În România, chiar și în Israel, puțini din cei care se interesează de istoria sionismului în secolul XX cunosc povestea unor nave care de-a lungul a peste 30 de ani au adus mii de olim hadașim (noi veniți), unii legali și mulți ilegali. Sunt cunoscute doar câteva vapoare, printre care Exodus, Patria, Struma. Au fost însă sute de vase, venite din toate porturile Europei, multe dintre ele din porturi românești. De aceea voi începe o serie de articole, din când în când, despre cele mai renumite vapoare care au adus imigranți. Vaporul cunoscut sub numele de „Mayflower israelian” a părăsit portul Odesa în noiembrie 1919, ajungând la Iafo după multe peripeții. Cei 670 de călători al acestui mic vas, mai degrabă o barcă mare, sunt considerați debutul celui de al treilea val de imigrație, baza intelectuală și ideologică a anilor următori, a idealismului și a spiritului de țabar (țepos pe dinafară, dar dulce pe dinăuntru, ca fructul de cactus) al celor născuți în țară. Această aliya a avut loc între anii 1919-1923 și în cadrul ei au venit aproximatic 35.000 de imigranți, cunoscuți ca deschizători de drumuri și ca intelectuali. 670 de olim pare un număr nesemnificativ, însă el reprezenta 1% din populația evreiască din Palestina de atunci. Faima vaporului se datorează unui grup de vreo 60 de pasageri care împreună cu copiii lor au stat la baza intelectualității și a artiștilor din perioada interbelică și până în zilele noastre.Read more…
De la Trianon, la Birkenau
Trianon nu este o localitate. Este unul dintre cele câteva palate de la Versailles, care a rămas în memoria istoriei recente prin faptul că în 4 iunie 1920 acolo a fost semnat Tratatul de Pace dintre Regatul Ungariei și Statele învingătoare din Primul Război Mondial, încheiat prin armistițiul semnat la 11 noiembrie 1918. Nici Birkenau nu este o localitate. Este un fost lagăr de exterminare, unul din complexul înființat de armata nazistă în orașul polonez Oswiecim. Orașul a rămas în memoria colectivă sub numele lui german, Auschwitz. Calvarul evreilor din Transilvania de Nord a început 3 mai 1944 cu concentrarea lor în ghetouri mizere și insalubre din 11 orașe și continuat cu îmbarcarea celor peste 150.000 de evrei în 30 de trenuri cu câte 50 de vagoane pentru vite. Ultimul tren a plecat din Oradea în 28 iunie 1944. Majoritatea covârşitoare a evreilor a pierit. Se estimează că au supraviețuit circa. 10% din cei care fuseseră deportați. Din familia mea (Reisman) și a soției (Farago), din 18 persoane deportate din Satu-Mare, nu a rămas nimeni în viață. Ultimul semn de viață pe care l-a primit Mama, a fost o scrisoare de la unul din frații ei, Sanyi (Sándor / Alexandru). Am găsit-o printre documentele familiei și am păstrat-o. Următoarea scrisoare nu a mai sosit. Mai mult nu știm… După cum nici ei nu știuseră cu o lună sau două în urmă că îi așteaptă sfârșitul. Dar cunoaștem împrejurările care au făcut posibil acest oribil genocid. Și noi. ultima generație a martorilor, avem datoria să repetăm până la obstinație, ca măcar să încercăm împreună a înțelege cum s-a putut prăbuși umanitatea într-o asemenea prăpastie morală. Read more…
Evreimea maghiară între un trecut măreț și un viitor incert 3. Comunismul 1945-1956
Calvarul evreimii maghiare a început în 1919-1920 cu teroarea albă a detașamentelor paramilitare ale contraamiralului Horthy, care s-au dedat la atacuri și crime colective îndreptate împotriva populației evreiești în multe sate și orașe din provincie. Au urmat umilințe, jigniri, apoi agresiuni fizice, exproprieri, expulzări, urmate la nivel general de scoaterea forțată din viața economică și socială și segregarea rasială decretată prin legile antievreiești din 1938, 1939 și 1941. Prigoana antievreiască a culminat cu strângerea, transportul în Germania și lichidarea fizică premeditată, sistematică și industrial-eficientă a evreilor în lagărele de concentrare. Pentru ca tacâmul tragediei să fie și mai cumplit, amintesc și incidentele antisemite sângeroase din primăvara anului 1946, după revenirea fărâmei de supraviețuitori în locurile natale, la Kunmadaras, Miskolc și Makó, soldate cu zeci de morți. După megatragedia Holocaustului, evreilor unguri rămași miraculos în viață, cca. 220.000 la număr, le rămâneau câteva căi de continuare a existenței:Read more…
Sindromul Ierusalim (Partea I)
Ierusalimul reprezintă orașul sfânt pentru cele trei mari religii monoteiste abrahamice, cu rădăcini profunde în inimile a multor milioane de evrei, creștini si musulmani. Însă de numele său e legat și Sindromul Ierusalim. Actul care a condus la „înscăunarea” definitivă a ceea ce este cunoscut astăzi sub denumirea Sindromul Ierusalim în atenția specialiștilor în psihiatrie este următorul: în anul 1969, Michael Rohan, turist australian creștin, a încercat să dea foc moscheii de pe Muntele Templului. Motivarea acțiunii sale a fost că arderea moscheii ar permite să fie reconstruit Templul, ceea ce ar aduce mântuirea omenirii, respectiv venirea lui Mesia. Desigur, actul a stârnit indignare și revolte în întreaga lume musulmană, însă a concentrat atenția psihiatriei asupra a ceeace a fost denumit Sindromul Ierusalim. Din punct de vedere istoric, descrierea clinică a acestui sindrom a fost realizată pentru prima dată în anii 1930 de către medicul psihiatru ierusalmitean Heinz Haim Herman, unul dintre fondatorii cercetării moderne de psihiatrie din IsraelRead more…
Acţiunile eroice ale femeilor care au luptat în Rezistenţa evreiască în timpul Holocaustului
Secţia “Opinion Today”/Opinia de azi a ziarului The New York Times din 18 martie 2021 discută două „articole gemene,” cu o problematică similară, sugerată de Holocaust. In articolul meu, mă voi axa pe eseul publicat în ziar la aceeaşi dată cu comentariul editorului: The Nazi-Fighting Women of the Jewish Resistance/Femeile din Rezistenţa evreiască care au luptat contra nazismului. Ele și-au schimbat identitatea, au făcut contrabandă, strecurând revolvere în ursuleţi de pluş şi erau purtătoarele adevărului. De ce nu am auzit de isprăvile lor? Aceste femei formidabile, despre care Judy Batalion, autoarea articolului, nu auzise și nu înţelegea de ce, reuşesc să umple de lumină și căldură paginile eseului ei, în ciuda fundalului tragic pe care se desfăşoară acţiunile lor îndrăzneţe. În anul 2007, când locuia la Londra și se confrunta cu problema identităţii ei evreiești, Judy Batalion a hotărât să scrie despre Hannah Szenes. Din catalogul de la British Library, Batalion cere să consulte cele câteva titluri listate sub numele eroinei. Observă cu uimire că existau numai câteva pagini despre Hannah. În schimb, dă de o carte în idiş, o limbă pe care o stăpânea: Froyen in di Ghettos (Femei în ghetouri), care relatează istoriile a nenumărate tinere femei care i-au înfruntat pe nazişti;Read more…
Voiajul blestemaților
În articolul despre conferința de la Évian din 1938 statele „civilizate” ale lumii libere și-au exprimat hotărârea categorică de a nu primi refugiați evrei care încercau să evadeze din calea călăilor naziști – nu fiindcă le lipseau pașapoarte sau vize, nu pentru că nu aveau o meserie respectabilă, nu pentru că erau tâlhari sau bețivi – unica lor vină era că erau evrei. În același timp regimul nazist „cucerea” fără război o regiune după alta, schimbând harta Europei. Poate mulți au crezut că așa ceva nu poate fi adevărat, însă curând după conferință s-au petrecut câteva evenimente care au confirmat această atitudine. Într-o zi senină de sâmbătă dimineață, în 13 mai 1939, la ora 8.00 din portul Hamburg, Germania, a plecat o navă de lux, SS St. Louis, cu destinația Havana, Cuba. Nu era o croazieră de plăcere, ci fuga din fața persecuțiilor naziste insuportabile, mai ales după Noaptea de cristal, din 9-10 noiembrie 1938. Pe bord erau 937 de pasageri, majoritatea evrei mai înstăriți – un bilet costa 400 de dolari (600 Reichsmark), iar la clasa întâi, 500 de dolari (800 Reichsmark). Călătorii au fost obligați să adauge fiecare câte 230 Reichsmark pentru drumul de întoarcere. Erau sume enorme pentru vremea aceea. Comandantul navei era căpitanul Gustav Schroeder, un german anti-nazist. Printre cei 231 de membri ai echipajului erau infiltrați și câțiva agenți secreți de la Gestapo. Mai era și un oarecare Otto Schiendick, un curier de la Abwehr (Serviciul secret de informații german condus de amiralul Canaris). El trebuia să primească documente militare secrete de la un spion american, Robert Hoffman. Pe vapor flutura steagul nazist și în sala centrală era un tablou enorm al lui Hitler.Read more…
Crima organizată evreiască din SUA împotriva naziștilor
În Statele Unite ale Americii, în perioada interbelică și stimulat de anii de criză economică, cu multă sărăcie și tragedii, antisemitismul a crescut vertiginos și în întreaga țară au luat naștere peste 100 de organizații antisemite, sprijinite de populația de origine germană, destul de numeroasă. Ele purtau nume ca Prieteni ai Noii Germanii (Nazi Bund), Cămășile Argintii, Apărătorii Credinței Creștine, Frontul Creștin sau Cavalerii Cameliei Albe. Protejate de Primul Amendament al Constituției americane, organizau adunări publice, mărșăluiau pe străzi cu uniforme naziste și sub stindarde naziste, publicau reviste în care își manifestau deschis ura față de evrei. Evreii americani erau intimidați, cuprinși de frică. Această stare de lucruri este descrisă de Philip Roth în romanul The Plot against America, din 2004. Reacția organizațiilor evreiești s-a dovedit timidă, deoarece se temeau că un răspuns mai viguros va intensifica antisemitismul. Surprinzător, a existat totuși un astfel de răspuns viguros și foarte eficient din partea unui segment al populației evreiești care s-a dovedit curajos, fără teamă de consecințe și a cărui brutalitate (binevenită, am putea spune) i-a speriat pe naziștii americani, și anume crima organizată evreiască.Read more…
Babatha – o telenovelă din antichitate
Mă numesc Babatha, fiica lui Șimon al lui Menachem și de loc sunt din Maoza, de pe malul sudic al Mării Moarte. E tocmai la granița dintre Iudeea și Arabia Petrea. Pe vremuri aparținea Regatului Nabatean, dar când eram eu de-o șchioapă au intrat și acolo romanii. Ca în toate așezările de graniță, e o lume pestriță: nabateeni, evrei, romani, și toți vorbesc mai multe limbi. Tata era din Iudeea, din Ein Ghedi, și când s-a însurat, s-a stabilit la Maoza și a cumpărat o plantație de curmale de la guvernatorul Archelaus. Apoi a mai cumpărat încă vreo trei și, ca primă născută, pe toate mi le-a lăsat mie – deci sunt dintr-o familie distinsă și am avut parte de o copilărie lipsită de griji. La 12 ani, când am ajuns la majorat (bat mițva), m-am trezit deodată că sunt „fată de măritat”. Aș fi preferat să mai aștept, dar nu era să mă fac de râs, să mă bârfească lumea de fată bătrână! Noroc că tata mi-a găsit un soț pe cinste, Ieșua al lui Ieșua. I-am dăruit și un fiu, pe care l-am numit tot Ieșua. Dar fericirea noastră nu avea să dureze mult. Soțul meu, săracul, a închis ochii și m-a lăsat, la 20 de ani, văduvă cu un copil. Ce era să fac? După un an, când s-au mai liniștit lucrurile, m-am măritat din nou. Al doilea soț, Iuda al lui Eleazar Ketușion, era și el crescător de curmale și avea trei plantații la Ein Ghedi – dar nici eu nu am venit cu mâna goală, i-am adus o zestre de 400 de denarii. Read more…
Emanciparea evreilor din provinciile românești
Emanciparea, adică acordarea de drepturi cetățenești evreilor din Europa, a început în Franța, în anul 1791, ca urmare a Revoluției din 1789. Acest proces a avut loc în majoritatea țărilor europene în cursul secolului al XIX-lea. Astfel în Prusia emancipareaRead more…
Povestea lui Gadi
Povestea lui Gadi e povestea prăbușirii unei utopii. Nu în România și nici măcar în Europa de Est, ci în Israel. Mulţi evrei au crezut sincer in idealurile socialiste. Și atunci au înfiinţat kibutzurile. Kibutzul e ceea ce ar fi fost comunismul dacă ar fi crescut mare. Gadi era un idealist de stânga. Părinții lui au emigrat în Palestina în 1947Read more…
Călare spre Ierusalim
Se împlinesc o sută de ani de când Imperiul Otoman a pierdut supremația în Orientul Mijlociu. Turcii au rămas în această parte a lumii – pe care au stăpânit-o cu mână de fier îmbrăcată în ”mănuși de catifea” – doar în peninsula Anatolia din Asia Mică și cu Rumelia, o bucățică din Europa, dar destul de mare ca să asigure Turciei de azi controlul râvnit al Strâmtorii Bosforului și Dardanelelor. În acești o sută de ani multe s-au întâmplat, multe s-au schimbat. Declarația Balfour, chiar așa în ”doi peri” cum a fost intenționat redactată, a fost fermentul care a generat speranța că Statul Evreu, din ”profeția” lui Herzl, va deveni o realitate. Și că poporul evreu poate și trebuie să facă proiecte de viitor pentru că acest viitor există. Unul dintre marile proiecte de viitor a fost Universitatea Ebraică din Ierusalim, prima universitate în care să se predea în limba ebraică modernă și prima universitate la Ierusalim.Read more…
Orice sfârșit are un început
Odată cu redobândirea drepturilor, evreii au fost supuși – de data asta în mod egal cu cetățenii de alte etnii sau religii – vexațiunilor mai mici sau mai mari, ale unei armate de ocupație, nu foarte blânde sau condescendente față de cetățenii unui stat devenit peste noapte aliat, după mult mai mulți ani în care a fost dușman de moarte. Locuiam la Deva. În sfârșit mica noastră familie – mama, tata și cu mine (unicul copil:) – eram împreună după ani în care ”vremurile” ne-au despărțit. Cu ”rușii” nu am avut conflicte majore, niște ofițeri au fost încartiruiți în locuința noastră, dar în ciuda zvonurilor înspăimântătoare s-au purtat pașnic, față de mine chiar prietenos. La școală, ajunsesem cu succes în ”ultimul an” (clasa a IV-a 🙂 tot la școala primară evreiască deși aș fi putut fi primit deja la cea de stat! Ceea ce m-a făcut să-mi doresc totuși să rămân la școala evreiască a fost – pe lângă prieteniile care le-am legat cu mulți copii evrei, colegii mei de clasă – sentimentul meu de apartenență, ”davka” (tocmai de acea:). ”Pentru că nu mai sunt obligat să urmez școala evreiască eu vreau acum s-o fac ”, mă gândeam probabil în sinea mea. Cred că a fost prima mea ”manifestare” sionistă… Unul din prietenii mei de la școală, Zoli Huber, m-a dus la prima mea întrunire (siha-ebr) sionistă în organizația de tineret Dror Habonim care avea un ”ken” (cuib,filială-ebr) și la Deva, proaspăt înființat în 1945.Read more…
Cetatea Haluța sau Arheologie într-o grămadă de gunoi
Deșertul Negev, despre care am mai scris, avea în antichitate o populație destul de numeroasă. Locuit încă din Epoca Bronzului și din timpul Regatului Iudeii, el cunoaște o mare înflorire în perioada regatului nabatean, când se dezvoltă agricultura bazată pe irigații, iar comerțul cu articole de lux din orient are ca urmare apariția mai multor cetăți, Avdat, Șivta, Nițana și Haluța, care apărau „Drumul Tămâii”. Ele au fost locuite în continuare de romani și de bizantini până în timpul expansiunii islamului. Dacă ruinele cetății Avdat mai sunt și astăzi foarte impozante, cetatea Haluța nu este recunoscută ca un obiectiv turistic. Pur și simplu nu este nimic de văzut – de când a fost părăsită, cetatea a servit drept „carieră de piatră”, oamenii au folosit piatra de construcție în alte scopuri. Ea se află nu departe de Combinatul Chimic de la Ramat Hovav, lângă Beer Șeva. Înainte de 1948 se afla acolo o tabără de beduini cu numele de Al-Khalasa. Și totuși, pe Google Earth se mai vede clar conturul cetății. În afara zidurilor au rămas grămezile de gunoi lăsate în urmă de locuitorii cetății timp de secole. Spre deosebire de piatra de construcție, acestea nu interesau pe nimeni, astfel încât au rămas neatinse timp de vreo 1500 de ani, ceea ce a atras echipa de arheologi condusă de Guy Bar-Oz de la Universitatea din Haifa. Bineînțeles că nimeni nu se aștepta să descopere acolo comori, aur și argint sau obiecte meșteșugite. Arheologii au găsit… gunoi, adică cioburi de vase și resturi de mâncare: oase, sâmburi…Read more…
Epidemie!
De-a lungul secolelor omenirea a suferit nenumărate epidemii. Cine nu a auzit de Moartea Neagră, epidemia de ciumă care s-a dezlănțuit în Europa pe la 1350, distrugând peste o treime din populația continentului? Nici măcar nu ne putem consola că acestea sunt doar de domeniul trecutului – pe măsură ce oamenii au biruit epidemiile, au apărut altele noi: gripa spaniolă, care a făcut ravagii în Primul Război Mondial, apoi SIDA, coronavirusul care a produs SARS și care și-a făcut din nou apariția… Și toate au lăsat urme în istorie, în cultură, în memoria colectivă. Cele mai multe au fost infecții produse de microbi sau viruși transmiși de la animale la om sau de la un om la altul. Dar au fost și cazuri de intoxicații în masă prin intermediul „pâinii de toate zilele”. Cauza a fost cornul secarei sau ergotul, care se află la originea bolii numite ergotism. Boala exista sub două forme. În ergotismul convulsiv, victima suferea de contracții musculare spastice, înțepenea în poziții ciudate și apoi murea ca urmare a paraliziei mușchilor respiratorii. Mulți aveau halucinații. În ergotismul gangrenos (numit și Focul Sacru sau Focul Sfântului Anton). Primele epidemii de Foc Sacru (sacru pentru că era considerat pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcatele oamenilor) au fost consemnate încă înaintea anului 1000 în Franța și în Germania…Read more…
O bătălie care a pecetluit soarta Orientului Mijlociu
Pentru a înțelege situația politică și militară a Israelului, este absolut necesar să-i cunoaștem vecinii, cu istoria lor și atitudinea față de Israel. Acum o sută de ani, în 23 iulie 1920, la Mayssaloun (la 20 de km spre vest de Damasc) a avut loc o bătălie care a schimbat soarta Orientului Mijlociu. Ea s-a dat între două armate inegale: trupele Regatului Arab Sirian, o armată nedotată și neinstruită, formată din felahi (țărani) și armata franceză a levantului, dotată cu cel mai nou armament și cu militari excelent instruiți. Siria s-a predat, iar Franța a instaurat mandatul care i-a fost acordat la Congresul din San Remo în aprilie 1920, în urma acordului Sykes-Picot din 1916. Sirienii au încercat să se opună, mai ales pentru că francezii intenționau să înlăture guvernul existent, dar fără succes. În fruntea Siriei se afla regele Faisal I, dar el nu a domnit nici măcar patru luni, fiind înlăturat de francezi. Era al treilea fiu al lui Hussein Bin Ali, Șeriful și apoi emirul orașului Mecca, numit de otomani. El aparținea tribului Hașem. Read more…
Evreimea maghiară între un trecut măreț și un viitor incert 4. Comunismul – Revoluția din 1956 și urmările ei
Revoluția Maghiară din 1956 a marcat o cotitură în întreaga istorie a sistemului comunist și implicit în istoria contemporană europeană. Pe termen scurt și mediu a fost un eșec, însă pe termen lung a germinat marea schimbare democratică europeană din 1989. Aceste evenimente dramatice au avut o influență directă asupra întregului fost lagăr socialist, asupra evreimii maghiare, europene și mondiale, respectiv efecte directe în România comunistă. În primul rând Revoluția a fost un moment de cotitură, prima revoltă mondială împotriva sistemului comunist, o încercare de reformare a acestuia în primă fază, apoi un efort eroic de instalare a unei democrații autentice pluripartinice. Totuși, se cuvine să menționăm încă două revolte împotriva unor regimuri staliniste dure: în 1953 la Berlin și în 1956 la Poznan. În al doilea rând, Revoluția a demonstrat că dictaturile pot fi eliminate doar prin forță și prin unitatea majorității societății, sau măcar printr-o opoziție activă, bine organizată și pe cât posibil sprijinită de alte state democratice. Deși era un comunist dogmatic, liderul Imre Nagy a devenit, sub presiunea străzii, un lider comunist reformist cu față umană, apoi un conducător democrat autentic și în final un martir al națiunii maghiare. După constituirea celui de-al treilea guvern al său, democratic și pluralist, Imre Nagy spera în ajutorul occidental și al NATO pentru prevenirea, sau măcar stoparea ofensivei sovietice. În al treilea rând, Revoluția a dovedit că evreii au întotdeauna mai mult de pierdut decât de câștigat din răsturnările politiceRead more…
Despre girafe și muniții. Povestea Institutului Ayalon
Dealul Kibuțurilor este situat între Rehovot și Nes Ționa. Grupuri de tineri hotărâți să înființeze un kibuț își găseau pe el un adăpost temporar, până când primeau pământ și întemeiau o așezare permanentă. Zeci de grupuri s-au perindat pe acolo în anii 1930 și 1940. Între 1945 și 1948 locul a fost ocupat de grupul Hațofim Alef, printre care se aflau o mulțime de… girafe. Girafe?!? Era un mod de a-i denumi pe acei membri ai grupului care „umblau cu capul în nori” și habar nu aveau ce se petrecea chiar sub picioarele lor… Și tocmai sub picioarele lor se desfășura o poveste incredibilă! După Primul Război Mondial, odată cu instaurarea mandatului britanic în Palestina, acesta era răspunzător pentru securitatea țării. Numai că evreii nu se puteau bizui pe protecția armatei britanice. Încă din 1920 a fost înființată organizația paramilitară Hagana, pentru a apăra populația evreiască. Dar activitățile militare erau strict interzise și cine era prins putea plăti cu viața. Exercițiile militare se făceau în taină. Read more…
Albă ca Zăpada și Holocaustul
Albă ca Zăpada și cei șapte pitici a fost primul și cel mai cunoscut film de animație lansat de Walt Disney. Premiera a avut loc în 1937, când Germania nazistă se afla în culmea puterii. Filmul se bazează pe un basm german al Fraților Grimm, și totuși el nu a rulat în Germania. La început motivul nici măcar nu era unul ideologic, era urmarea unei simple neînțelegeri financiare între Studiourile Walt Disney și compania de distribuție germană. Bineînțeles că în anii următori ostilitatea dintre cele două țări s-a intensificat și Germania a boicotat tot ce venea din SUA. Totuși filmul era cunoscut în Germania, cel puțin într-un cerc restrâns. Se spune că Goebbels era un mare admirator al filmului și chiar dorea să înființeze în Germania un studio de filme animate, pe care să-l folosească apoi în scop de propagandă. Însuși Hitler îl admira pe Walt Disney și în special Albă ca Zăpada – printre lucrurile lui au fost găsite două afișe al filmului. Totuși Hitler nu cunoștea limbi străine, cum a reușit să-l înțeleagă? Cu toate că filmul nu a fost difuzat în Germania, a existat o versiune sincronizată în limba germană. Ea a apărut în 1938 cu titlul Schneewittchen und die sieben Zwerge..Read more…
De ce Mengele nu a ajuns în ștreang?
După prezentarea înregistrărilor lui Eichmann într-un serial de TV, descris de Tiberiu Ezri în recentul articol „Mărturiile pierdute ale lui Eichmann” , Mosadul a mai publicat un episod legat de un subiect apropiat. Mosadul nu are purtător de cuvânt și nu vorbește cu ziariști. În chestiuni operative, legătura se face neoficial, printr-un ziarist apropiat de serviciu. În ultimii ani acesta este Dr. Ronen Bergman, un specialist de talie mondială în activitatea serviciilor secrete. El a scris multe cărți despre operațiunile Mosadului și contribuie la Yediot Aharonot și New York Times. Dezvăluirile din acest articol au apărut simultan în cele două ziare, precum și în câteva interviuri. Dr. Josef Mengele, așa-zis „medic”, a fost super-ucigașul de la Auschwitz, cel care a inventat și a implementat înfiorătorul sistem de „selecție” și chiar a ucis cu mâna lui bolnavi, persoane cu dizabilităţi, copii… El a dispărut încă în mai 1945, reapărând abia în 1948 în Argentina, cu acte emise de Crucea Roșie. După documente aflate la Mosad, Crucea Roșie știa că era criminal de război. În Argentina el a purtat la început un nume fals, însă curând și-a reluat numele adevărat; pe ușa lui era scris „Dr. J. Mengele”. Cu toate că instanțele germane îi cunoșteau crimele, nu numai că nu i-au cerut extrădarea, ci chiar l-au ajutat cu documente false. Ambasadorul Germaniei la Buenos Aires avea ordine să se poarte cu el ca și cu oricare alt cetățean german. Abia în 1959 guvernul Germaniei de Vest a emis pentru el un mandat de arestare.Mosadul a inițiat căutarea lui Mengele în 1959…Read more…
Rose Valland, expertă în istoria artei și spioană
E suficient să aruncăm o privire supra portretului Rosei Valland ca să ne mirăm: o femeie aparent atât de comună, de nesemnificativă, era expertă în istoria artei?? Tocmai pentru că părea doar o biată secretară, a putut să aducă un serviciu enorm culturii europene și, în cuvintele ei, „să salveze o mică parte din frumusețea lumii”. Dar să începem cu începutul. Rose Valland (1898 – 1980) era o fată simplă de la țară, dar extrem de talentată și de harnică, avea o memorie fenomenală și o dorință nestăpânită de a învăța. A făcut întâi școala pedagogică, devenind învățătoare – una din puținele cariere deschise pe atunci femeilor, mai ales celor sărace. Cu ajutorul unor burse a devenit întâi profesoară de desen la liceu, apoi a obținut un doctorat în istoria artelor la Paris. Și-ar fi dorit un post de conservatoare la unul din marile muzee, dar în 1931 a fost primită numai ca să ajute benevol. Cum trebuia să-și câștige pâinea, lucra dimineața ca învățătoare și în orele libere lucra la Muzeul Jeu de Paume. Nu s-a căsătorit niciodată. Pavilionul Jeu de Paume, construit ca sală de sport pentru Napoleon al III-lea (jeu de paume era o formă veche de tenis), a fost transformat ulterior în galerie de artă modernă. Cu toate că nu primea salariu, Rose se ocupa de conservare și restaurare, organiza expoziții, ținea evidența de zi cu zi.Read more…



















