ISSN 2734-4967, ISSN-L 2734-4967
Iom Ierușalaim A trecut și sărbătorirea Zilei Ierusalimului. S-a întâmplat la Brasov în sinagoga ”Beit Israel” inima ”complexului comunitar” din acest oras situat în centrul geografic al României, despre care mulți ”local patrioți” exaltați afirmă că datorită poziției sale arRead more…
Peregrinările mele ştiinţifico-turistice (aşa cum sună zicala americană: “be a doctor , see the world”) m-au purtat în acest an prin diverse ţări europene, în mod egal estice şi vestice. Unele locuri îmi erau deja foarte cunoscute din vizite trecute,Read more…
La câteva zile după explozia de la Bikini, i-a venit o strălucită idee de marketing să-și denumească noua linie de ”costume de baie” pe care a creat-o și a lansat-o cu prilejul unei prezentări de modă pe 18 Iulie 1946, cu numele de ”Bikini” care în acele zile era pe buzele tuturor, rostită de unii cu admirație pentru progresele tehnice și puterea militară a americanilor, iar de alții cu îngrijorarea determinată de perspectivele unui nou război când cel dinainte abia se terminase. Luis Réard care înainte de a deveni creator de modă a prestat ca inginer de automobile (terminase Politehnica la Paris în 1930 !) a avut grijă să-și breveteze noua formulă ”minimală” pentru costumele de baie de damăRead more…
În 1948, după proclamarea Statului Israel, orchestra simfonică din Palestina a căpătat numele de Orchestra Filarmonică a Israelului (IPO), devenind una din primele și cele mai apreciate instituții de artă ale noului stat evreu și una din marile orchestre filarmonice ale lumii. Primii ei instrumentiști s-au refugiat în Palestina – în ciuda opreliștilor puse de autoritățile britanice – să-și apere viețile de furia dezlănțuită de nebunia nazistă ”orchestrată” de Hitler. Erau formați la marile școli muzicale ale ”defunctului” Imperiu Austro-Ungar. După căderea ”imperiului” sovietic, un alt val de refugiați a îmbogățit fondul de mari talente al orchestrei Israelului, provenind din școala muzicală rusă. Prin urmare IPO oglindea, într-un mod remarcabil, istoria și demografia recentă a Statului Israel. Pentru ca imaginea să fie completă – spunea Zubin Mehta într-un interviu recent – mai lipseau muzicanți arabi palestinieni.Read more…
Duminică, în Grădina Botanică din Cluj mi-am amintit de o butadă auzită cu ceva timp în urmă, de la un om de spirit: „Se fac tot mai multe poze şi tot mai puţine… fotografii”.
Grădina botanică era ultima staţie a periplului nostru tradiţional de aprilie, în căutarea, descoperirea şi redescoperirea magnoliilor din Oraşul Comoară, a arborilor vechi – care înfloresc, de decenii, cu tenacitate şi îndărătnicie în curţile caselor – şi a celor noi, mai degrabă arbuşti, care-şi deschid, sfioase, corolele stelate sau în formă de cupe pe petecele de pământ din faţa blocurilor, sfindând monotonia betoanelor.Am scos instinctiv telefonul să fac o poză şi am observat că gestul meu era multiplicat de zeci de ori, întrucât – cu excepţia bebeluşilor, preşcolarilor şi a seniorilor (foarte…seniori) – toată lumea fotografia în draci cu telefoanele sau aparatele de fotografiat…Read more…
Așa că faptul că un medic anestezist scrie despre comunicarea dintre pacient și medicul său nu este întâmplător. Este un subiect de mare actualitate, care de la o zi la alta el devine tot mai ”fierbinte”.
Explicația se găsește în două date statistice opuse una alteia. Pe de o parte numărul populației care necesită îngrijire medicală crește în progresie geometrică. Oamenii trăiesc mai mult, sunt din ce în ce mai bolnavi și au nevoie de tot mai mult tratament și control periodic. Pe de altă parte, numărul medicilor activi crește doar în progresie aritmetică. Noi ieșim la pensie, unii mai și murim (poate nu știați?!), iar facultățile de medicină nu sunt în stare să-și mărească ”producția” în ritmul necesar pentru a acoperi nevoile. Rezultatul: un număr crescând de pacienți pentru fiecare medic și o teribilă lipsă de timp pentru a te ocupa de fiecare pacient, așa cum e nevoie și așa cum se așteaptă orice individ suferindRead more…
Mă întreb uneori, îndeajuns de des, pentru cine scriu. Întrebarea e firească, și totuși necesită o explicație. Dacă aleg un subiect care se referă la actualitatea românească sau europeană, cei care trăiesc acolo o cunosc mai bine ca mine. Iar dacă scriu despre ce este la noi, în Israel, o altă parte a cititorilor are dreptul să se plictisească numai când vede titlul eseului. Pe cine interesează problemele altora? Doar fiecare le are pe ale sale.Read more…
M-am întors de la cea de a 12-a conferință a Uniunii Internaționale a Femeilor Române, care anul acesta s-a desfășurat la Târgoviște, bucurându-se de o largă participare. În fiecare an, această conferință reunește femei de pretutindeni, vorbitoare ale limbii române, născute și educate pe aceste meleaguri. Femeilor care trăiesc în România li se alătură femei care trăiesc în multe alte țări din lumea largă. Este un prilej de bucurie a revederii, resimțit din plin de fiecare participantă. Ca de fiecare dată, interesul a fost stârnit de diversitatea temelor puse în discuție, de la subiecte ce țin de școală, educație, cultură, până la robotică și lansări de carte, toate în jurul importanței femeii în societatea actuală. În acest program variat, anul acesta am figurat și eu cu prezentarea câtorva cuvinte sub titlul ”Ce înseamnă a fi minoritar”. Am crezut totdeauna că pot aborda orice temă, fără dificultate și uite că, uneori avem teme pe care le plasăm cu dificultate într-un context deja existent, care de această dată trebuia să fie ”motivațional”. Am acceptat această provocare, care de fapt este una dublă, pentru că termenul minoritar are pentru mine conotații negative și alăturat cu termenul ”motivațional”, profund pozitiv și menit să inspire, sunt greu de mixat în creuzetul oricărei minți. Cred că am făcut față provocării, pentru că am avut inspirația să mă gândesc mai întâi cui mă adresez și am avut șansa să am un auditoriu în care predominau adevărate doamne ”majoritare”, asta dacă cineva mai știe cât de majoritar este un om în lumea asta!Read more…
Cele petrecute de curând la Ditrău, unde vreo două sute de oameni cu minţi înfierbântate s-au năpustit asupra muncitorilor din Sri Lanka (în număr de doi) voind să-i alunge din localitate, m-au întristat. Mâhnirea a fost mai profundă și pentru că am înțeles că în primele zile ceilalţi săteni şi autorităţile laice şi ecleziastice au rămas pasive. Pe mine intoleranţa şi ura mă cutremură, pentru că au adus multe tragedii și nu pot să nu mă întorc cu gândul la dramele Holocaustului. Spun drame pentru că fiecare familie de evrei a avut propria dramă şi deşi suferinţele au fost asemănătoare, totuşi fiecare om trecut prin acel iad a trăit propria tragedie, cu urmări care i-au marcat viața. Segregarea este periculoasă când vine vorba despre oameni. În definitiv oamenii sunt fie oameni buni, fie oameni răi, dar şi asta se poate nuanţa. Aş pleca de la ipoteza simplificatoare că oamenii sunt buni, atâta vreme cât nu comit fapte reprobabile, nu încalcă norme de convieţuire civilizată. Ce este sigur este că eu una sunt împotriva oricărei forme de discriminare, a oricărei manifestări de intoleranţă…Acum aş vrea să plasez această discuţie în contextul lecţiilor istoriei din care oamenii nu învaţă decât cel mult selectiv. Mă gândesc la recenta aniversare a 75 de ani de la eliberarea lagărului Auschwitz şi la comemorarea celor 6 milioane de evrei ucişi în Holocaust. Din nou mă refer la evrei, pentru că noi păstrăm memoria colectivă ca formă a eternei neuitări a celor pieriţi în ororile războiului şi alte orori prin care am trecut ca popor.Read more…
Nimeni în ziua de azi nu mai pune întrebări despre realitatea europeană din perioada imediat după încetarea ostilităților celui de al Doilea Război Mondial. Despre acest subiect s-au scris sute de tomuri și s-au făcut zeci de filme. Totul a fost înregistrat și redat publicului. Dar despre Berlinul din primăvara anului 1945 nu-mi aduc aminte să fi citit ceva. Ca și cum lucrurile erau și sunt clare: nemții învinși, trupele aliate ocupă Germania, țara e distrusă până la temelii și cu asta basta. Dar iată că se mai poate învăța ceva despre acest subiect, chiar în zilele noastre. E vorba de o tânără femeie, locuitoare a Berlinului nazist, care descrie cu lux de amănunte evenimentele petrecute în cartierul ei în perioada 20 aprilie-22 iunie 1945, câteva săptămâni în care tot ce fusese înainte era pe cale de dispariție și tot ce urma să se întâmple era imposibil de prevăzut. Motivul acestor însemnări e departe de a fi evident. Probabil că dorința imperioasă, aș zice obligatorie, de a imortaliza pe hârtie (zeci și sute de bilețele) enorma schimbare a întregii vieți cotidiene în Berlinul asediat de trupele sovietice, au făcut-o pe autoare să consemneze, zi de zi, tot ce se întâmpla cu ea, cu vecinii ei, cu alte femei și bărbați, în prezența trupelor ocupante care cuceriseră orașul și se așezaseră acolo, dând senzația că nu vor mai pleca niciodată. Cam la o lună după încheierea ”proiectului” de însemnări, autoarea se hotărăște să treacă ”pe curat” cele scrise și ca urmare apare un text bătut la mașină, care trece din mână în mână și în 1954 ajunge la scriitorul Kurt Marek…n 1954 Marek transmite manuscrisul unui editor newyorkez, care îl publică în același an în traducere engleză. Versiunea originală, cea germană, apare doar în 1959, iar în 2008 întreaga poveste este ecranizată.Read more…
Ne aflăm în mijlocul celui de al doilea mare val de contaminări, internări în spitale și decese provocate de Covid-19 și autoritățile nu mai știu ce măsuri să ia. Cele pe care le-au luat până acum au fost de fapt, spun mulți, doar jumătăți de măsură. Politica de laissez-faire a Suediei, inițial lăudată pentru că ar putea duce la „imunitatea de turmă” s-a dovedit prost inspirată. Cea a țărilor care au adoptat sistemul „stop-start”, adică restricții urmate de relaxări, nu s-a dovedit nici ea mai eficace. Iar măsurile dictatoriale impuse în unele țări amintesc de o oală sub presiune, din care aburul țâșnește ori de câte ori ridici puțin capacul să vezi ce se întâmplă înăuntru. Virusul profită din plin de războiul continuu dintre interesele contradictorii ale principalilor actori din această dramă: oficialitățile, micii întreprinzători, patronii marilor companii industriale și comerciale și în sfârșit, marele public. Oficialitățile sunt datoare să protejeze populația în orice împrejurare și în fața oricărei amenințări. Asta încearcă să facă guvernele din întreaga lume. Că nu prea au mare succes, este poate de înțeles. Nu au fost confruntate până acum de o asemenea problemă, un inamic invizibil de o ferocitate și o viclenie aproape inimaginabile. Dar nici ezitările, șovăielile, contrazicerile, contramandările și măsurile anemice luate de politicieni nu au ajutat. Butada „În trecut am fost foarte nedecis, dar acum nu mai sunt așa de sigur” exprimă cât se poate de bine atitudinea multora dintre politicienii noștri. Read more…
Până acum câtva timp eram conștient de faptul că la fel ca în medicină, și în mecanismul de împărțire a dreptății nimic nu e sigur, nimic nu e 100%. Oameni suntem, mi-am zis întotdeauna, nu roboți, iar oamenii sunt supuși greșelii și uneori (de prea multe ori!) greșeli grave, grosolane, au urmări nefaste, catastrofale, pentru cel în cauză și pentru cei din jur. Dar trebuie să recunosc că niciodată nu am găsit suficient timp și interes pentru a aprofunda subiectul împărțirii dreptății. Mai totdeauna m-am mulțumit cu faptul că eram expus doar parțial la toate dedesubturile unui proces judiciar și nu odată m-am trezit că sunt interesat mai mult de deznodământ decât de mersul procesului în sine. Și iată răspunsul la întrebarea care încă nu mi-a fost pusă: și ce-ți veni acum? Pentru ce toată această introducere doar ca să amintești celor care te mai citesc, un fapt cunoscut de toți, că dreptatea e o chestiune relativă, și nu degeaba scrie pe undeva ”la noi” că fiecare om e obligat să alerge (לרדוף) după dreptate. Ceea ce m-a făcut să aprofundez subiectul acesta a fost vizionarea a două seriale pe Netflix ,,,Read more…
O fi vârsta, bat-o vina? O fi pandemia care a hotărât să rămână aici pentru că se pare că se simte bine în mediul uman? O fi liniștea din jur, oarecum neașteptată pentru acest anotimp propice conflagrațiilor armate mici și mari? Cert e faptul că anul acesta remarc schimbările din jur într-un mod cu totul surprinzător pentru mine, eu, un individ pragmatic, lipsit de orice urmă de romantism, și care în lunga lui viață a scris doar un singur poem, care cuprinde un singur vers: ”Lună, lună, ești nebună”!! Aici, prin împrejurimile în care-mi duc existența de aproape 40 ani, adică în sudul care odinioară era deșert și acum e mai mult verde decât galben, toamna vine pe-ndelete, nicidecum nu se grăbește să-și pună amprenta pe tot ce e viu. Scăderea temperaturii e treptată, aproape imperceptibilă în cursul zilei, pentru că ce deosebire e între 35 grade și 32 grade la prânz? Ba mai mult, când ești în mașină, căldura provocată de puternicele raze de soare e la fel în august ca și în octombrie și singura soluție e să pui în funcțiune aerul condiționat aproape simultan cu pornirea motorului. Octombrie ca octombrie, dar pe la noi, noiembrie e o lună capricioasă. Ar vrea să fie ”umedă” dar nu prea reușește. Ar vrea să fie rece, dar soarele îi stă în cale și-i uzurpă intențiile.Read more…
La începutul anilor 2000 vizitam pentru prima dată muzeul de istoria artei din Viena, Kunsthistorisches Museum Wien, pe mare fugă, fiindcă eram într-un grup de care a trebuit să mă desprind pentru două ore ca să intru la muzeu, într-o după amiază, cu puțin timp înainte de închidere. Puțin timp, dar suficient ca pașii să-mi fie purtați spre sala în care este expus flamandul Pieter Bruegel cel Bătrân, unde minutele petrecute în fața tablourilor Vânători în zăpadă și Marele Turn Babel m-au făcut să-l ador pentru totdeauna. Mulți ani mai târziu, în 2018, fiul meu trăia la Bruxelles și în timpul vizitei mele la el, în mod paradoxal și total neașteptat, primul loc pe care m-a dus să-l văd a fost o biserică aflată în apropierea locuinței lui, o biserică în fața căreia se afla statuia unui pictor. Biserica era Notre-Dame-de-la Chapelle și acolo se află mormântul geniului picturii flamande de ale cărui lucrări fusesem fermecată la Viena. Pieter Bruegel cel Bătrân a murit la Bruxelles în anul 1569, iar statuia din fața bisericii este bineînțeles a lui. Mi-am amintit de după-amiaza vieneză din urmă cu mulți ani, când fusesem atât de grăbită, și m-am simțit încântată și privilegiată să ajung pe urmele pașilor idolului meu! Ne facem fiecare, tot timpul, fel de fel de planuri, neștiind că destinul are uneori pentru noi realități chiar mai bune. Nu știm pe cine vom cunoaște, pe cine vom reîntâlni, ce locuri vom vedea și cât de bogați vom fi prin toate acestea peste cinci sau zece ani și adesea uităm să fim recunoscători pentru fiecare zi încărcată de senin, îmbogățită și iluminată de prezența unor oameni dragi, din trecut sau din prezent.Read more…
Am stat multă vreme în cumpănă până am decis să pun ”pe hârtie” rândurile de mai jos. Dacă mă hotărăsc să scriu, va trebui să găsesc un mijloc de a relata o poveste fără a strica (în engleză: spoiler) plăcerea celor care îmi vor urma sfatul și vor căuta pe Netflix filmul în cauză. Spre deosebire de multe alte filme (aproape toate, aș zice) care pot fi ”promovate” cu ajutorul câtorva rânduri care să descrie pe foarte pe scurt subiectul, filmul de care doresc să mă ocup aici face parte dintr-o cu totul altă categorie. În cazul său, orice referire directă la subiect ar distruge de la bun început plăcerea, sau aș zice surpriza provocată de vizionarea până la sfârșit. Și atunci cum să prezint un film fără a aminti măcar în câteva cuvinte subiectul? Ca o analogie, cum aș fi putut descrie unui prieten (în trecutul meu foarte îndepărtat) o persoană de sex feminin pe care aș fi dorit s-o cunoască, fără a aminti măcar pe scurt cum arată persoana în cauză? Ce rost fi avut să-i povestesc fără a-i da minimele detalii necesare?! La început era să abandonez subiectul, care pare imposibil de realizat. O să încerc totuși, simțind pe undeva că am de-a face cu o ”sculptură” ieșită din comun, fragilă, și pe care dacă nu o manevrez cu atenție și sensibilitate, mi s-ar sparge în mână.Read more…
Pe vremea mea se spunea (o frază care se potrivește oricui și în orice situație) cum că poți scoate omul din România, dar nu poți scoate România din om. Ulterior am ajuns la concluzia că chiar dacă așa stau lucrurile, fraza aceasta nu se potrivește în ceea ce privește limba, întrucât peste tot în lume (și poate mai ales în Israel) românii transmutați pe alte plaiuri încetează treptat de a vorbi limba maternă și se încadrează perfect în mediul cultural-social al noii realități. Iar în cele mai multe cazuri odraslele lor nu vorbesc limba părinților, ceea ce face ca graiul ”strămoșesc” să devină o noțiune cu totul teoretică. Așa se face că limba română nu mai apare pe lista celor 13 limbi cele mai vorbite azi în Israel, și asta în ciuda faptului că aproape 400.000 evrei români au emigrat în Israel de la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial și până azi. Toate aceste gânduri mi-au venit în minte în timpul ultimei mele călătorii în România, la un congres în specialitatea mea. În acele zile am avut ocazia să întâlnesc două cupluri, separat unul de altul, și fiecare mi-a oferit o poveste complet diferită, dar amândouă au un numitor comun, lesne de identificat după citirea celor de mai jos.Read more…
Nu am să pun sub semnul întrebării dacă toate organizațiile internaționale legate mai mult sau mai puțin de ONU au vreo valoare în apărarea drepturilor oamenilor de pretutindeni și a dreptății. Președintele ONU, António Guterres, și organizația pe care o conduce fac totul ca să mușamalizeze odioasele crime ale Hamasului, prin condamnarea continuă a Israelului, omițând problema majoră, faptul că Israelul duce un război de supraviețuire, încolțit din toate părțile de dușmani care îi vor pieirea. Aparent, motivul criticilor la adresa Israelului este că noi ocupăm teritorii care nu ne aparțin, dar adevărul este că politicieni israelieni de frunte precum Rabin, Peres, Barak și Olmert au încercat să facă pace cu palestinienii, dar de fiecare dată au fost refuzați, fiindcă palestinienii nu se mulţumesc cu mai puțin decât totul, adică și teritoriul Israelului. Din păcate, partidele de dreapta israeliene au avut dreptate – deocamdată nu ai cu cine negocia. În 7 octombrie, zeci de adolescente și femei tinere au fost răpite și de atunci sunt violate și continuă să fie violate. Acesta este probabil motivul pentru care Hamas nu vrea negocieri pentru eliberarea acestor femei, de teamă că ele vor povesti tot ce li s-a făcut de către acei barbari. Mă întreb unde este vocea organizațiilor globale pentru drepturile femeilor care să condamne Hamasul?(1) Să înţeleg obiectivul mișcării Me too care apără pe bună dreptate cauza femeilor nu include evreicele? “Me too if she’s not a Jew”?Read more…
Subiectul de mai sus are, în aparenţă, un interes strict religios. Practica circumciziei la bărbat e curentă la evrei şi la musulmani, și deşi există diferenţe între prescripţiile celor două religii, ambele sunt obligaţii religioase clasice, provenind Vechiul Testament și respectiv din Coran. Practica celei mai vechi intervenţii chirurgicale din istorie are aspecte medicale şi etice de primă importanţă, ea fiind până astăzi un subiect de discuții, uneori controversate, chiar și în literatura medicală. Menţionam mai sus că circumcizia e considerată ca primul act chirurgical în istorie, deşi putem aminti excizia coastei lui Adam pentru a o crea pe Eva sau sursele istorice medicale care vorbesc despre trepanaţia craniană din antichitate, efectuată în scopul alungării duhurilor necurate. Circumcizia la bărbat are, totuși, o vechime considerabilă. O eroare provenită din necunoaşterea izvoarelor istorice atribuie iudaismului premiera introducerii ei ca un act pur religios, pentru a diferenţia pe evreu de popoarele înconjurătoare, dar de fapt ea datează din secolul XXIII î.e.n. și aparţine Egiptului antic. Acest fapt istoric fiind uitat demult, se poate spune că introducerea circumciziei la bărbat (brit mila) aparţine religiei mozaice. Procedeul e efectuat de un bărbat religios, numit mohel, cu o pregătire sumară, diferită de la un individ la altul. În Israel Ministerul Sănătăţii eliberează certificate care atestă că individul a terminat un curs special în această direcţie. Religia islamică a preluat această prescripţie, doar că în lumea musulmană ea se practică în primii ani ai vieţii băiatului, spre deosebire de circumcizia iudaică făcută în a opta zi a după naştere (cu excepţia unor contraindicaţii medicale, ca de exemplu icterul nou-născutului).Read more…
1. Pace contra teritorii. Cheia păcii impuse de comunitatea internațională. Israel da. Kosovo da. Armenia da. Ucraina nu. Etalonul păcii e diferit pentru țările lumii.
2. Mitul grelei moșteniri. O constantă a istoriei. Scuza de bază a oricărei guvernări. Vinovații sunt mereu în altă parte. Noi, cei de la putere, suntem mireni neprihăniți. Culpa este presată mereu spre trecut, spre regimul anterior, spre străini sau spre condițiile și contextul vitreg, potrivnic.
3. Societatea civilă s-a evaporat rapid precum alcoolul pus pe rana deschisă a societăților postcomuniste aflate în tranziție.
4. Avem de-a face cu o societate de încremeniți: unii în rutină, alții în tabieturi, puțini în proiect și mulți în statutul social sau în funcții. Ultimele două categorii sunt inamovibile pe căi pașnice.
5. Nu înțeleg de ce așteptați de la noii politicieni naționali sau transnaționali să rezolve problemele complexe ale actualității, când mulți dintre ei nu sunt în stare să facă deosebirea dintre o femeie și un bărbat. Din modesta mea experiență, sunt două feluri de femei: unele știu totul, altele știu totul mai bine. Majoritatea însă au ambele calități simultan: știu totul mai bine. Acceptați fără crâcnire supremația epistemologică a femeilor.
6. Nimbul poporului ales a pălit demult. Ca membru al acestuia, mereu strivit de obligațiile și înaltele cerințe ce decurg din această calitate, aștept momentul de grație când voi face parte din poporul reales.Read more…
Trăiesc în Israel de patruzeci și ceva de ani. De fiecare dată când țara intra în gura lumii, destul de des în această perioadă, îmi promit solemn că atunci când am un pic de timp, voi face o cercetare, să caut un răspuns la întrebarea: unde trăiesc eu de fapt, în Orientul Apropiat sau în Orientul Mijlociu? Dar să fie o cercetare ca lumea, așa cum am învățat la școală și apoi la institutul de cercetări în care am lucrat. Să intru într-o bibliotecă universitară și să descopăr ce s-a publicat în acest domeniu, cine a mai studiat acest subiect, la ce nivel și în ce limbă. Să mă lămuresc când și unde s-au folosit prima oară aceste expresii, cum și de ce s-au schimbat zonele geografice definite de ele de-a lungul timpului. Anii au trecut și niciodată nu am găsit timp pentru o astfel de distracție intelectuală. Treptat au apărut internetul cu baze de date și browsere, rețelele de socializare și inteligența artificială (IA). Acum, deși sunt pensionar cu foarte mult timp liber la dispoziție și încă interesat să aflu unde trăiesc, îmi vine peste mână să folosesc o metodă atât de desuetă… Și atunci? Ce să fac? Să întreb lumea pe Facebook sau pe orice altă rețea de socializare, să întreb ChatGPT sau vreo aplicație echivalentă? Și în ce limbă? Nu sunt naiv, termenii sunt folosiți azi mai mult politic decât geografic și istoric. Iar politic răspunsul depinde în ce limbă trăiești.Read more…