Cu ocazia primei vizite a unui șef de stat din Coreea de Sud în Coreea de Nord, cele două țări au semnat acordul de la Phenian, în care se renunță la forță și la arme nucleare. În locul stării de război de până acum, cele două părți vor o colaborare pașnică și nu ar fi o utopie ca ele să se unifice într-un viitor apropiat. După 65 de ani de conflicte s-a hotărât ca pentru Olimpiada de Vară din 2032 Coreea să-și depună candidatura ca stat unic. Am senzația de „déjà vu”: 1978, Acordul de pace de la Camp David dintre Egipt și Israel; 1989, căderea Zidului Berlinului, care a pus capăt cel puțin pentru o vreme conflictului dintre cele două mari puteri și cele două pacturi militare; septembrie 2018, semnarea acordului de pace dintre Etiopia și Eritreea. Pesimiștii dintre cititori vor da din mâini dezaprobator și mă vor numi optimist feroce. Recunosc că nu vor greși.Read more…
Acum vreun an, când m-am gândit să scriu acest articol ca un neprofesionist în psihologie, mi-a venit ideea să “colorez” minciunile în patru culori, în funcție de gravitatea repercusiunilor minciunii. S-a dovedit că ideea colorării minciunilor a fost deja publicată, așa cum mi s-a întâmplat câteodată și cu unele idei de cercetare științifică în domeniul anesteziei și terapiei intensive, idei pe care inițial le consideram originale. Într-un articol apărut în anul 2015 psihologii americani Warneken și Orlins “colorează” minciunile în alb (cunoscute în egleză ca white lies), albastru și roșu. Ei dau ca exemplu de minciună albastră, depoziția falsă a unor ofițeri de poliție cu scopul de a-și proteja colegii de meserie. Aceiași autori folosesc termenul de minciună roșie în cazul în care cineva minte ca să-și protejeze un membru de familie. Alții descriu patru culori ale minciunii: gri, albă, neagră și roșieRead more…
În luna septembrie am pornit într-un periplu mult mai scurt decât cele precedente. Am plecat din Brașov în 3 septembrie cu o oarecare strângere de inimă, pe un drum cunoscut, fără surprize și fără emoții, dar cu un obiectiv neobișnuit: lansarea cărții unui autor vârstnic și fără notorietate (acela fiind eu). La capătul drumului, mă aștepta capitala informală a Ardealului, Clujul, fieful democrației firave din România. Directorul Muzeului de Artă, reputatul istoric și neobositul om de cultură Lucian Nastasă – Kovacs, a avut amabilitatea și disponibilitatea să organizeze aici, împreună cu prietenii mei din Cluj, în frunte cu mereu activul colecționar și autor Andrei Klein, lansarea cărții Evreu fără frontiere. A fost un eveniment remarcabil (cel puțin pentru mine). Au participat personalități de seamă și numeroși prieteni din comunitatea clujeană. A venit chiar un fost coleg de liceu, pe care nu-l mai văzusem de vreo 70 de ani – nu l-am recunoscut, îmi aminteam doar de numele lui. Al doilea popas a fost la Debreţin. De 20 de ani particip împreună cu încă câțiva reprezentanți din România (mai ales din Transilvania) la întâlnirile anuale organizate de Comunitatea Evreilor din Debrețin. Tema majoră a întâlnirii de la Debrețin din 5-7 septembrie a fost turismul, în mod special turismul evreiesc. Read more…
Aceasta este o poveste imaginară, care se petrece în anul 2119. Fatma este profesoară de istorie în Reykjabad, fosta Reykjavik, capitala Aslandiyei, care pe vremuri se chema Island (Islanda). Fatma s-a născut în urmă cu 30 de ani, în 2089, din părinți de origine creștină, tatăl Magnús Magnússon și mama Helga Ingimundardóttir. După declararea victoriei Jihadului mondial, în 2088, exact cu un an înainte de nașterea Fatmei, toți locuitorii insulei s-au convertit la religia musulmană și și-au schimbat numele, dar puteau să-și păstreze și numele de familie islandez. Fatma era măritată cu un bărbat de origine arabă, Hamed Ibn Farid, al cărui bunici imigraseră din Siria…Read more…
Uneori zăresc în mulţime persoane răzleţe care poartă măşti (chirurgicale) de culoare mov, roz sau vernil, dar eu nu am avut şansa de a le găsi în comerţ. În schimb, treptat, am înţeles că masca de pandemie – spre deosebire de măştile de carnaval sau de bal – nu se asortează cu ţinuta, ci viceversa! Ar trebui să port mereu ceva albastru (something blue, ca în fericitele poveşti cu nunţi sau despre nunţi), ceva care s-ar potrivi perfect şi cu situaţia actuală… Apoi mi-am dat seama că ţinuta care ar trebui asortată cu masca de pandemie nu trebuie să fie una vestimentară! Ci una umană – o atitudine, o poziţie, un mod de comportare – care să diferenţieze un purtător de mască de toţi ceilalţi. Read more…
Toată: lumea civilizată se află în alegeri. Ori înainte, ori după, or în timp de. În unele țări, mai stabile din punct de vedere politic, alegerile au loc la un termen fixat prin lege și foarte puține evenimente, de obicei cruciale, pot schimba ziua deschiderii localurilor de vot. În altele, mai multe și răspândite pe toată suprafața globului, alegerile pot surveni în orice moment, mai ales atunci când cei aflați la putere consideră că își pot îmbunătăți poziția politică, oferind cetățenilor o nouă ocazie de a se prezenta la vot. Alegerile sunt însoțite de o mulțime de efecte negative, în primul rând financiare, dar nu numai. Ele ”oferă” o șansă tuturor celor implicați de a-și împroșca cu noroi adversarii politici, și din această cauză în mod teoretic (dar și practic) alegerile adâncesc disensiunile în rândurile populației, creând o stare de tensiune care de multe ori rămâne, sau chiar se accentuează, și după ce rezultatele scrutinului au fost anunțate. Read more…
Cred că nu spun nicio noutate, dacă afirm că trecutul recent ne-a cam luat prin surprindere pe toți și avertizările oamenilor de știință, care de multă vreme vorbeau de diferite pericole ale vieții moderne, s-au concretizat într-un mod la care nu ne-am așteptat. Pandemia ne-a forțat să luăm măsuri care ne-au afectat viața și cu toții am încercat să ne descurcăm cu aceste schimbări radicale. Încă o dată s-a văzut că unii se pierd cu firea mai repede și mai dramatic, dacă simt că nu mai au control deplin asupra propriei vieți, alții se adaptează mai ușor. Suntem diferiți când ne e bine și suntem diferiți când ne confruntăm cu situații dificile. Greutăți existau destule și în trecut, atât la scară personală, cât și la nivel istoric și global și cu toții am văzut povești de succes și eșecuri lamentabile, în persoană sau în mass-media. Uneori eșecurile, nenorocirile care distrug vieți pot servi ca memento, alteori parcă totul se întâmplă în zadar și suferința pare fără rost. După ce într-un articol anterior am vorbit despre Leslie Howard, care, trecând prin traume majore, a transformat durerea în artă, frumusețe, valoare, curaj, azi aș vorbi despre o familie unde nimeni nu a ajuns vedetă. Problemele întâmpinate de această familie, durerile celor implicați, nu sunt nicidecum comparabile cu suferințele îndurate de cel numit la naștere László Steiner (devenit apoi Leslie Howard), și totuși acest gen mai banal de nenorocire pare să fi măcinat sufletul, și chiar să fi distrus viața mult mai multor oameni decât am crede. Read more…
Realitatea în care trăiesc și în jurul căreia mă învârt mă obligă să mă întorc tot timpul la ideea că în curând (cât de curând? nu știu!) noi, cei obișnuiți să luăm o carte în mână și dacă ne place, să-i întoarcem paginile până la ultima, noi ”ăștia” vom fi nevoiți să renunțăm la acest mod de a citi un text. Iar eu personal voi trebui să fac abstracție de faptul că unul din lucrurile care le datorez părinților mei e obiceiul (care a devenit pe parcurs o necesitate) de a căuta cărți, de a le procura, de a le depozita lângă patul meu în dormitor, de a le lua în mână pentru a le citi din scoarță în scoarță când le vine rândul, și apoi de a le găsi un loc în rafturile bibliotecii noastre. Și nu un loc la întâmplare, ci conform unei atente distribuiri după limbă, după autor, și chiar după subiect. Să nu mi se spună că sunt un fel de Casandra, pentru că am dovezi.Read more…
Dacă nu mă înșel, era în vara lui 1957. Familia unchiului meu, rămasă în Soroka copilăriei tatălui meu (pe vremuri URSS, azi Republica Moldova), primise aprobarea să ne viziteze la București. Personal m-am bucurat foarte mult, pentru că era prima ocazie de a-i cunoaște, dar mai ales eram dornic să mă întâlnesc cu vărul meu primar care purta exact același nume ca mine. Garik (așa îl strigau părinții) era un copil simpatic, vioi, plăcut la vedere. Singurul obstacol în calea unei legături, fie ea superficială, era bariera limbii. Garik vorbea bineînțeles rusește, înțelegea oarecum o discuție în idiș, dar poseda în bagajul său lingvistic doar câteva cuvinte în românește. Îi plăcea să se uite în jur, comenta tot ce vedea cu părinții și cu tatăl meu (alt vorbitor de rusă literară), dar eu mă descurcam cu greu cu puținele fraze pe care le puteam construi în limba lui Cehov și Tolstoi.
Cam la o săptămână de la întrunirea familiei, la masa de seară, Garik a așteptat să poată lua cuvântul, s-a uitat în jur, și a exclamat:”Как у вас, так и у нас”. Într-o singură frază, un băiețel de nici 10 ani concretizase o situație pe care doar o bănuiam, dar care foarte repede s-a dovedit corectă.Read more…
De trei ani sunt angajat deghizat. Dacă vreau să-mi definesc bine statutul, ajung la expresia “pensionar activ”. Să mă explic: Lucrez de două ori pe săptămână la un spital particular, câte cinci-șase ore, am cursuri cu studenții de patru ori pe lună. “–Ce vrei mai mult, ai îmbătrânit, aud de la mulți prieteni, nu mai poți da același randament ca la treizeci-patruzeci de ani.” Argumente logice, dar pentru mine sunt dureroase și greu de acceptat. Colegii mei care se apropie de vârsta pensionării îmi povestesc că abia așteaptă, numără zilele. Chiar și cei mai tineri îmi spun că ar face schimb cu mine… până când ajung cu adevărat la vârsta pensionării. Noi, anesteziștii, suntem obișnuiți să lucrăm în condiții de concentrare maximă, suntem pregătiți în orice moment pentru toate complicațiile posibile. Nivelul de adrenalină este crescut, luăm hotărâri instantaneu, stresul face parte din viața noastră de zi cu zi. Caracteristicile muncii noastre de anesteziști ne fac să ne adaptăm mai greu la “viața de apoi”, adică de după pensionare.Read more…
”Înainte de COVID” – iată o expresie care în ultimii ani a intrat în uzul curent. De la mic la mare, adică de la cetățeanul de pe stradă până la ultimul politician sau economist, în mai toate subiectele, în mai toate discuțiile, articolele și discursurile, termenul de referință e COVID-ul. Înainte de COVID situația economică era așa, acum e așa. Înainte de COVID epidemia de gripă înspăimânta pe mulți, acum ea a trecut pe locul doi ș.a.m.d. În tinerețea mea termenul de referință era ”înainte de război”. Toată lumea știa despre ce război e vorba, adică de cel de al Doilea Război Mondial care se terminase de curând și ale cărui consecințe se puteau simți încă peste tot și în toate domeniile…Odată ajuns în Israel, am înțeles foarte repede că expresia ”dinainte de război” nu-și are locul în dialogul zilnic între localnici sau în paginile ziarelor și revistelor, pur și simplu pentru că de când există, Israelul e în perioada ”de dinainte de război”.Read more…
Costumaşul de marinar a căpătat popularitate începând de la mijlocul veacului al XIX-lea, mai exact din anul 1846, când, cu prilejul unei călătorii pe Royal Yacht, micul Albert Edward de Wales, în vârstă de patru ani, a purtat un costum de marinar în miniatură. „Ofiţerii şi marinarii adunaţi pe punte pentru a-l vedea au fost fascinaţi de apariţia micului prinţ şi au izbucnit în aplauze şi ovaţii” – consemna Regina Victoria, mama viitorului rege Eduard al VII-lea. Imaginea copilului regal, îmbrăcat într-o reproducere perfectă a uniformei marinarilor englezi din acea epocă, a fost imortalizată de pictorul Franz Winterhalter, aducând popularitate acestui ansamblu vestimentar care avea să capete un rol important atât în moda pentru copii, cât şi – mai târziu – în cea feminină, introdus de către Coco Chanel şi alţii. În perioada interbelică, dar şi după război, costumaşele de marinar erau foarte răspândite atât la băieţi cât şi la fetiţe, aproape neexistând albume de familie fără o astfel de fotografie. Mulţi, foarte mulţi copii pieriţi în Holocaust au rămas în amintiri, fotografiaţi în costumaş de marinar. O fetiţă în costum de marinar figura şi în propaganda lui Stalin[5]. Era Ghelia Markizova, fetiţa comisarului pentru agricultură din Republica Socialistă Sovietică Autonomă Buriată[6]. În 1936, fetiţa venise la Kremlin împreună cu tatăl ei. A stat ce a stat cuminte, dar la un moment dat s-a apropiat de dictator şi i-a întins un buchet de flori. Stalin a luat-o în braţe şi s-a fotografiat cu ea. În scurt timp fotografia care vestea copilăria fericită din URSS a apărut pe milioane de afişe şi chiar sub formă de statuetă de propagandă, ceea ce a dus şi la creşterea explozivă a vânzărilor de… costumaşe de marinar. Curând, însă, povestea avea să ia o turnură dramatică.Read more…
Încetul cu încetul se completează lista candidaților pentru postul de președinte al României. Nu știu până când poate fi prezentată lista cu 200.000 de semnături necesară pentru susținerea unui candidat, deci nu este exclus să mai apară indivizi fără multe șanse, dar despre care se va scrie în presă și în rețelele de socializare, iar popularitatea astfel dobândită o vor folosi în alte domenii, de pildă în afaceri. Poate, cine știe, în ultimul moment va apărea „din spuma mării” cineva care să satisfacă principalele criterii cerute de o masă suficientă, critică, de alegători și ar putea să câștige. Dar cred că astfel de surprize apar numai în Statele Unite și chiar și acolo destul de rar. Să analizăm deocamdată lista actuală. Menționez de la început că în afara unor criterii obiective și obligatorii, abordarea mea a fost subiectivă, adică ceea ce îmi place sau îmi displace mie la candidați. Încă nu m-am decis definitiv pe cine voi vota în turul întâi, poate, până la urmă, pe nimeni. (La cel de-al doilea, principiul esențial este „răul cel mai mic”). Aș vrea să mai adaug ceva. O mare parte dintre alegătorii noștri pur și simplu nu știu ce poate și ce nu poate să facă un președinte. La anumite categorii mai persistă mentalitatea ceaușistă, că președintele poate rezolva toate problemele, de la război și pace (da, poate) până la creșterea pensiilor sau scăderea prețurilor (nu poate) și multe altele. Drepturile unui președinte sunt înscrise în Constituție. Read more…
Nu e primul şi, probabil, nu ultimul. Pe ceilalţi, în majoritate, i-am petrecut la cimitir. Pentru unii, foarte puţini la număr, am pregătit şi un mic discurs, aşa, în faţa groapei încă deschisă, sau după ce sicriul fusese depus şiRead more…
În cele ce urmează îmi propun să redau unele puncte de vedere ale profesorului israelian Jehuda Bauer, autor a nenumărate studii pe această temă. În optica sa asasinarea planificată şi totală a unui popor, cum s- a prevăzut pentru cazul evreilor, a fost o catastrofă fără precedent în istoria omenirii, chiar şi în istoria evreilor. În aceasta constă prima şi principala caracteristică a unicităţii Holocaustului.Read more…
Trebuie să recunosc că m-am cam codit câteva zile bune înainte de a hotărî să pun pe hârtie cele ce urmează. În primul rând am dorit ca pârjolul (că nu găsesc alt cuvânt pentru cele întâmplate în urmă cu numai trei săptămâni) să fie stins, oamenii să se întoarcă la treburile lor (deși cam 600- 700 de familii haifiote nu mai au unde să se întoarcă), dar mai ales am așteptat ca norii, de fum și de gânduri negre, ce se adunaseră pe cer de-a valma, să se risipească și să permită omului de rând să priceapă mai mult sau mai puțin ce și de ce s-a întâmplat ce s-a întâmplat.Read more…
Povestea începe în urmă cu foarte mulți ani. Un grup de ajuns de mare de foști deținuți, unii condamnați pentru fapte urâte, alții chiar și pentru abateri foarte grave (iar alții complet nevinovați), hotărâse ca odată eliberați din închisoarea ce avea toate semnalmentele unei plantații cu sclavi, să încerce să se așeze împreună, să creeze o nouă localitate, o nouă entitate geopolitică, să trăiască nu laolaltă, ci doar împreună, fiecare la casa lui, cu banii lui , cu familia lui, dar împreună. Totul se baza pe un vis al unuia dintre ei. În acel vis apăruse un batrân cu barbă albă care îi promitea un pământ și prezicea visătorului că așa vor putea cu toții să se re-aranjeze în viață. Se făcu că găsiseră, după o lungă căutare și un drum și mai lung, o bucată de pământ nefolosită, necultivată,Read more…
Din păcate sportul e legat de politică, cu toate că în mod normal și fair ar trebui să fie total independent de influențe de genul acesta. Exemplele sunt numeroase. Olimpiada de la Berlin din anul 1936 a fost un mijloc de propagandă folosit de naziști. De la salutul hitlerist, dat nu numai de delegația germană, ci din păcate și de alte delegații, precum a Italiei și, spre surprinderea opiniei publice, chiar și a Marii Britanii, la excluderea evreilor din lotul olimpic german, până la refuzul lui Hitler de a da mâna cu câștigătorul cursei de o sută de metri, legendarul sportiv afro-american Jessie Owens. Africa de Sud a fost exclusă din competițiile sportive din 1964 până în 1992 din motive de apartheid. La Olimpiada din München în 1972 a avut loc atentatul împotriva sportivilor israelieni, 11 dintre ei fiind uciși de teroriști palestinieni. Olimpiada de la Moscova a fost boicotată de SUA, RFG, Japonia și de alte 50 de state, în semn de protest împotriva invaziei sovietice a Afganistanului. Ca răspuns, URSS și țările comuniste, cu excepția României, și-au anulat participarea la Olimpiada de vară din Los Angeles.Read more…
Sâmbată neagră , 28 Octombrie 2018 Pittsburgh USA. 70 de ani după holocaust, 11 evrei sunt uciși într-o sinagogă în timpul serviciului religios de Şabat !! Manifestările antisemite sînt rare in America, acest măcel fiind cea mai gravă formă de violență împotriva evreilor din istoria USA. Am fost întrebat de multe ori de ce mă preocup atăt de mult de antisemitism . Pur și simplu pentru că există. Niciodată nu e prea mult să scrii despre holocaust ! În Franța valul de antisemitism a ajuns să-i determine pe numeroși evrei francezi să emigreze în Israel. În Anglia președintele partidului laburist, Jeremy Corbyn, face declarații antisemite , partidul său a fost sub ancheta Scotland Yardului, sub acuzaţia de incitare rasială; 80 la sută din evreii din Marea Britanie și-ar părăsi țara dacă Corbyn ar ieși învingător în alegerile pentru parlament !! În Belgia și țările scandinave situația nu-i mai bunăRead more…
la 70 de ani după ce au fost deportaţi de la Oradea membrii familiei tatălui meu, Adalbert Rosinger, am ajuns şi eu, Veronica Rosinger Rozenberg, cetăţean israelian, să vizitez locul al cărui nume, Auschwitz, trezeşte în minţile şi inimile oricărui om, cel puţin al celor care au trăit sau care au fost educaţi în Europa, dar probabil şi printre cei de pe alte meridiane, frisoane, temeri şi senzaţia unor lucruri cumplite şi probabil de neînțeles pentru o minte de om obişnuit. Este locul unde de mulţi ani intenţionam să ajung, locul pe care cred că fiecare evreu are datoria să-l viziteze, cel puţin pentru a nu se uita NICIODATĂ ce s-a întâmplat acolo. Astfel se va înfăptui, la fwl ca povestea eliberării evreilor din Egipt, relatată în ajunul sărbătorii de Pesach, să fie transmisă de la o generaţie la alta tragedia prin care au trecut “locatarii” acestui chinuitor loc în care oamenii erau aduşi pentru a fi ucişi. Trebuie să nu se uite niciodată ce au putut să facă oamenii împotriva altor oameni. Am făcut o excursie, dacă o pot numi astfel. Nu se poate spune nici că a fost reuşită. Şi totuşi conştiinţa mi-a dictat să vizitez acel loc morbid, să mă confrunt cu vederea acelor imagini redate doar de ghidul care te poartă prin locurile înfăptuirii crimelor, sau de exponate, urme veşnice şi zguduitoare pentru posteritate, urme despre care auzisem, citisem, le văzusem în poze şi totuși nu mi-aş fi putut niciodată imagina că a fost adevărat, că a fost chiar aşa cum reiese din poveşti şi relicve.Read more…
