Talmudul – cartea care îi înfurie pe antisemiți

Dacă dăm o căutare pentru cuvântul „Talmud” pe Google în limba română găsim trei feluri de documente. Primul este o listă de citate din Talmud, dar și din alte surse, din care reiese că evreii au cusururi, sunt infractori, pedofili, urăsc alte popoare și așa mai departe. Al doilea sunt câteva cărți traduse despre Talmud, din care aflăm câte ceva despre conținutul cărții. Categoria cea mai mare este reprezentată de o serie de cărți, originale sau traduse, xenofobe, antisemite, unele mai bine documentate, însă majoritatea sunt gunoaie literare. Un lucru este comun multor intelectuali români cu cei din lumea mare: un dispreț bolnăvicios față de această carte specială care trebuie studiată mulți ani pentru a fi înțeleasă, cu condiția de a ști perfect ebraica rabinică și biblică, precum și aramaica babiloniană. Însă aceasta nu este de ajuns. Cine nu cunoaște limbajul și mai ales stilul literar specific epocii, va înțelege eronat textul care este foarte complicat. Textul conține dispute între înțelepți din diferite perioade și locuri, iar în carte apar toate sugestiile, atât cele care au fost acceptate, cât și cele respinse. Acești înțelepți aveau un stil aparte de a se exprima, plin de superlative, parabole, povești și legende. Cine nu înțelege acest lucru nu se poate da drept mare cunoscător.Read more…

Doi intelectuali români de calibru, aproape necunoscuți opiniei publice

Îmi fac o datorie de onoare în a evoca în paginile Baabel, două personalități românești de anvergură internațională, care din nefericire sunt prea puțin cunoscute opiniei publice. Primul a fost Mihai Botez, ilustru matematician și viitorolog, iar al doilea Aurel Dragoș Munteanu, poet, traducător și eseist, amândoi disidenți spre sfârșitul epocii Ceaușescu, amândoi deveniți diplomați ai României trimiși la ONU și Washington de noua putere democratică de la București, amândoi căzuți din motive obscure în dizgrația noului regim și stabiliți apoi în SUA și amândoi trecuți în neființă mult prea repede, înainte de a-și fi dat întreaga măsură a capacității spirituale ieșite din comun.Read more…

Cazul Kasztner repovestit de Diane Armstrong

Scriitoarea australiană Diane Armstrong este evreică originară din Polonia. Nu mi-a fost ușor să-i găsesc originea și numele anterior, fiindcă ea nu are un articol pe Wikipedia. Și totuși am găsit câte ceva, o viață care a început în 1939, în Polonia, la Cracovia. O viață în care după ocuparea Poloniei de către naziști, teama de exterminare era permanentă. În 1942, tatăl ei, Hirsch Baldinger, și-a mutat familia în satul Piszczac din estul Poloniei, de lângă granița cu URSS. S-au dat drept creștini. Tatăl și-a schimbat numele în Henek, iar pe fetiță a numit-o Danusia Boguslawski. Vecinii bănuiau că erau evrei și o întrebau pe fetița de trei ani: “Cum te numeai înainte? ” Dar ea o ținea morțiș că o chema Danusia. și totuși, cu sprijinul preotului local (căruia îi plăcea să joace șah cu tatăl Dianei), au reușit să supraviețuiască războiului. Diane și-a publicat majoritatea cărților în anii 2000, când trecuse de 60 de ani. Cartea Mosaic descrie cinci generații ale familiei Baldinger, începând din Cracovia în 1890. Cartea The Voyage of Their Life: The Story of the SS Derna and its Passengers descrie drumul lor cu vaporul spre Australia, în 1948, care a durat trei luni. Cartea Nocturne, distinsă cu multe premii, povestește despre revolta ghetoului din Varșovia și rezistența poloneză. Dar a publicat și multe alte cărți. Cartea The Collaborator (Colaboratorul) a apărut în 2019. Este un roman de mare succes, care îmbină date istorice reale despre cazul Rudolf / Rezső / Israel Kasztner, cu elemente imaginare.Read more…

Poate fi Istoria Holocaustului “o temă minoră” în învăţământul românesc?

Într-un comunicat de presă emis de AUR, în data de 3 ianuarie 2022, formaţiaunea politică deplângea faptul că „în ultimii ani se constată o acţiune sistematică de subminare a calităţii învăţământului din România prin ridicarea la rangul de “materii” a unor teme minore, sau care pot face obiectul unor simple lecţii în cadrul materiilor existente (ex. educaţie sexuală, istoria Holocaustului, etc.)”. Propunerea legislativă, depusă de mai mulţi reprezentanţi ai tuturor grupurilor parlamentare (cu excepţia AUR), printre iniţiatori numărându-se liderii PSD şi UDMR, preşedinta de atunci a Senatului şi ministrul Educaţiei, a fost adoptată de ambelor camere, cu o largă majoritate, fiind promulgată de către preşedintele ţării în 25 noiembrie 2021. Calificativul de „temă minoră” aplicat istoriei evreilor şi Holocaustului a primit replici prompte şi dure atât din partea Institutului Naţional de Studiere a Holocaustului “Elie Wiesel”, cât şi din cea a Deputatul PNL Alexandru Muraru (care din ianuarie 2021 este Consilier onorific al Primului-ministru – Reprezentant Special al Guvernului României pentru Promovarea Politicilor Memoriei, Combaterea Antisemitismului şi a Xenofobiei). Procuratura de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a deschis un dosar penal in rem împotriva AUR pentru minimalizarea importanţei Holocaustului. Mă uimeşte faptul că liderul AUR, senatorul Claudiu Târziu, absolvent al SNSPA şi jurnalist de investigaţie, nu posedă cunoştinţele de istorie şi cultură generală care să-l facă să înţeleagă ce a însemnat Holocaustul (cu milioane de victime nevinovate) în istoria lumii, inclusiv a României, şi că nu este DELOC o “temă minoră”! Dacă într-adevăr nu a înţeles (şi nu doar se face că nu înţelege), atunci ar fi cazul să-şi completeze degrabă această lacună. Să înveţe despre Holocaust. Iată încă un motiv pentru a include această disciplină în programa de învăţământ. Consider că importanţa şi gravitatea acestui subiect pot fi receptate de publicul larg doar dacă sunt prezentate într-un mod adecvat. De ani de zile realizez interviuri, reportaje, filme documentare şi alte materiale de televiziune despre memoria Holocaustului şi nu încetez să mă întreb dacă am reuşit să captez atenţia telespectatorilor, să-i sensibilizez cât de cât, să-i determin să-şi pună întrebăriRead more…

Expoziția Yayoi Kusama – Tel Aviv 2022

japoneză Yayoi Kusama (YK), născută în 1929 la Matsumoto, în provincia Nagano. Kusama, o lume a cărei transport şi relocare în inima oraşului Tel Aviv a necesitat cu siguranţă un efort deosebit. mulţi şi probabil trişti ani ai vieţii sale. Şi-a făcut studiile la Academia de Arte şi Meserii din Kyoto. În familia de agricultori bine situaţi în care s-a născut, tânăra cu trăsături ieşite din comun și cu un caracter rebel și neadaptabil a dovedit înclinaţii deosebite pentru creaţia artistică (desen, sculptură şi pictură). Aceste caracteristici, învăluite se pare şi într-o personalitate marginală, aflată câteodată sub impresia puternică a unor halucinaţii, dar şi frustrări provocate de propriii ei părinţi, au determinat-o să-i scrie artistei americane Georgia O’Keeffe, cu încurajare căreia a ajuns la New York.Read more…

Clasificarea oamenilor după generații. Cât de utilă este ea?

De câteva ori am auzit prelegeri și am citit articole despre împărțirea oamenilor în generații, în funcție de anul în care s-au născut. Subiectul mi se părea interesant, dar oarecum greu de conceput și artificial. Natura omului este diversă, individuală și caracteristică fiecăruia și nu cred că oamenii se pot “aranja într-un sertar” după un anumit stereotip, cum ar fi data nașterii.  Cei trei băieți ai noștri (ai familiilor Ezri și Szmuk) se comportă destul de diferit față de cei din generația lor și acest fenomen este probabil foarte comun. Clasificarea oamenilor în generații este un subiect foarte controversat, deoarece comportamentul și atitudinea unei persoane sunt influențate nu numai de mediul socio-geo-politic, cultural și economic caracteristic perioadei în care s-a născut, ci și de moștenirea genetică și de educația primită acasă și la școală. Cum spune soția mea, caracterizarea indivizilor sau grupurilor de oameni prin generații este un fel de “horoscop sofisticat”, inventat de sociologi, filozofi, psihologi, antreprenori și ziariști…Cuvântul “generație” provine din cuvântul latin generare (a procrea). În aceeași familie pot exista simultan chiar și patru generații. O generație este definită prin toți oamenii care se nasc, cresc, devin adulți și au copii în aceeași perioadă de 20-30 de ani. În sociologie, generațiile se mai numesc și cohorte, adică oameni care trec prin aceleași evenimente semnificative într-o anumită perioadă de timp. Unii sociologi consideră generațiile ca pe niște categorii fundamentale ale societății, alții cred că alți factori, cum ar fi genul, rasa, clasa socială și educația, sunt mai importante. În lumina celor scrise mai sus, mi se pare mai logic să consideri specificul și bagajul genetic al fiecărui individ în parte, decât să-l stereotipizezi în funcție de apartenența la o generație. În țările dezvoltate economic, o generație se extinde pe 20-30 de ani. O familie poate avea între două și cinci generații, în funcție de longevitatea fiecărei persoane și de vârsta la care fiecare generație are urmași.Read more…

10 ani în Baabel. Doina Gecse-Borgovan: Scrisul ca terapie

Știu că au trecut 10 ani, dar începutul mi-e foarte proaspăt în minte, de parcă s-ar fi întâmplat ieri. Eram pe holul studioului de radio, iar doamna Andrea Ghiță m-a oprit să-mi spună că se gândește la o revistă online și mă invită să scriu, dacă am idei și articole bune de împărtășit. Eram într-o perioadă proastă, personală și profesională. Nu-mi plăcea ce fac, mă simteam ca într-o fundătură din care nu vedeam ieșirea. Eram obișnuită să scriu și să spun la radio povești. Însă povești despre alții. De multe ori, microfonul e ca o platoșă care te ține la adăpost de confesiuni. Un fel de mască în spatele căreia te poți ascunde atunci când ești foarte emoționat sau mișcat de ce auzi. Așa că la început m-am gândit că voi scrie povești asemănătoare cu cele pe care le spuneam la radio, despre oameni pe care-i întâlneam în deplasările mele de reporter. Nu știu de ce și cum, însă primul text pe care l-am trimis la Baabel a fost foarte personal. Și așa au fost apoi toate articolele mele pe care revista le-a publicat. Inițial scriam ca omul care cântă singur la duș, ușurat că nu-l aude nimeni. Și foarte tare m-am mirat să văd că am public. Care citește, așteaptă, cere mai mult. Mă oprește pe stradă pentru că ține morțiș să-mi spună cât de mult s-a regăsit într-un articol sau altul.Read more…

Zece ani în Baabel. Gabriel Ben Meron: La mai mulţi cititori şi colaboratori tineri!

Pe vremuri mi s-a povestit o discuție cu tâlc între doi medici americani: – John, ai citit articolul pe care l-am publicat săptămâna trecută? – Dragul meu, în clinica mea noi nu citim articole, noi le scriem!! Omul care se bucură de darul ceresc al inspirației nu simte nevoia de ”a-și pierde vremea” citind ceea ce au scris alții, pentru că el e stăpân pe condei și cunoaște prea bine drumul spre ținta propusă, aceea de a se face cunoscut și de a-și prezenta public părerile despre toți și toate. Bineînțeles, aș face o greșeală de neiertat dacă n-aș aminti că unii dintre cei care scriu o fac concomitent cu plăcerea, nevoia, obligația de a citi cele scrise de alții, dar uneori ai senzația că marile nume al scrisului nu au avut nevoie de o asemenea activitate pentru a oferi omenirii darul cel mai de preț: ideea genială. De ce am decis să încep aceste rânduri dedicate aniversării de 10 ani a publicației noastre comune? Pentru că eu trăiesc cu senzația, care pe zi ce trece se transformă în certitudine, că cei care scriu pentru Baabel sunt primii care se bucură să citească cele scrise de alții și publicate în această splendidă revistă digitală. Dacă te uiți la cei care comentează articolele din Baabel, vei ajunge la concluzia că cea mai mare parte (și sper că nu greșesc) o formează aceleași nume care semnează alte articole publicate în cadrul revistei. Cu alte cuvinte, colaboratorii revistei sunt interesați să citească ce publică alții și se simt obligați să comenteze cele citite, să-și expună părerile și adesea să participe la discuțiile despre un subiect controversat.Read more…

Legătura dintre culoarea părului și personalitate: există sau nu?

Sunt șanse mari ca, de-a lungul timpului, să fi auzit toate stereotipurile – pozitive și negative – legate de culoarea părului. Blondele sunt aiurite, dar știu cel mai bine să se distreze, sunt cele mai seducătoare și au potențial de dive. Brunetele sunt serioase, pragmatice, banale dar și cele mai inteligente. Roșcatele sunt focoase, temperamentale și încăpățânate. Cele cu părul negru că pana corbului sunt misterioase, exotice și duplicitare. Și tot așa… Internetul e plin ochi de chestionare care îți explică ce nuanță de păr se potrivește cel mai bine personalitățîi tale. Apropo, pentru că mie îmi place claritatea, încep cu o explicație (în rezumat) a personalității. Personalitatea este totalitatea trăirilor, gândirilor și comportamentelor noastre. Opiniile, credințele, valorile, atitudinile, perspectivele, predispozițiile noastre sunt parte din personalitate. Personalitatea se referă la atributele care ne diferențiază de cel de lângă noi, chiar și de geamănul / geamănă noastră. Personalitatea, prin temperament și caracter, ne conferă unicitate.Read more…

Ce ştim despre istoria grădiniţelor din actualul spaţiu românesc?

Istoria oricărui popor este compusă din cumularea unui număr mare de istorii specializate pe diferite domenii. Fiecare domeniu își are importanța lui și are un rol important în evoluția spirituală a societății. Din păcate, anumite aspecte ale trecutului nu oferă avantajul afirmării personale a unor cercetători și, din acest motiv, sunt ocolite. Este o situație similară cu cea a construirii unei case. Fiecare material își are importanța lui, însă unele sunt folosite ca ornamente care dau prestanță proprietarului. Ele beneficiază de culori atrăgătoare care le scot în evidență și sunt permanent întreținute. Altele, deși susțin structura de rezistență a construcției sau îi asigură funcționalitatea, nu au un aspect atrăgător și își duc veacul acoperite de un strat gros de mortar. O astfel de situație este întâlnită în domeniul diferitelor forme ale istoriei învățământului. De curând, atenția mi-a fost atrasă de modul în care s-au înființat primele grădinițe de copii pe teritoriul de azi al României.Read more…

Viaţa şi activitatea lui Iuliu Barasch – într-o carte amplă, apărută de curând

“Iuliu Barasch, un iluminist evreu în Țara Românească” – acesta e titlul unei cărți recent apărute în editura RAO și pe care mi-am propus s-o aduc în atenția cititorilor revistei Baabel. Este o carte foarte interesantă, coordonată de Irinel Popescu și Lucian-Zeev Herșcovici, iar autorii ei sunt: Jean-Jacques Askenasy, Lya Benjamin, Claudia Bosoi, Octavian Buda, Lucian-Zeev Herșcovici, Ștefan Petrescu, Ioan Aurel Pop, Irinel Popescu, Lucia Tăușan Matu și Felicia Waldman. Fiecare a scris câte un capitol, încercând să redea personalitatea complexă și activitatea lui Iuliu Barasch. Biografia captivant[ a lui Iuliu Barasch a fost scrisă de Lucian-Zeev Herşcovici. Eu am aflat despre Iuliu Barasch în timpul studenției, la cursul facultativ de istoria medicinei și nu i-am dat prea mare importanță. Nici măcar despre legătura lui cu teatrul Barașeum nu am știut prea multe. Iuliu Barasch a trăit doar 48 de ani (1815 – 1863), dar a activat în domenii din cele mai variate. S-a ocupat de filosofie generală și a iudaismului. Ca jurnalist a întemeiat revista de științe naturale Isis sau Natura, posibilă precursoare a revistei engleze Nature. Activitatea publicistică și-a dedicat-o emancipării evreilor și multor altor subiecte. În acest articol am să mă concentrez în special asupra activității lui de medic.Read more…

Un cavaler al fluierului

În preziua semifinalei dintre Argentina și Croația, la Cupa Mondială de fotbal din Qatar se desfășoară  tradiționalul meci intre echipe alcătuite din veteranii Cupelor Mondiale precedente. La meci asistă toate oficialitățile din conducerea  FIFA-Federația Internațională de Fotbal , printre care bineînțeles se află și Gianni Infantino, președintele acestui for. Pentru decernarea premiului care i se acordă celui mai bun jucător din categoria veteranilor, Infantino invită lângă el un bătrânel, micuț de statură. Acest bătrânel vioi  care vorbește cinci limbi învățate demult, într-o tinerețe timișoreană,  se numește Abraham Klein. Pentru Abraham Klein e încununarea unui traseu început cu 88 de ani în urmă în cartierul Iosefin din Timișoara. “Oamenii își amintesc despre Timișoara ca de un oraș frumos. Pentru mine nu a fost”, scria Klein în cartea lui de memorii, prefațată chiar de marele Pele, cel care s-a semnat: „Admiratorul și prietenul tău din Brazilia”. Acolo, la Timișoara și-a trăit primii ani ai vieții, ani de război și de lipsuri. O părăsește la 13 ani, în 1947, în drum spre Palestina. “Mi s-a oferit de multe ori ocazia să revin la Timișoara ca arbitru, sau ca observator FIFA. Am refuzat de fiecare dată.” Pentru Abraham Klein e încununarea unui traseu început cu 88 de ani în urmă în cartierul Iosefin din Timișoara…Read more…

Curajul ignorantului

Doresc să scriu despre ce cred eu că se află în mintea lui Vladimir Putin în aceste zile când ne apropiem de ”aniversarea”, sau mai bine zis comemorarea a un an de la declanșarea războiului împotriva Ucrainei. O fac pentru că am simțit o teribilă nevoie să înțeleg, cu propriile mele mijloace neprofesionale, ce a stat la baza deciziei semi despotului rus de a purcede la o intervenție armată pe un continent în care imensa majoritate a țărilor componente au hotărât de foarte mult timp că cel de al Doilea Război Mondial a fost ultima tragedie europeană provocată de mâna omului. Deci, îmi asum riscurile și pornesc la drum. Putin e conducătorul unui popor pe care eu îl iubesc și mi-l simt aproape, și asta din mai multe motive, dar care n-a cunoscut niciodată adevărata democrație. Iobăgia, introdusă în Rusia din secolul al XI-lea și abrogată de-abia în anul 1861, a fost urmată și întărită de țarism (1547-primul țar, Ivan cel Groaznic), iar bolșevismul așa-zis comunist al secolului XX nu a făcut decât să meargă pe urmele autocrației implementate pe acel pământ de secole.Read more…

Vederi și viziuni din balon (1)

Inspirat de recentele baloane de spionaj, identificate, neidentificate, OZN uri sau Dumnezeu știe ce-o fi fost, distruse de aviația militară a SUA în Alaska și vestul continentului nord american, am purces la un nou grupaj de comentarii de actualitate, acuitate și de continuitate asupra unor evenimente recente, trecute sau permanente petrecute în diverse părți ale mapamondului. Va fi un survol dificil, cu multe vânturi și tiruri potrivnice, cu multă adrenalină, la care invit cu drag cititorii Baabel și nu numai. Va fi sper cel puțin o aventură gazetărească, în caz mai fericit una spiritual-intelectuală. Influența politică înternațională a unui stat este aproape în totalitate dependentă de puterea lui militară. S-a dovedit în ultimul an al războiului ruso ucrainian că decisivă într-o confruntare militară este puterea hard, nu neapărat cea soft sau smart. Soarta unui război contemporan se decide în mare parte de capacitatea militară convențională, de resursele umane combative și de industria de armament proprie. Rezultatul final al unui conflict militar extins este influențat doar într-o măsură limitată de propagandă, de acțiunile de comando și recunoaștere în adâncime, de armamentul foarte scump și sofisticat de ultimă generație sau de atacurile cibernetice.Read more…

Terapia prin râs cu Clopotul

Zilele trecute, făcând puțină ordine prin hârtii, am dat peste Clopotul, ziarul local de Botoșani, datat vineri 19 martie 1976. Nu știu dacă trebuia să râd, sau doar să zâmbesc. Chiar dacă mi-aș uita adresa ultimei reședințe din România, nu e nicio problemă: e notată în ziar. Stimați cititori, vă propun să lecturați cele ce urmează. Sper să zâmbiți ca și mine. Iată cum am ajuns ”erou” în ziar. Într-o seară, pe la începutul lunii martie 1976, primesc un telefon de la Biroul de pașapoarte să mă prezint la dânșii. Familia (eu, soția și cei doi copii) fiind proaspeți deponenți pentru plecarea definitivă în Israel, ne gândeam că, probabil, deja ni se aprobase cererea; și totuși aveam o îndoială: nu e prea repede?…Read more…

Costa Blanca: descoperirea unui tezaur metaforic

Îmi amintesc foarte bine că în Oradea anilor ’60, mă lăsăm pradă romanticei idei de a găsi comorile ascunse de către pirați și de a fi recunoscut ca un căutător de comori de succes. Doream să descopăr ascunzătorile comorilor şi să mă delectez admirând  prada jefuită de la cine ştie ce regi şi prinţese. Monedele de aur, diademele încrustate cu perle şi nestemate, tabacherele din argint frumos ornamentate urmau să stabilească faima mea ca un aventurier de succes și, mai presus de toate, să impresioneze pe colegele mele pretențioase de la grădiniță și școală primară. Primele exerciții de căutare le-am făcut noi, copiii din Strada Pavel[1], în nopțile calde de vară, când am spart câteva lăzi găsite în podul casei noastre, habar neavând că aparțineau profesorului de chimie din apartamentul de la etajul doi. Din păcate, înăuntru nu am găsit decât vase de sticlă destinate experimentelor chimice. Cu toate acestea, cel puțin, aceste acțiuni au servit ca un bun exercițiu pentru aventurile viitoare, precum și pentru o corecție serioasă din partea proprietarului lăzilor. Urmele neplăcute ale acțiunii noastre au  adus după sine o scădere temporară a dorinței de a căuta comori și de a trăi aventuri similare. Nici după ce am intrat în binemeritata pensie  nu-mi puteam imagina că aveam să revin la fanteziile din copilărie. Și totuși, în scurt timp, acest lucru s-a întâmplat: am căutat și am găsit o adevărată comoară, și anume forma de viață neașteptat de fericită de pe coasta mediteraneană spaniolă. Acest eveniment a fost precedat de o căutare scurtă și intensă a unei noi rezidențe într-un loc însorit, pe care ne-o doream atât eu, cât şi soţia mea.Read more…

Ora două

Zilele trecute făceam ordine printre hârtiile mamei și am dat peste un manuscris… care mi-a amintit de o veche poveste de familie. Bunica mea, mama mamei, era originară din satul Seletin din vestul Bucovinei – astăzi se află în Ucraina, în imediata apropiere a graniței cu România.  Sora ei mai tânără pe nume Frieda, o mare frumusețe, s-a căsătorit cu un farmacist din Maramureș, Gara József, și a locuit la Halmeu.  Au avut un singur fiu, Miklós. Părinții lui Miklós au pierit în timpul Holocaustului, Jóska a fost ucis chiar în farmacia lui, iar Frieda a fost deportată la Auschwitz.  Numai Miklós, care nu era acasă, ci la internat, a scăpat cu viață.  După război s-a stabilit la Budapesta. Şi-a întemeiat o familie, a avut doi fii cam de vârsta mea.  Cu toate că Budapesta nu e departe de Arad, am avut foarte puțin contact, deoarece călătoria era dificilă în anii comunismului și mai era și bariera de limbă: soția și fiii lui vorbeau numai ungurește și nu puteam comunica.  Legătura mea cu fiii lui Miklós s-a stabilit abia mult mai târziu. Și iată că acum zece ani, fiul mai mare, Ivan, a venit să ne viziteze la Ierusalim cu soția și cu fiica lui, Alexandra.Read more…

Unde e mai bine să naști: la spital sau acasă?

Acest articol este adresat tuturor mamelor potențiale, precum și părinților, bunicilor și soților acestora. Până pe la mijlocul secolului al XIX-lea, toate nașterile aveau loc la domiciliu, cu ajutorul altei femei. În engleza veche, termenul midwife (moașă) însemna femeie care o însoțește pe viitoarea mamă. Cuvântul se folosește până astăzi. Moașa avea și un rol social: ea anunța evenimentul și se ocupa de toate aspectele legate de naștere. Mortalitatea maternă era mare, mai ales din cauza infecțiilor. Importanța igienei nu era cunoscută. Și mortalitatea infantilă era mare, mai ales la nașterile grele, unde ar fi fost nevoie de o intervenție medicală, de exemplu o operație cezariană. Și în zilele noastre unele femei preferă să nască la domiciliu. Acest lucru își are rădăcinile în tradiții, educație și influența familiei și a prietenilor. Dorința de a naște acasă a existat dintotdeauna – femeile indigene din Australia, SUA și Noua Zeelandă preferă să nască acolo unde s-au născut și au crescut strămoșii lor. Recent am văzut un film psihologic bazat pe o problemă controversată: nașterea la domiciliu.Read more…

Apelul telefonic din dulap

Nu e vorba de o povestire comică sau de una științifico-fantastică, este o relatare tragică din Israel, din octombrie 2023. În 7 octombrie, hoardele de teroriști Hamas au invadat vestul deșertului Negev. Masacrul locuitorilor din kibuțuri este cunoscut, el a fost comentat de media. Încă de la ora șapte, în dimineața acelei sâmbete negre, stația de salvare Magen David Adom din Kiryat Ono a început să primească apeluri de ajutor de la oameni disperați. Dispecerii stației erau uimiți de numărul mare de solicitări, majoritatea din ele venind din kibuțurile din apropierea graniței cu Fâșia Gaza. Locuitorii relatau fapte incredibile: despre teroriștii care pătrundeau în case și trăgeau în locuitorii ascunși în adăposturi, despre răniți, cereau ajutor, dar atât armata, cât și poliția întârziau. Stațiile de salvare din apropierea acestor localități au trimis numeroase ambulanțe, dar ele au fost oprite de barierele armatei, pentru că întreaga regiune fusese etichetată ca zonă de operațiuni militare. Olga, una dintre dispecere, a primit un apel ieșit din comun. – Mă numesc Ronen, vă rog să trimiteți o ambulanță. Repede, repede! Teroriștii au intrat în adăpostul casei și au tras în părinții mei. Mama și tata sunt răniți, în jurul lor e o baltă de sânge. Nu vreau să moară. Vă rog să mă ajutați! – De unde vorbești? – îl întrebă Olga. – Sunt ascuns într-un dulap, răspunse Ronen.Read more…