M-am născut cu șase degete la piciorul drept. Din fericire, degetul în plus, care era lângă degetul mare, spre exterior, mi-a fost tăiat cu o foarfecă, chiar la maternitate, de medicul care ne-a primit, pe mama și pe mine, la câteva ore după ce fusesem născută acasă, în prezența moașei cartierului. Asta a făcut ca în primii ani de viață, după ce schimbasem mersul de-a bușilea cu mersul biped, să mă deranjeze încălțămintea purtată pe piciorul drept. Odată cu creșterea labei piciorului, din rădăcina degetului tăiat crescuse ceva ca un mont bătrânesc. Îmi era tare greu la mers, dar cei apropiați doar bănuiau deranjul, nesimțind pe ”piciorul” lor dificultatea mea. Cel mai comod era când umblam desculță. Pentru că urma să înceapă școala, doctorii i-au recomandat mamei să nu amâne internarea mea într-un spital unde să mi se scoată chirurgical ”montul”. Acest mont era parte a degetului tăiat, adică era ca o rădăcină de plantă, rădăcină care crescuse în continuare, chiar dacă fusese tăiată tulpina.Read more…
O vorbă din trecut spune că “a pleca înseamnă a muri puţin”, dar oare a te despărţi nu înseamnă acelaşi lucru? Despărţirea este o experienţă însoţită de incertitudini provocate de o situaţie sui-generis pe un teren nou, încă neexplorat, cu teama că lucrurile se vor putea schimba, că relaţiile interumane nu vor mai fi cele dinainte. Despărţirea de un om apropiat este o încercare complexă, cu multiple faţete și asupra căreia voi zăbovi mai jos. Despărţirile mele au fost felurite şi uneori definitive, cred că cele definitive sunt cele cu un impact mai apăsător asupra sufletului. Moartea este cu certitudine cauza cea mai totală, definitivă, dar există uneori despărţiri care o preced pe cea finală. Am trecut și prin astfel de momente, în care am sperat că despărţirea nu va fi definitivă. Dar alteori, atunci când îţi iei rămas bun, cu o îmbrăţişare caldă, cu câteva sărutări pe obraz, însoţite de un uşor optimism, uneori doar un simulacru, ştii că o faci pentru ultima oară. Fiind destul de sentimentală, astăzi, la despărţirea de prietena mea Biti Caragiale, am reuşit să-mi reţin tristeţea în suflet și să nu mi-o exprim pe dinafară. Când te desparţi de un om ajuns la venerabila vârstă de 104, atunci când acesta o porneşte pe cărări depărtate geografic de cele unde a trăit o bună parte a vieţii, te gândeşti desigur, dacă vei avea şansa să-l reîntâlneşti la fel de conştient şi energetic, cu aceeaşi dorinţa constantă de a afla lucruri noi, de a experimenta confruntări cu bogăţia și varietatea cărţilor, a fotografiilor sau a muzicii oferite de concertele care ajung în oraşul nostru. După ce a trăit 34 de ani în Israel, Biti se mută la Paris, în compania fiului şi a norei sale.Read more…
După noaptea bucuriei nemăsurate a triumfului raţiunii în alegerile din România a venit dimineaţa duşului rece, legat de situaţia economică dificilă pe care guvernul instalat de noul preşedinte va trebui s-o gestioneze. Atunci i-am zis soţului meu „Exact ca în ziua de după nunta unchiului Jóska.” Mulţi ani nu l-am cunoscut personal pe unchiul Jóska. Auzisem de el doar sporadic, din poveştile fraţilor Farkas, verişorii tatii. De fapt, nu erau chiar verişori, ci mai degrabă „unchi de-al doilea” apropiaţi ca vârstă cu tatăl meu. Mama lor fusese sora cea mai mică a străbunicii mele Rachel Fischmann (născută Oppenheim), din Bănişor. Jóska (pe numele său întreg József Farkas) era fratele lor după tată, adică fiul vitreg al surorii străbunicii mele Rachel. Curioasă să descopăr crâmpeie din trecutul familiei mele spulberate de Holocaust, am profitat de răgazul petrecut la Braşov, între două trenuri, pentru a-l cunoaşte pe József Farkas. Îi telefonasem în prealabil şi, foarte amabil, m-a invitat să-l vizitez: „Locuiesc chiar în spatele Hotelului Aro. E uşor de găsit”. Legătura de rudenie dintre noi era destul de îndepărtată și nu prea știam la ce fel de primire să mă aștept. Am găsit destul de uşor casa, am urcat la etaj şi am sunat. Mi-a deschis un bătrânel scund, cu ochelari cu ramă groasă şi un zâmbet larg: „Pofteşte, pofteşte, te-am aşteptat cu masa pusă!”Read more…
Am avut bucuria să particip, la Chișinău, la a patra ediție a conferinței internaționale organizate de Universitatea de Stat din Moldova, prin Departamentul de Literatură Universală și Comparată, în colaborare cu Konrad Adenauer Stiftung. Sub coordonarea conf. univ. dr. TatianaRead more…
În cadrul preocupării noastre, din Arad, de a cultiva relaţii frăţeşti cu comunităţile evreieşti limitrofe, a intrat deja în tradiţie ca odată la an, de regulă în luna mai sau iunie, o delegaţie a comunităţii noastre să participe la festivităţile de comemorare a Holocaustului la Békéscsaba, în Ungaria. În acest an, evenimentul a avut loc duminică, 26 iunie, având ca subiect principal inaugurarea unui monument cutremurător.Read more…
Principala misiune a SACH-ului este de a salva viața copiilor cu malformații cardiace congenitale sau reumatice. Majoritatea sunt operați în Israel. O mică parte, cei care nu sunt transportabili, sunt operați tot de echipa noastră în țările lor de origine. În plus, la unii copii malformația cardiacă este tratată prin cateterizare cardiacă, fără să fie nevoie de operație pe cord. Tratamentele pacienților care aparțin proiectului SACH (operații, cateterizări cardiace, consultații cardiace, etc.) sunt efectuate la spitalul Wolfson din Holon. Numeroasele sucursale SACH de pe toate continentele se ocupă de recrutarea resurselor financiare care să susțină acest proiect. Fondurile pentru copiii palestinieni vin în primul rând din Uniunea Europeană, iar cele pentru copiii din România sunt donate de un filantrop român din ElvețiaRead more…
Prietenul și mentorul meu Gabriel Ben Meron a făcut o gafă – m-a introdus la revista Baabel, deci el poartă răspunderea directă pentru materialele pe care le-am publicat aici. Ele nu sunt întotdeauna foarte serioase, dar totuși mai mult decât simple glume; sunt ca viața însăși, o tragicomedie cu secvențe mai bune sau mai rele, întreruptă uneori de mese și de concedii la băi, dar al cărei final este întotdeauna letal – precum morții știu bine din experiență. Acceptând textele mele neconvenționale și prezentându-le unui public sofisticat, în ochii mei editorii și-au asumat riscul unui săritor de bungee cu frânghia înfășurată pe degetul mic. De altfel colaborarea mea neregulată formează o colecție de amintiri și panseuri pe care aș vrea să le includ într-o bună zi într-o autobiografie rezervată exclusiv copiilor și nepoților mei.Read more…
Legenda (sau poate fragmente ale unui adevăr istoric?) păstrată impecabil de ”Marea Carte a Legii”, transmisă de evrei cu grijă și respect din generație, în generație, de-a lungul mai multor milenii, ne amintește de orgoliul oamenilor care – folosind mijloacele epocii – voiau să se înalțe cât mai sus către Necunoscutul care-i incita și înfricoșa în același timp. Diversitatea limbilor care le vorbeau îi împiedica să se înțeleagă între ei și, fireşte, îndrăzneața lor construcție – Turnul Babel – în lipsa unei necesare și riguroase comunicări și deci coordonări, s-a năruit, asemeni multor alte mari proiecte de atunci și până acum. Într-o interpretare profană legenda Turnului Babel ( termenul ebraic vechi are semnificația de ”confuzie”) vorbește despre năzuința și străduința Omului de a se înălța, de a se îndepărta cât mai mult de constrângerile pământești, dorind să se simtă mai apropiat de nemărginirea cerească. Dar înțeleapta istorie a Turnului Babel (de la care se trage și denumirea de Babilon al marelui oraș-imperiu în care a înflorit multe secole cultura diasporei evreiești) sugerează forța multilateralității culturale. Fără a se fi unit numeroase și diverse grupuri umane, impresionantul ”proiect” uriaşul turn nici măcar nu s-ar fi putut imagina și, cu atât mai greu, s-ar fi putut începe ridicarea lui Deci, nu diversitatea constructorilor a fost cauza nereușitei, ci incapacitatea de a comunica a grupurilor diverse vorbitoare de limbi diferite. Profunzimea și actualitatea acestei povestiri din Cartea Bereșit ( Geneza din Biblie ) este dovedită de consecvența cu care oamenii au perseverat în preocuparea lor de a construi ”turnuri” cât mai înalte… Read more…
În anul 1976 am avut ocazia să-l cunosc pe academicianul Nicolae Cajal la Institutul de Inframicrobiologie, unde am fost sa-mi fac o analiză specială în urma unei pneumonii rebele. M-a impresionat foarte mult atât prin profesionalismul său desăvârşit, cât şi prin modul său de a fi, cald şi prietenos. Am rămas într-o legătură permanentă. După 1990, în activitatea mea de secretar executiv al Consiliului pentru Minorităţile Naţionale, am avut prilejul să mă întâlnesc des cu acad. Nicolae Cajal şi să vizităm împreună, de mai multe ori, comunităţile evreieşti din ţară.
Am fost plăcut impresionat de căldura cu care era primit în comunități şi de respectul pe care i-l arătau conducătorii administraţiei şi altor instituţii din localităţile vizitate. Cu prilejul împlinirii a 100 de ani de la naşterea sa, am aşternut câteva rânduri, cuprinzând informaţii poate mai puţin cunoscute despre activitatea academicianului Nicolae Cajal, fost preşedinte al FCER.Read more…
Caietul multiplicat după textul bătut de Tata, la maşina de scris Optima (înregistrată la Miliţie, potrivit Decretului 98, din 1983) şi legat într-un carton albastru deschis, decolorat şi scămoşat, în cei 33 de ani care au trecut, mi-a căzut în mână în timp ce făceam ordine temeinică în bibliotecă. Adevărul este că deşi Tata e prezent mereu în gândurile şi amintirile mele, uitasem că şi-a multiplicat Cursul de Încheiere, rostit în Aula Facultăţii de Electrotehnică a Institutului Politehnic din Cluj, în vara anului 1987, când a ieşit la pensie. Desigur, e un curs diferit de cele obişnuite pe care şi le pregătea cu minuţiozitate, predându-le întotdeauna liber – oricât de complicate ar fi fost desenele şi demonstraţiile formulelor – şi condimentându-le cu informaţii inedite, adeseori din cu totul alte domenii, dar având conexiuni subtile şi relevante cu disciplina Mecanisme şi Organe de Maşini, al cărei titular era. Faptul că Tata era un om de ştiinţă remarcabil în specialitatea sa este adeverit de cărţile sale, de articolele publicate în reviste prestigioase, de numărul mare de citări şi de calitatea de membru în mai multe societăţi ştiinţifice internaţionale. Acest Curs de încheiere, regăsit în preajma împlinirii a 21 de ani de la plecarea sa la cele veşnice ( 4 iunie 1999), este emblematic pentru calitatea sa de cadru didactic…Read more…
În anul 2011, la editura RAO a apărut „Numele și umbra”, cartea ziaristului, scriitorului și omului de televiziune Vartan Arachelian. Lectura cărții mi-a conectat, inevitabil, atenția și interesul spre spațiul multidimensional al armenilor din România și, prin extrapolare mai mult sau mai puțin voluntară, către cel al armenilor din orașul meu natal, Gherla, cu toate că „Numele și umbra” evocă doar persoane (și amintirea acestora) din comunitatea armenească din Vechiul Regat, cea a romanahailor (i.e. vorbitori de limbă româna). Treptat și involuntar, amintirile din copilărie mi s-au coagulat în jurul unui personaj dispărut din viața mea vreme de peste o jumătate de secol: Haig Yazdjian, fostul meu profesor de lucru manual.Din câte îmi amintesc, Haig Yazdjian, armean din Gherla, era singur pe lume, fără rude, fără nevastă, fără urmași, poate ultimul reprezentant al unei linii genealogice condamnată la extincție – după legile „darwiniste” știute și conduse doar de Cel De Sus. Conform spuselor tatălui meu, Haig Yazdjian nu se trăgea din contingentul armenesc venit din Moldova, pe la 1700, condus de Auxentiu Varzarescu (Oxendius Verzerescul – în limba latină) viitorul episcop catolic de rit armean, pentru a cumpăra de la Împărație terenurile de pe valea Someșului Mic și a crea, lângă vatra satului-cetate Gherla/Szamosújvár, modernul – la vremea aceea, Armenopolis. Nu! pentru că Haig era urmașul unor refugiați armeni, scăpați din Genocidul din preajma Primului Război MondialRead more…
Bassam se trezi brusc în toiul nopții. Cineva bătea cu pumnii ușa de la intrarea apartamentului. Și-a frecat ochii ca să se convingă că nu e un vis. “– Doctor, doctor, vino repede, Elias nu-i bine, nu respiră.”. Bassam, cardiolog la Centrul Medical din oraș, s-a îmbrăcat cu ce-apucat și-a ieșit în goană după Ghiora, vecinul său care-l trezise. Încerca să-și amintească ce probleme medicale avea Elias, dar nu-și amintea decât că Elias avea vreo șaptezeci și cinci de ani și vorbea mai mult idiș. Probabil că făcuse un infarct miocardic și era în arest cardiac. Ajutat de Ghiora a început să-l resusciteze, continuând și în ambulanța care-l transporta la spital. Au trecut în goană prin Urgențe spre Secția de Cardiologie, unde Elias a trecut cu succes un procedeu de revascularizare. Dr. Bassam Abassi a studiat medicina la Craiova și când și-a început specializarea într-un oraș situat departe de locurile natale, a găsit cazare într-un kibuț din sudul țării. În schimbul avantajelor oferite de kibuț, acorda localnicilor asistență medicală, împreună cu încă doi medici care locuiau și ei acolo. Se simțea bine între oamenii locului. „Kibuț-ul meu”, îi plăcea să spună.Read more…
Începem schimbul de noapte. La cantină e linişte şi pace. Parcă ne-am fi înţeles dinainte – cu toţii facem parte din acelaşi grup de prieteni. Încă o dovadă că echipa maghiară de la Centrul de tranzit de la gara din Cluj – organizată de asociaţia O masă caldă – este tot mai bine organizată. Ştim pe cine putem conta la anumite ore, ce sarcini ne aşteaptă şi cine le coordonează. Sala de odihnă e aproape goală, la cantină mai sunt doar câţiva refugiaţi. Majoritatea a plecat cu trenul de Viena, cei rămaşi aşteaptă rapidul Korona care va pleca în zori. Mai e o oră bună până la sosirea „trenului foamei”, care aduce vreo sutã de refugiati, deci schimbul de tură are loc într-o perioadă de acalmie. Trebuie doar să facem curăţenie şi să completăm stocul de alimente şi, desigur, să-i iniţiem pe voluntarii nou-veniţi. În aceste momente conştientizăm cât gunoi putem produce practic din nimic. Regula de bază este siguranţa alimentară şi de aceea totul se serveşte în ambalaj, în afara mâncării gătite (pe care o servim în farfurii de carton, cu tacâmuri de plastic de unică folosinţă). Dar nici vorbă de risipă, distribuirea hranei fiind raţională, în funcţie de necesităţi. Acest fapt este respectat şi de refugiaţi deşi alimentele sunt „la liber”.Read more…
Le-am întâlnit pe toate acestea într-un eveniment recent, desfășurat la Albstadt – Germania. Sufletul acestei acțiuni a fost violonista Renate Mușat, absolventă a Colegiului de Muzică „Sigismund Toduță” – Cluj-Napoca (1971 – pe atunci Liceul de Muzică) și a Academiei de Muzică „George Dima” (1975 – pe atunci Conservatorul de Muzică), stabilită în Germania. Profesoară de vioară în orașul Albstadt, timpul nu i-a diminuat forța și încrâncenarea de a organiza și a realiza lucruri remarcabile. De-a lungul anilor s-a afirmat atât ca interpretă, cât și ca pedagog. Mai mult, s-a implicat în susținerea și promovarea tinerelor talente, prin înființarea unei asociații de sprijin și susținere a acestora, numită Spitzenklänge. Mereu preocupată de a organiza evenimente muzicale deosebite, a antrenat în acest an alte două foste colege, Delia Iacob (Tel Aviv, Israel) și Monica Noveanu (Cluj-Napoca, România) pentru a aduce împreună elevi din țările lor, într-un schimb de experiență special. Cu ajutorul Asociației Spitzenklänge, la conducerea căreia se află, a invitat câte un grup de tineri muzicieni din cele două țări, alături de cei din Germania. Proiectul a evoluat pe parcurs, ideile s-au născut din mers și s-au concretizat într-o întâlnire de vis. Renate Mușat a gândit în detaliu fiecare element al programului, care s-a dovedit a fi extrem de complex, începând cu cazarea participanților, repetițiile, stabilirea programelor și a locațiilor concertelor, dar și momente de relaxare.Read more…
În urmă cu douăzeci, ba chiar douăzeci și cinci de ani, aveam într-un cătun din Munții Pădurea Craiului o cabană mititică, o casă de vacanță din lemn pe care o frecventam la sfârșit de săptămână pe timpul verii și unde petreceam vacanțe de câte o săptămână, de obicei în luna august. Ni se alăturau familii de prieteni cu copiii lor, de multe ori veniți din alte orașe, acesta fiind prilejul anual de a ne revedea și de a ne reconecta. Asta a ținut până când copiii noștri au fost suficient de mici ca aceste ieșiri să le facă plăcere; mai apoi, devenind adolescenți au preferat să viziteze cabana împreună cu ”găștile” lor de prieteni, noi părinții devenind dintr-o dată nefolositori, ba chiar dăunători. Glumesc desigur! Cabana noastră nu era mare, dar avea tot ceea ce era necesar, chiar și o băiță cvasi-improvizată dar funcțională și utilă, dar mai presus de toate avea o priveliște de poveste și un amplasament excelent, într-o poiană, aproape de o pădure de foioase plină de ciuperci, mure și tufe de zmeur, dintre care adesea ieșeau plimbându-se grațios căprioare sau câte un cerb.Read more…
Nu m-aș fi gândit vreodată că un articol scris de mine pentru Baabel va putea să mă ajute să regăsesc un nepot – fiul unei verișoare. Articolul relativ recent „Patru verișoare cu același nume” a avut acest rezultat. Fiul verișoarei mele Miriam din Montreal, Sergiu Segal, l-a citit, nu știu în ce împrejurări, și s-a adresat revistei. În acest fel el m-a găsit imediat și eu mi-am regăsit acest nepot despre care de foarte mulți ani nu mai știam nimic. Povestea familiei lui este parțial cunoscută din articolul publicat în 17 septembrie 2023. Sergiu, fiul verișoarei mele Miriam, s-a născut în anul 1945 la București și la vârsta de 12 ani a plecat împreună cu părinții în Canada, la Montreal. Acolo locuia și fratele mamei mele, emigrat în 1936, și fratele verișoarei Miriam, Romi, venit via Israel. O mare parte din familia mea locuiește și acum în Canada. Cei mai bătrâni au murit și dintre cei care mai trăiesc, Sergiu e singurul care vorbește românește și, precum am văzut, e interesat să reia legătura cu mine, verișoara mamei lui, din România.Read more…
Cei doi bătrâni din povestea mea erau frumoși, fără riduri și parcă nici păr alb nu aveau. Mi se păreau de o vârstă matusalemică, dar acum știu că erau mai tineri ca mine, cea de astăzi. În copilărie mergeam la ei să cumpăr semințe prăjite de floarea-soarelui, în cornete făcute din pagini de caiete de școală ajunse nefolositoare. Credeam că s-au născut bătrâni, că asta a fost alegerea părinților lor și că pentru mine mama alesese altceva: să mă nasc bebeluș și să tot cresc. Nu-mi era frică de ei. Nu cred că mi se citise / spusese vreo poveste despre vreo bătrână sau bătrân care să vrea răul copiilor, iar pe „bătrânii” din familia mea – bunici, unchi, mătuși – îi plăceam mult. Câteodată îl găseam pe bătrân ridicat pe marginea patului, așteptând cuminte ca bătrâna să-mi dea marfa pentru care venisem. El depindea mult de ea. Probabil nu reușea nici să se îmbrace singur și nici să se deplaseze fără ajutor. Alteori îl găseam la masă. Nu mă întreba nimic, dar probabil că în ochii mei vedea curiozitatea legată de ce văd prin cameră. Ce pot să afirm cu certitudine este că în simplitatea vieții lor erau ordonați și trăiau în curățenie. Nu i-am văzut niciodată mâncând semințe așa cum, mai târziu, vedeam că obișnuiesc să facă vânzătoarele de semințe de pe stadioane. Poate nici nu mai puteau, nu mai aveau dinți.Read more…
Îmi aduc aminte că la începutul anilor 1960, într-o zi de vară clujeană, urcam cu părinții pe str. C. A. Rosetti, unde se găsea una dintre cele mai frumoase vile ale Clujului Vila Tătaru. Ce făceam noi, familia Vass, la Vila Tătaru? Mergeam să-l vizităm pe Zoltán Lázár şi pe soţia sa, Lilly, care locuiau în gazdă, în vila profesorului Coriolan Tătaru şi a familiei sale. Casa de pe str. Rosetti a adăpostit de-a lungul timpului, cunoscuți și prieteni ai familiei, politicieni, prelați, profesori universitari (printre care şi viitorul rector al Universității din Cluj, academicianul Constantin Daicoviciu, dar şi oameni cărora soarta nu le-a surâs sau au fost victime ale regimului comunist, printre care şi Zoltan Lazar, proaspăt eliberat din închisorile regimului comunist, unde fusese deținut numai pentru că în perioada interbelică fusese un industriaș înstărit. Zoltán Lázár a dat de lucru la peste 300 de oameni din Turda şi din satele din împrejurimi. Dar să ne întoarcem la vestita Vila Tătaru. Am rămas impresionat de arhitectura vilei.Read more…
„S-a înmulţit numărul jidovilor de la noi (din Kandia) şi tot creşte pe zi ce trece…Am să-i înşir pe fiecare în parte: Unul locuieşte la cârciumă şi vinde pălincă, iar celălalt o fierbe. Altul a venit de la Oradea cuRead more…
Luni, 4 iulie 2016, în sala de conferinţe a Bibliotecii Judeţene „Petre Dulfu” din Baia Mare a avut loc lansarea cărţii Vieţi Frânte, cel de al doilea volum publicat de Mihai Eisikovits, colegul nostru baabelian. A fost un eveniment deosebit, pe care l-am aşteptat cu mare emoţie, pentru că îmi doream foarte mult ca lansarea să fie încununarea cuvenită a procesului de creaţie la care – într-o oarecare măsură – am fost părtaşă şi eu. Prima surpriză plăcută a fost aspectul cărţii, tipărită la editura Gutinul din Baia MareRead more…
Site-ul baabel.ro foloseste cookies pentru a oferi un maxim de performanta experientei tale aici. Cookie-urile sunt pentru autentificare, statistici trafic Pentru a continua te rugam sa dai click pe ACCEPT, in caz negativ pe REFUZ
