioada ghetoizării prin prisma unui copil creştin.Read more…

Sfârșitul lunii ianuarie se plasează sub sloganul Never Again, iar data de 27 marchează Ziua Internațională a Comemorării Victimelor Holocaustului. Cu acest prilej, în sinagoga din Bistrița, devenită centru cultural a avut loc anul trecut spectacolul organizat de colectivul Liceului de Muzică ”Tudor Jarda” din localitate, în cadrul proiectului Never Again. Proiectul interdisciplinar a fost inițiat de un grup de cadre didactice, cu sprijinul institutului TOLI pentru studierea Holocaustului și a drepturilor omului (înființat în SUA de supraviețuitoarea Olga Lengyel, originară din Cluj) și cu participarea a numeroși elevi ai liceului. Prof. Alina Tomi, coordonatoarea proiectului preciza: ”Plecând de la cel mai oribil moment din istoria României și a Europei, Holocaustul, proiectul încearcă să aducă în spațiul vieții elevilor o latură culturală”, fără a neglija învățătura. Așa a luat naștere un program de muzică, poezie și teatru prezentat cu mult suflet, dăruire și talent de elevii acestui liceu, instruiți de inimoșii lor profesori (Dragonici Ana-Maria, Costeanu Roxana, Deac Melinda și Tomi Alina).Read more…

Trebuie să recunosc că s-a întâmplat pentru prima oară să particip la aniversarea unui copăcel…Nici nu puteam lipsi din moment ce fusesem prezentă şi la plantarea lui şi, mai ales, îmi făcea plăcere să revin la Şimleu Silvaniei,  un oraşRead more…

Am mai spus într-un articol precedent că-mi place mult să colecționez momente de viață care mi se oferă sub forma unor clipe de grație. Într-o după amiază din zilele trecute am fost din nou martora fericită a unei astfel de clipe, surprinzând pe stradă o conversație drăgălașă dintre o bunică și nepoțica ei. Mi-a plăcut atât de mult încât m-am hotărât pe loc s-o împărtășesc. Cele două se întorceau de la grădiniță, bucurându-se de o destul de lungă plimbare pe străzi lăturalnice, ferite de circulația prea intensă a orașului. În cartierul nostru, în care și eu mă plimb mereu, sunt străzi întregi de case cu grădini îngrijite, pline de flori și pomi, majoritatea ornamentali, care asigură trecătorilor ambianța plăcută a părții vechi a orașului. E liniștitor să treci pe aici, primăvara fac aproape zilnic rondul zonei ca să văd ce tufe au mai înmugurit și dacă lalelele, narcisele, câte o magnolie, sau gutuiul japonez au dat deja în floare, sau mai trebuie să le așteptăm câteva zile ca să ne încântăm de darurile lor. Bunica și fetița din povestea mea discutau despre fel de fel de lucruri, iar eu aveam privilegiul să trag cu urechea venind în spatele lor. Micuța avea probabil cam patru ani sau și mai puțin și punea multe întrebări la care nu accepta răspunsul ”nu știu”. Bunica trebuia să știe, cum adică?!Read more…

Au trecut trei săptămâni de la începutul războiului împotriva Hamasului. În ziua de 7 octombrie programasem un prânz cu familia la restaurantul Nițahon șel Hani (Victoria lui Hani) din Așkelon. Este urmașul restaurantului Nițahon (Victoria), unul din cele mai bune restaurante românești din Israel, pe care l-am vizitat adeseori cu multă plăcere. Puteai mânca acolo o ciorbă cu leuștean sau una de burtă care rivalizau cu cele din România, mititei à la Cina (restaurant bucureștean popular în anii șaizeci-șaptezeci, cu specific de preparate pe grătar) și cei mai buni papanași pe care i-am mâncat vreodată. Nelu și Geta, proprietarii restaurantului, îmi erau apropiați. Din păcate restaurantul a dat faliment. Ne-am bucurat să aflu că el a fost redeschis recent sub conducerea urmașei lor, Hani, dar încă nu am apucat să-l vizităm. În dimineața de 7 octombrie am auzit alarma care anunța atacul de rachete asupra Beer Șevei, urmat de măcelul din vestul Negevului. Planurile invadatorilor Hamas erau mult mai extinse, obiectivul era să se ajungă mult mai departe, dar au fost opriți, chiar dacă cu întârziere, de armată și de forțele de poliție. Cu greu te poți adapta la alarmele aeriene zilnice, sperând că toate rachetele vor fi distruse de Iron Dome. Oamenii stau cu ochii lipiți pe ecranele televizoarelor, urmărind emisiunile de actualități. În primele zile ale războiului m-am numărat și eu printre ei, dar pe parcurs am hotărât că îmi ajunge să urmăresc emisiunile de seară, oricum în timpul zilei sunt ocupat.Read more…