Era în anii nouăzeci ai veacului trecut, când încă republicile sovietice socialiste nici nu-și desăvârșiseră împrăștierea de sub marele URSS, când lucram ca translatoare la un ONG britanic, (CCF – Christian Children’s Fund, cu sediul la Londra și cu birouri în mai multe țări foste comuniste) cu activitate în domeniul protecției copiilor abandonați. Organizația avea colaborări și cu Rusia, mai exact cu Sankt Petersburg. Una din colegele mele, Mariana, asistentă socială, trebuia să participe la o conferință internațională taman la Sankt Petersburg și se afla în plin proces de căutare a căilor de a ajunge acolo. Mariana se tot frământa, o vedeam cu harta Europei sucită și învârtită, până când într-o zi, puțin mai libere, ne așezăm pentru o jumătate de oră la o cafea. Și atunci Mariana îmi dezvăluie enigma care o frământa: nu găsea pe hartă niciun oraș cu numele Sankt Petersburg! În toate căutările ei privitoare la avioane și legături de tren, găsea numai… Leningrad! Era pe vremea când Google încă nu exista, iar Internetul era folosit numai de armata americană. Noi abia aveam niște amărâte de modeme care ne ajutau să comunicăm prin e-mail, o chestie destul de avangardistă de altfel. Sunt genul de om care nu rezistă la posibilitatea de a face o glumă, așa că i-am spus Marianei: ”Ia-ți liniștită bilete pentru Leningrad că ajungi la Sankt Petersburg!”Douăzeci de ani mai târziu ajung și eu la Leningrad, într-o lună iulie cu nopți luminoase până spre trei dimineața. Aș vrea să vă pot face să simțiți senzația nopților albe, când crezi că amurgul nu vrea să te părăsească, dar simt că anumite trăiri nu pot fi împărtășite cu adevărat, ci trebuie verificate la fața locului. E uluitor cum te învăluie calmul nopții albe.Read more…
O noapte la Istanbul
Tel Aviv – Cluj cu Turkish Airlines din păcate nu era o cursă directă, avea o escală de două ore la Istanbul. „Nu e o tragedie” mi-am zis. „Aerogara de la Istanbul e una dintre cele mai frumoase din Europa, cu multe restaurante, cofetării și magazine cu marfă specific turcească. Beau o cafea și-am plecat spre orașul meu natal.” Nu a fost să fie așa. Avionul spre Cluj avea o întârziere de șase ore! Era ora unu noaptea, nu aveam posibilitatea să trag o raită prin oraș, nici la hotelul din aeroport nu mai erau locuri. După două cafele și niscaiva knafe, mi-am căutat un loc mai comod în așteptarea zborului meu – oricum poarta de plecare a avionului se anunța doar cu o oră înainte de decolare. Am găsit un loc confortabil într-un fotoliu, alături de care era și o canapea circulară compusă din mai multe piese, ocupate din păcate de cei care sosiseră înaintea mea în aeroport. M-am așezat și mi-am scos cartea, cu intenția de-a-mi omorî timpul citind. Citeam o carte interesantă de Daniel Silva, bine cunoscut pentru romanele lui de spionaj. A acțiunea se petrecea în parte în aeroporturi, cu alte cuvinte era cartea potrivită pentru locul potrivit. Mi-am pus ochelarii, am deschis cartea, dar înainte de a începe, am aruncat o privire spre oamenii din jur.Read more…
De ce crește vertiginos nivelul oceanelor
În zilele noastre nici cei mai îndărătnici oponenți ai încălzirii globale nu mai pot nega că nivelul oceanelor crește vertiginos. Între 1993 – 2023, nivelul mediu al oceanelor a crescut cu peste un metru, un nou record! Viteza de creștere anuală a nivelului oceanelor mai mult decât s-a dublat între anii 2006 – 2015 (de la o medie de 1,4 mm pe an în secolul XX la 3,6 mm pe an). Nu pare mult, dar frecvența inundațiilor produse de maree înalte a crescut de 3 – 9 ori în ultimii 50 de ani. Iar de-a lungul coastelor Statelor Unite, nivelul mării ar putea crește cu 2,2 metri până în 2100 și 3,9 metri până în 2150. Sunt “șanse” ca nepoții și strănepoții noștri să apuce acele vremuri groaznice, dacă până atunci nu va izbucni un război mondial atomic, sau mai optimist vorbind, statele lumii nu vor face tot posibilul să încetinească ritmul încălzirii globale.Read more…
Prima oară în Africa, în interes de serviciu
Abidjan se întindea pe o suprafață mare: un centru cu clădiri coloniale bine întreținute, înconjurat de o mare de sărăcie. Nu departe de centru, o șosea asfaltată mergea câteva sute de metri și apoi dispărea printre dune nesfârșite de nisip; o plăcuță proclama: „Această șosea este un dar din partea poporului Cehoslovaciei.” Mai încolo, rămășițele unei fabrici de încălțăminte indicau o origine similară — cadouri dintr-o țară socialistă soră. Mi-au venit în minte memoriile lui Paul Théroux despre proasta gestionare a ajutorului dat Africii după independență. Străzile principale erau pline mai ales de rezidenți francezi și de oameni de afaceri aflați în vizită; fete tinere în pantaloni scurți mergeau pe motociclete cu nonșalanță franțuzească. Oamenii își făceau somnul de după-amiază pe trotuare sau pe petice de iarbă. În copaci ciorchini de lilieci atârnau cu capul în jos, adăugând culoare peisajului. Și apoi era Hotel Ivoire, o clădire modernă cu mai multe etaje, cu un hol imens care găzduia magazine-boutique și, în centru, un patinoar, o prezență ciudată într-un climat tropical. Acolo, și nu-mi amintesc prea bine cum, l-am întâlnit pe cel mai interesant om din oraș. Josh era un israelian care crescuse în România și emigrase curând după terminarea serviciului militar, în anii ’60. La Abidjan era antreprenor în instalarea și întreținerea aparatelor de aer condiționat. Ne-am împrietenit imediat și, la insistențele lui, în aceeași zi m-am mutat în apartamentul pe care îl împărțea cu prietena lui franțuzoaică.Read more…
Tiberiu Roth : CE AU MAI FĂCUT MOGULII?
Am făcut o călătorie în India de Anul Nou. Un tur organizat,pentru vizitarea celebrului ”triunghi de aur”, adică orașele Delhi (Old și New!), Agra și Jaipur. Monumentele fără egal ale Imperiului Mogul. Impresionant ! Îţi taie răsuflarea ! Între cele trei orașeRead more…
Ghetoul din Veneţia: o jumătate de mileniu de istorie
În ziua de 29 martie a anului 1516, Senatul Veneţiei decreta: “Evreii vor locui împreună într-o zonă izolată, supravegheată de oamenii municipalităţii.”Pe tronul dogelui şedea în respectiva perioadă Leonardo Loredan, cel care fusese încoronat în primul an al secolului, funcţie pe care a ocupat-o până la moartea sa, survenită în vara lui 1521. Şi astfel, din ordinul ilustrului domnitor s-a născut primul ghetou evreiesc pe Peninsula Italică.Read more…
O călătorie într-o țară care nu mai există: Iugoslavia în vara anului 1969
Au trecut cinci ani de când părinții mei au depus cererea de a emigra în Australia și era imposibil de știut dacă va fi vreodată aprobată. Ne-am obișnuit cu așteptarea: spiritele noastre erau deja departe, doar trupurile mai lâncezeau. Timpul picura monoton, fără a aduce cu sine mari schimbări. Tata lucra mai departe la farmacie, mama în laboratorul spitalului, iar eu mergeam la Liceul Nr. 3. Efectul cel mai vizibil al cererii noastre de emigrare din 1964 a fost că nu am mai primit apartamentul de bloc cu încălzire centrală, ci doar locuința cu o singură cameră în care stătea o pereche mai în vârstă. Fiind „cetățeni de nădejde”, li s-a dat lor locuința de bloc, iar noi am fost repartizați în locuința părăsită de ei. În plus am luat ore particulare de engleză și am făcut progrese frumoase. Libertatea noastră de mișcare, limitată ce-i drept, nu a fost însă afectată. În acești ani am făcut câteva călătorii în țările vecine. După ce excursia noastră din 1968, din munții Tatra din Slovacia, a fost întreruptă de o invazie străină, așa cum am mai povestit (https://baabel.ro/2017/10/incolo-si-inapoi-aventurile-noastre-din-cehoslovacia-august-1968/), tatăl meu a depus cerere pentru o călătorie în Iugoslavia în vara următoare. În primăvara anului 1969, tata a fost somat să se prezinte la miliție și spre surprinderea lui a fost informat că autoritățile au binevoit să aprobe ambele cereri: nu numai vacanța la marea Adriatică ci și emigrarea în Australia. Read more…
Note de călătorie – de îndată după căderea Cortinei de Fier (I)
unt plecat din țară din 1965 şi recunosc că nu am avut curajul să călătoresc în țările aflate sub jugul comunist decât după căderea zidului din Germania și după Revoluția de Catifea din Cehoslovacia. Ca fost redactor în Secția Centrală de Știri (CNR) a postului de radio Europa Liberă în Berlinul de Vest și la München, mă temeam că aș mai putea avea necazuri și complicații. De fapt fusesem deja de două ori în China, dar nu știu de ce, consideram China ca o “altă mâncare de pește”. De aceea, pregătind voiajul anual în Europa din primăvara lui 1990, la părinții soției, în Germania și Austria, (erau divorțați), ne-am hotărât să adăugăm o săptamână în Cehoslovacia, o țară pe care demult doream să o vizitez, dar nu avusesem ocazia. Soția fusese acolo ca studentă din Berlin.Cu luni înainte am pregătit voiajul cu toate amănuntele, ca să nu am surprize pe drum și totuși surprizele m-au urmărit chiar din prima zi.Read more…
Safari în Tanzania (II). Arheologie și Triburi
Deși se află în preajma craterului Ngorongoro și a rezervației Serengeti, descriu acest loc în mod separat, luând în considerare importanța lui arheologică. Se consideră că aici a trăit cea mai veche specie umană, Homo habilis. În anii 1950 englezii Mary și Louis Leakey au făcut aici săpături extensive, studiind evoluția umanității la începuturile ei. În apropierea săpăturilor au înființat un muzeu. În afară de amănunte despre cultura Maasai, muzeul expune fosile originale sau reproduse. Muzeul prezintă și urmele fosilizate (reproduse în ghips) lăsate în urmă cu 3.6 milioane de ani de picioarele a 70 de australopiteci, strămoșii oamenilor de azi. În muzeu era și o hartă pe care se putea vedea traseul urmat de migrația oamenilor preistorici din Africa, prin strâmtoarea Behring până pe continentul American. Nomazii din tribul Hadzabe (Hadza) ni s-au părut cei mai “puri”dintre băștinași. Aceasta este una dintre cele mai vechi populații africane, care nu seamănă genetic cu alte triburi. Din păcate au fost decimați de boli și în 2014, când i-am vizitat noi, mai rămăseseră doar vreo 1500.Read more…
Portocale, pisici și un elefant verde
Acum că stau și mă uit pe geam și afară plouă, grădina aia mi se pare îndepărtată, dacă nu de-a dreptul ireală. Grădina aia umbroasă, cu gard vopsit în verde și cu portocale căzute pe jos. Pe care m-aș fi repezit să le culeg și să le mănânc cu nesaț. Copilăria în care am jinduit după portocale și banane pare că n-o să mă părăsească niciodată. În curând la piață o să găsesc portocale. Dar nu vor fi la fel de ademenitoare ca cele trei căzute pe jos într-o grădină moleșită de căldură din Dubrovnik. Și oricât o să caut, n-o să găsesc nici aroma celor două caise culese de la margine de șosea. Pline de praf, aproape strivite, dar calde, moi și atât de aromate. Acolo, pe șoseaua aia îngustă unde ne opriserăm ca să căutăm curba perfectă a unui deal. Și să ne odihnim pe rotocoalele mari de paie ieșite din batoză.Read more…
La drum de (în) mână cu Waze
Nu conduc maşina din o mie de motive. În primul rând pentru că nu am carnet de conducere. Nu mi-am dorit neapărat să-mi dau examenul de şofer, dar nici nu am refuzat categoric, până când o întâmplare mi-a confirmat faptul că nu eram potrivită deloc pentru a sta la volan. Tocmai ieşeam pe poarta Institutului Politehnic (unde eram tânăr cadru didactic) când am zărit-o pe colega mea de clasă C. la volanul unei Dacii 1300 albe, nou-nouţe. Am salutat-o plină de voioşie strigând: „Servus, C!” şi i-am făcut cu mâna. Ea, la fel de bucuroasă de revedere ca şi mine, şi-a ridicat mâinile de pe volan, mi-a făcut semn şi răspuns „Servus, Iuli!”. În secunda următoare Dacia ei nou-nouţă s-a izbit de autoturismul de faţă. Ciocnirea s-a soldat doar cu deformarea barelor de protecţie, dar colega mea a ieşit din maşină disperată, strigând ”Auleo, mă omoară bărbatu-meu!”. Eu, autoarea morală a carambolului, mi-am dat seama că aş fi procedat exact ca ea şi am decis că nu merită să risc o crimă în familie. Oricum, la vremea aceea nu aveam maşină. În momentul în care soţul meu s-a aşezat la volan şi eu pe scaunul din dreapta, mi-am asumat rolul din „copilot”, semnalându-i fără încetare tot ce mişca pe drum: Vezi că vine o maşină din dreapta! Uite că ăla vrea să ne depăşească! Nu te apropia atât de mult de cel din faţa ta. Uite un biciclist! Vine o curbă dublă periculoasă! Mi-am jucat conştiincios rolul de „navigator-avertizor”, până într-o seară când, la un pahar de coniac, bărbatul meu mi-a spus un următorul banc:Read more…
Sokndal – O “insulă” pro-Israel în Norvegia
În 1995, când am vizitat-o pentru prima oară, Norvegia mi-a apărut ca țara cu cel mai splendid peisaj din lume: o combinaţie perfectă de lacuri, munți, fiorduri, cascade și ghețari. Această părere mi-a rămas imprimată în minte și astăzi, chiar după ce am vizitat numeroase țări de pe mapamond. Oamenii erau primitori. Încă nu aveau obsesia de a face dreptate în Orientul Mujlociu… Interesant cum popoare și mai ales guverne își schimbă atitudinea față de evrei și mai ales față de Israel. Un exemplu elocvent este Norvegia. La începutul celui de-al Doilea Război Mondial, Norvegia a fost neutră, dar după ocupația germană, țara a fost condusă de nazistul norvegian Vidkun Abraham Lauritz Jonssøn Quisling. Din populația evreiască din Norvegia, cam două treimi s-au refugiat în Suedia neutră, iar cei 795 care au rămas au fost deportați la Auschwiz și dintre ei numai 25 au supraviețuit. 45 de norvegieni au primit titlul de “Drept între popoare” pentru salvarea unor evrei și 7 au fost onorați de către Yad Vashem pentru salvarea a 12 copii ajutându-i să treacă hotarul în Suedia neutră. În general, populația era împotriva regimului nazist. În epoca modernă, Norvegia a adoptat și continuă să adopte o politică multiculturală și de diversitate. Aceasta a dus la o creștere de-a dreptul fenomenală a numărului de musulmani din țară, de la 1.000 în 1980 la 182.000 în 2020. Mainstreamul politic al Norvegiei respinge antisemitismul și totuși școlile, media, lumea artistică și sistemul judiciar sunt puternic influențate de extremiștii antisemiți norvegieniRead more…
Terra cognita (incomplet, după cum se va vedea)
La întrebarea: „Cunoști acest petec de țară?” răspunsul meu este: „Îl cunosc, dar nu aprofundat”, cu toate că în ultimii 23 ani l-am vizitat de zeci de ori, cunosc acolo o mulțime de lume, am fost în colțuri îndepărtate, locuite și nelocuite și – on top of everything – vorbesc perfect limba locului. Am și scris nu o dată despre acele locuri. Da, este Republica Moldova, doar că eu mă încăpățânez s-o numesc Basarabia. Dar s-o luăm de la început. La Galați nu am fost niciodată. Știam că e pe Dunăre, că are (adică avea!) un imens combinat siderurgic și… cam atât. Dar spre sfârșitul anilor 1990 (de unde puteam eu să știu?!) la Galați a luat ființă o facultate de medicină ca parte integrantă a Universității ”Dunărea de Jos”. Corpul profesoral pare să fie nu numai pus la punct din punct de vedere al învățământului modern, dar în urmă cu an a inițiat un congres de anestezie și terapie intensivă, iar anul acesta, la cea de a doua ediție, am participat ca lector. Deci, am plecat cu avionul la București, apoi cu mașina la Galați și am petrecut patru zile pline pe malul Dunării. Dar asta a fost doar primul popas, pentru că ”spionii” au dat de veste celor de dincolo de Prut, iar ei au decis să profite de ocazie (pe mine nu prea m-au întrebat!) și, a doua zi după terminarea congresului, la ora 11.30, o mașină cu șofer m-a luat de la hotel direct la Chișinău, 235 kilometri. Read more…
Zâmbete din vremea sovietelor…
Exponatele pavilioanelor industriale, mult în urma momentului actual, semănau mai curând cu modelele evacuate din halele de producţie – spre a fi înlocuite cu echipamente moderne importate din Europa de vest…
În apropiere era plasată şi renumita statuie “Colhoznica şi muncitorul”, cu cele două personaje aratand spre cer secera şi ciocanul, statuie care apărea pe vremuri pe genericul tuturor filmelor realizate în sudiourile cinematografice Mosfilm. Monumentul mi-a readus în memorie eroii filmelor sovietice din anii adolescenţei, începând cu Vladimir Drujnicov în “Balada Siberiei”, Bodnarciuc în “Soarta unui om” şi pe Tatiana Samoilova în “Zboară Cocorii”…Read more…
Pe urmele lui Magellan
Călătoria noastră pe ”uriașa” Prințesă Emerald, cu încă 3058 de turiști (plus noi zece:) din 40 de țări la care se adăugau cei 1300 de membri ai echipajului recrutat din 70 de țări, a început de la Buenos Aires în ziua de 1 martie, un bun prilej de a fi fost oferit doamnelor din echipa noastră drept atenție ”pe post” de Mărțișor:). În clasamentul oficial al țărilor din care călătorii erau originari, România era reprezentată doar de 6 persoane ( două cupluri din echipa noastră călătoreau cu pașapoartele altor țări, deși născuți în România) ocupând ”onorabilul” penultim loc. Nu era o surpriză prea mare:) Traseul ”cruise”-ului nostru era destul de asemănător cu drumul parcurs de flota lui Magellan cu 500 de ani în urmă. Prima oprire pe coasta argentiniană după un popas la Montevideo – capitala Uruguay-ului – a fost la Puerto Madryn un loc de care să fiu sincer nu mai auzisem pînă la pregătirea croazierei noastre.Read more…
Un compendiu japonez despre putere
Japonia este a treia cea mai mare economie a lumii după un indicator sintetic anume Produsul Intern Brut (PIB) și al cincilea mare exportator dar cu siguranță (chiar dacă nu este menționat în statisticile mondiale) Japonia ocupă primul loc la frumusețea și permanența zâmbetelor, pe care japonezii le poartă fără ostentație pe fețele lor… zise galbene. Am avut prilejul să mă bucur de seninătate zâmbetelor japoneze care însoțește ireversibil politețea lor proverbială dar mai ales profundă. Și la noi se (mai) obișnuiește ca după ce te înghiontește careva la o ”coadă” sau pur și simplu la o îmbulzeală să mai zică ”scuzați”, uneori chiar ”pardon” (deh..educația!).Dar japonezii nu se scuză…ei nu te înghesuie ! După cum în Japonia nu sunt coșuri de gunoi prin orașele super aglomerate dar super curate căci nimeni nu aruncă nimic pe jos!!! O fi asta datorită educației (nu a ministrului, ci a tradiției) sau modului de atribuire a puterii în statul japonez? Iată un subiect de reflecție. În cursul călătoriei de neuitat pe care am reușit s-o facem în Marea Chinei de Est am acostat de două ori în Japonia. Read more…
Trăim din amintiri
COVID-19 ne periclitează nu numai sănătatea fizică, dar și pe cea mintală. Ne izolează de cei dragi, de prieteni, de colegi și ne lipsește de plăcerea de a merge la spectacole. Nu mâncăm la restaurante și nu avem acces la sala de sport, ca să ardem caloriile pe care le-am fi acumulat la restaurante. Norocul nostru este că îi avem aproape pe mama mea, pe copii și pe nepoți. În plus trăim din amintiri, în special din amintirile excursiilor interesante făcute înainte de corona, cam de 2-3 ori pe an. Cea din decembrie 2019 la Budapesta a devenit memorabilă, fiind ultima la care am participat, dar sperăm că nu și ultima din viața noastră! Aș vrea să vă povestesc despre acele locuri, persoane și evenimente care ni s-au părut deosebite. Deși în principiu sunt un ateu universalist și poate mai cred în utopia păcii între popoare, mă simt profund atașat de poporul evreu de care aparțin. Acest atașament nu se datorează spălăturii de creier religioase, nici antisemitismului, pe care aproape că nu l-am simțit în România. Pur și simplu știam că sunt evreu, eram împăcat cu originea mea și sunt mândru să aparțin acestui popor. Ca urmare, în majoritatea excursiilor noastre căutam sinagogi sau oricare alte mărturii ale prezenței evreilor în acele locuri. Nu voi scrie numai despre Holocaust, deși toți cei care au salvat evrei, periclitându-și propria viață sau carieră politică, merită din plin să fie onorați.Read more…
Singapore – stat miracol
Volens-nolens, va trebui să fac apologia unui regim politic autocratic și a unui semidictator pe nume Lee Kuan Yew, care în decurs de trei decenii a făcut dintr-un port provincial asiatic un stat miracol, puternic și foarte avansat din punct de vedere economico-financiar, ba chiar social. Singapore a demonstrat că trecutul colonial nu poate fi considerat o piedică eternă a dezvoltării unei țări și nici multietnicitatea sau multiconfesionalitatea nu reprezintă greutăți și frâne în calea prosperității și propășirii unui stat, când acesta este condus eficient, rațional, fără ideologie și cu mână de fier. Voi prezenta succint câteva date esențiale despre această insulă miraculoasă. Denumirea statului provine din limba sanscrită, în care „simha” înseamnă leu și „pura” oraș. În „Orașul leilor” cu o suprafață de doar 704 km2, trăiesc la ora actuală aproximativ 4,5 milioane de locuitori, cu o densitate cumplită de 6.389 locuitori pe km2. Oficial este o republică parlamentară condusă de un președinte simbolic, cu patru limbi oficiale: malaieza, chineza, tamila și engleza.Read more…
Cu trenul la Ierusalim
Când am venit în Israel, în 1972, eram obișnuită că dintr-un oraș în altul se călătorește cu trenul. Aici se mergea cu precădere pe șosele, ori cu autobuzul, ori cu mașina proprie – cine avea. Rețeaua de căi ferate era puțin dezvoltată, trenurile, câte erau, mergeau încet, gările erau greu accesibile. Și poate că linia Tel Aviv – Ierusalim era cea mai nepractică dintre toate. Și totuși am mers și eu cu trenul. În prima mea iarnă la Ierusalim a nins copios și drumurile s-au închis. Cum să ajung în weekend acasă, la părinți? Nu mai funcționa decât trenul, nu era nici măcar un autobuz până la gară. Am luat-o pe jos, prin zăpadă, de pe Muntele Scopus până la gara veche, vreo 5 km. La gară era o nebunie. Cred că în ziua aceea societatea de căi ferate și-a acoperit pierderile din ultimele șase luni… A fost o aventură, dar am reușit! Poate că nici nu e de mirare că trenul de la Tel Aviv la Ierusalim făcea aproape două ore, pentru că era ultimul răcnet al tehnicii… din 1892 – de atunci nici guvernul britanic mandatar, nici cel israelian nu au făcut suficiente investiții ca să-l modernizeze.Read more…
Un ceai cald și o poveste de aventuri
Nu pot să-mi închipui ceva mai potrivit pentru o seară rece de februarie. Și atunci de ce să nu povestim despre ceai? Promit că va veni și rândul aventurilor. Ceaiul se cunoaște în China de peste două milenii, se poate spune că este băutura națională a chinezilor. Primii care l-au adus în Europa au fost olandezii și el s-a răspândit destul de repede în diferite părți ale lumii – și nu numai în țările cu climă rece ca Anglia sau Rusia, ci și în Turcia și în țările arabe (unde este aromatizat cu frunze de salvie sau de mentă). Rusia își aducea ceaiul cu caravanele, în timp ce Anglia a dezvoltat un intens comerț maritim cu China. Englezii beau ceai cu multă plăcere, fiscul percepea taxe care umpleau vistieria statului și proprietarii de corăbii se îmbogățeau – deci totul era perfect. Sau aproape perfect… Doar că în schimbul ceaiului, China nu accepta mărfuri, ci numai argint și Anglia nu avea atâta argint. Englezii au încercat să vândă chinezilor opiu din India (aflată în stăpânirea lor) – un demers total lipsit de etică. Mulți chinezi au devenit dependenți și încercarea a dus la cele două Războaie ale Opiului. Hotărât lucru, nu era soluția optimă. Tufa din ale cărei frunze se prepară ceaiul este originară din Myanmar, cam la mijloc între China și India. Ea creștea și în India, dar numai soiuri inferioare și, mai ales, lipseau aromele sofisticate, obținute prin metode de prelucrare dezvoltate de chinezi de secole, dar ținute strict secret. Dacă cineva ar putea să „șterpelească” semințe sau chiar răsaduri și să descopere modul de prelucrare al ceaiului, englezii ar putea produce ceai mult mai ieftin în India. Read more…



















