Răscoala din 1907, în amintirile mamei

Întâmplarea face că sora mea din Iași și cu mine avem în original amintirile scrise de mama noastră care avea 7 ani, în momentul răscoalei și trăia la Botoșani, acolo unde a și început răscoala. Mama a scris aceste memorii în ultimele luni ale vieții, internată fiind în spital, în anul 1970. Voi folosi chiar cele scrise de ea pentru că alți martori direcți nu cred că există. Aceste amintiri scrise după foarte mulți ani, prezintă evenimentele așa cum i-au rămas în amintire, fără vreo tentă politică, fiind într-adevăr autentice. Mie mi se par și azi interesante atât din punct de vedere istoric, cât și al limbii române folosite de mama care urmase numai patru clase primare și provenea dintr-o familie de evrei din Botoșani unde se vorbea mai ales limba idiș. Read more…

Statul național evreu – un vis sau o ”provocare”?

În ziua de 20 iulie 2018 sau (ca să fim mai în ton cu noile prevederi:) la 7 Av 5778, Knesset – parlamentul israelian – a votat cu o majoritate foarte strânsă (62 pentru, 55 contra, din totalul de 120 de deputați) după o ”chibzuință” de 8 ani, o Lege de Bază, propusă dezbaterii publice și parlamentare în 2011, de Avi Dichter, membru important al Knesset, (pe atunci:) ministru în guvernul condus de Ariel Sharon (z.l.) și de încă 39 de deputați (ceea ce însemna o treime din parlament). Legea intitulată Israel ca Stat Național al Poporului Evreu a stârnit în presa israeliană, dar și mondială (mai cu seamă în cea americană), controverse vii, proteste și acuzații cum că legea ar fi antidemocratică , anti-arabă și chiar cu accente care pun în pericol unitatea poporului evreu din Israel și diaspora. Inclusiv în România au apărut câteva comentarii sumare în care se subliniau aspectele ”sensibile” ale legii cu un presupus impact negativ asupra drepturilor populației arabe din Israel. Chiar în revista noastră Baabel s-a publicat un articol de ”Ultima Oră” a apreciatului profesor și specialist în iudaistică, Liviu Rotman, care s-a declarat profund nemulțumit de această lege pe care o consideră ca ”o nouă provocare” Peste 800 de cititori ai revistei noastre au citit articolul care a primit 18 comentarii, majoritatea lor favorabile punctului de vedere exprimat de Liviul Rotman.Read more…

Martha Waldmann

Lothar Hermann, evreu german, a fost deținut în lagărul Dachau în perioada 1935-1936. Bătăile repetate primite acolo i-au cauzat pierderea vederii la un ochi; câțiva ani mai târziu și-a pierdut vederea și la celălalt. A plecat din Germania în Olanda, unde s-a căsătorit cu Martha Waldmann – nemțoaică. Împreună au emigrat în America de Sud, stabilindu-se la Buenos Aires. Pe fiica lor, Sylvia, născută în 1941, au crescut-o ca nemțoaică. Integrarea în societatea argentiniană a fost ușurată de prezența a numeroși germani, la care s-au adăugat apoi refugiați evrei din Germania și mai târziu, după război, numeroși naziști vinovați de crime de război. Unul din aceștia era Adolf Eichmann, care acum se numea Ricardo Klement și era căsătorit cu Vera, cu care avea trei băieți, născuți în Germania și care continuau să poarte numele de familie Eichmann. În urma unei vizite a celui mai mare dintre băieți, care s-a împrietenit cu Sylvia, Lothar a ajuns la concluzia că tatăl lui nu este altul decât Adolf Eichmann.Read more…

Ugarit, un oraș uitat timp de trei mii de ani

În aprilie 1929, în nordul Siriei, la 11 km nord de Latakia, un țăran din satul Ras Șamra ara pământul. Deodată a simțit că plugul său s-a lovit de ceva. Era o stâncă pe care se vedeau niște desene. A avut buna inspirație să anunțe autoritățile. Foarte repede s-a dovedit că „stânca” făcea parte dintr-un mormânt vechi de mii de ani. Au fost chemați arheologii. Directorul secției de antichități siriene, lingvistul francez specialist în limbi semitice și în persană, Charles Virolleaud, a înțeles că mormântul aparținea unui sit foarte mare. Cu sprijinul Universității Sorbonne și a muzeului Louvre a fost trimisă o misiune de explorare, condusă de doi arheologi eminenți: René Dussaud și Claude Schaeffer. Excavațiile au continuat câțiva ani, au fost întrerupte și apoi reluate din anii 50 până în anii 70. S-au descoperit rămășițele unei culturi foarte dezvoltate pentru sfârșitul epocii bronzului, din mileniul II î.e.n. Era un puternic oraș-stat (de tipul Monaco), un port important la Marea Mediterană. Orașul se întindea pe o suprafață de 60 de hectare, cam o treime fiind deja excavat. Pe la 1200 î.e.n. orașul a fost devastat și ars de asirieni, apoi s-a acoperit cu pământ, rămânând uitat cu desăvârșire mai bine de 3100 de ani. Numele orașului era Ugarit.Read more…

Adolf Eichmann, după 60 de ani

La 11 mai s-au împlinit 60 de ani de la capturarea lui Adolf Eichmann, o personificare a răului absolut. Deși spre deosebire de alți zeci de condamnați pentru crime de război, el nu a ucis pe nimeni cu mâna lui, Eichmann este răspunzător pentru moartea a milioane de evrei pe care, prin abilitatea și capacitatea lui organizatorică, cu sprijinul administrației germane, i-a trimis în lagărele de exterminare, pe cei mai mulți direct în camerele de gazare. Eichmann, cu rang de locotenent-colonel, (Obersturmannführer) a făcut parte din ierarhia executivă a SS. De origine austriaco-germană, se înscrie în Partidul Național-Socialist și în SS în 1932, mai întâi în Austria, apoi se transferă în Germania, unde va trece la SD, serviciul de securitate al SS. După mai multe funcții, ajunge în secția care se ocupa de problemele evreiești. La început politica Reichului a fost de a-i constrânge pe evrei să emigreze, eventual în Palestina, pe care Eichmann a și vizitat-o în anii 30, se spune că a încercat chiar să învețe ebraica. La proces a vrut să acrediteze ideea că de fapt simpatiza cu sionismul și că a citit Statul Evreu al lui Theodor Herzl. A lucrat sub îndrumarea lui Reinhard Heydrich, unul din adjuncții lui Hitler, căruia i-a și furnizat informații pentru pregătirea „soluției finale”, decisă la conferința de la Wansee din 1942, respectiv lichidarea evreilor. Până atunci, Eichmann a pregătit proiecte pentru deportarea evreilor la Nisko în Polonia sau în Madagascar, dar aceste proiecte nu s-au realizat. Când s-a decis lichidarea totală a evreilor din Europa, Eichmann și echipa sa au fost desemnați să pregătească logistica acțiunii – mai întâi ghetoizarea, apoi transportarea lor în lagărele de exterminare. Read more…

60 de ani de la asasinarea lui Kasztner – prima crimă politică în Israel

Noapte de primavară… Tel-Aviv 1957. Israel (Rezső) Kasztner, redactor de noapte la ziarul de limbă maghiară Uj Kelet și purtătorul de cuvânt al Ministerului Industriei și Comerțului din partea Partidului Mapai, se întorcea acasă, la locuința sa de pe Bulevardul Emanuel HaRomy din Tel-Aviv. Cineva din întuneric îl întreabă: Israel Kasztner? Kasztner răspunde: Da. Se aud câteva împușcături: primul glonț este ratat, dar celelalte două sunt țintite. Kasztner se îndreaptă cu pași grăbiți spre treptele casei. Ulterior s-a susținut că cineva ar fi tras încâ un glonț dintr-un alt unghi. După 11 zile de la atentat, Israel Ksztner a murit într-un spital tel-avivian, în urma rănilor suferite.Read more…

Săpunuri

În mai 1944, cu câteva zile înainte de începutul strângerii evreilor din Satu Mare in ghetou, o vecină de pe strada pe care stăteau bunicii mei i-a spus mamei: ”Clara, ce săpun frumos o să facă din tine nemții”. Nici mama nici eu nu am uitat această frază. După sfârșitul războiului și eliberarea din lagărul de la Auschwitz, mama s-a întors la Satu Mare să-și caute familia. Nu a găsit pe nimeni în afară de fratele ei, toți ceilalți membri ai familiei au fost uciși în lagăr. A găsit-o însă pe vecina respectivă. ”Săpunul s-a întors acasă!” i-a spus. Din păcate nu cunosc restul conversației…Trebuie să recunosc că sunt preocupat de Holocaust, aparținând celei de a doua generații de supaviețuitori ai lagărelor naziste, atât la propriu cât și la figurat. Am citit nenumărate cărți, documente, am vizionat numeroase filme despre Holocaust și niciodată nu am simțit că m-am săturat de această temă. Am căutat și am găsit persoane care și-au păstrat omenia în acele vremuri tulburi. Ceea ce nu voi înțelege niciodată este indiferența majorității oamenilor din acele vremuri la tragedia semenilor lor evrei: vecini, colegi de lucru, poate prieteni.Zilele trecute am citit o nuvelă tulburătoare legată de Holocaust. A fost scrisă de scriitorul maghiar Szántó T. Gábor și se intitulează ”1945”. Cu permisiunea cititorilor îi voi face o scurtă recenzie.Read more…

Printre sute de rachete

În ultimii ani se declanșează adesea conflicte armate între Israel și organizația teroristă Hamas din fâșia Gaza. Ele se soldează cu atacuri cu rachete, mai ales asupra părții de sud a țării, dar nu numai. Imediat după lansarea lor se declanșează „Alarma Roșie” (alarma din timpul unui atac aerian.) Motivele sunt diferite, dar țelul este întotdeauna același, de-a omorî israelieni, de-a distruge bunurile locuitorilor, de a le deranja viața de zi cu zi, de-a crea panică, de a-i determina să-și părăsească casele și așezările în care trăiesc. Oamenii locului s-au obișnuit deja ca în timpul scurt care le stă la dispoziție, de la cinsprezece secunde la Sderot până la un minut la Tel Aviv și împrejurimi, să se adăpostească într-o cameră de beton care se închide ermetic și care îi protejeză de consecințele bombardamentului. Magazinele, mallurile, marea majoritate a restaurantelor, spitalele și policlinicile sunt înzestrate cu asemenea încăperi, în plus există și adăposturi publice. De câțiva ani există un sistem anti-rachetă numit „Cupola de de Oțel”, dezvoltat de industria aeronautică israeliană, care din fericire distruge cam optzeci la sută din aceste obiecte‚ „prietenești”. Rămân „doar” bubuiturile rachetelor sau a contra-rachetelor și șuieratul sfâșietor al sirenelor. Nu întotdeauna se termină cu „happy end”. Uneori sunt nimerite case și locuitorii supraviețuiesc numai pentru că au ajuns la timp în adăposturi. Nu toți sunt atât de norocoși și din nefericire sunt și morți sau grav răniți.Read more…

Undeva în Europa

Într-o zi de salariu, Wolfgang Bruck, maistru la Uzinele Siemens din Berlin, a intrat într-un magazin de aparate electrice. Era în 1930, cu două zile înainte de Crăciun, și s-a hotărât să cumpere un aparat de radio, cadou pentru toată familia. Soția Helga şi copiii Erich şi Kristina se vor bucura deopotrivă de darul acesta, s-a gândit el. Alegerea a căzut pe un radio Siemens, care avea o scală luminată, cu o mulţime de posturi trecute pe ea, un difuzor mare și un ochi magic, verde, care semnala dacă te apropiai de postul căutat. Vânzătorul l-a asigurat că a ales bine, era un aparat modern, durabil şi cu sunetul clar.Wolfgang era încântat de noul radio, putea asculta știrile acasă, nu numai la difuzorul uzinei și, mai ales, putea asculta muzică simfonică. În 24 ianuarie 1933 l-au ascultat cu toții la radio pe Adolf Hitler, noul cancelar al Germaniei, vorbind de la Reichstag despre noua politică a țării și despre ideologia nazistă. Familia Bruck era încântată de noul lider al Germaniei și de programul său. Membrii familiei Bruck au avut parte de multe transmisii radiofonice de neuitat: Olimpiada de la Berlin din 1936, concerte dirijate de Wilhelm Furtwängler și Herbert von Karajan (cei doi mari dirijori germanI care au făcut pact cu naziștii) precum și tiradele capului propagandei fasciste, Goebbels, despre ”glorioasa armată germană”.Read more…

”Războiul de 100 de ani”

În această primăvară s-au împlinit 100 de ani de la prima revoltă arabă din Palestina împotriva evreilor. Primul Război Mondial se terminase cu un adagiu neașteptat. Marea Revoluție bolșevică din Rusia a fost urmată de gripa spaniolă, care a provocat mai multe victime decât războiul însuși. În ciuda ravagiilor gripei, învingătorii Primului Război Mondial își împărțeau ”prada” prin nesfârșite tratative de pace, care aveau să ducă la noi războaie, mult mai devastatoare. Încă nu se încheiaseră dezbaterile care acordau Marii Britanii Mandatul pentru Palestina, dar știrile circulau intens, aducând sioniștilor din lume și evreilor din Palestina speranța că visul lor milenar a început să mijească la orizont. Evident, pe cât de mare era speranța evreilor, pe atât de mare era îngrijorarea arabilor palestinieni. Era o perspectivă clară și o voință politică exprimată ferm, că arabii vor întemeia un stat unit și puternic sau, eventual, o federație de state naționale arabe. Nu era doar o perspectivă, ci un angajament politic fără echivoc din partea Marii Britanii. În acest context ar fi fost firesc și corect ca Marea Britanie, o mare putere cu multe interese în Orientul Mijlociu, care voia să-și asigure un aliat de încredere împotriva și în locul Imperiului Otoman, să fi încurajat și mediat o alianță între sionismul evreiesc și naționalismul arab, dar englezii au procedat exact pe dos. Făcând înțelegeri și promisiuni secrete separat celor doi protagoniști, au creat între ei o tensiune care ar fi putut fi evitată și care a generat un conflict de un secol, al cărui deznodământ nu se întrevede nici acum.Read more…

Chaf tet be november 1947 – 29 noiembrie1947

În istoria Statului Israel, data de 29 Noiembrie generează un profund răsunet în inima evreilor şi a celor care înţeleg şi recunosc importanta Statului Israel. Pentru antisemiți şi inamicii căminului evreiesc, aceeași dată este o alta ocazie de a îşi etala ura faţă de evrei, faţă de israelieni, şi de a se întrece într-un concurs grotesc al afișării ei.O dovadă palpabila şi pe înţelesul tuturor sunt declarațiile Autorităţii Palestiniene care amenința ca “va acționa Marea Britanie în judecată pentru Declaraţia Balfour”Read more…

O inimă pentru …doi

În veacul al XV-lea, Uriașul Califat Arab (Imperiu:) a fost supus de o dinastie turcă, cea a Otomanilor care, venind dinspre Asia Centrală prin Anatolia, a creat un nou califat care avea să stăpânească lumea arabă aproape jumătate de mileniu. Ierusalimul devenise un ”sandjak” turcesc ponosit și prăfuit anexat administrativ ”vilayet”ului Damasc. Singurii care îl considerau centrul lumii erau cele câteva sute sau chiar mii de evrei care – cu aceste cuvinte mereu pe buze – nu au părăsit niciodată Ierusalimul. Odată cu instalarea puterii otomane la Ierusalim, sultanul Suleyman Magnificul a construit zidurile care înconjoară și astăzi ”Orașul Vechi” împărțit în 4 cartiere: Creștin, Musulman, Evreiesc și Armenesc care, în spiritul toleranței religioase practicate de turci, conviețuiau în pace și fără pizmă. Cum și de ce a devenit Ierusalimul un loc atât de sfânt pentru arabi și prin contagiune pentru lumea musulmană ? Când de fapt timp de multe secole nu a jucat un rol major religios, politic sau militar pentru islam și cu atât mai puțin pentru arabi?Read more…

Evrei români care au contribuit la construcția Israelului modern: Șmuel Cohen

Șmuel Cohen (sau pe numele purtat în Moldova, Samuel Kogan) s-a născut în anul 1870, în comuna Ungheni din Basarabia, nu departe de Iași, pe malul Prutului. La sfârșitul sec. al XIX-lea Ungheni era o așezare românească din Moldova de dincolo de Prut, cu o majoritate etnică evreiască. Rezultatele recensământului din 1897 au fost: 1136 evrei, 456 români, 72 ucraineni, 58 ruși și 17 polonezi. Evreii erau de două ori mai mulți ca toți ceilalți la un loc. În anul 1887 a făcut aliya și s-a așezat în moshava (colonia) Rișon LeȚion, unde a cumpărat un teren agricol de 22 dunam (2,2 hectare). A învățat să cultive vița de vie și aceasta i-a devenit meseria. Era cunoscut în moșava pentru talentul lui la muzică. Cânta la vioară și fusese poreclit Stempenyu, după un clarinetist de kleizmer. personajul unei nuvele a marelui scriitor idiș Șalom Aleichem. În moșava s-au făcut mai multe încercări de a pune pe muzică poezia Hatikva (speranța) a lui Naftali Herz Imber.Read more…

Der Mașiach iz ghikimen! Der Mașiach iz ghikimen?

În fiecare an, de Yom Haatzmaut și de Yom Yerushalayim, îmi amintesc povestirea unui prieten mult mai vârstnic și care spre regretul tuturor celor care l-au cunoscut nu mai este demult printre noi: filosoful Yakov Lavi. Evreu polonez venit în Israel de copil, în anii 30 ai secolului trecut, împreună cu părinții lui, el era și un martor al evenimentelor de acum 50, 60 și 70 de ani. Crescut la Haifa, absolvent al Universității Ebraice din Ierusalim, fost luptător în Palmach și în Tzahal în primele cinci războaie ale Israelului, fost conferențiar de filosofie la Universitatea din Tel Aviv, un om de o cultură deosebită, regretatul Yakov Lavi (Lozowski) știa și povestea multe subiecte istorice, culturale, iudaice, filosofice pe care le-am învățat de la el. Aș putea repovesti multe lucruri pe care ni le povestea atunci când un grup de prieteni ne întâlneam în una din cofetăriile Universității Ebraice din Ierusalim, în campusul Givat Ram. Aș putea umple pagini întregi reluând eseistica sa orală. Poate în mod treptat, cu alte ocazii, puțin, fiindcă nu sunt și nu pot fi la nivelul acestui Om Mare. Acum vreau să reamintesc doar un fapt pe care l-am mai menționat și în trecut. În ziua în care David Ben Gurion a anunțat întemeierea Statului Israel, la 14 mai 1948, în cartierele evreiești din Haifa a izbucnit o bucurie de nedescris. Un vecin al familiei Lozowski a bătut la ușa lor, după cum bătuse și la alte uși ale altor vecini, strigând: ”Der Mașiach iz ghikimen! Der Mașiach iz ghikimen”! A venit Mesia! Read more…

30 de ani

Aveam impresia că „Epoca de Aur” avea să ţină o veşnicie. Cultul deşănţat al personalităţii ceauşeştilor şi minciunile gogonate privitoare la realizările regimului mă îngreţoşau. Nu dădeam drumul la televizor, iar la radio ascultam doar „Cotele apelor Dunării”, care erau singurele informaţii reale. (Parcurgeam cu ochii minţii graniţele scăldate de Dunăre şi auzeam aceleşi informaţii repetate în limba franceză). Învăţaserăm să citim printre rânduri şi să înţelegem din aluzii, să ascultăm şi să spunem (cu bravură) bancuri despre Ceauşescu şi regim, dar curajul nostru, al majorităţii covârşitoare a populaţiei, se rezuma la atât. Doina Cornea trăia la Cluj, ştiam unde locuieşte şi că locuinţa ei era supravegheată zi şi noapte, dar parcă era într-o altă lume… Câţiva clujeni se împotriviseră politicii de oprimare a culturii maghiare. Dar nici eu şi nici alţii din anturajul meu nu au avut curajul de a se alătura acestor mişcări…Schimbările din Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria, căderea Zidului Berlinului în noiembrie 1989, ne încurajau să sperăm că ceva se va schimba şi în România. În naivitatea mea, credeam că lucrurile se vor petrece chiar la Congresul XIV, în noiembrie 1989. Dar nu s-a întâmplat absolut nimic! Read more…