În ”clasamentul” celor mai inovative țări din lume, Israel și Irlanda sunt evaluate în anul 2015 printre primele zece. Marile companii (așa zisele ”multinaționale” denigrate în mod păgubos de o parte a mediei și a politicienilor din România) au investit în Irlanda ca și în Israel, atrași, în primul rând, de calitatea și calificarea forței de muncă, dar și de mediul prietenos față de afaceri, de fiscalitate moderată. Mari companii ca Intel, Dell,Microsoft (în actualitatea românească cunoscut in perioada recentă, mai ales prin scandaluri, corupție și trafic de influență:) și altele au investit în filiale importante în ambele țări (desigur și în multe altele) atât în fabricarea de componente sau asamblare cât și în cercetare – dezvoltare. De ce totuși cele două țări nu pot fi considerate prietene?Read more…
În primăvara aceasta am avut ocazia să vizitez nu numai Praga, ci să fac și un mic tur prin provincie. Printre altele am ajuns la Kolín (cunoscut și pe numele german de Köln an der Elbe), un orășel medieval aflat cam la o oră de drum de Praga. De la început numele mi-a sunat cunoscut, dar motivul l-am înțeles abia când am ajuns în centrul oașului: biserica gotică, foarte impozantă, o cunoaște fiecare filatelist interesat de timbrele fostei Cehoslovacii. Adevărul este că realitatea depășește cu cu mult vechiul timbru, care abia acum mi-am dat seama că mai e și întors pe dos! Nu oricine are înaă norocul să primească un ghid local și să vadă lucrurile mai puțin cunoscute. Așa am ajus la sinagoga din Kolín. Cu toate că e mult mai modestă decât Biserica Sf. Bartolomeu, și ca multe alte sinagogi, e ascunsă într-o curte, mi s-a părut nu mai puțin impresionantă. Documente păstrate în arhiva orașului menționează că primii evrei s-au stabilit aici încă înainte de anul 1400, comunitatea fiind una dintre cele mai importante după cea din capitală, iar în 1512 exista deja în oraș o sinagogă „veche”. Dar în urma holocaustului, din comunitatea înfloritoare de odinioară au rămas abia vreo două sute de suflete.Read more…
De mult mă gândeam să scriu despre orașul Cernăuți, care în copilărie mi se părea „cel mai mare și cel mai frumos”. Aveam acolo multe rude pe care le vizitam cu părinții, acolo s-a operat bunica (fără succes) de cataractă, acolo era vestitul pediatru, Wiesenthal – ulterior cunoscut și în București – la care a plecat mama cu sora mea pentru o urticarie rebelă, acolo speram să studiez istorie când va veni timpul. Dar nu a fost să fie! Ultima dată am fost la Cernăuți în 30 aprilie 1944, acum 75 de ani, o viață de om! Atunci mă întorceam, pe jos, din Transnistria. Nu numai eu credeam că e cel mai mare și mai frumos oraș din lume. Cei din jurul meu ziceau: „O, dacă am sta la Cernăuți! Acolo sunt oameni culți și învățați, acolo e bine să trăiești. Seamănă cu Viena. Ce m-a îndemnat să scriu acum despre Cernăuți? Un articol apărut recent într-o revistă fraceză (Presse Nouvelle) cu titlul Des poètes juifs de langue allemande, témoins d’une capitale disparue, Czernowitz m-a făcut să împărtășesc, cititorilor revistei Baabel ce a fost altădată acest oraș. Pe internet se găsesc foarte multe date geografice, istorice, sociale și culturale, etc. despre viața zbuciumată a orașului ctitorit de Alexandru cel Bun în 1408. Aleg totuși din datele de pe internet unele cifre semnificative. Recesământul din 1930 a arătat că din cele peste 140.000 de suflete din municipiul Cernăuți, 42.592 erau evrei și din această cifră se vede cât a fost el de important pentru această etnie. În zilele noastre Cernăuți este un oraș ucrainean. Ultimul recensământ, cel din 2013, arată o creștere semnificativă, aproape o dublare a populației, dar numai 1308 persoane s-au declarat evrei. Read more…
Vremea rece, umedă și cenușie de noiembrie elvetică ne-ar fi pus oricum în căutarea unui refugiu mai cald. Dar al doilea val al pandemiei de Covid19 care bântuie pe la noi a fost un motiv în plus să fugim din patria noastră de pe versantul nordic al Alpilor. De sărbători ne-am fi dorit să facem o vizită la fiica și nepoții din Israel. Dar în zilele noastre, vizitele unor turiști din țări „dubioase”, ca de exemplu Elveția, sunt foarte rău văzute acolo – cu alte cuvinte ele sunt total blocate. Reflexul de a evada, care după milenii de persecuție a devenit o trăsătură esențială a tribului nostru, s-a manifestat în cazul meu printr-un alarmism cu totul exagerat, suflându-mi la ureche: „Lasă-ți cortul și caută-ți un loc sigur, la adăpost de virus! Ajuns acolo, instalează-te într-un hotel de cinci stele, all-inclusive dacă se poate, și așteaptă să treacă urgia.” Știu din experiență că trebuie să ai încredere în ceea ce îți spune intuiția, la urma urmei ea a salvat pe mulți dintre venerabilii mei strămoși când erau la ananghie – cea mai bună dovadă este însuși faptul că exist. Ei s-au descurcat chiar fără Internet, nu ca mine. Așa că am profitat de ocazie să caut un locșor ferit, unde să-mi pierd urma pentru o vreme. Alegerea destinației nu a fost prea dificilă, din simplul motiv că aproape toate țările lumii au statistici de Covid mai bune decât Elveția și prin urmare nu te lasă să intri. Dar sunt și câteva excepții, cum ar fi Antarctica, Maldivele, Egiptul și Emiratele Arabe Unite…Read more…
Când am auzit prima oară dangătul clopotelor din Omiš mi-am amintit de o întâmplare petrecută cu mulţi ani în urmă. Cineva l-a întrebat pe fiul meu, care pe atunci avea vreo cinci-şase ani, ce voia să se facă atunci când va fi mare. „Clopotar” a răspuns acesta uimindu-ne pe toţi, deopotrivă. „De ce tocmai clopotar?” „Pentru că-mi place foarte mult cum sună clopotele”, a fost explicaţia băieţelului care peste ani avea să absolve muzicologia. Dangătul clopotelor din Omiš, reverberate de stâncile la poalele cărora este pitit orăşelul, m-a fermecat din seara în care am sosit şi până în dimineaţa plecării către casă. Clopotele băteau în zori, la amiază şi seara, iar în zilele de duminică de mai multe ori, chiar şi târziu. Începea clopotul uneia dintre biserici (după o ordine pe care nu am putut s-o descifrez) şi i se alăturau, pe rând, clopotele celorlalte patru, într-un canon încântător. În fiecare zi pe care am petrecut-o în pitorescul orăşel croat – aşezat pe o palmă de loc, străbătută de râul Cetina şi încadrată între stâncile maiestuoase şi de ţărmul nisipos al Mării Mediterane – ciuleam urechile pentru a intui dangătul clopotelor, încă înainte de a începe….Read more…
Dedic acest articol tuturor cititorilor care au nevoie de puțină relaxare și evadare din perioada stresantă pe care o trăim. Sper că exemplele mele vă for face să zâmbiți, dar uneori veți fi și agasați de prostia omenească. Despre acest subiect am mai publicat un articol la Baabel. Aforismul publish or perish reflectă presiunea exercitată asupra medicilor și a altor profesioniști de înaltă calificare de a cerceta și de a publica cât mai multe articole, ca o condiție pentru a progresa în cariera academică, devenind conferențiari, profesori universitari, academicieni, etc. Chiar dacă au multe publicații, foarte puțini reușesc să revoluționeze cu adevărat științele sau medicina. Unii cercetători eminenți primesc premiul Nobel pentru contribuții extraordinare în fiziologie / medicină, fizică, științe economice, chimie și literatură. Premiile se acordă anual în 10 decembrie, în Suedia; premiul pentru pace se acordă în Norvegia. Cu câteva zile înainte se acordă premiile Ig Nobel. (Conform dexonline.ro, “ignobil” este exact opusul lui “nobil”, adică infam, josnic, mizerabil, mișel, mârșav, ticălos – și încă câteva…) E clar că premiul este o parodie. La prima vedere pare ridicol, dar uneori te și pune pe gânduri. Marc Abrahams, editor și unul dintre întemeietorii jurnalului Annals of Improbable Research (Jurnalul cercetărilor improbabile), a creat acest premiu în 1991. El se acorda la Universitatea Harvard, dar în urma pandemiei, începând de la ediția 2020, ceremonia are loc online.Read more…
Într-unul din primele articole pe care le-am pregătit pentru revista Baabel am scris pe larg despre ouăle Fabergé, incredibilele obiecte de artă imaginate și realizate, acum peste un veac, de bijutierul magician din Sankt Petersburg pentru împăratul Rusiei. Vorbeam în acel articol despre nevoia omului de frumusețe alăturată nevoii lui de poveste. Ouăle-bijuterii întruchipează perfect aceste două nevoi, de aceea le-am și denumit fermecate, pentru că în poveștile copilăriei, obiectele pot primi puteri vrăjite asigurându-se de farmec etern. Reiau acum ideea nevoii organice a omului pentru frumusețe, împletită cu nevoia de poveste. Le-am regăsit pe amândouă în locul despre care vreau să vorbesc aici. Acum două toamne am ajuns în alt loc fermecat, la Wattens, un orășel de vreo 7000 de locuitori din Alpii Austriei, unde există din anul 1895 fabrica de cristale Swarovski. Când ne-am plănuit călătoria, fiul meu și cu mine am verificat pe hărți trasee alternative în funcție de ceea ce ne doream să vedem. În Austria eu voiam neapărat să ajung la Salzburg, măcar pentru câteva ore, ca să văd unde s-a născut și unde s-a preumblat prin grădini idolul meu Mozart – amintirea mea s-a și materializat într-un articol găzduit tot de Baabel. Am fost de multe ori la Viena și adesea am intrat în superbul magazin Swarovski, de unde mi-am cumpărat diverse mici zorzoane. Magazinul te făcea să crezi că intri tu însuți într-un cristal. Vizitele mele se legau de povestea unor strasuri (nume inițial al cristalelor) ale bunicii mele Magda, un șirag care îi fusese foarte drag și care îi punea perfect în valoare rochia de mătase verde pe care o purta de obicei în Ajun de Crăciun. Războiul a risipit șiragul strălucitor, la fel cum a risipit vieți și destine, dar Magda îl evoca adesea pe vremea când devenisem adolescentă și ea îmi povestea despre timpuri trecute. În memoria ei mi-am dorit să văd locul de producție al cristalelor fermecate.Read more…
Estorilul este faimos și pentru că la mijlocul secolului al XX –lea a fostul locul de refugiu (exil) al mai multor capete încoronate sau șefi de stat, mai ales europeni. Amintim printre aceștia pe: regele Umberto al II –lea al Italiei, regele Carol al II – lea al României, moștenitorul tronului Spaniei, infantul Juan de Bourbon (tatăl regelui Juan Carlos al Spaniei ), regentul Miklos Horthy al Ungariei, dar și fostul președinte cubanez generalul Batista, chiar și fostul șef de stat portughez Antonio Salazar, care avea aici o vilă. Pe drept cuvânt se pune întrebarea ce anume a determinat această afluență de personalități la Estoril?Read more…
Tot aici, în paginile virtuale ale revistei Baabel, scriam cu câteva săptămâni în urmă despre amintirile mele de la școala de vară pe care am trecut-o cu bine la Universitatea Berkeley, în California. În final menționam o altă școală, dintr-o altă vară! Iată-mă poposind acolo cu amintiri la fel de frumoase!
Este vorba despre vara anului 1996 în campusul Universității Harvard. Atunci am participat la cursul dedicat ”Economiei Mediului și Analizelor Politice, conturi verzi”. A fost o vară fierbinte la propriu și la figurat, fiindcă a trebuit să facem față căldurii, în același timp cu afluxul de informații pe care le-am primit cu acea împrejurare. Am audiat prelegerile Profesorului Theodore Panayotou[1] , invitat ca titular la acel curs de vară, o personalitate plină de carismă care ne-a prezentat lucruri noi într-o manieră care ne făcea să nu știm când trece timpul. Şi ceilalți lectori erau personalități în domeniile în care erau invitați să vorbească. Eram ocupați toată ziua, așa că temele de casă le făceam noaptea. Ziua aveam studii de caz, scenarii, vizite pe teren și pregătirea lucrării de absolvire. Trebuia să fii rezistent fizic și psihic ca să dai randament, mai ales într-o limbă străină. Este drept că dăduserăm test de limba engleză la Ambasada SUA, înainte de plecarea din țară.Read more…
erusalimul este așezat pe mai multe dealuri. Unele sunt imense și conțin cartiere întregi. Unele sunt foarte renumite – le cunosc chiar și cei care n-au vizitat niciodată orașul; altele sunt cunoscute doar localnicilor. Chiar de la intrarea în oraș dinspre vest, dinspre Tel Aviv, se văd două dealuri. La intrarea de pe autostradă se află Ghiv’at Șaul, aproape de mărimea unui oraș, iar de la intrarea dinspre spitalul Hadasa este un deal pe care se află satul Ora. De acolo, în drum spre centru trecem pe lângă dealul pe care se află cartierul Kiriat Menahem și apoi Muntele Herzl. În continuare este Ghiv’at Ram, pe care se află campusul de vest a universității, ministerele și Knesetul. În partea de răsărit amintim doar două, Muntele Scopus și Muntele Măslinilor, dar mai sunt și altele. Aș vrea să descriu într-o serie de articole câteva din cele mai renumite dealuri și să adaug legătura mea cu ele. Voi începe cu Muntele Scopus. Muntele apare în două surse istorice. În cartea Antichități Iudaice faimosul istoric evreu Iosephus Flavius (37 e.n.-cca. 100 e.n.) povestește că Alexandru Macedon l-a întâlnit aici pe marele preot, iar în cartea Războaiele evreilor povestește că în anul 70 e.n. de aici a pornit atacul romanilor asupra Ierusalimului. El apare și în surse ebraice. În Mișna, lucrarea care stă la baza dreptului religios iudaic, scrie că o persoană care a luat din greșeală carne din jertfa adusă în Templu și a observat abia după ce a trecut de Muntele Scopus, nu mai are obligația să se întoarcă. În alte surse din aceeași perioadă se spune că oricine vine la Ierusalim și vede orașul de pe Muntele Scopus trebuie să-şi sfâşie hainele în semn de doliu pentru Templul care nu mai există.Read more…
Bineînțeles că după prima zi de vacanță nu poți scrie impresii de călătorie complete, mai ales când ești, ca mine, om de rând și nu ai darul prezicerii viitorului. În schimb a povesti retrospectiv nu e mare lucru, asta știe oricine. Și cum aceste impresii de călătorie nu au nicio ambiție artistică, voi povesti în continuare despre sejurul nostru din Dubai, unde ne-am refugiat de teama frigului și a coronavirusului. Aveam o cameră cu demipensiune și nimic nu ne obliga să părăsim hotelul, așa că în prima săptămână am trăit practic ca într-o carantină voluntară. A fost un fel de exercițiu pentru situațiile dificile care ne-ar mai putea aștepta la întoarcere. După cum stau lucrurile, se pare că ne vom putea încă întoarce în Elveția fără mari probleme, dar în zilele noastre nimic nu e sigur. Șederea noastră la hotel, pe nisipoasa peninsulă Palm, era structurată mai ales în funcție de mese, ne rămânea doar să ne umplem timpul dintre ele. Zilele decurgeau după o ordine prestabilită: micul dejun – internet – plajă – gustare – piscină – internet – cină – somn. A doua zi la fel. Ca să nu devină plictisitor, începând din a patra zi am schimbat ordinea dintre plajă și piscină. Ce ușurare!Read more…
Căderile de meteoriți din anul 2021 au constituit subiectul acțiunii organizate de Agenția Spațială Israeliană lângă craterul Ramon[1] (makhteș Ramon în limba ebraică), situat în apropierea localității Mițpe Ramon (860 m altitudine) din deșertul Negev (circa 100 km la sud de municipiul Beer-Șeva, 150 km la nord de orașul-port Eilat). Ca formă de relief, craterul nu e rezultatul unui impact dintre un meteorit și Terra și nici nu s-a format în urma unei erupții vulcanice, ci este rezultatul unui fenomen complex de eroziune a diverselor formațiuni geologice. Scopul acțiunii – printre altele, evadarea din atmosfera Covid α, ẞ, γ, δ, ξ … destul! STOP ! (unii mi-au ”împârtășit” că încep să-și reamintească alfabetul grecesc) – l-a constituit urmărirea pe viu a ”ploilor” de meteoriți din acest an, care au ”spălat” zona craterului Ramon în perioada 9-14 august 2021.Fenomenul a avut intensitate maximă, 120 meteori pe oră, în perioada 12-13 august.Read more…
Mary Louise McDonald este lidera opoziției și președinta partidului de extremă stângă Sinn Féin. Este de remarcat că Statele Unite (și nu numai) consideră Sinn Féin o organizație teroristă. Așadar, atitudinea ei dușmănoasă față de Israel nu mă miră și nici faptul că ea nu a criticat crimele odioase ale organizației teroriste Hamas. Dar ce se întâmplă cu tinerii irlandezi care, la fel ca și în alte țări occidentale, sunt spălați pe creier de politicieni, de mediile sociale și în special de TikTok? Jurnalul Irish Time scrie că cinci baschetbaliste irlandeze au anunțat recent că boicotează meciurile împotriva Israelului pentru calificare în Campionatul European de Baschet. Și de ce? Fiindcă ele condamnă faptele Israelului în războiul din Gaza – faptele odioase ale Hamasului, cele care au provocat războiul din Gaza, au fost date uitării. Dar Federația de baschet irlandeză insistă ca meciul să fie jucat.(1) Din cauza războiului, Israelul a pierdut avantajul terenului propriu și meciul se va juca în Letonia. La fel și meciul de fotbal Israel-România care s-a jucat în Ungaria, nu în Israel. Deocamdată, manipulările palestiniene de a convinge federațiile internaționale de sport să boicoteze Israelul nu reușesc. Marea Britanie stăpânește și astăzi Nordul Irlandei. Poate că acesta este motivul pentru care irlandezii sunt solidari cu palestinienii? Poate ne consideră pe noi ocupanții Palestinei? După cum se știe, palestinienii nu vor numai Palestina și de aceea nu au aprobat niciuna din propunere de pace cu retrocedare de teritorii, oferite în trecut de patru prim-miniștri israelieni. Ei vor totul, inclusiv teritoriul Israelului, și nu acceptă decizia ONU din 1947Read more…
Oare și alții au ajuns, ca mine, la concluzia că incidentele neplăcute în viața omului sunt semnificativ mai multe atunci când ne aflăm în afara casei? Bineînțeles, e ceva banal, știut de toți. Atunci cum să justific ideea de a aduce la cunoștința cititorului seria de momente neplăcute dintr-o călătorie nu mai lungă de o săptămână, prea multe pentru o singură călătorie și mai ales pentru un individ aflat în a noua decadă a vieții? Pe undeva răspunsul e similar cu ceea ce spuneam pe vremuri familiilor celor internați în secția mea de terapie intensivă: pregătiți-vă pentru ce poate fi mai rău, ca să vă bucurați pentru veștile bune la sfârșit!
Din păcate, optimismul meu are și găuri: atunci când e vorba de un proiect cu multe necunoscute sau elemente care nu țin de mine, am întotdeauna senzația că nimic nu poate fi 100% pozitiv. Și când apare ceva neprevăzut, mă enervez, dar de cele mai multe ori țin totul în mine, în loc să-mi revărs furia pe cel care (în ochii mei) e de vină, când, de fapt, vinovatul e adesea cel care semnează aceste rânduri.
O mică povestioară.Read more…
Am fost întotdeauna un admirator sincer al civilizaţiei, muzicii şi frumuseţilor naturale din spaţiul istoric aparţinând fostului Imperiu Habsburgic. Prezentele note de drum au ca geneză privilegiul unor călătorii în acest spaţiu deşi rândurile care urmează au devenit mai curândRead more…
Un foarte cunoscut medic american, care nu făcea niciodată economie la glume de bun gust, a explicat odată, demult, că ceea ce desparte America de Anglia e ….limba comună. Recenta vizită în Singapore mi-a adus în minte această frază plină de adevăr, pe care o voi exploata în continuare pentru a explica surpriza (una din ele!) pe care am avut-o în acel capăt de lume, un fel de peninsulă-oraș care și-a luat denumirea de țară și care prezintă turistului o serie de aspecte realmente greu de digerat.Read more…
Citind interesantul articol al Havei Oren (”Evreii din Shanghai”, Baabel 23.8.2018 https://baabel.ro/2018/08/evreii-din-shanghai/ ) m-am gândit că aș putea adauga câteva date, imagini și impresii de călătorie. Aflându-mă la Shanghai cu un grup de turiști israelieni am avut prilejul să vizitez Muzeul refugiaților evrei din cartierul Hongkou – fostul ghetou sau așa-zisa ”zonă restricționată” din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Pentru început m-a impresionat interesul localnicilor, care așteptau în număr mare să intre la muzeu. Frumos restaurată, clădirea sinagogii ”Ohel Moshe” domină peisajul. În interior ghizi localnici oferă explicațiile de rigoare. Sinagoga se mândrește cu o Tora primită în dar din Israel. Afară, în incinta muzeului, un basorelief evocă cu dramatism sosirea refugiaților evrei. Tot aici, pe un perete, sunt înscrise numele celor care au trecut prin ghettou. Din datele muzeului rezultă că între 1930 și 1940 au ajuns la Shanghai cca. 25000 – 30000 de refugiați. Dintre aceștia au fost identificați doar 13000.Read more…
Anul trecut în septembrie am fost din nou în Israel. A fost vizită deosebită, legată de nunta unei nepoate. Pentru prima oară în vizitele mele în Israel urma să stau mai multe zile în Tel Aviv. Până acum Tel Avivul fusese pentru mine doar un obiectiv turistic printre atâtea altele, pe care îl vizitam pentru câteva ore și apoi mă întorceam la Beer Șeva, într-o suburbie frumoasă și liniștită. Eram curios să cunosc mai bine Tel Avivul, oraș de pionierat, cel mai mare oraș din Israel. Voiam să văd și să încerc să înțeleg acest oraș mediteranean, care până nu demult era capitala politică a statului Israel și este în continuare capitala financiară, comercială și centrul fermentului politic. Voiam să încerc să înțeleg mai bine cum bate inima acestui oraș, cum se formează și cum se exprimă gândurile lui, cum trăiesc oamenii și cum s-a dezvoltat această urbe. A doua zi după sosire mi-am pus rucsacul cu cele necesare pentru fotografiat și am pornit pe jos prin Tel-Aviv. Aici se află o mulțime de magazine, unele aparținând unor rețele internaționale, altele unor firme locale. Venind din Mecca mallurilor, a marketingului agresiv și a unui consumerism omnipezent, am zâmbit, pe jumătate trist, pe jumătate cinic. Nu am vizitat acest centru comercial, mai ales că la fiecare intrare stătea un paznic cu detectoare de metal și controlul era obligatoriu. Am cotit și în fața mea a apărut o clădire care avea pe două fațade câte un afiș enorm, reprezentând trei cunoscute personalități politiceRead more…
Amintirile mele privind viața la țară au început în anii triști ai celui de al Doilea Război Mondial. Evacuați din Ploiești, ne aflam la Brașov, unde tatăl meu presta muncă obligatorie la întreprinderea municipală. Eu frecventam clasa a II-a primară a școlii evreiești, când au început bombardamentele aviației anglo-americane asupra orașului. Lumea privea îngrozită fumul des care se ridica din clădirea gării și a fabricii Nivea. La confluența străzilor Carmen Sylva (acum Dobrogeanu Gherea) și Castelului, noi copiii care locuiam în apropiere, priveam uimiți victimele arse, scoase dintr-un adăpost anti-aerian unde explodaseră câteva bombe. Ținta avioanelor fusese probabil o baterie germană de tunuri anti-aeriene, amplasată pe muntele Tâmpa, câteva sute de metri mai sus. Sirenele sunau aproape în zilnic, alarmând populația de iminența unei noi incursiuni a aviației americane. În aceste condiții, tatăl meu a decis ca mama și cu mine să ne mutăm deocamdată la țară, feriți de primejdia bombardamentelor. Cu modestele lor rezerve financiare, părinții au închiriat o cameră la o familie de țărani unguri din comuna Tărlungeni.Read more…
Din capul locului precizez că în cursul articolului voi susține exact contrariul celebrei replici din Hamlet: „E ceva putred în Danemarca”, scrisă de marele William Shakespeare în urmă cu circa 420 de ani. Cercetătorii de la Gallup, la cererea anuală a ONU întocmesc renumitulWorld Happiness Report pentru a cunoaște care sunt cele mai fericite state din lume. La alcătuirea clasamentului sunt luați în considerare în primul rând factori obiectivi, precum PIB – produsul intern brut, asistența socială, rata șomajului, libertatea personală, nivelul corupției, speranța medie de viață. Chestionarul Gallup măsoară de asemenea percepția cetățenilor legată de factori subiectivi-psihologici ca de pildă senzația de siguranță, de confort al locuirii, de fluența transportului în comun, de împlinire a idealului profesional, de plăcere a relațiilor sociale cu ceilalți membri ai societății, de satisfacția oferită de posibilitățile culturale și de divertisment etc. Din 2012, de când se face acest clasament, Danemarca se află în mod constant pe primele trei locuri, de obicei pe locul 2, dar în 2016 a ocupat poziția de vârf.Read more…
Site-ul baabel.ro foloseste cookies pentru a oferi un maxim de performanta experientei tale aici. Cookie-urile sunt pentru autentificare, statistici trafic Pentru a continua te rugam sa dai click pe ACCEPT, in caz negativ pe REFUZ
