Acest text constituie preambulul unui ciclu de articole despre minciună. Minciuna este un fenomen universal. Oamenii şi chiar şi unele animale mint adeseori. Copiii şi adulții, indiferent de vârstă, mint în mod frecvent. Ma întreb uneori care este motivul că noi mințim. Oare există o cauză antropologică la originea acestui fenomen sau obicei? Este ceva înscris în ADN-ul nostru? Este oare o reacție instinctivă de autoconservare şi supraviețuire? În acest ciclu de articole voi dedica un capitol special şi detailat minciunii medicale. Voi încerca sa găsesc răspunsuri la nenumăratele probleme neelucidate legate de minciuna în medicinăRead more…
Tratamentele medicale au uneori consecințe nefaste, fie din motive neprevăzute (de exemplu, o alergie necunoscută anterior, la un medicament oarecare), sau de pe urma unor erori, neglijențe sau malpraxis. În acest capitol voi încerca să explic diferențele dintre acestea. Circa 3-16% dintre bolnavii spitalizați suferă de complicații atribuite intervențiilor medicale, cele mai frecvente fiind cele cauzate de efectele secundare ale medicamentelor. În anul 2013, James raporta că în SUA, mor anual din cauze evitabile, între 210000 și 440000 de bolnavi, majoritatea din cauza unor erori medicale individuale și ale sistemului medical. La începutul anilor 2000, ombudsmanul ministerului sănătății israeliene raporta anual două mii de cazuri mortale, cauzate de erori medicale. Raportul precizează că probabil acest număr este mult sub numărul real. Read more…
Pentru cine încă nu știe, eu am copilărit în celebra urbe a Buhușului, despre care se spunea că acolo se afla o fabrică (mare, de postav, 5000 muncitori!) care poseda un oraș. Limba pe care am învățat-o și-am vorbit-o din fragedă pruncie era cea a locurilor, adică o românească cu elemente moldovenești, cuvinte care nu erau înțelese nicăieri în afara ”granițelor” acestei regiuni: leică, povidlă (sau magiun), cucuruz, cerdac, oleacă…Dar mai era ceva, ceva care deosebea pe cei de acolo și care mă deosebea pe mine de cei pe care, de exemplu, i-am întâlnit la vârsta de 11 ani la București: eu mă nu adresam celor mai în vârstă, inclusiv părinților mei, cu ”tu”, ci cu ”mata”! Iar ”mata” este, de fapt, o prescurtare a pronumelui ”dumneata”. Deci în limbajul meu (și bineînțeles nu numai al meu) există pe lângă ”tu”, și ”voi, și ”dumneavoastră”, un pronume care se plasează pe undeva între termenul familiar, cu care te adresezi oricăruia cu care ai legături personale, de familie sau de prietenie, și cel de politețe, care-ți permite contactul cu oricine cu care nu ai niciun fel de relații.Read more…
Ținta acestor rânduri se îndreaptă spre situația în care ne aflăm de multe ori în ziua de azi, când așa zisa media ne pune la dispoziție date (știri) care se află departe de adevăr, mai departe decât luna de pământ. Fenomenul are și un nume: fake news. Pe vremuri (sunt sigur că mulți dintre cititorii acestei reviste își amintesc acele timpuri) lucrurile erau simple, chiar foarte simple. Ziarele aveau un singur element veridic: data. În rest tot ce se scria era măsluit, modificat și refăcut, în funcție de nevoile de moment ale celor care ne stăpâneau soarta. Cum îl sfătuia secretarul de partid pe Șmilovici, care pretindea că la Craiova nu se construiseră sute de blocuri noi? “Tov. Șmilovici, mata umblă mai puțin prin țară și citește mai atent Scânteia!” Vremuri de mult trecute, dar deloc uitate…Nu am fost singurul care a trăit procesul psihologic caracteristic celui care a trecut de la un regim totalitar la unul democratic.Read more…
Nu intenționez să fac aici apologia vizionării la televiziune a manifestărilor sportive. Am fost și rămân la părerea că în vremuri de COVID 19 emisiunile sportive au darul să ocupe o bună parte din timpul prea liber și să-ți îndepărteze gândurile de la ce se întâmplă (rău) în jurul tău. Pe mine asta mă ajută, îmi închipui că și pe alții. Motivul scrierii acestor rânduri e cu totul altul, deși, recunosc, sursa de inspirație e înmulțirea emisiunilor de sport pe care le vizionez în ultimul timp. Nu mă limitez la meciuri (fotbal, baschet), ci urmăresc și comentariile pe marginea ultimelor evenimente de pe stadioanele și sălile fără spectatori. Deunăzi am ”căzut” pe o foarte interesantă discuție despre titlul de cel mai bun fotbalist al tuturor timpurilor. Deodată mi-am dat seama că totul se axa pe atac! Niciun cuvânt despre apărători, nemaivorbind de portari, ca și cum fotbalul se desfășoară într-o singură direcție și cu un singur scop: șuturi glorioase la poartă și marcarea de goluri. Observaţi că în fotbal, ca în multe domenii ale activității de zi cu zi, adevărații eroi rămân necunoscuți, nepremiați, neevidențiați, uitați, ignorați. Cum v-am păcălit, sper, pe toți!!! Nu despre fotbal și fotbaliști voiam să scriu, ci despre nedreapta împărțire a gloriei între membrii echipei chirurgicale.Read more…
(În traducere liberă: Nu domnule, când un om s-a plictisit de Londra, înseamnă că s-a plictisit de viață.) Este replica pe care i-a dat-o marele cărturar englez Dr Samuel Johnson prietenului și biografului său James Boswell în 1777, în timp ce discutau dacă, mutându-se din Scoția la Londra, Boswell nu s-ar putea plictisi la un moment dat de tot ceea ce avea de oferit orașul. Întâlnind din nou fraza, acum câteva zile, mi-am reamintit cea mai vie și mai pertinentă exemplificare a ei pe care mi-a fost dat să o cunosc în cei peste 50 de ani de când locuiesc la Londra. S-a întâmplat în urmă cu vreo douăzeci de ani la Royal Opera House Covent Garden, unde mă aflam împreună cu soția mea, la o reprezentație a operei La Bohème de Puccini. După primul act, am luat de la bar două pahare cu vin alb și ne-am așezat la o masă pe una din terasele Operei. La un moment dat, s-a apropiat de noi un bărbat în vârstă, îngrijit îmbrăcat, care ne-a cerut permisiunea să se așeze la masa noastră, deoarece nu se mai găseau nicăieri locuri libere. Evident, l-am poftit să ia loc. A sorbit din paharul său, după care ne-a întrebat dacă venim des la Covent Garden.Read more…
Unul din panseurile lui Gâgâ: fără aer ești pește! Titlul de mai sus mi-a fost inspirat de prea cunoscuta expresie în engleză, friend or foe, probabil preluată din romanul lui Michael Morpurgo, apărut acum mai bine de 20 de ani. Nu, nici nu-mi trece prin cap să încep să mă ocup de subiecte medicale, în această revistă care nicidecum nu există pentru a oferi o portiță de scăpare unui colaborator lipsit de imaginație și inspirație, drept pentru care volens nolens el apelează la subiecte legate doar de meseria lui și care nu interesează pe nimeni. Dar de data asta am simțit nevoia de a ataca un subiect care, deși în aparență e preluat din lumea mea, adică medicală, devine din ce în ce mai important pentru noi toți, cetățenii și locuitorii globului pământesc. E vorba de influența nefastă a aerului pe care îl inhalăm cu fiecare respirație, asupra inimii și vaselor de sânge din corpul omenesc, așa-numitul sistem cardio-vascular.Read more…
Atacul Rusiei asupra Ucrainei a fost, în mod limpede, un act cu caracter imperialist. Această formă de comunicare a mentalităţii imperialiste (războiul fiind uneori interpretat și ca un limbaj de comunicare reflectând o relaţie derapată, deteriorată) este una dintre formele cele mai elementare, mai ancestrale şi mai bestiale. Dacă Rusia este într-adevăr un imperiu şi are vreo legitimitate pentru a-şi apăra şi impune tendinţele imperialiste în secolul XXI este o chestiune complexă, un subiect asupra căruia nu mă opresc în cadrul textului de faţă. Merită însă să analizăm receptarea narativei imperialismului şi războiului care, în lumea occidentală, inclusiv în ţările Uniunii Europene este problematică şi adesea contradictorie. Citind sau predând despre istoria Imperiului Roman sau ale marilor imperii europene din trecut, numitorul comun este descrierea lor drept imperii civilizatoare. Interpretarea politicii lor expansioniste, a istoriei lor militare, generatoare de acte sângeroase care au distrus sau nenorocit zeci şi sute de mii de vieţi, este atenuată, îmblânzită, prin intermediul veşmântului metaistoric al civilizării.Read more…
Citind eseul dlui Gabriel Ben Meron ”Cehov, autorul unui thriller”, am fost impresionată de problemele pe care le-a ridicat această scriere. Una din ele este modul în care un om își dedică viața unei cariere sau mai multora. Concluzia tatălui său a fost că fiul ar trebui să se dedice în întregime medicinei, fără a lăsa loc pentru nicio altă carieră secundară sau paralelă. Mi l-am imaginat pe tatăl meu care s-a născut în 1907, a trecut prin două războaie mondiale și a fost deportat în Transnistria, e adevărat, ca medic. Medicina o învățase în Italia, la începutul anilor 1930, când în România se aplica numerus clausus. Era un om bun la suflet, care vorbea cu fiecare de parcă l-ar fi cunoscut de când lumea. Celor săraci le cumpăra medicamente și dacă era chemat la un pacient, la orice oră din zi sau din noapte, nu stătea mult pe gânduri, ci mergea imediat. Lăsa totul deoparte, somnul, masa, orice. Mi-am adus aminte de filmul Médecin de campagne (Medic de țară). Cam așa era și el, ca doctorul din film. Bunătatea, perseverența și curajul erau calitățile lui esențiale. De când mă știu, era atât de absorbit de medicină, încât nu-i rămânea mult timp pentru alte preocupări. Când nu avea de lucru, citea din tratate medicale.Read more…
După cum am mai spus în povestirea Islazul (https://baabel.ro/2023/06/islazul/), am petrecut multe zile de vară pe meleaguri vâlcene împreună cu cei trei nepoți, fiind găzduiți în casa de vară a bunicilor din partea mamei a doi dintre copii. Le consider cele mai frumoase momente din viața noastră de până acum, dar și cele mai grele; răspunderea era foarte mare. Încă de la început mi-am dorit ca verii să devină prieteni buni nu doar pentru perioada copilăriei, ci pentru toată viața. Nu știu dacă am reușit, dar sunt semne încurajatoare, acum, când sunt aproape toți trecuți de vârsta adolescenței. Cum spuneam, îi supravegheam non-stop, ca să nu se întâmple ceva nedorit. Celor trei li se adăuga, aproape zilnic, un al patrulea năzdrăvan, nepotul unei familii din sat, venit în vacanță. Fiind din partea locului (stătea în orașul apropiat), el ne era și un fel de ghid în deplasările noastre. Nepoții mei erau veniți mai de departe. Deseori ieșeam cu toții din curtea gospodăriei, mai ales spre seară, când soarele se mai domolea. O plimbare preferată era la râul Otăsău care străbate comuna, foarte aproape de terminarea proprietății cuscrilor noștri.Read more…
Nu de puține ori în viață am simțit că mi-aș fi dorit o pregătire oricât de sumară în domeniul psihologiei pentru a înțelege mai bine atitudinea unora dintre cei / cele cu care împart aerul atmosferic de mai bine de opt decenii. Aceasta a fost senzația mea după primul episod al scurtului serial intitulat Bad surgeon. Ceea ce nu mi se întâmplă prea des, mi-era de la bun început clar care e sfârșitul acestei povești, de aceea mă interesa mai ales cum ajunge un individ ”normal” să se transforme într-un monstru din punct de vedere uman, intelectual, sufletesc, dar mai ales cum se face că societatea din jur s-a lăsat indusă în eroare timp de ani de zile de unul din cele mai serioase falsuri care au avut loc pe una din platformele cele mai umane ale societății, și anume grija pentru omul bolnav. Dar imediat mi-am zis: în cazul de față tu nu trebuie să fii psiholog, ajunge că ești… medic anestezist! Pentru că ”eroul” poveștii adevărate, devenite serial, e un chirurg, și cine-i cunoaște mai bine pe chirurgi, dacă nu noi, anesteziștii?! În mai multe din conferințele mele eu amintesc gluma cu un ușor iz de adevăr, după care medicul rezident se crede adjunctul lui Dumnezeu, specialistul se crede chiar Dumnezeu, iar cel ajuns pe vârful meseriei sale (profesor, etc.) consideră că Dumnezeu e adjunctul său. Până acum consideram că această expresie e doar o glumă, o teribilă îngroșare a realității, dar în cazul de față ea prezintă adevărata față a lucrurilor, o situație din fericire foarte rară. Tragica poveste de înșelătorie a așa-zisului doctor, Paolo Macchiarini, absolvent al Facultății de Medicină din Pisa, dovedește cu prisosință că dușmanul omului nu trebuie căutat nici în ceruri și nici sub pământ, el e alături de noi.Read more…
De la vârsta de 10 ani urmăresc jocurile olimpice, în anii 1960 la radio, mai târziu la televizor, alb-negru, în culori, pe ecrane mici, apoi din ce în ce mai mari. Sunt un pasionat al sportului, fiecare olimpiadă era o sărbătoare pentru mine. Aceste jocuri, urmărite de milioane de oameni din toată lumea, au înlocuit pe parcursul lor știrile despre politică, reportajele de război din Vietnam, Afganistan, Irak etc., umplând de bucurie inimile spectatorilor. Olimpiada de la Paris, recent încheiată, am urmărit-o altfel ca pe cele dinainte – pe de o parte cu interes, pe de altă parte cu îngrijorare din cauza războiului în care se află țara mea. Mă uitam cu invidie la publicul de pe stadioane, care urmărea degajat și fericit spectacolul deosebit oferit de acest eveniment sportiv. Delegația israeliană și-a făcut pe deplin datoria, s-a întors cu șapte medalii – a fost cea mai bună performanță pe care a realizat-o de când participă la jocurile olimpice… Din păcate, pe canalele de sport din Israel, aproape toate transmisiunile olimpiadei au fost umbrite de apariția pe ecran a culorii portocalii, cu lista localităților atacate de rachetele organizației teroriste Hezbollah. Și erau multe. Mă gândeam la melodia formației Ace of Base, Happy Nation și îmi doream ca și țara mea să facă parte din aceste națiuni fericite.Read more…
De ce depinde bunăstarea omului? Iată o întrebare la care un simplu medic ca mine nu poate oferi un răspuns cât de cât acceptabil. Eu știu că un om bolnav e nefericit, ceea ce nu înseamnă că cel sănătos explodează de câtă bucurie are parte. Și mai știu că 50% din soarta omului nu se află în propriile sale mâini, pentru că nimeni nu l-a întrebat din ce părinți și unde ar vrea să se nască. Adevărul este că, dacă stau strâmb și judec drept, știu ceva mai mult despre bunăstarea individului. De exemplu, știu că o educație adecvată, din fragedă pruncie și o îngrijire medicală adecvată pot asigura o existență demnă, chiar plăcută, și mediu propice pentru dezvoltarea aptitudinilor fiecăruia. Am trăit de-ajuns și m-am plimbat de-ajuns prin lume ca să cunosc magnitudinea prăpastiei dintre țările cu o economie dezvoltată și cele care în mod politicos (sau de-a dreptul ironic) se numesc ”în curs de dezvoltare”.Read more…
Donald Trump s-a obișnuit să facă planuri de pace… pe puncte. Cel din Orientul Mijlociu avea 20. Cel din Ucraina are, deocamdată, 28. Și de fiecare dată subiectul în cauză nu e consultat, așa cum a fost cazul populației din Gaza, pe care la început Trump voia să o dea afară pentru a putea crea o nouă Rivieră. Noroc de vecinii arabi care au refuzat să o primească, temându-se de frații lor ca dracul de tămâie. Nici Ucraina nu a fost consultată într-o primă etapă, probabil că părerea ei nu conta nici pentru americani, nici pentru ruși. De ce să conteze, dacă potrivit unor opinii americane, chiar la nivel înalt, planul ar fi fost întocmit de… ruși și trimis americanilor ”pentru informare”. Departamentul de Stat a negat ipoteza, a declarat că planul este american, ceea ce e cu atât mai rău, deoarece, surprinzător, semăna cu ceea ce dorea Putin și ceea ce afirma ori de câte ori era chestionat. Criticile vehemente, venite chiar din rândul unor legiuitori americani, al europenilor și, firește, al Ucrainei, ”o țară nerecunoscătoare față de eforturile noastre de pace” cum spunea cu năduf Donald Trump, au trezit la realitate cercurile apropiate de președintele american, conștiente că nu trebuie să se repete ceea ce s-a întâmplat cu aproape 90 de ani în urmă la München: să se pronunțe asupra sorții unei țări fără participarea acesteia. În consecință, pentru prima dată de când se discută despre viitorul Ucrainei, Statele Unite s-au gândit că ar trebui să fie întrebată şi ea. Astfel că la Geneva discuțiile s-au desfășurat între americani și ucraineni.Read more…
Am mai avut probleme cu inima. Nu neapărat doar cu inima mea proprie ci în special cu inima mea în legătură cu inimile altora.) În asemenea împrejurări am constatat că deși cardiologii susțin contrariul, inima doare. Uneori. Mai cu seamăRead more…
Prietenul meu fugi pe urmele soţiei de-abia plecate, închise uşile care despărţeau sufrageria în care eram aşezaţi pe fotolii confortabile de holişorul de la intrare şi mi se adresă, aproape în şoaptă:
-Eu cred că sunt evreu……Şi din acest moment suntem doi care ştim asta, doar doi în toată lumea, tu şi cu mine!!!
Întunericul cucerise deja încăperea, şi ar fi fost nevoie de a aprinde o lumină, altminteri discuţia ar fi continuat fără măcar să ne vedem mutrele, dar se pare că aceasta era dorinţa de moment a prietenului meu.Read more…
Înainte de a mă decide cum să întitulez acest articol, m-am gândit la un alt titlu și anume ”Pro sau contra”. Deși ele diferă doar printr-o conjuncție, aparent neutră, semnificația este esențial diferită. Pro sau contra presupune confruntare. Dacă ne referim la idei, înseamnă domnia exclusivismului, amintirea tristei ”cine nu e cu noi este împotriva noastră” sursa multor confruntări sângeroase de-a lungul sinuoasei istorii a omenirii, a națiunilor, a credințelor. Dimpotrivă, pro și contra înseamnă în lumea ideilor aplicarea și acceptarea conviețuirii lor, nu renunțarea la propriile opinii fie ele diametral opuse cu ale celuilalt, ci ascultarea și luarea în considerație a acestora.Read more…
Întrebarea care cere răspuns e cum au ajuns evreii aşkenazi să posede, într-un procent relativ mare, o fizionomie diferită de cea a celorlați albi? Probabil că în spatele acestei transformări se află același proces care-i face pe mulți irlandezi să aibă părul roșu, pe numeroși suedezi să aibă acea paloare a pielii și păr deschis la culoare sau ochii de culoare închisă la majoritatea grecilor. Toate aceste populații se trag dintr-un relativ mic număr de strămoși, care posedau aceste trăsături, inexistente sau foarte rare la alte grupuri etnice. Fenomenul acesta, al unui grup fondator mic și omogen din punct de vedere genetic, care a produs un număr mare de descedenți poartă numele de ”gât de sticlă” (bottleneck în engleză). În cazul aşkenazilor se pare că acest bottleneck a fost chiar mai accentuat, adică inițial cu o dimensiune foarte modestă, probabil nu mai mult decât câteva sute de persoane. Acest mic grup a trăit într-o regiune geografică numită Așkenaz, în apropierea râurilor Mosel, Rin și Main, în vestul Germaniei. Read more…
Nu sunt un fan al lui Norman Finkelstein. Deci nu am fost bucuros auzind – la un post de televiziune care nu mă poate socoti printre fanii ei – că acest ciudat personaj despre care unii afirmă că ar fi un evreu antisemit alții că ar fi ”doar” anti-sionist, urmează șă sosească la București ca invitat al unei organizații non-guvernamentale pentru a ține o conferință în ziua de 25 mai 2018. Între timp vizita a fost contramandată și întâlnirea cu scriitorul-orator a avut loc prin Internet. Organizația care l-a invitat. se numește ”Frontline Club”, înființată în 2003 la Londra de către un jurnalist de ”război” (sau mai exact de ”conflicte armate” ) cu numele de Vaughan Smith. Scopul declarat al acestui Club este să sprijine independența presei și în general exercitarea libertății de exprimare. La Clubul din Londra se află și un restaurant, menit să creeze o ambianță plăcută auditoriului invitat la prelegerile unor ziariști, politicieni sau alte persoane publice cu idei mai ales non-conformiste . Fondatorul acestui ”forum” al ideilor opuse celor de regulă, consacrate, a fost participant ca jurnalist de investigații și de front la Revoluția Română din decembrie 1989. Așa că nu e de mirare că mânat probabil de nostalgii întârziate, a inspirat – după 25 de ani de la evenimentele care se poate presupune că ”l-au marcat” – deschiderea unui ”Frontline Club” cam cu același profil ca cel din Londra (dar fără restaurant:).Read more…
Cartea cu care m-am întâlnit întâmplător, poartă titlul Viață, reprimește-mă, a fost scrisă de Nora Diamantstein și publicată la Editura Universul în 1948
Nu este nici prima şi nici singura carte care are ca subiect deportarea evreilor din Transilvania de Nord, cedată ( sau retrocedată) Ungariei prin Dictatul de la Viena, în 30 august 1940.Nina Diamantstein autoarea ”misterioasă” a cărții a cărei eroină principală a fost ea însăși și-a încheiat volumul, scriind cu optimism nedisimulat că a ajuns să-și revadă pământul natal ”Clujul copilăriei…Un Cluj liberat, renăscându-se…” Am folosit, poate impropriu termenul de ”supraviețuitoare misterioasă”. Am vrut doar să subliniez nedumerirea și surprinderea mea de amator în studiul și cercetarea literaturii atât de bogate care se ocupă de tema sensibilă și încă foarte dureroasă a Holocaustului, că nu am putut regăsi (cel puțin nu în sursele limitate pe care am reușit să le accesez) nici titlul cărții ”Viață reprimește-mă” și nici numele autoarei Nora Diamantstein, în afară de o vagă mențiune a numelui ei într-o listă anodină a ”tinerilor prozatori” dintr-o publicație din 1968. Cu atât mai mult mi se pare nefiresc anonimatul în care a s-a păstrat această carte cu cât scrierile în limba română despre deportarea evreilor din Transilvania de Nord erau rare chiar ”rarissime” în acei ani care au urmat imediat după război (explicabil prin faptul că marea majoritate a evreilor din Ardeal care au supraviețuit deportării erau de cultură maghiară și cei puțini care scriau despre ororile trăite scriau în limba maghiară)Read more…
Site-ul baabel.ro foloseste cookies pentru a oferi un maxim de performanta experientei tale aici. Cookie-urile sunt pentru autentificare, statistici trafic Pentru a continua te rugam sa dai click pe ACCEPT, in caz negativ pe REFUZ
