Imposibilitatea de a scrie, dar şi de a nu scrie

Nu sunt jurnalist specializat în politică externă, nu am nici sursele de informaţii şi nici calificarea pentru a comenta situaţia actuală din Israel, nu sunt corespondent de război şi nici nu trăiesc în mijlocul acestui conflict îngrozitor, asemeni colegilor mei de redacţie israelieni, deci nu am cum să relatez despre el. Mi-a fost imposibil să scriu despre conflictul din Israel şi am preferat să abordez subiecte neutre, paşnice, chiar cu note de umor, dorind să descreţesc frunţile cititorilor. În acelaşi timp, însă, nu pot să nu scriu despre îngrijorările, îndoielile şi întrebările care mă frământă. Sufletul mi-e încărcat de tristeţe şi compasiune pentru fraţii mei israelieni asaltaţi de terorişti, măcelăriţi, torturaţi, răpiţi… Sunt îngrijorată pentru prietenii mei, pentru toate cunoştinţele mele, pentru militarii care luptă în Gaza, pe un teren plin de capcane, înţesat de inamici. Discut cu prieteni din Israel şi aud sunând alarma. Întrerupem convorbirea pentru că interlocutorul se duce în adăpost sau dacă nu are adăpost, în casa scărilor. Aştept înfrigurată să se încheie alarma şi să reluăm convorbirea.Read more…

Pe cine pedepsești Tu, Doamne?

Cât timp mi-a luat până am decis să mă așez și să scriu aceste rânduri? Mi-e și rușine să recunosc: zile, săptămâni. Motivul îndoielii mele era o crasă dispută interioară: eu cel optimist, cel care știe să dea deoparte părțile rele ale existenței și să vadă doar la vie en rose și eu cel care nu poate trece indolent peste o nedreptate, chiar (sau mai ales) dacă ea vine din ceruri. Demult, de când am pierdut un fiu, nu am mai simțit nevoia să caut semne care se indice absența Puterii Supreme, lucrurile îmi erau clare, prea clare pentru a lăsa loc nedumeririlor sau întrebărilor fără răspuns. Dar uneori, chiar prea des, cruzimea sorții te trezește din amorțeală și îți cere acționezi, să urli, să te opui, să nu accepți și mai ales să nu taci. Rândurile de mai sus formează introducerea la o poveste de groază, cumplit de adevărată, și doar obligativitatea de a face dificilă recunoașterea ”personajelor” m-a obligat să schimb unele amănunte, fără însă să mă ating (cum aș fi îndrăznit s-o fac?!) de elementele importante ale ”acțiunii”.Read more…

Fă-mă, mamă, cu noroc și… ține-mă la tine!

De mult mă bate gândul să scriu ceva despre acest subiect. Până acum m-a oprit senzația că nu am dreptul să intru în viața unor necunoscuți și să-mi dau cu părerea în ceea ce privește deciziile legate de viața lor familială. Însă un articol publicat recent de o studentă în medicină, (azi) americancă, într-un cunoscut jurnal medical, mi-a schimbat hotărârea. Eseul ei începe cu următoarea frază: ”Născută în primele ore ale zilei de 31 martie 1998, mama ei decedând din cauza unei cumplite hemoragii la naștere… Dumnezeu s-o ocrotească pe fiica mea, eu plec și nu mă mai întorc.” Acțiunea se petrecea undeva în China, într-un mic orășel neștiut de nimeni. Cum a ajuns fetița în Statele Unite, nu are nicio importanță. Important e subiectul, de fapt doar parțial ”atacat” de semnatara eseului: copiii care cresc și se dezvoltă într-un mediu din care lipsesc părinții biologici. Studenta se referea la faptul că un asemenea individ nu poate ști în ce măsură genetica i-a influențat starea de sănătate și în articol ea prezintă câteva exemple despre importanța cunoașterii a ceea ce noi medicii numim antecedente heredo-colaterale.Read more…

Răul e molipsitor

Cu cât trec anii, cu atât mai multe povești din trecut mi se șterg din memorie. Nu toate și nu cele mai importante, dar cum spune italianul, ma buona parte. Nu pot uita sfaturi primite în casa părintească, cum ar fi atenția pe care trebuie s-o acord alegerii prietenilor. (Spune-mi cu cine te aduni ca să-ți spun cine ești!). Îmi amintesc și ”prostii”, pe care le-aș uita cu plăcere, de pildă rubrica aproape zilnică din Scânteia anilor 1950, intitulată ”Evenimentele din Coreea”. Ea se dorea o sursă ”autentică” privitoare la războiul dintre cele două părți ale peninsulei coreene, nordul sprijinit de URSS și China și sudul, având pe americani ca aliați de nădejde. Paralela 38, linia de armistițiu semnat în 1953, este până astăzi granița dintre Coreea de Sud, democratică, unde președintele e ales de un sistem multipartinic, și cealaltă, unde ”dictatura proletariatului” domină o societate din cele mai totalitare și mai sărace din lume. Coreea de Sud e o țară „normală”, cu o economie sănătoasă, o piață liberă, alegeri la intervale mai mult sau mai puțin regulate și legături cu restul lumii, pe când dincolo de paralela 38, Coreea de Nord este o țară săracă, totalitară, condusă de o dinastie despotică (bunic-tată-fiu) și după părerea mea fără nicio șansă de schimbare în următoarele decenii. Coreea de Nord menține o populație de peste 25 milioane într-o mizerie mult mai cruntă decât ne-o putem închipui noi, cei care am trecut prin ce am trecut în a doua jumătate a secolului trecut. Foametea (în ianuarie 2017, rația zilnică era numai 400 grame de alimente), lagărele de concentrare, munca de sclavi în Rusia…Read more…

A murit o carte

Sigur că am greșit undeva. Prezentul acesta nu este viitorul pe care credeam că îl construiesc de-a lungul vieții mele. Născut în 1951, face parte din G2, a doua generație, de după cea a supravieţuitorilor Holocaustului care au fost arestați, deportați, evacuați, refugiați, ca adulți conștienți de ceea ce li se face (nu li se întâmplă!), deoarece erau etichetați ca evrei. Antisemitismul, pe vremea și în lumea în care am luat cunoștință de el, era un -ism considerat extremist, ceva legat de religie (das Opium des Volkes) și fascism (Deutschland über alles). Nuanțele și ambiguitatea termenului aveam să le descopăr mulți ani mai târziu. De fiecare dată simțeam un fel de jenă nedefinită și inexplicabilă, atunci când constatam că majoritatea celor care se ocupau de Holocaust, evrei sau nu, oameni de știință sau nu, pretinși obiectivi ori declarați subiectivi, nu includeau în acest concept și soarta altor societăți umane care au trecut prin evenimente similare cu cele ale evreilor. De-a lungul istoriei, amerindienii și armenii, baha’ii și rohingya, țiganii și yazidiții și atâția alții nu au fost mai puțin persecutați. Și istoria lor ar trebui să o cunoaștem.Read more…

Logica unei dimineți de miercuri

De ce tocmai logica unei dimineți de miercuri? S-ar potrivi la fel de bine ”unde dai și unde crapă”! Asta fiindcă plecăm cu un gând, pentru ca mai apoi, în funcție de firul logicii fiecăruia, să ajungem undeva departe. Pentru cine nu știe, poate să pară un salt la alt subiect, dar nu asta este. Este pur și simplu logica fiecăruia dintre cei care gândesc cu creierele lor. Mai mult chiar, un același individ poate gândi diferit o aceași situație, dacă se află în alte circumstanțe. Oare câți știu cât timp ne ia să ne simplificăm frazele scrise, să le facem mai ușor de citit, dar să rămână totuși inteligibile? De fapt, eu una încă nu am reușit în totalitate! Necesitatea de a proceda așa provine din dorința pur umană de comunicare. Limbajul actual a devenit scurt și concis, dar doar aparent mai clar. Câți mai citesc frumoasa literatură clasică, modernă sau contemporană? A scrie esența și a pătrunde cu ea prin modul actual de a citi, cel ”pe sărite sau pe diagonală”, pe care-l are marea majoritate a cititorilor, asta este o provocare reală a zilei de astăzi!Read more…

Trei planuri cincinale într-o singură răsuflare

Am ajuns pe aeroportul din Saloniki și am înțeles că soarta zborului nostru se afla în mâna unei companii aeriene (ASTRA grecească) incapabile să facă față unor deficiențe/defecțiuni apărute în mod neașteptat. Ei bine, eu am folosit acele ore de așteptare și am cugetat. În primul rând am făcut o recapitulare a ceea ce era important pentru mine în acel moment. Deci, la anul trec în cea de a noua decadă a vieții (am mai amintit lucrul ăsta și îmi cer scuze), sunt relativ sănătos, adică sufăr de boli cronice ținute în frâu pe cale medicamentoasă, preocupat de o mulțime de lucruri, pentru că sunt ocupat cu diverse îndeletniciri care îmi fac plăcere și îmi aduc satisfacții. Dar imediat a urmat celebra întrebare pusă de Woody Allen într-unul din filmele sale: totul e in ordine, dar până când?! Cu alte cuvinte, cum facem ca treaba să continue? Mai ales că mai nimic nu depinde de mine. Și cu toate acestea, ceva îmi mai rămâne, mi-am zis eu în timp ce eram așezat pe un scaun incomod, pe care-l părăseam doar din când în când pentru a vizita acel loc în care până și regele merge singur… Acel ceva este planificarea, planurile de viitor.Read more…

Turma, abatorul și tot ce a urmat…

Eseul despre Simcha Rotem, publicat în ediţia trecută a revistei Baabel l.a întitulat. ”Moartea unui om care a ieșit din turmă”. Aluzia mea era mai mult decât clară. Am asimilat milioanele de evrei care au fost duși în timpul Holocaustului spre o moarte sigură, cu turmele care sunt îndreptate, fără drept de apel, spre abatoarele unde-și își vor termina existența terestră. Și ca și turmele de animale, aproape nimeni din cele șase milioane de victime nu a încercat să se opună deznodământului, un deznodământ care a devenit din ce în ce mai clar pe măsură ce războiul continua și știrile despre atrocitățile naziste deveneau cunoscute lumii întregi. Excepțiile de la acest mod de a privi soarta ca ceva împotriva căruia nu poți face nimic, sunt de-a dreptul rare atunci când citim istoria barbariei naziste având drept scop, pentru prima oară în istorie, ștergerea de pe suprafața pământului a unei întregi națiuni. Alegerea expresiei ”turmă” (expresie care nu-mi aparține, ea a fost folosită de nenumărate ori în trecut) a provocat un întreg șir de comentarii. Folosind o manieră elegantă și corectă, mai mulți cititori și-au manifestat opoziția față de expresia de mai sus, unii încercând să aducă aminte încercări, în general nereușite, de opoziție față de mașina nemțească a morții, dar mai ales exprimându-și dezacordul pentru felul cum poate fi înțeles termenul de turmă, ca și cum ar fi existat și un alt fel de comportare în fața călăului cu arma în mână și pe drumul spre camerele de gazare și cuptoarele încinse. Ba mai mult, unii au considerat folosirea termenului de turmă ca o exprimare a obrăzniciei și aroganței unui israelian, care-și permite să critice o atitudine de masă, în fața unei situații fără ieșire. Se pare că nici autorul articolului și nici redacția nu s-au așteptat la asemenea reacții. Doar așa se explică faptul că, pentru a doua oară am fost rugat să mă întorc asupra subiectului și ….să mă explic.Read more…

De ce mint oamenii (9, 10) – Genetica caracterului mincinos. Minciuna în cercetarea ştiinţifică.

În primele opt capitole am scris despre definiția minciunii ș a adevărului, motivele pentru care oamenii mint, categorii de minciuni, culorile minciunii, factorii care afectează tendința de a minți și felul de a minți, mincinoșii patologici, mijloacele de depistare a minciunii și a mincinoșilor, moralitatea minciunii și despre animale care mint. Pare destul de logic ca instinctul de a minți al unor animale să se transmită genetic la progeniturile lor. Oare caracterul mincinos este transmis genetic și la oameni? „Publici sau pieri!” (în engleza publish or perish) este sloganul care-i obsedează pe carieriștii cu potențial de ascensiune academică.După cum vom vedea în continuare, acest slogan a creat nenumăraţi mincinoși în academie. Read more…

Tevet, luna a patra a anului evreiesc

Mă despart cu o oarecare nostalgie de anul 2019, aparent un an anost, neinteresant nici măcar numerologic, un număr impar, total dizgrațios, nici nu știu cum se poate ține minte. Eu mi-l voi aminti ca fiind anul în care am publicat o carte cu peste 1000 de pagini. Este prima și probabil ultima mea carte, cu un titlu neobișnuit: Evreu fără frontiere. În aceste împrejurări complicate și grave intenția mea de a lansa al doilea volum al cărţii Evreu fără frontiere ar putea părea nepotrivită. Sper că nu este chiar așa, căci în timp ce demonstrațiile antiamericane și anti-Trump duduiau la Teheran, Bagdad sau Basra și chiar la New York, Philadelphia, Washington sau Seattle, la Hollywood era veselie mare la distribuirea Globurilor de Aur 2020. Pentru mine și familia mea, ziua de 8 Tevet (după calendarul evreiesc) este o zi de doliu. Mama mea și Tatăl meu au trecut la veșnicie în aceeași zi de 8 Tevet. Pentru poporul evreu ziua de 10 Tevet este o zi de doliu. În urmă cu 5756 de ani (data a fost verificată cu migală de numeroase generații de talmudiști), armata regelui babilonian Nabucodonosor a început asediul Ierusalimului…Read more…

Scenarii pentru viaţa noastră post-pandemie

La fel ca toată lumea din zilele noastre, aștept și eu cu nerăbdare relaxarea restricțiilor de mișcare și întoarcerea treptată a vieții pe un făgaș normal. Nu mă îndoiesc că va fi un proces îndelungat și probabil marcat de eșecuri temporare, dar tendința de diminuare a pandemiei actuale este evidentă. Pe de altă parte sunt convins că nu vom mai trăi ca înainte; pandemia a avut un impact prea mare și de durată prea lungă asupra tuturor aspectelor vieții noastre, nu numai asupra sănătății, ci și asupra veții sociale și economice. Cine știe când vom putea pleca din nou în vacanță, când vom putea merge nestingheriți pe jos, cu mașina, cu trenul, cu vaporul sau cu avionul oriunde vrem. Nu știm dacă ne vom mai întâlni vreodată la un păhărel cu prietenii, ca să nu mai vorbim de întâlniri mai intime…M-aș bucura să dau răspunsuri la aceste întrebări, dar pentru că din păcate nu sunt profet, am căutat părerile altora, care pretind că știu mai mult în acest domeniu. Printre ei se află Zukunftsinstitut (Institutul Viitorului), o companie înființată în 1998 la Frankfurt pentru a cerceta schimbările și tendințele care apar în lumea de azi, de a le proiecta în viitor și de a identifica pericolele, dar și oportuniățile care se prezintă în viața economică și socială. Acest institut a prezentat patru scenarii posibile legate de felul în care ar putea arăta viețile noastre, luând ca punct de plecare situația actuală. Read more…

Viitor cu AUR ţara noastră are?

Răspunsul este neîndoielnic NU! Dar este cert că alegerile legislative de la 6 decembrie au reuşit o mare surpriză. Ele au confirmat accesul în parlament pentru un actor politic neprevăzut să treacă linia de sosire. Într-adevăr este o mare necunoscută cum de nici partidele parlamentare, nici ONG-urile care militează pentru drepturile omului, nici analişti politici sau presa nu au avut în vedere această ipoteză. Nu au sesizat campania online a partidului care a atras foarte mulţi urmăritori. Un posibil răspuns ar fi: atâta vreme cât scena politică va fi acaparată de disputa tensionată PSD-PNL, clasa politică nu va avea răgazul să vadă şi alte riscuri în viaţa politică. Numai că „pădure fără uscături” nu se poate. Prin urmare faptul în sine de a avea un actor radical pe dreapta nu este nimic nou sub soare. În fond, România era excepţia Europei, pentru că din 2008 formaţiuni politice extremiste nu au mai intrat în parlament. În schimb, discursul naţionalist extrem, xenofobia, antisemitismul, rasismul sau euroscepticismul îl întâlneai la politicieni din partidele mainstream. Nici faptul că George Simion sau Claudiu Târziu coordonează acest partid nu este o surpriză. În paranteză fie spus, un partid cu 2 lideri nu cred să aibă viaţă lungă. În basme numai balaurii aveau 2 sau mai multe capete! Presa democrată îi descoperă abia acum pentru că nu prea are preocupări pentru manifestări extreme din societatea românească. Ea nu a observat nici alăturarea într-o fotografie a lui George Simion cu preşedintele Academiei Române, Ioan Aurel Pop în uniformă de academician! Read more…

Un carnet de notiţe „pt. PCR” şi o amnezie care mă nedumereşte

Cu câteva zile în urmă am avut întâlnirea de 50 de ani de la absolvirea liceului, dar lucrul cel mai memorabil care s-a petrecut acolo nu se referă la anii de liceu, ci la cu totul altceva. O colegă mi-a înmânat cu carnet de culoare bej, de dimensiunea unei jumătăţi de caiet, pe care scria NOTES. Mi-a spus că l-a găsit printre lucrurile lăsate în urmă de mama ei (care trecuse la cele veşnice cu câţiva ani în urmă) şi nu l-a aruncat pentru că a observat că avea legătură cu mine. Colega mea locuieşte în străinătate şi abia acum, la întâlnirea de 50 de ani, a avut ocazia de a-mi da carneţelul. Am privit-o nedumerită, dar mama ei fiind ani de zile secretara catedrei unde am lucrat, nu era exclus ca acel Notes să aibă legătură cu mine deşi nu mi-l aminteam deloc. Dar deloc! L-am deschis. Pe prima foaie scria: CARNET PT. PCR, iar pe a doua Permanenţe. Am început să-l răsfoiesc şi am constatat cu uimire că tot carneţelul era completat cu scrisul meu de mână.Read more…

În umbra Holocaustului

Holocaustul s-a întipărit în memoria colectivă a evreilor de pe mapamond. Evenimentul în sine a cutremurat omenirea imediat după terminarea războiului, dar odată cu trecerea timpului a început să fie uitat. Nu vreau să discut aici despre efectele acestei amnezii colective și despre consecințele ei. Cele povestite de părinții mei despre Holocaust și pericolul repetării lui m-au influențat mai ales în tinerețe. Cu ocazia turnării filmului românesc Pistruiatul, a cărui acțiune se petrece în timpul celui de al Doilea Război Mondial, unele scene au fost filmate la Cluj. În centrul orașului au fost plasate cuști de pază, cu actori îmbrăcați în uniforme de soldați naziști, vehicule blindate cu cruci și steaguri cu zvastică pe clădiri. Vederea lor m-a înfricoșat. Mi-au revenit în minte previziunile pesimiste ale mamei, fostă deținută la Auschwitz, despre posibilitatea repetării Holocaustului. Mulți părinți care au trecut prin coșmarul lagărelor de concentrare nu le povesteau copiilor lor despre cele trăite, ca să-i cruțe de povara amintirilor lor teribile. Dacă au avut dreptate sau nu, e un alt aspect al problemei, despre care nu mi-am propus să scriu în articolul de față.Read more…

Telefon fără fir, dar și fără vorbe

Mă aflam deunăzi într-un supermarket, la coadă, ca să plătesc ce tocmai se adunase în coșul meu de cumpărături. În fața mea doi tineri: – Dacă-i așa, sună-mă mâine și spune-mi ce-ai făcut…– De ce să te sun? Nu-i păcat de timp?! Îți trimit un mesaj pe WhatsApp sau un SMS… centrală și apoi cabinele telefonice pentru convorbiri interurbane, dar mai ales imposibilitatea de a avea o conversație telefonică cu cineva din altă țară. Apoi am trecut prin perioada apariției primelor telefoane celulare, din acelea care cântăreau mai mult de o jumătate de kilogram și la care o convorbire normală cu cineva din același oraș costa cât un litru de ulei, sau două sticle de bere.Sunt mândru că am fost printre primii din cercul meu care au posedat un asemenea telefon, nu că aveam bani să-mi pot permite luxul, dar lucram după-amiezile la un spital particular și proprietarul a ajuns la concluzia că s-ar putea să aibă nevoie de mine în orice moment, așa că l-am primit în custodie și l-am ținut până la apariția telefoanelor celulare de mărime ”normală”, și care se vindeau la un preț pe măsura buzunarului meu. telefon.Read more…

Păcatele trebuie recunoscute

De-a lungul istoriei au existat sute de genocide și crime împotriva umanității. După cum spunea Elie Wiesel, deosebirea dintre acestea și Holocaustul poporului evreu este că naziștii au planificat lichidarea întregului popor și pas cu pas, cu o precizie specific germană, aproape că au reușit să-și îndeplinească planul. Israelul a recunoscut masacrul de la Deir Yassin, în care 107 de arabi, inclusiv femei și copii au fost uciși de către organizații paramilitare evreiești în aprilie 1948, înainte de declararea independenței Israelului. Motivul aparent era deblocarea drumului care ducea spre Ierusalim, pentru a putea aproviziona orașul, dar nimic nu îndreptățește crimele împotriva civililor nevinovați. Holocaustul poporului evreu a fost recunoscut de Germania, principala vinovată, și de mulți dintre colaboratorii ei. Turcia însă nu a recunoscut genocidul împotriva poporului armean din 1915. Stalin a lichidat zeci de milioane de oameni a căror memorie rămâne îngropată în Gulag. Un popor nu poate trăi cu conștiința împăcată fără să-și recunoască păcatele împotriva propriilor cetățeni, sau altor popoare. M-am născut și am crescut în România comunistă. Nu am de ce să mă plâng, cu toate lipsurile materiale, am avut o copilărie fericită. Nu am ascuns niciodată că sunt evreu și am suferit de foarte puține aluzii antisemite. Eram fiul unor supraviețuitori ai Holocaustului. Din familia mea și a soției au fost ucise 65 de persoane în lagăre de exterminare. Toți au fost luați din Transilvania de Nord. Am trăit tot timpul cu informațiile primite de la părinți, de la oficialități și de la școală, că România nu a participat la Holocaust. Au fost doar unele mici pogromuri și atât. Pe atunci nu prea călătoream în Moldova și nici nu aveam rude acolo…Recent, University of Oklahoma Press a publicat cartea So they remember (Așa își aduc ei aminte). Autorul, jurnalistul american Maxym Groldenshteyn, este nepotul unui supraviețuitor al ororilor transnistrene. Read more…