Aventuri la volan

Pentru mine spitalul Hadassah din Ierusalim este „a doua casă”. Acolo am lucrat până la pensionare și chiar am continuat benevol. În anii 1980 eliberam medicamente salariaților și pensionarilor spitalului; în felul acesta am cunoscut o mulțime de oameni. Printre ei se număra Benjamin Adin, un domn trecut bine de optzeci de ani (pe atunci), prietenos și zâmbitor, căruia îi plăcea să stea de povești. Și povești avea berechet! Fusese ani de zile șofer al spitalului. Benjamin Adin s-a născut în 1903, în Orașul Vechi. Tatăl lui, care era dascăl, a murit pe neașteptate, tocmai în ziua în care începea Primul Război Mondial. Mama, rămasă văduvă cu doi copii, s-a văzut nevoită să-l dea la orfelinat.Benjamin a fost foarte nefericit. După vreo șase luni a reușit să evadeze și a mers pe jos până la colonia agricolă Petah Tikva, cale de vreo 60 km, unde locuia un prieten al tatălui său, tot dascăl. Acesta l-a primit să doarmă la el și să învețe în școala lui, iar mesele le lua prin vecini, unde găsea pe cineva care să-i dea de pomană. Totuși lucrurile nu puteau continua așa. În curând Benjamin și-a găsit de lucru și a adus-o pe mama și pe fratele lui la Petah Tikva. Aveau o cămăruță ca vai de lume. Benjamin aducea pâine pentru muncitorii care construiau calea ferată și primea zilnic o pâine, fratele lui lucra la o fermă de vite și primea lapte și brânză. Așa își duceau viața de pe o zi pe alta. În vara anului 1917 armata britanică a ocupat Petah Tikva. Populația evreiască era euforică – scăpaseră de turci și de la englezi aveau așteptări mari, doar era Europa civilizată… În noiembrie 1917, când s-a publicat Declarația Balfour, care promitea evreilor „un cămin național în Palestina”, entuziasmul nu a cunoscut margini și mii de evrei s-au prezentat ca voluntari în armata britanică. Printre ei se număra și… Benjamin, care abia împlinise 15 ani. Read more…

Institutul Robert Koch din Berlin

Institutul Robert Koch este o instituție centrală, din cadrul Ministerului Federal al Sănătății din Germania, răspunzătoare de controlul și prevenirea bolilor infecțioase, precum și de coordonarea și aplicarea metodelor de cercetare bio-medicale. Misiunile principale ale RKI sunt: – recunoașterea, prevenirea și lupta împotrivă bolilor, în special împotrivă bolilor infecțioase; – controlul și implementarea obligațiilor legale în viața publică, instituții, învățământ; – garant științific al hotărârilor politice din domeniul sănătății publice; – activitate continuă de cercetare științifică în epidemiologie, analiza medicală pentru evaluarea bolilor cu periclitate mare, cu grad ridicat de răspândire în rândul populației, sau cu caracter nociv public și politic, etc. RKI funcționează în mai multe clădiri: Berlin-Wedding (lângă clinica universitară Charité), Berlin-Tempelhof și Wernigerode în Harz. Institutul a fost înființat în 1891 sub denumirea Königlich Preußisches Institut für Infektionskrankheiten [Institutul Regal Prusac pentru Boli Infecţiose] cu sediul în Berlin-Mitte, Schumannstraße. În anul 1900 institutul s-a mutat în cartierul Berlin-Wedding, unde se află şi în prezent sediul său principal. Până în 1904 institutul a fost condus de către Robert Koch.Read more…

Gânduri la moartea lui Liviu Beris

Recent a murit unul din cei mai cunoscuți supraviețuitori ai Holocaustului din România. A fost cunoscut și de evrei și de români, deoarece nu s-a eschivat de la nicio discuție în public, de la nicio discuție cu elevi, studenți sau clerici, cu antisemiți cunoscuți sau bănuiți și a luptat pentru a păstra vie amintirea Holocaustului. Sigur că majoritatea cititorilor revistei Baabel fie că l-au cunoscut direct, fie că au auzit despre el, dar nu mulți cunosc suferințele prin care a trecut copilul și adolescentul Liviu Beris. Voi folosi pentru acest articol un interviu din 2015, dat de Liviu Beris ziaristului Petru Clej, de la care am și aflat vestea tristă a decesului. Scriu acest articol pentru a prezenta celor care nu l-au cunoscut pe Liviu Beris cele declarate de el în interviu despre copilăria și adolescența lui, când a suferit pe propria piele ororile Holocaustului. Liviu Beris este originar din orășelul Herța care înainte de război era în județul Dorohoi. Dintre cei 4000 de locuitori, 1800 erau evrei, adică 45%. Liviu Beris a copilărit ca orice evreu dintr-o familie nu prea habotnică, dar care respecta Sabatul și sărbătorile evreiești. Părinții vorbeau idiș numai când nu voiau să fie înțeleși de copii. Liviu a învățat trei ani la școala israelită / română, iar în clasa a IV-a a trecut la școala de stat, pentru a putea urma apoi liceul. În clasa lui, din cei treizeci de copii, doar trei erau evrei. În 1938, în scurta perioadă a guvernului Goga-Cuza, copilul Liviu a cunoscut și a văzut prima manifestație antisemită, cu sloganul „jidani la Palestina”.Read more…

Opt

Anul e 1973 și la Timișoara cerul e violet, Poli tocmai a promovat în A după foarte mulți ani, eu sunt doar un puști, dar aud galeria scandând în zilele acelea: Zi cu soare, fără soare, Noi la Poli toți venim, Să vedem meciul cel mare, Să vedem meciul cel mare …urmat de acel sacadat “Poli, Poli luptă pentru noi”. Da, cerul era violet în acele zile la Timișoara, dar cum te îndepărtai puțin pe linia 100 din Mersul Trenurilor, cerul devenea albastru, încă de după Caransebeș devenea albastru și alb și era încă alb-albastru mult după Caracal, aproape de București. Uneori era alb-albastru încă de la Lugoj, unde mergeam cu bunica în vacanțe și prietenul meu Raul, cel bănățean în buletin, dar oltean în cuget și în simțiri, îmi povestea despre Țarălungă și Deselnicu, iar eu credeam ca ăștia nici nu există, că sunt doar niște personaje dintr-o poveste în care ȚarăLungă e colegul lui SfarmăPiatră…Read more…

Știu că m-am născut, dar unde?! (O poveste adevărată)

Tocmai ne-am întors din Maroc, dintr-o excursie organizată de 10 zile. Ne-au purtat prin toate locurile mai importante și mai interesante ale acestei țări care de zeci de ani trăia în ”concubinaj” cu statul Israel și abia în ultimii 2-3 ani relațiile dintre cele două țări au devenit legale și publice. Nu, nu e în intenția mea de a scrie despre cele văzute și trăite în aceste zile, nici despre frumusețile locurilor, nici despre imensitatea ”pădurilor” de măslini, și nici despre paradoxul atitudinii marocanilor față de evrei: pe de o parte o conviețuire de sute (dacă nu de mii) de ani, și pe de altă parte pogromuri (ultimul în 1948) și obligația evreului de a-și lăsa tot avutul în țara de baștină dacă voia să emigreze (în special în Israel). Partenerii noștri de excursie, vreo două duzini, erau cu toții pensionari; media de vârstă era în jur de 72-73 ani, eu purtând ”titlul” de bătrânul grupului. Atmosfera era extrem de plăcută, unii se cunoșteau încă din Israel, cu alții am făcut cunoștință în primele ore ale excursiei. Se vorbea bineînțeles ebraica, vorbitorii de franceză aveau o excelentă ocazie de a se folosi de limba odinioară internațională (pentru că toți marocanii orășeni vorbesc franceza!), dar noi între noi vorbeam românește. Într-una din zile, unul din excursioniști, pe nume Israel, mi se adresă, rugându-mă să-i ascult păsul. – M-am născut în România, începu el.Read more…

Girafele

Vitali, un bărbat înalt, trecut de prima tinerețe, apărea la piscină întotdeauna după ora 13.00. Îi saluta pe veteranii bazinului, după care își făcea programul de înot. – Cine-i omul acesta? – l-am întrebat pe Igor, un alt client vechi al bazinului. – E din Odessa, mai mult n-am reușit să aflăm despre el, răspunse Igor. Într-una din zile am terminat de înotat în același timp. Ne odihneam la marginea bazinului, și făceam exerciții de relaxare în apă. –Dumneata ai înotat în tinerețe? – m-a întrebat Vitali. – Da, câțiva ani buni, și am jucat și polo pe apă, i-am răspuns. – Te-am recunoscut ca poloist după stilul de înot pe spate. Am jucat și eu polo la o echipă din Odessa. – N-am fost la Odessa, dar am auzit că e un oraș frumos, cosmopolit. Am citit despre viața evreilor din oraș, mai ales despre cei din lumea interlopă, așa cum i-a descris Isaac Baabel în cunoscuta lui carte Întâmplări din Odessa. – N-am fost la Odessa, dar am auzit că e un oraș frumos, cosmopolit. Am citit despre viața evreilor din oraș, mai ales despre cei din lumea interlopă, așa cum i-a descris Isaac Baabel în cunoscuta lui carte Întâmplări din Odessa.Read more…

O nouă vizită israeliană la Colegiul Sigismund Toduță din Cluj

În anul 2013 s-a materializat un vis a două foste absolvente ale Liceului de Muzică din Cluj, prof. Delia Iacob și prof.dr. Monica Noveanu (promoția 1971), de a se crea un parteneriat între Colegiul de Muzică Sigismund Toduță din Cluj, România și Conservatorul de Muzică ,,Ted & Lin Arison” – Tel Aviv – Israel. Scopul acestei acțiuni este, în primul rând, cunoașterea și promovarea valorilor culturii și învățământului muzical românesc, alături de dorința de a crea o punte afectivă specială între cele două țări. Read more…

Moartea unui decedat sau mormântul lui Mircea Crişan…Sau ”Bucuria unui optimist”

Nu, nu vă speriați, stimați cititori, revista Baabel nu se află într-o asemenea situație încât să fie nevoită a reproduce materiale publicate în urmă cu ani. Din contră, numărul cititorilor crește mai tot timpul și interesul pentru articolele publicate de două ori pe lună devine din ce în ce mai vizibil.
Motivul pentru care în cele ce urmează veți găsi același articol, despre Mircea Crişan, publicat în urmă cu aproape un an și jumătate e cu totul altul. Și acum să vă vad! Oare veți avea răbdarea de a parcurge articolul de mai jos (publicat anul trecut) încă o dată? Pentru că dacă da, sfârșitul lui vă va oferi o surpriză. Dar chiar dacă nu vreți să vă pierdeți timpul recitind o poveste ce pare, cel puțin la prima vedere, perimată, surpriza e tot acolo, adică la sfârșit.Read more…

George Kun

Ca locuitori ale acestei clădiri impozante, Babelul, ar fi bine să ne cunoaștem și împrietenim și în contextul Baabelului. Eu sunt un tip căruia îi place să vorbească și să se asculte singur, mai ales când am nevoie de păreri experte sau de conversaṭii inteligente. Cu timpul însa am descoperit limitările catastrofice ale acestui obicei și am început să caut un forum matur și neinhibat ale cărui membrii își semnalează prezenṭa în lume și prin comentarii la ceea citesc. Astfel am descoperit Baabelul, o revistă inteligentă, interesantă care merită să fie cunoscută, răspândită, popularizată și sprijinită, una a cărei apariṭie e așteptată cu emoṭie și nerăbdare. Una care oferă satisfacṭie intelectuală, artistică și literară. Bravo Baabel!Read more…

O vizită emoţionantă

În luna iunie a acestui an am publicat o cărticică: Alfabetul vesel. Originalitatea ei constă în faptul că pentru fiecare literă a alfabetului am scris câte o poveste cu tâlc, în care toate cuvintele încep cu aceeași literă. Poveștile sunt ilustrate cu talent și haz de către Sofia Ulubeanu, draga mea nepoată, la vremea când abia împlinise 10 ani. Oferind un exemplar doamnei Roza Brumfeld chiar „la cald”, în iunie, am avut o mare și foarte plăcută surpriză. Trebuie să menționez faptul că această inimoasă persoană voluntariază de ani de zile la Centrul Rezidențial Amalia și Șef Rabin Dr. Moses Rosen. De data aceasta, arătându-le și citindu-le din cartea mea, a avut ideea să îi stimuleze și pe rezidenți să caute cuvinte care încep cu aceeași literă și să le lege în mici povestioare. Rezultatul a fost uimitor. S-au prins în acest joc mulți dintre pensionarii acestui centru și, cu siguranță, unele dintre creațiile lor au fost foarte reușite. Read more…

Merinde de la Bănişor

Şi în acest an, de Sfânta Maria Mare, am revenit de la Bănişor încărcată de merinde. Merindele pentru trup ne-au fost dăruite de gazda noastră Viorica Chifor, „Licăşoaia”, care ne-a omenit în casa ei primitoare cu bucate gustoase şi nu ne-a lăsat să plecăm din casa ei fără să luăm cu noi legume şi fructe din belşug, dar şi mâncare gătită: tocană de ciuperci, sarmale, friptură şi…un bol de mămăligă cu brânză încă aburindă. Merindele spirituale, trei publicaţii abia scoase de sub tipar, le-am primit de la prietenul nostru Artemiu Vanca, omul-instituţie, Cetăţean de Onoare al comunei Bănişor. Merindele sufleteşti s-au adunat rând, pe rând, de-a lungul zilei de 15 August, pe care am petrecut-o în satul natal al tatălui meu şi al bunicii mele pierite la Auschwitz… Satul în care au trăit străbunicii şi stră-străbunicii mei care odihnesc în micul cimitir evreiesc de lângă islaz unde poposesc de fiecare dată pentru a mă reculege, a aprinde candele şi a aşeza pietrele neuitării… Read more…

Rembrandt și dirigintele

În aceste zile ale pandemiei cu Covid 2019, cu școlile închise din motive lesne de înțeles, îmi aduc aminte de anii mei de liceu și mai ales de dirigintele clasei în care am învățat. Într-o zi de Luni a intrat în clasă profesorul de desen. S-a uitat la noi, elevi de clasa a opta și s-a prezentat: Laurenţiu Buda. N-am apucat bine să ne dezmeticim că a şi luat o cretă în mâna stângă şi începu să deseneze pe tablă un sat de munte tipic ardelenesc cu munți împăduriți şi căsuțe de lemn . Era scund, cu părul negru pieptănat cu o cărare la mijloc şi o mustaţă à la Salvador Dali şi un mers asemănător cu al lui Chaplin. – Sunt profesorul vostru de desen, pictor și grafician – ne spuse când termină desenul. V-am schiţat pe tablă un peisaj de țară în care puteți să vedeți influența artei populare asupra picturii. A făcut o scurtă pauză după care a continuat: – Sunt de asemenea și dirigintele vostru….Read more…

Dascăli

În preajma începutului de an şcolar gândul mă duce la dascăli: învăţătorii şi profesorii care au un rol covârşitor în formarea, devenirea unui om. Din păcate, de o vreme încoace ei ajung în centrul atenţiei doar atunci când sunt protagoniştii unor scandaluri. Îndeobşte activitatea lor este ignorată, salarizarea mediocră şi discreditarea sporind lipsa de atractivitate a acestei profesiuni pentru tinerii capabili. În consecinţă calitatea noilor cadre didactice lasă tot mai mult de dorit, ducând (ca într-un cerc vicios) la deteriorarea tot mai accentuată a învăţământului preuniversitar, nereformat, care face faţă tot mai greu provocărilor erei digitale. Foarte puţini tineri se mai îndreaptă din vocaţie către cariera didactică, chiar dacă mulţi au fost influenţaţi în devenirea lor, uneori decisiv, de către învăţătorii sau profesorii lor, care i-au înzestrat cu cunoştinţe esenţiale şi le-au dat merinde spirituale. Nu doresc să ţin aici o pledoarie pentru nobila profesiune de dascăl, ci doar să schiţez – prin câteva scene relevante – portretele unor cadre didactice care m-au impresionat.Read more…

Fundațiile invizibile ale vieţii

Zilele trecute m-am întâlnit cu un amic constructor, care mi-a spus o povestioară nostimă legată de munca sa: tocmai lucrau de zor la fundația unei case, când fiul de vreo 5 ani al cuplului beneficiar i-a strigat stupefiat din mașina părinților care veniseră pentru a discuta despre câteva detalii: „Tata vă plătește să-i construiți o casă, nu să-i săpați o groapă în curte!” Iar când toți adulții din preajmă au încercat să-i explice, amuzați, că echipa lucrează la fundație, fără de care nu se recomandă construirea unei case, copilul mai întâi nu i-a crezut, arătând în jur spre celelalte case care „nu sunt cocoțate deasupra unor gropi”, apoi n-a înțeles de ce să sapi o groapă pe care apoi s-o umpli la loc, chit că o umpli cu altceva, nu cu pământul scos, și în cele din urmă nu pricepea nici în ruptul capului de ce trebuie să se muncească atât la un detaliu care oricum nu se va vedea după completarea lucrărilor. După această discuție haioasă m-am întrebat în drum spre casă dacă noi, oamenii în general, știm să apreciem „fundațiile” invizibile din viețile noastre, fără de care n-am fi reușit să devenim cine suntem. Ați auzit de doamna Kiesler, pe numele de fată: Gertrude Lichtwitz? Frumoasa Trude, adorată de „marea burghezie evreiască a vremii”, umplea săli de concerte oriunde în Europa. Publicul a uitat-o pe nedrept pe Gertrude, și s-ar putea să credeți că nici n-ați auzit de ea vreodată – dar dacă vă spun că era mama actriței și inventatoarei Hedy Lamarr?Read more…

Prietenie – prima vizită (2)

Au trecut cam trei ani de prietenie la distanță, prin intermediul scrisorilor, cu Émilie, fata din Franța care mi-a devenit apropiată și foarte dragă. Corespondența se desfășura în limba engleză, eram, fără să știm, exponente ale unui soi de globalizare, o româncă și o franțuzoaică scriindu-și în limba engleză. Eram însă și exponente ale unei atitudini de frondă adusă orânduirii sociale de atunci din România, una care socotea străinii ca fiind aprioric dușmani. Altfel de ce ar fi fost interzisă prin lege găzduirea lor? Dacă nu erai rudă cu musafirul venit din străinătate, nu aveai voie să-i oferi sălaș, te putea vizita, asta da, dar să stea peste noapte, asta nu se putea. de granița maghiară. O vizită destul de complicată, fiindcă Émilie nu se urcă în avion, deci a trebuit să vină cu trenul și a făcut-o pe la Timișoara. Era luna iulie, eu eram încă la Cluj, în ultimele zile de practică și planul era ca Émilie să vină la Cluj, să stea vreo trei, patru zile până terminam eu cu practica și de aici să mergem la Oradea pentru vreo  două zile, unde locuia tatăl meu, și apoi acasă, la Marghita, acolo urmând să petrecem împreună cea mai mare parte din vacanța ei, mai cu seamă la ștrandul termal și în mici excursii prin împrejurimi. Read more…

Un cadou de centenar sau eu şi Wikipedia

În 6 august se împlinesc o sută de ani de la naşterea tatălui meu, Emeric (Imre) Székely (1922-1999). Au trecut peste 23 de ani de când tata s-a mutat la cele veşnice, dar amintirea frumoaselor zile de naştere de pe vremea când era alături de noi nu a pălit. La ultima zi de naştere sărbătorită împreună, tata împlinea 76 de ani. A 77-a aniversare nu a mai apucat-o, stingându-se din viaţă fulgerător, în 4 iunie 1999. Ziua de naştere a tatii o marcăm – şi postum – în cercul familial restrâns, dar anul acesta, la centenar, mi-aş fi dorit să-şi amintească de el şi cei de la Universitatea Tehnică. Am sperat că, la un moment dat, mă va căuta cineva, spunându-mi că vor să organizeze un eveniment în memoria profesorului Székely, dar nici pomeneală! În niciun caz nu voiam să iau eu iniţiativa şi să mobilizez lumea care, de fapt, îl dăduse uitării demult. Sunt sigură că nici tatii nu i-ar fi făcut plăcere. Au trecut peste două decenii de la moartea lui. Cine să şi-l amintească? Numele lui figurează pe câteva cărţi de referinţă, dar probabil cei care învaţă din ele habar nu au cine a fost, de fapt, autorul… Şi chiar dacă ar încerca să afle mai multe şi ar da o căutare pe Internet, mare lucru nu ar găsi…Astfel mi-am dat seama că pot să-i fac un cadou postum tatălui meu: să creez un articol Wikipedia cu numele lui.Read more…

Miniatură cu întrebare

În zilele noastre sufocate de normele corectitudinii politice, poate că nu e înțelept să menționez obiceiul meu de a trage cu urechea sau de a privi pe furiș oamenii din jur, trecătorii, cei care așteaptă uneori lângă mine la câte un rând, sau copiii care se plimbă prin parcuri cu bunicii lor. Totuși, o fac cu multă plăcere, desigur cu toată discreția, și uneori prind din zbor câte o idee, o afirmație îmi poate trezi amintiri pe care apoi mă apuc să brodez… Oricum, este singurul mod în care știu să brodez, nu cu fire colorate, ci folosind cuvinte. De curând am învățat (încă) ceva foarte folositor din paginile revistei Baabel. Într-un comentariu la un articol, cineva a afirmat că ”subiectele sunt peste tot, trebuie doar să mergi să le culegi”. Multă dreptate avea domnul respectiv. Îmbrățișez total cuvintele dumnealui și chiar le pun în aplicare. De data acesta am trecut prin eleganta piață centrală a orașului, unde înfloresc magnoliile de curând plantate. Pe una din băncile din piață ședeau și vorbeau doi băieți de vreo 14, cel mult 15 ani.Read more…

Doctorul Jakubovici

Pavel, un bărbat înalt de 70 de ani, cu greu putea să-și întindă picioarele în pat. Era programat pentru o prostatectomie din cauza unui adenom de prostată. L-am văzut pe secția de urologie pentru vizita preoperatorie. M-am prezentat, după care i-am făcut anamneza și l-am examinat. – După cum vezi, domnule doctor, e prima dată când voi avea o intervenție chirurgicală și sunt sănătos tun. Spune-mi, cine va fi chirurgul meu? – Nu știu, i-am spus, dar toți chirurgii de aici sunt buni și au multă experiență. – Am auzit că este un urolog pe nume Jakubovici, spuse Pavel. Pe el nu-l vreau! – Doctorul Jakubovici e unul dintre cei mai experimentați în operațiile de prostată, i-am spus. De ce nu dorești ca să te opereze el? – Pe vremuri am fost ofițer în armata sovietică. Superiorul meu se numea Jakubovici. Nu m-am înțeles deloc cu el.Read more…

Despre Holocaust, altfel

Am aflat despre cele pe care vreau să vi le povestesc aici din spusele unora care au trăit aceste întâmplări. Din păcate, mi-au povestit târziu, iar atunci cand au trăit cele întâmplate, erau copii destul de mici si nu au reținut numele unora din cei implicați.

In vara anului 1941, mareșalul Antonescu a dat ordinul de “curățare a terenului”, altă denumire pentru ”solutia finala”. In jurul datei de 16 iulie ordinul de curățare a terenului s-a dat la Roman, Fălticeni, Galați .Prima măsură ce trebuia să fie dusă la îndeplinire a fost “exterminarea pe loc a tuturor evreilor aflați pe teritoriul rural; închiderea în ghetouri a evreilor de pe teritoriul urban”. Incă inainte de această dată, populația din sate incepuse sa se agite deoarece se pregăteau acțiuni de aceasta factura.Read more…