(o întrebare shakespear-iană și o mini pledoarie în apărarea proprității private:) După 70 de ani 6 Martie 1945, zi nefastă a istoriei din România, zi în care practic s-a instalat regimul comunist. Perversă acțiune de tipul ”lupul îmbrăcat în haineRead more…
UN CAZ de o BANALITATE IEŞITĂ din COMUN
Medicul de-abia îşi luă ochii de pe computerul din faţa sa: – Ce s-a întâmplat?! Faţa pacientului era complet transfigurată, de parcă ajunsese într-o stare în spatele căreia nu se putea ascunde decât o maladie ucigătoare. De fapt era maiRead more…
Ce înseamnă să fii ….israelian?!
Mulţi ani nu mi-am pus această întrebare. Eu am devenit israelian în momentul când am ajuns în Israel şi voi rămâne israelian până în ultima zi a vieţii mele. Nu m-am întrebat de ce, pentru că răspunsul era prezent cu mult înainte de a ajunge în Ţara Sfântă: fiecare om trebuie să-şi găsească locul în ţara lui. Iar definiţia “ţării lui”, mi-era de la bun început clară: ţara ta e cea în care faci parte din majoritate, şi nimic mai mult!Read more…
Post truth
Celebra expresie ”don’t confuse me with facts” a devenit, la îndemâna multora, un instrument de a ataca și demasca falsul, neadevărul, enunțurile bazate pe baloane de săpun. Mie personal expresia aceasta mi-a fost suficientă zeci de ani, folosind-o ori de câte ori mă loveam de un enunț a cărui legătură cu realitatea era doar o pură coincidență. N-am mai căutat fraze suplimentare, mie aia din engleză mi-era mai mult decât suficientă. Până când…am citit pe undeva că celebrul dicționar Oxford alege în fiecare an cea mai potrivită nouă expresie lingvistică care reflectă reacția limbii engleze la o nouă realitate. Ei bine, celebra instituție britanică a ales pentru anul 2016, recent decedat, un cuvânt pe care mi-e și jenă să-l traduc în oricare altă limbă: post-truth !Read more…
Despre ”Eu”!
În urmă cu câteva zile, cineva m-a întrebat de ce frazele mele încep cu ”eu”? Desigur că întrebarea era nuanțată, adică lăsa portița deschisă interpretărilor de orice fel. Cred că nu sunt exagerat de sensibilă dacă spun că întrebarea m-a pus pe gânduri. Totdeauna am învățat câte ceva de la orice interlocutor, așa că am luat in serios întrebarea și prin urmare i-am dat răspunsul, fără să stau prea mult pe gânduri. Mi se pare firesc ca frazele mele să înceapă cu ”eu”, fiindcă ne formulăm propriile opinii, viziuni despre viață, percepții, exemple din propria experiență. Cu alte cuvinte ne referim la ce am face noi într-o anume situație, cum am acționat în trecut într-o situație similară. Adică, ne dăm exemplu pe noi înșine și nu dăm sfaturi, ci spunem ceva trăit de fiecare dintre noi.Read more…
Uitați-vă în jur…și bucurați-vă!
A fi la vârsta medie înseamnă, în primul rând că ai dat lovitura! Mai ales ca bărbat. Pentru că bărbații mor mai tineri. Pentru că se duc la războaie, pentru că conduc mult mai des automobilele, pentru că sunt mai îndrăzneți (adică mai aventurieri). Și nu pentru că se spune (oare voi fi scuzat de feministele ce vor citi aceste rânduri?!) că femeia trăiește mai mult pentru că se hrănește cu zilele bărbatului-pură expresie de clar șovinism masculin. Deci în momentul când ai ajuns la vârsta medie, care variază de la o țară la alta, dar e similară în țările așa zise evoluate, înseamnă că ai reușit ceva ce mulți, foarte mulți, mult prea mulți, n-au reușit. Asta înseamnă că toată viața ai trecut ca printre picături de ploaie fără să te uzi. N-ai dispărut în lupta pentru apărarea patriei, n-ai trosnit în mod fatal un vehicul ce se afla în fața ta pe șosea, și nici nu te-ai îmbolnăvit de o boală care are drept urmare curmarea eforturilor tale pentru a ajunge la vârsta medie. Cu alte cuvinte, ești un fel de erou. Căci nu degeaba (și asta o spun și o scriu cu atât mai des cu cât mă apropii de media de vârstă amintită mai sus) limba ebraică alocă o expresie specială doar vârstei de 80 ani: ”legvura”, adică o vârstă eroică. Ebraica nu se referă în niciun fel la vârsta de 70, sau 90 sau chiar 100Read more…
O poveste cu tâlc, ca toate poveștile…
Deunăzi am cinat cu câțiva prieteni, ceea ce nu se întâmplă prea des. Suntem cu toții ocupați, chiar dacă la vârsta noastră s-ar părea că timpul ne stă la dispoziție și ne putem organiza viața așa cum vrem. Numai că lucrurile nu stau tocmai așa. Până la urmă, în viață nu există vid – o jumătate de zi care pare liberă și în care, teoretic, faci ce ai chef, se umple imediat cu un lucru care te așteaptă de mult și despre care te întrebi cum se face că nu l-ai rezolvat până acum. Dar acea masă de seară despre care povestesc ne-a găsit pe toți patru liberi și dornici de a schimba o vorbă într-un restaurant plăcut și la un pahar de vin bun. Sunt convins că nimeni nu se va mira că în mai puțin de zece minute discuția a urmat făgașul ”situației de la noi”. În țara mea nu poți vorbi de nimic, decât după ce ai dezbătut ”situația” din acel moment, cu și fără soluții, una mai nerealistă decât cealaltă. Discuția a căpătat imediat o nuanță tipică de dispută, pentru că așa cum se știe, aici trei indivizi posedă în general patru păreri despre același subiect.Read more…
De ce mint oamenii? (5, 6)
Mincinoșii patologici au creat și continuă să creeze psihologilor și psihiatrilor probleme de identificare, definiție și de diagnostic diferențial între unele boli psihiatrice în care minciuna patologică aparține simptomatologiei bolii respective și minciuna “pură”, nelegată aparent de o boală psihiatrică specifică. Mincinoșii se străduiesc tot timpul să memoreze ceea ce au mințit anterior, respectiv ce au spus diferitelor persoane. Această preocupare permanentă este adeseori destinată eșecului fiindcă tendința naturală a mincinoșilor este de a “înflori, și a împodobi” minciuna cu noi detalii și astfel să se dea de gol. În mod logic, memoria funcționează mai bine când este vorba despre o minciună “mică” povestită numai unei singure persoane. Deși unii oameni mint atât de frecvent încât deseori nu putem depista sau chiar nu suntem interesați să le depistăm minciunile, majoritatea dintre noi nu suntem experți în a ne ascunde minciunile (efectul “Pinocchio”). Read more…
S-a luat lumina!
Atunci când e pană de curent, chiar şi acum – la decenii distanţă de anii copilăriei, petrecuţi în căsuţa de la periferie a bunicilor mei adoptaţi, când becul „ de 25” din tavan pâlpâia ezitant şi se stingea de mai multe ori pe seară, exclam „S-a luat lumina!”. Bunica aprindea lampa cu petrol (o piesă veche, frumos decorată), o agăţa de un cui şi sub lumina ei caldă, magică, cu focul duduind în soba de teracotă, ne continuam seara. Bunica cosea perne şi peretare, cu modele populare culese din Călata sau Secuime, şi tăifăsuiam câte în lună şi în stele…Astăzi, odată cu întreruperea energiei electrice, practic „se ia” totul. Aşa s-a întâmplat şi deunăzi, când brusc s-a întunecat ecranul computerului la care lucram cu nădejde, s-a oprit emisiunea de dezbatere politică aprigă (dinainte de alegeri) de la televizor (la care ciuleam urechile) şi întunericul s-a înstăpânit în camera care a şi început să se răcească (sau cel puţin aşa mi se părea mie) întrucât se decuplase şi centrala termică. Furioasă, am luat în mână telefonul mobil şi am apelat serviciul de deranjamente de la Electrica unde – evident – răspundea numai robotul care mă asigura că toţi operatorii sunt ocupaţi, dar apelul meu avea să fie preluat cât de curând. Iritată şi frustrată de-a binelea, mi-am impus să mă disciplinez şi să aştept cu răbdare revenirea „luminii electrice”, dar, pe cât posibil, nu pe întuneric. Read more…
Ghidul încarantinatului
– Tata, mă întreabă băiatul meu la celular, de ce nu stai acasă?– Cum adică nu stau acasă? Mă plimb doar prin cartier. La cumpărături ies doar o dată la zece zile. – Dacă stai locului, îți aduc nepoții să-i vezi de pe balcon. Mă șantajează, mă gândesc mai în glumă, mai în serios. Cel mai mult mă deranjează că nu pot să-mi ajut colegii, mai ales că am specialitatea cea mai căutată în zilele noastre: anestezist și intensivist, dar la ora actuală pensionar. Mă încadrez în grupa de vârstă de risc. – Andrei, îl aud pe șeful secției de anaestezie. Ai vrea să fii pe lista medicilor pensionari care pot fi chemați la nevoie? – Bineînțeles, îi răspund și mă gândesc că asta se va întâmpla, Doamne ferește, doar dacă vom ajunge la un număr incredibil de cazuri grave, ca la New York sau în Italia.Read more…
O poveste cu (sau fără) tâlc
Se povestește pe la noi de o familie numeroasă, binecuvântată (de cine vreți) cu mulți copii, un tată care-și iubește copiii ca pe ochii din cap și care are un singur scop în viață: să-i vadă pe toți multumiți, la casa lor și cu viitorul asigurat. Și acest scop nu e simplu de îndeplinit, în primul rând pentru că soarta e deseori crudă. Norocul nu surâde fiecăruia, iar uneori omul devine ”expert” în a da cu piciorul la șansa care i-a apărut, așa într-o doară și pe care n-a știut să o exploateze la timpul potrivit. Dar una peste alta, lucrurile stăteau bine în acea familie. Viața acestei familii numeroase cuprindea puține momente în care toți se puteau aduna, să petreacă împreună mai mult timp, să-și împărtășească din noutățile zilei, sau săptămânii sau lunii. Dar grijuliul tată știa cum să aranjeze lucrurile …Read more…
Adicția în lumea contemporană
“Quitting smoking is easy, I’ve done it hundreds of times.” (Este ușor să te lași de fumat. Am făcut-o de sute de ori.) Mark Twain. Poate că unii dintre noi am abuzat uneori mâncând prea mult, mai ales dulciuri, sau am abuzat cu băuturi alcoolice, țigări sau cu medicamente antidepresante, calmante, somnifere, sau pentru slăbit. În tinerețe eu fumam două pachete pe zi, dar m-am lăsat de pe o zi pe alta, acum 47 de ani. Câteva săptămâni am avut simptome fizice (transpirații și puls rapid) precum și psihologice. Luni de zile am mai visat că după prânz mă întindeam pe pat și aprindeam cu plăcere un Papatratos sau un Kent, țigări foarte scumpe pentru un student… Aceste vise îmi reveneau zilnic și în subconștient îmi ziceam că fumez o singură țigară, nu voiam să reîncep cu fumatul. Abuzul este folosirea exagerată a unor substanțe, care poate fi întreruptă în orice moment fără ca individul să sufere; cel care este dependent de o substanță nu poate întrerupe adicția, deși este conștient de dauna medicală, economică sau socială pe care și-o produce lui însuși și celor din jur. Read more…
Reciprocitatea, bat-o vina
În toată cariera mea profesională, mai bine zis în ultimii 30-40 ani, am fost abordat de câteva ori de ziariști (presă, radio, televiziune) dornici să-mi afle opinia despre un subiect sau altul legat de activitatea mea de medic. În mod cu totul neașteptat, poate, pentru cel/cea care citește aceste rânduri, am răspuns întotdeauna pozitiv, am căutat să ofer cele mai potrivite răspunsuri și să mă achit de această obligație pe care eu am considerat-o de ordin civic. Întrucât știam din experiență că doar o parte a interviului (în cel mai bun caz!) va reproduce cu exactitate spusele mele, am cerut de fiecare dată să mi se trimită textul final, pentru a mi se da posibilitatea de a corecta, adăuga sau omite, modificări esențiale pentru a ajuta la înțelegerea ideilor mele. Niciodată nu mi-a fost îndeplinită această dorință! Au trecut anii, am devenit pensionar și m-am împăcat cu realitatea în care interesul altora pentru ce făceam sau gândeam eu devenea, cu timpul, din ce în ce mai limitat. Așa s-a născut, acum mai bine de trei ani, blogul meu, în care inserez din când în când texte (bineînțeles în limba cu care conviețuiesc în ultimii cincizeci de ani) tratând subiecte care pot fi definite ca făcând parte din ”ordinea zilei”. În toți acești trei ani, niciun ziarist/comentator nu s-a grăbit să se refere la blogul meu. Nici asta nu m-a necăjit prea mult, pentru că (cu optimismul și naivitatea mea prea bine cunoscute) mi-am zis că important este ca ei să afle ce cred eu, căci eu pot afla ce cred ei din ce publică sau povestesc ”în gura mare”. Dar asta doar până deunăzi.Read more…
Cine a inventat tangoul?
Pe vremea mea circula gluma după care tangoul a fost a inventat de Lenin, pentru că el e cel care a scris în anul 1904 „Un pas înainte și doi înapoi” pentru a critica politica partidului social democrat din Rusia. i-am amintit de această anecdotă cu ocazia unui ”cadou” primit de la buni prieteni, un linkla un spectacol de tango filmat pe viu în 1997 la Paris. iecăruia. Tangoul a fost pentru mine ca adolescent o soluție perfectă pentru a mă apropia de o fată de vârsta mea. La „ceaiuri” se dansa în primul rând tango și doar după aceea vals și foxtrot, iar mult mai târziu rumba. mamele lor (ca în cazul meu), apoi îl practicau în cercuri restrânse și mai târziu la așa-zisele petreceri de tineri permise de sistem, că de aceea se numeau „reuniuni tovărășești”. tmul era lent, mișcările la fel, perechile lipite unul de alta… Adeseori îmi aduceam aminte de celebra vorbă a cunoscutului (în acele timpuri) Willy Donea: „pe ringul de dans toată lumea suferă”.Read more…
De pe o scenă pe alta…
Cu excepția unor… excepții (ca mine, de exemplu), omul poate să-și schimbe îndeletnicirea și rostul, dacă are un motiv suficient de puternic pentru a o face și dacă e dispus să-și asume riscurile inerente. Pe unii îi mână din spate plictisul meseriei alese, sau impuse (de altcineva, sau de împrejurări). Pe alții tentația unei schimbări, fie ea și aventuroasă, îi face să ia o decizie, uneori bine calculată, alteori pripită. Uitați-vă, vă rog, în jur și numărați-i pe cei care de-a lungul vieții au schimbat total macazul și s-au dedicat unei ocupații total diferite de cea de la începutul vieții lor profesionale. Cred că nu e numai o minoritate infimă. Personal, îi admir pe cei curajoși, care își iau inima-n dinți și iau totul de la capăt, de cele mai multe ori neștiind care va fi rezultatul. Îmi închipui că mulți eșuează, total sau parțial. Nu cred că există statistici, așa că nu ne rămâne decât să ne bazăm pe ceea ce vedem în jurul nostru și acumulăm de-a lungul vieții.Read more…
Cu (şi fără) comentarii
Până acum vreo trei-patru decenii ziaristul nu prea avea posibilitatea de a cunoaşte reacţia cititorului faţă de articolele sale, iar puţinele ecouri soseau cu un decalaj considerabil, răstimpul necesar cititorului să-şi aştearnă gândurile pe hârtie, să timbreze epistola şi s-o expedieze prin poştă. Cât priveşte cititorii, aceştia nu aflau părerea publică a altor cititori, decât din fragmentele publicate la Poşta Redacţiei. Interesul publicului faţă de ceea ce scria un jurnalist se măsura cu instrumentul tirajului, iar feedbackul publicului se materializa prin acţiunile concrete la care purcedea în urma citirii articolelor, ca de pildă: participarea (la îndemnul ziaristului) la manifestaţii politice, evenimente publice, culturale sau sportive. Și gazetarul de pe timpuri şi-ar fi dorit să afle opinia cât mai multor cititori, însă nu avea la îndemână tehnica necesară. Totuși nu cred că era frustrat de lipsa reacţiilor la cald, a ecourilor şi comentariilor publice; poate că tocmai absenţa lor îi conferea jurnalistului de odinioară o credibilitate şi o autoritate mult mai mare. În ultimele trei decenii situaţia s-a schimbat foarte mult şi pe măsură ce omul obişnuit are acces la o tehnologie din ce în ce mai avansată, cititorul are posibilitatea de a-şi exprima opinia privind cele citite şi de a afla opiniile celorlalţi cititori într-un timp din ce în ce mai scurt, aproape în „timp real”.Read more…
A păstra sau a nu păstra…
Acum câţiva ani am intrat într-o cafenea intimă din centrul Clujului, amenajată cu piese de mobilier şi obiecte decorative din perioada ante şi interbelică – aparate de radio, călcătoare, râşniţe, oglinzi, lămpi, maşini de scris, gramofoane, o maşină de cusut Singer. Ne-am aşezat şi am comandat câte o cafea. Pe perete, deasupra măsuţei noastre era fixată o etajeră cu sertare semideschise din care se întrevedeau fotografii vechi. Clienţii păreau a fi invitaţi să dea iama printre pozele vechi, alb-negru şi sepia. Fotografiile lăsate la îndemâna străinilor m-au întristat, inducându-mi acelaşi sentiment ca atunci când văd depozitate pe trotuar garnituri de dormitor (chiar dacă ştiu că sunt doar temporar în stradă, urmând a fi îmbarcate în camion şi mutate într-o altă locuinţă). Chiar şi în această tranziţie am senzaţia acută şi dureroasă că intimitatea cuiva este violată de toţi cei care aruncă o privire spre patul matrimonial, noptieră sau toaletă. Am întrebat-o pe patroana localului de unde avea fotografiile şi răspunsul ei „De pe oser”[talcioc] m-a descumpănit. Cum ajung unii să vândă fotografii vechi la oser şi cine le cumpără?! Am întrebat-o pe patroana localului de unde avea fotografiile şi răspunsul ei „De pe oser”[1] m-a descumpănit. Cum ajung unii să vândă fotografii vechi la oser şi cine le cumpără?! Mă îndoiesc că cineva scoate la vânzare fotografiile de familie (deşi nu e imposibil), mai degrabă cred că e vorba de fotografii părăsite…Read more…
Cum definești apartenența?
Din totdeauna am fost atras de termenul ”apatrid”, care definește o situație specială, aș zice unică, în lumea contemporană. Timp de câteva săptămâni, eu am răspuns cu precizie acestei definiții: primisem pașaportul de emigrare spre Israel, în care se specifica că sunt ”fără cetățenie”, și încă nu ajunsesem pe aeroportul din Tel Aviv unde am primit pe loc certificatul de cetățean israelian. Dacă îmi aduc bine aminte, în acele zile nu simțeam vreo diferență față de ce reprezentam eu în propriii mei ochi. Eram același, indiferent ce spunea pașaportul meu. Dar am senzația că în zilele noastre există foarte mulți în situația de apatrid; mă refer în primul rând la milioanele de refugiați a căror situație cetățenească încă nu e clarificată oficial. Nu-i invidiez. Eu rămân la părerea mea că fiecare are nevoie de o patrie, de o bucată de pământ de care să fie legat nu numai oficial, dar și sufletește. Am numit ac est lucru apartenență, apartenența la țara în care trăiești. Deunăzi m-am lovit de un articol publicat în cotidianul (în ebraică) pe care îl primesc acasă, cu o regularitate ieșită din comun pentru o țară în care nimic nu merge ca pe roate, mai ales în vremuri de restriște, ca cele în care trăim de câteva luni bune. Articolul respectiv se referă, printre altele, la un sondaj efectuat în nu mai puțin de 21 țări de pe toate continentele, de către Centrul de cercetări Pew, pentru a preciza modul în care cetățenii fiecăreia din acele țări simt că aparțin respectivei entități geopolitice, adică statului în care trăiesc.Read more…
Despre sorgintea eugenismului
Printre puținele subiecte de istorie care m-au interesat, m-au incitat și despre care am citit a fost Germania în anii nazismului. Știu că nu trebuie să explic motivul acestui interes deosebit. Faptul că am supraviețuit Holocaustului m-a obligat să caut să înțeleg acele aspecte istorice, sociale, economice care la un loc s-au făcut vinovate de crime de o magnitudine neîntâlnită până atunci și nici de atunci. Am citit mult despre legile de la Nürnberg, am aflat o mulțime de amănunte legate de ideologia ”rasei supreme” și de sentimentul de superioritate care a dus la crime și fărădelegi, unele rămase până astăzi nepedepsite așa cum cred eu că meritau. În ochii mei nazismul, ca ideologie a rasei ”ariene”, era produsul autentic al Germaniei hitleriste și până nu de mult eram sigur că toate manifestările de ură rasială la care suntem martori până acum (și mai ales acum) își au obârșia în ideologia hitleristă din anii 1930. Așa credeam, până când… Așa credeam, până când…
Nu demult mi-a căzut în mână un articol publicat în cel mai cunoscut jurnal medical al zilelor noastre, New England Journal of Medicine, semnat de Paul Lombardo (7 martie 2024). El face parte dintr-o lungă serie despre ”recunoașterea nedreptăților istorice în medicină” și modul cum s-au reflectat ele în această respectabilă publicație medicală în prima jumătate a secolului trecut. Articolul se ocupă de eugenism.Read more…
În Israel mă simt cel mai în siguranță. Paradoxal, nu?
Am avut ocazia să cunosc atmosfera din mai multe spitale din țară, la diferite secții: Assuta Ashdod, Assuta Haifa și Spitalul Naharya (ortopedie), Rambam Haifa (oftalmologie), Bnei Zion Haifa, Sheba (urologie). Peste tot, fără excepție, am avut parte de un comportament profesionist și o atitudine plină de empatie și înțelegere din partea personalului medical, indiferent de ierarhie. Limbile cele mai vorbite erau araba și rusa, peste care trona ebraica, limba comună de comunicare. Observam cu multă bucurie relațiile interumane, uneori nu numai corecte, ci de-a dreptul cordiale și prietenești. Chiar dacă nu înțelegeam tot ce se vorbește, tonul vorbirii era edificator. Aceeași impresie mi-a făcut-o comunicarea în limba ebraică. Se trecea cu ușurință de la o limbă la alta în funcție de înțelegerea interlocutorului. În contextul și în virtutea veșnicelor amenințări am avut parte și de douăsprezece zile de bombardamente, de data aceasta mai agresive și mai periculoase.Read more…











