ISSN 2734-4967, ISSN-L 2734-4967
La Gheorgheni erau doi medici evrei Endre și Jolán Rosenfeld. S-au stabilit în oraș după obținerea diplomelor – el medic internist, ea stomatolog. Erau deosebit de apreciați – ceea ce se vedea şi prin pacientura mereu crescândă. După câțiva ani de stat cu chirie în mijlocul orașului, și-au construit o casă cu etaj, parterul fiind dedicat locuinței, iar etajul cabinetelor medicale, ale asistentelor precum și sălii de așteptare, mereu plină…Read more…
Prima excursie pe care am făcut-o în fostul URSS, în 1961, a fost cu gândul că poate ar exista pe parcurs posibilitatea de a mă abate din drumul propus, Kiev- Leningrad-Moscova, drum făcut cu trenul, și să ajung cel puțin la Moghilev în căutarea mormintelor. Dar atunci excursiile se făceau cu un pașaport colectiv, pe listă, și o evadare era imposibilă. Din acest motiv, în 1967 am căutat și găsit o modalitate de a ajunge la Chișinău, capitala republicii moldovenești, mai aproape de Ucraina și deci de Moghilev. Prin mijlocirea scriitorului de limbă idiș Ludovic Brukștain, originar din Sighet, prieten al soțului meu, am obținut o invitație pentru 10 zile la Chișinău, de la un cunoscut de al lui din copilărie, urmând ca și eu să-i trimit o invitație pentru București. În luna septembrie, am pornit singură în necunoscut, într-un oraș străin, la oameni necunoscuț,i cu ferma convingere că va fi posibil să ajung în acest interval la Moghilev și Djurin. Read more…
în casa bunicilor, am găsit întotdeauna o atmosferă specifică unei oaze de liniște și pace de unde de fiecare data când plecam, aveam cu mine un plus de noi cunoștințe pe care mi le dăduse bunicul și bunica. Într-o asemenea atmosferă și de relații deosebit de bune cu toți vecinii, prietenii și cu toate autoritățile locale, s-au născut și au crescut copiii bunicilor de la Buzău. Tata a avut încă trei frați: Iacob, Ozias și Morice. Când tata a terminat studiile de liceu, obiceiul sistemului de învățământ era ca înainte de bacalaureat fiecare elev să pregătească o lucrare pe o temă pe care și-o alegea singur. Tata și-a luat ca temă subiectul: Există Dumnezeu? Și-a scris lucrarea și a predat-o profesorului care conducea examenul de bacalaureat. Într-o zi înainte de bacalaureat, profesorul s-a întâlnit cu bunicul Șimon pe stradă, și au avut un dialog scurt, pe care aflându-l, îl reproduce mai jos:Read more…
Integrarea mea rapidă în sistemul școlar românesc a fost ajutată mult și de dispariția rapidă a penarului meu de piele, a gumei albe de șters Koh-I-Noor cu elefant, a compasului din metal solid nichelat, fără creion de lemn cu gheară, și a stiloului cu pipetă. Toate astea era accesorii standard la şcoala rusească din Praga și chiar la școlile cehești. N-am aflat niciodată cine mi-a pus în buzunarul hainei un bilețel mototolit cu niște versete de mare talent, afecțiune si înțelepciune, pe care nu le-am uitat nici până în ziua de azi “De mai aduci la școală șmecherii din astea jidovești, poți și tu sula să mi-o belești”. Prin acest mesaj, înțelegerea mea a naturii umane în general și a invidiei în special s-a îmbunătățit substanțial. M-am gândit de multe ori dacă și cum s-ar fi modificat mesajul de pe bilețel, dacă eram, să zicem, finlandez?Read more…
În aprilie 1970 am părăsit împreună cu mama Viena cu trenul de noapte. Mama mai avea o singură rudă în viață, pe bătrânul Sándor-bácsi, care locuia la Budapesta, acolo unde adepții „Crucilor cu săgeți” i-au împușcat singurul fiu și l-au aruncat în Dunăre. Când mama i-a spus că nu mai plecăm în Australia, ci în Germania, el a declarat că rupe relațiile cu noi. Împotrivirea lui era o lovitură destul de serioasă și în același timp neașteptată – pe noi ne critica, în vreme ce el însuși trăia mai departe în mijlocul ucigașilor fiului său. Ca urmare a acestei discuții eram destul de deprimați când ne-am urcat în trenul spre Frankfurt, prima oprire pe drumul emigrației noastre modificate la repezeală. Acest pas era necesar pentru că tatăl meu aflase pe neaștepate că diploma lui nu va fi recunoscută în Australia. Am optat pentru metropola de pe Main pentru că abia cu o săptămână în urmă tatăl meu s-a întâlnit acolo cu un fost coleg de școală, ca să se sfătuiască cu el asupra unei posibile emigrări în Germania. Informațiile fiind atrăgătoare, el ne-a telegrafiat să venim imediat cu tot calabalâcul: șase valize, câțiva saci uriași și două lăzi de tablouri pe care intenționam să le vindem, dar nu am reușit niciodată.Read more…
În fiecare an, la 11 aprilie, avea loc Întâlnirea Buchenwaldiştilor, un eveniment important de care am luat cunoştinţă încă din copilărie, dar la care aveam să particip abia peste decenii, când îi ţineam locul tatei, care nu mai era printre noi…A fi buchenwaldist însemna nu numai să fi trăit experienţa dramatică a lagărului de concentrare nazist, ci şi de a fi făcut parte dintr-un colectiv în care primau solidaritatea şi ocrotirea celor vulnerabili, în faţa animalicei lupte pentru supravieţuire. Însemna să împărtăşeşti idealurile antifasciste şi să respecţi întreaga viaţă cele cuprinse în Jurământul de la Buchenwald depus de cei douăzeci de mii de supravieţuitori, adunaţi pe Appellplatz, de îndată după eliberare, când încă războiul nu se încheiase. An de an am marcat ziua de 11 Aprilie, la Cluj, şi abia acum, în primăvara lui 2019, am ajuns să trăiesc emoţiile acestei aniversări la Buchenwald, pe Appellplatz. Şi nu oricum, ci alături de doi oameni foarte apropiaţi…Read more…
Una din marile mele plăceri este să-mi pun ochii minții la muncă grea, nu numai să privească, ci să și vadă, căci este mult de văzut și de amintit. Partea delicată este ce să fac cu rezultatele introspecției, să le țin doar pentru mine, sau să le împărtășesc și altora? Depinde. Am constatat că adesea cititorul sau ascultătorul inteligent se ridică deasupra amuzamentului oferit de bârfă, care oricum este de scurtă durată și se concentrează pe învățăturile din experiența altora.Recent am avut timp și interes să explorez mai detaliat viața mea și a familiei mele și să o re-evaluez cu mintea de azi. Am răsfoit albume vechi de fotografii, însemnări, jurnale, scrisori… Cine mai are timp pentru așa ceva?! Sursa cea mai importantă de informații este totuși memoria, care se estompează cu timpul, dar menține și insule izolate de o prospețime surprinzătoare. Am dat recent peste o poză a bunicului meu după tată, Emanuel Kun, pentru noi Mano Otata. Era originar din Transilvania săsească, a locuit la Mediaș și Sighișoara și întreaga familie avea cultura și limba maternă germană. Era un om deosebit, original și foarte întreprinzător. Deși avea o educație formală limitată, era inteligent și avea talent de orator și de leader.Read more…
Articolul doamnei Eva Galambos despre “petecul de hârtie” care i-a schimbat cursul vieții și cariera, o urmare a unui articol asemănător din 2013, îndrumând-o spre Facultatea de Ziaristică din București, mi-au stârnit propriile amintiri de la aceeași facultate, unde după cum se pare am fost colegi. Spun “se pare”, deoarece nu mi-o amintesc cu precizie. Poate că este o problemă de vârstă, sau poate ne învârteam în cercuri diferite. Când dumneaei își începea studiile, eu eram în anul trei. Trebuie să recunosc însă că amintirile mele sunt cu totul diferite. Eu nu îmi amintesc de lecții de echitație sau de alte activități sofisticate oferite la facultate. Marea majoritate a colegilor mei erau săraci, sau foarte săraci. Trăiau în cămine studențești mizerabile, sau în camere împreună cu alți colegi, împărțind uneori chiar patul. Mâncam la cantina studențească, doi sau trei pe același bon.Read more…
Îmi place mirosul de pâinii prăjite, al cartofilor copţi în cuptor, parfumul portocalelor într-o zi înzăpezită. Într-o vreme, când locuiam în apropierea Fabricii de Bere Ursus, nu ratam niciodată să mă sui pe o piatră, ca să ajung în dreptul unui geamlâc întotdeauna întredeschis, prin care se vedeau butoaiele aşezate rânduri-rânduri şi se simţea adierea, uşor înţepătoare, a berii proaspete. Dar nimic nu mi-a plăcut – niciodată – mai mult decât să adulmec cafeaua aburindă din ceaşcă sau aroma unui pachet de cafea abia început. Probabil că este o plăcere… congenitală dacă mă gândesc că mama a devenit cafegioaică pe vremea când era gravidă cu mine. În timpul primilor ani ai copilăriei mele nu ţin minte să fi avut în casă altfel de cafea decât cea cu lapte, făcută din surogat (Enrilo), pentru care se stătea la cozi lungi, la „Alimentara”. Apoi tata s-a dus la doctorat, la Moscova, şi când venea acasă, în vacanţă, aducea cafea boabe verde, din care le împărţea cu dărnicie şi prietenilor apropiaţi. Cafeaua verde era prăjită cu multă atenţie într-o tigaie specială, până când boabele căpătau o nuanţă brună (cafenie), începeau să „transpire” şi răspândeau aroma aceea irezistibilă, exotică şi totuşi cunoscută parcă dintr-o altă viaţă. Read more…
Se spune că bătrânii trăiesc în trecut pentru că nu au viitor. Așa mi se întâmplă mie. Trează, ore în șir, sau în vis, îmi apar frânturi din trecut, în special cele trăite în deportare. Cred că acest lucru li se întâmplă și altora, dar poate că ei nu simt nevoia să-l împărtășească. Relativ recent am scris despre Câmpulung, orașul din care am fost deportată, sau mai bine zis alungată. Prima oprire mai lungă în drum spre Transnistria a fost la Atachi, (în ucraineană Otaci), pe malul drept al Nistrului, în actuala republică Moldova. Nu am intenția să repet ce am scris în jurnalul meu, devenit carte după 50 de ani, (Jurnal de ghetou). Vreau să vă relatez prin filtrul anilor mulți care au trecut de atunci cum am resimțit primul popas în drum spre Transnistria. Coborârea din tren m-a pus în fața unei realități pe care nu mi-aș fi putut-o închipui niciodată: ploaie rece, noroi și soldați români înarmați cu puști ne păzeau și ne grăbeau să coborâm din tren. Și unde să ne adăpostim? Așezarea părea pustie, nu se zărea niciun localnic, dintre casele care mai stăteau, majoritatea erau fără acoperișuri, parcă trecute printr-un incendiu și pline de evrei deportați la fel ca noi, dar veniți înaintea noastră: rădăuțeni, suceveni. Parcă erau acolo toți evreii din Bucovina de sud. Cu mare greutate am găsit și noi o casă fără ferestre și uși, parțial și fără acoperiș, în care să ne ferim de ploaia rece de toamnă. Oare ce se întâmplase cu cei care au locuit în acele case?Read more…
În vara anului de 1944 locuiam în Brașov, petrecându-mi vacanța împreună cu 3-4 copii, singurii care vorbeau limba română, în zona aflată între Spitalul Militar și poalele muntelui Tâmpa. Au început discuții serioase. – Nemții se cărăbănesc. Aici vin rușii. Plecăm în munți – ne comunică un prieten, vlăstar al unei familii boierești. Eram informat. Împreună cu părinții, ascultam Radio Londra la aparatul unui vecin plecat departe. Auzisem despre Stalingrad, Debarcarea Aliaților și prezența Armatei Roșii la malul Prutului. Nu auzisem însă nimic despre Diktatul de la Viena. Nu înțelegeam de ce tânărul maghiar mi-a arătat turlele unor biserici aflate nu departe de dealul Zizinului spunându-mi « Vezi, acolo este Ungaria! » Știam că Ungaria se află la sute de kilometri după Oradea! În cancelaria școlii evreieşti se afla harta României Mari, de la Nistru pan’la Tisa…Nu înțelegeam de ce lângă Casă Apelor de pe Promenadă, elevii școlii românești cântau scandând: Ardealul, Adealul, noi vrem Ardealul…Nu ştiam că rămânerea noastră în viaţă a depins de faptul că ne aflam în Transilvania de Sud, cea nealipită Ungariei horthiste care în mai 1944 deportase la Auschwitz toată populaţia evreiască din afara Budapestei. Copiii evrei de vârsta mea nu aveau nicio şansă să scape cu viaţă. Nu bănuiam atunci că drumul spre Auschwitz se afla câteva zeci de kilometri nord-vest de locuința noastră situată pe strada Carmen Sylva din Brașov! Radio Londra nu pomenise nimic de lagărele de extreminare naziste.Read more…
Am ajuns în Israel în toamna anului 1972. Încă din primele zile am plecat la Ierusalim și m-am înscris la programul pregătitor al Universității Ebraice. E adevărat că în România absolvisem deja anul întâi, dar ebraică nu știam o iotă, nu puteam să merg direct la cursuri. Cred că a fost anul cel mai captivant din viața mea. Totul, dar absolut totul îmi era nou. La Timișoara stăteam în gazdă, învățam cât era ziua de lungă (ce pierdere de vreme!), nu aveam prieteni. Abia la Ierusalim am descoperit cu adevărat viața studențească. Am stat la cămin, am devenit mult mai independentă, de nevoie mi-am perfecționat engleza, dar am învățat ebraica și mai ales am cunoscut o grămadă de lume care vorbea toate limbile pământului. Printre prietenele pe care mi le-am făcut atunci se număra și S., o tânără simpatică, venită din Germania. Ca studentă săracă și ca imigrantă, am fost orbită de luxul din Germania. E adevărat că tatăl lui S. avea o fabrică, Am cunoscut familia, m-am bucurat și eu de traiul bun, am făcut împreună cu S. câteva excursii și la vreo două zile după Yom Kipur aveam biletul de întoarcere. Numai că… La sfârșitul sărbătorii de Yom Kipur s-a dat drumul la televizor și am rămas cu toții înlemniți. În Israel era război!Read more…
De la bun început vreau să liniștesc cititorii: n-am de gând să scriu tomuri voluminoase ca romanul lui Lev Tolstoi. Dar cea de a 70-a aniversare a încheierii celui de-al doilea război mondial – în Occident la 8 mai, laRead more…
După ce tancurile germane au ocupat Ungaria (19 martie 1944) și a fost numit noul guvern având drept prim-ministru ambasadoru Ungariei la Berlin, iar în componenţă alţi politicieni de dreapta, s-au declanșat într-o viteză fulgerătoare cele mai dure măsuri anti-evreiești.Read more…
De câte ori trec pe lângă fântână arteziană, străjuită de figuri mitologice, din secularul parc al Clujului, gândul mă duce la o fotografie de grup – alb negru – reprezentând şase tineri clujeni din mişcarea Habonim, luându-şi adio de la oraşul natal, înainte de plecarea definitivă în patria veche-nouă, în anul 1941. Fotografia figura în albumul nostru de familie, printre pozele dinainte de război, salvate în timpul deportării de József Kántor, prietenul maghiar al tatii, colegul de la fabrică sub mâna căruia învăţase meserie. În 1996 aveam să regăsesc o poză identică la kibuţul Maagan din Israel…
Într-o zi am dat cu ochii de o lozincă mare, arborată pe faţada Casei de cultură pe care scria “Jos mîi-ni-le de pe Cu-ba!”. Nu m-a interesat prea mult, cine era Cuba şi nici cine pusese mâinile pe ea. Probabil că şi aceste necunoscute noi le-aş fi depozitat alături de celelalte nelămuriri, într-un ungher al minţii, dacă Tovarăşa nu ar fi readus în discuţie subiectul, în ultima oră de clasă. Ne-a povestit despre Cuba, o ţară frumoasă şi însorită, aflată peste mări şi ţări, unde clasa muncitoare luptă pentru libertate, împotriva moşierilor cei îmbuibaţi şi cotropitorilor americani. Ne-a vorbit despre copiii cubanezi care răbdau de foame şi ne-a rugat să-i ajutămRead more…
De fapt poate nu ar fi trebuit să scriu un astfel de articol care nu este deloc încurajator, deoarece vârsta nu iartă pe nimeni. Dar am împlinit foarte recent o vârstă matusalemică și am primit multe, foarte multe felicitări. A doua zi am avut o stare sufletească mizerabilă: M-am tot întrebat dacă aceste felicitări trebuie să mă bucure sau să mă întristeze, dacă cei din jur știu că sunt conștientă că numărătoarea inversă e pentru mine din ce în ce mai scurtă și că singura urare pe care o accept e cea de a fi sănătoasă ca să nu dau de lucru celor dragi din jur. Și ca o ilustrare pentru cei care citesc Baabelul vreau să le povestesc cum petrec zilele mele și probabil că și alții de vârsta mea care, cât de cât, mai sunt ancorați în prezent și încearcă să mai aibă o preocupare intelectuală. Totdeauna am fost ordonată și mi-am respectat într-un fel un orar de viață. Acest orar îl urmez acum aproape cu sfințenie și în felul acesta am impresia că fac ceva, deși suma de peste zi este aproape nulă.Read more…
Pentru noi, Radnóti Miklós nu este un portret stilizat, ci o rudă de-a noastră. Acum, la trei zile de la cea de a 73-a comemorare a eliberării lagărului de la Auschwitz şi a zilei internaţionale a Holocaustului, noi, maghiarii şi evreii maghiari sîntem nevoiţi să ţinem seama de toate victimele, de moşii şi strămoşii noştri, fără să putem da seamă de pierderea lor. Acum, la Zalău, comemorîndu-i ca maghiar, trebuie să recunoaştem că făptaşii au înfăptuit cea mai josnică formă de fratricid, de la Cain încoace. Deportarea şi uciderea a milioanelor de oameni nevinovaţi constituie renegarea şi pîngărirea celor mai elementare concepte umane. Iar segregarea, călcarea în picioare a demnităţii umane şi a identităţii compatrioţilor noştri de origine semită constituie o josnicie inimaginabilă şi un act de trădare naţională calificată.Read more…
În toamna anului 1956 îmi începeam studiile la Facultatea de filologie a Universității București. Am pășit emoționat în marele hol de pe Academiei, un loc central, mereu plin de oameni, idei și evenimente. Într-un colț, pe o balustradă, ședea zâmbind un băiat scund, negricios, cu mustață. În jurul lui se agitau șușotind mai multe persoane. ”Uite-l pe Labiș” mi-au spus. M-am apropiat. Eram și eu, ca toți ceilalți, atins de mirajul poeziei. Îl admiram. Citeam, reciteam și comentam cu noii mei colegi ”Moartea căprioarei”, un poem de referință, recent apărut. S-au precipitat apoi evenimentele din Polonia, din Ungaria și din Piața Universității. Se zvonea că printre studenții arestați este și Marga, sora lui Labiș. În seara zilei de duminică 9 decembrie poetul, pe-atunci încă elev la Școala de literatură ”Mihail Eminescu”, a ieșit în oraș. S-a alăturat unui grup de petrecăreți, mai întâi la ”Capșa” apoi la ”Victoria” în pasaj.Read more…
Zvonuri, zvonuri, zvonuri. În ajunul plecării noastre în Israel, Iașul era inundat de zvonuri de tot soiul și toate culorile. Tânărul stat Israel abia înfiripat a și fost atacat de arabi, dar neputând să-l răpună pe front, au găsit o altă metodă: un boicot agricol total. Israelul ducea lipsă de cele mai elementare produse agricole. Se improrta până și ceapa din Cipru. Dar cel mai deocheat zvon și de aceea cel mai credibil era că în Israel e foarte căutat salamul românesc, mai ales cel de Sibiu. Se spunea că cine vine în Israel cu o cantitate de salam cât de cât e un om făcut. Pe noi zvonurile nu ne-au afectat. Bani de salam tot nu aveam. Abia aveam bani să plecăm la București și de acolo la Constanța ca să ne îmbarcăm pentru voiaj. Am ajuns la București într-o seară târzie și ploioasă de octombrie. Bani de hotel nu aveam. Mama avea adresa unei rude îndepărtate, un bătrân pe jumătate surd care locuia în oraș. Tot întrebând am ajuns la el uzi leoarcă. Am bătut multă vreme până ne-a auzit. Ne-a deschis ușa speriat. Mama i-a explicat cine suntem și că suntem în drum spre Țara Sfântă. Pe bătrân nu l-a lăsat inima să ne lase pe stradă. S-a înduplecat și ne-a oferit ospitalitate. Am lăsat boccelele într-un colt, ne-am culcat pe jos și, răpuși de oboseală, am dormit până dimineața. A doua zi ne-am dus la consulatul israelian să ne interesăm de plecare.Read more…