Sunt fericit că trăiesc?

Jan 26, 2023By

Acum câțiva ani m-am mirat să aflu că israelienii sunt categorisiți pe locul nouă printre cei mai fericiți oameni din lume, înaintea cetățenilor Noii Zeelande, a Australiei, Irlandei, Canadei, Germaniei, Statelor Unite, Marii Britanii, etc. În majoritatea statisticilor, Finlanda, Danemarca și Islanda ocupă primele trei locuri. De ce mă mir că noi, israelienii, suntem atât de fericiți? Fiindcă mulți oameni din jurul meu nu își exteriorizează fericirea. Pe stradă unii îmi apar serioși, ba chiar bosumflați, se grăbesc, nu au răbdare, le sare țandăra ușor, sunt pretențioși, certăreți și veșnic nemulțumiți de ceva. Cei care mi se par într-adevăr fericiți sunt copiii și tinerii încă necorupți, sau cei care sunt religioși din convingere, nu pentru că sunt obligați să păstreze tradițiile, ci fiindcă s-au născut într-o familie care era religioasă de multe generații și ei au rămas credincioși acestor tradiții. Acest sondaj mondial se bazează pe cât de fericiți se consideră indivizii intervievați. Cuantificarea fericirii s-a făcut după cum și-a apreciat fiecare individ nivelul de trai, calitatea vieții, precum și emoțiile pe care le-a încercat, atât cele pozitive, cât și cele negative. Acest fel de sondaj poate fi derutant, nu numai pentru că din mândrie națională, unii doresc ca țara lor să fie printre primele din lume, dar și pentru că fericirea este foarte greu de definit.Read more…

Jan 26, 2023 25 comments

Omagiindu-l cu obstinaţie pe Horthy

Feb 23, 2023By

Cu câteva zile în urmă, cu prilejul celei de a 66-a comemorări a morţii lui Miklós Horthy, în vechiul cimitir reformat din Târgu Secuiesc, a avut loc o adunare omagială. Au luat parte membri ai Erdélyi Vitézi Rend (Ordinul Vitejilor din Ardeal) – întemeiat de însuşi Horthy –, reprezentanţi ai Consiliului Secuiesc din Târgu Secuiesc şi Scaunul Chizdului, precum şi „păstrători ai tradiţiilor” din oraş şi din comunele din împrejurimi, printre care şi elevi. Evenimentul solemn s-a desfăşurat în faţa stelei monumentale, împodobite cu un basorelief al lui Horthy, inaugurate în decembrie 2013. Discursurile rostite au omagiat memoria celui care a fost Vitéz Miklós Horthy de Nagybánya, amiral şi regent al Ungariei. I-au fost lăudate virtuţile şi faptele valoroase pentru patria maghiară care trebuie să constituie o pildă pentru urmaşii săi, îndatoraţi moral faţă de întemeietorul Ordinului Vitejilor din Ardeal. Dr. Zsolt Székely, căpitanul Ordinului Vitejilor din Ardeal a spus, printre altele: „Şi în prezent suntem bântuiţi de ideologia comunistă, motiv pentru care atât în patria ciuntită, cât şi aici în Transilvania sau Slovacia, guvernatorul Horthy are o faimă proastă. Părerile sunt împărţite, multora nu le place ceea ce spunem noi aici, dar pilda guvernatorului ar trebui să ne inspire, pentru că se ştie că el nu a fost acuzat, ci doar martor la Procesul de la Nürnberg, niciodată nimeni nu l-a acuzat de prigonirea evreilor, însă, din păcate, în timpul dictaturii comuniste s-a pus un semn de egalitate între hitlerism, fascism şi epoca Horthy”.Read more…

Feb 23, 2023 21 comments

Ferestre deschise

May 4, 2023By

E sâmbătă dimineața și îmi beau cafeaua pe balcon. E o zi senină, cu soare blând în ciuda lunii noiembrie. În dreapta mea se întinde deșertul cu formele sale variate, de o culoare maro care dimineața are o nuanță de cafea cu lapte, la amiază e galben ca Sahara și la apusul soarelui devine roșiatic. Sper că nu va avea aceeași soartă ca deșertul care înconjura periferiile orașului, transformat în cartiere de locuit. De când am venit la Beer Șeva, am locuit întotdeauna în apropierea deșertului. Prima clădire în care am locuit, imediat după venirea noastră în Israel, era în capătul orașului. Aveam o senzație de „sfârșitul orașului și al civilizației”. Pe dealurile nisipoase cu smocuri de iarbă pășteau oi și cămile, însoțite de beduini și de câini. De atunci, deșertul a fost înlocuit treptat de betonul blocurilor. Iată-mă din nou locuind în apropierea deșertului. E ora opt dimineaţa, majoritatea vecinilor încă nu s-au trezit. Nu mă întrebați de ce, dar îmi plac ferestrele deschise și mă întristează vederea celor închise și cu rulourile trase. Read more…

May 4, 2023 7 comments

Resuscitarea modernă. Oare vom deveni nemuritori?

Jun 15, 2023By

În cartea Homo Deus – A short history of Tomorrow (Omul-Dumnezeu – O scurtă istorie a viitorului), scriitorul israelian Yuval Noah Harari argumentează logic faptul că în câteva decenii, unii oameni (cei bogați) nu vor muri de boli, ci numai în eventuale accidente sau războaie. Dacă la bătrânețe toate organele vor fi înlocuite cu organe bionice, ei vor deveni practic nemuritori. Dar dacă vor avea stop cardiac? Oare viitorul ne rezervă și aici soluții speciale pentru a-i menține în viață? În acest articol voi folosi termenul “resuscitare”, nu “reanimare”. Așa apare de obicei și în literatura de specialitate. Precizez că “sala de reanimare” nu este destinată reanimării (resuscitării) bolnavilor, ci îngrijirii lor imediat după operație, înainte de a fi transferați pe secție sau la terapia intensivă. Resuscitarea este totalitatea manevrelor și tratamentelor destinate salvării vieții pacientului care a suferit un stop cardio-respirator (în engleză cardio-pulmonary resuscitation sau CPR). Nu mă voi referi la resuscitarea lipsită de sens a bolnavilor cu boli terminale și nici la cei care refuză resuscitarea. Aceștia aparțin categoriei Do not resuscitate (DNR, a nu se resuscita). Scopul acestui articol nu este de a prezenta cititorilor tehnicile de resuscitare, ci de a analiza procesul resuscitării, pentru că în ultimii ani nu numai că șansele de succes ale resuscitării sunt în creștere…Read more…

Jun 15, 2023 16 comments

Jacob Sternberg, om de cultură idiș, ziarist, poet, regizor

Jul 13, 2023By

L-am cunoscut pe Jacob Sternberg la București, când soțul meu, Israil Bercovici, era la începutul carierei sale de secretar literar al Teatrului Evreiesc de Stat (TES). Dacă țin bine minte, era în stagiunea 1956-57 când l-am văzut la noi acasă și m-a fermecat cu poveștile lui.  Dar numele lui Jacob Sternberg îl cunoșteam încă din adolescență, de când am fost la Cernăuți; ulterior am aflat din ziarul Morgenblatt că e regizor și că a contribuit mult la cariera artistică a lui Sidi Tal, artista cunoscută și admirată de acei care se duceau la teatrul evreiesc, unde se jucau piese cu tematică evreiască în limba idiș. Pe atunci încă nici nu visam că voi avea vreo legătură cu teatrul evreiesc și că îl voi cunoaște personal. Jacob Sternberg merită pe deplin să povestesc celor mai tineri, care poate nici nu i-au auzit numele, despre viața și activitatea sa de ziarist, poet, activist cultural implicat în viața evreilor din România și mai ales despre activitatea sa ca regizor și formator de artiști. Jacob Sternberg s-a născut în 19 aprilie 1890 la Lipcani, un orășel (ștetl) din Basarabia și a primit o educație tradițională evreiască, dar totodată a cunoscut și literatura clasică rusă, germană, idiș și ebraică. Sternberg se considera discipolul marelui fabulist Eliezer Steinbarg, animatorul spiritual al vieții culturale din Lipcani. În 1913 s-a stabilit la București, unde a rămas până în 1940, devenind una dintre personalitățile cele mai active din viața culturală evreiască. În 1916 și-a început activitatea teatrală ca autor și regizor, promovând în special spectacolele de revistă, cărora le-a dat un caracter profund angajat și în același timp atractiv și modern.Read more…

Jul 13, 2023 5 comments

Festivalul Euroiudaica din Oradea

Sep 21, 2023By

Foarte recent, între 3 și 9 septembrie, Oradea a avut privilegiul de a găzdui o manifestare complexă, extraordinară se poate spune – și asta fără a exagera – intitulată Festivalul Euroiudaica. Au fost șapte zile de început de toamnă pline de manifestări și evenimente culturale de o mare diversitate și de o înaltă ținută calitativă. Însuși cuvântul ”festival” înseamnă sărbătoare sau timp sărbătoresc și, de această dată, poate mai mult ca în alte ocazii în care se folosește acest termen, am simțit sărbătoarea apropierii locuitorilor orădeni de toate etniile prin intermediul activităților desfășurate pe parcursul acestor șapte zile, începând de dimineață și continuând uneori până târziu în noaptea caldă de sfârșit de vară. Locațiile alese au fost de asemenea reprezentative pentru istoria iudaică a orașului.Read more…

Sep 21, 2023 20 comments

Istorii de familie I. Satin roz

Nov 1, 2023By

În copilărie aveam o prietenă de vară, cea mai bună prietenă de peste vacanța mare. Era Dana, o fetiță bucureșteancă venită în fiecare vară la Marghita, la bunica ei. Stătea toate cele trei luni ale vacanței de vară și ne-am împrietenit încă de la prima ei vizită, când aveam amândouă vreo șapte ani. Bunicile noastre erau prietene din tinerețe, de zeci de ani deja, iar Dana și cu mine am devenit și noi foarte apropiate. Prietenia noastră a durat vreo zece ani, dar după ce am crescut, nu ne-am mai învrednicit s-o păstrăm. S-a interpus viața și n-am păstrat legătura, totuși prețuiesc mult amintirile legate de verile petrecute în curtea largă a casei cu mai multe apartamente, afară, în aer liber, jucându-ne de dimineața până seara. De câțiva ani verile cu Dana se repetau după același tipar încântător. Aveam deja 11 sau 12 ani, intram încetișor în pubertate și, citind destul de mult amândouă, în unele zile ploioase ne plăcea să ne costumăm asemenea unor eroine din cărțile citite. Pentru asta foloseam hainele găsite în casă, ale mamelor noastre sau ale bunicilor, eșarfe, cordoane sau pălării pe care le modificam ad-hoc, le împodobeam în fel și chip, conform imaginației noastre care nu era deloc săracă. Scotoceam cu sârg prin dulapuri ca să ne putem transforma în cuconițele despre care citiserăm. Într-o astfel de misiune am dat peste un material moale, mătăsos, alunecos, trandafiriu, pe care mai mult l-am intuit decât l-am văzut. Era bine ascuns pe raftul de sus al unui dulap.Read more…

Nov 1, 2023 16 comments

Sonata lunii

Dec 28, 2023By

Nu pot să mă opresc să scriu despre războiul actual în care țara mea a fost nevoită să se implice. Nimic nu mă interesează mai mult decât evenimentele legate el, nu doar aspectele militare, ci și aspectele legate de viața de zi cu zi a concetățenilor mei. După primele zile de haos și spaimă, cu imagini și întâmplările înfricoșătoare ale masacrului din kibuțurile din vestul Negevului, oamenii și-au revenit oarecum, s-au obișnuit cu realitățile înconjurătoare. Dar una dintre întâmplări o să mă urmărească toată viața. Într-unul kibuțuri, în timpul atacului teroriștilor, o familie s-a ascuns în adăpost. Părinții s-au culcat peste cei patru copii, ca să-i apere cu trupurile lor. Teroriștii i-au găsit, au tras și i-au ucis pe părinți și doi dintre copii, dar cei mai mici au rămas în viață. Nu mă pot opri să fac asociația cu fotografia cunoscută: un soldat nazist trage într-o mamă care își apără copilul cu trupul ei. Nu credeam că o să mai văd imagini de acest fel în secolul XXI !!!! Viața își continuă drumul, o bună parte dintre oameni și-au reluat munca, magazinele și restaurantele sunt deschise, reducerile de prețuri sunt incredibile pentru a atrage cumpărătorii. Teatrele și-au reînceput reprezentațiile. The show must go onRead more…

Dec 28, 2023 17 comments

Misiune imposibilă (1)

Feb 22, 2024By

Am folosit o expresie care dă titlul unui celebru film de acțiune. Campania militară a Israelului este exemplul clasic al unei misiuni imposibile. Chiar dacă această acțiune militară de durată, specifică celei mai dificile confruntări – acea a luptei urbane – va fi încununată de succes, adică distrugerea capacității militare a Hamas, victoria nu va fi nici deplină, nici definitivă. Cu siguranță vor rămâne câteva sute de teroriști Hamas dislocați și „evaporați” în rândul populației civile, câteva sute de metri de tuneluri și adăposturi subterane nedescoperite, câteva mici depozite de armament și muniție camuflate. Indiferent când se va produce o viitoare retragere militară totală sau parțială a Israelului din fâșia Gaza, vor exista câteva sute de teroriști sau fanatici spălați pe creier care vor triumfa, fluturând în extaz steagurile Hamas și palestiniene deasupra ruinelor și dezastrului. Asemenea scene suprarealiste s-au mai văzut, spre stupoarea opiniei publice, cu ocazia altor campanii israeliene. Ca de atâtea ori în trecut, Israelul va fi stopat să obțină o victorie militară tranșantă, adică marile puteri și însăși SUA, unicul protector relativ, vor impune Israelului să oprească ostilitățile. La fel s-a întâmplat cu ocazia Războiului de Șase Zile din 1967, al celui de Yom Kippur din 1973, al celui din Liban din 1982.Read more…

Feb 22, 2024 14 comments

Uluca

Jun 13, 2024By

Strada era locul de joacă frecvent folosit în copilăria mea. Numărul celor care ne jucam creștea și odată cu el și țipetele noastre din timpul jocului. Ne fugăream, ne piteam pe după vreun stâlp. Mașini nu erau… că tare bune ar mai fi fost de ascunziș! Școala făcea încercări izolate de mixtare. Dar la joacă, noi nu cunoșteam separarea fetițelor de băieți. Nu știu cum se făcea că ajungeam cu ”terenul” de joacă la multe case depărtare de ale noastre. Din cauza țipetelor mai răzbătea spre noi câte un ”Ia mai duceți-vă la porțile voastre!”, dar nu prea vedeam fețele celor care ne goneau. Rețineam doar felul gardului. Plecam, desigur, nu așteptam prea multe îndemnuri, dar nu peste mult timp iar supăram pe cineva.În timpul jocului ni se alătura câte un copil plecat în fugă de acasă cu ceva de mâncare în mână. Deodată simțeam că ne e foame rău. Opream jocul și plecam acasă. De cele mai multe ori primeam de la mama câte o felie unsă cu untură, peste care ni se înfigeau sau lipeau – cum vreți să spuneți – bucățele mici de usturoi. Doamne, ce bună mai era această gustare rapidă și simplă! Uneori aveam doar desert. Mama ne punea zahăr pe pâine și o zbugheam cu felia pe stradă să continuăm jocul. Read more…

Jun 13, 2024 14 comments

Într-o zi…

Oct 3, 2024By

Era primăvară și ploua mărunt. Era o zi lucrătoare, dar părinții m-au luat cu ei într-o deplasare cu trenul. Nu mergeam încă la școală și nici la grădiniță. După câteva stații, am coborât și am mers pe jos, destul de mult. Am ajuns într-o zonă mai înaltă. În depărtare se vedea un șir lung de oameni. Era un cortegiu format din săteni. Duceau la mormânt o fetiță care murise după un malpraxis petrecut la spitalul din Periș. Cauza decesului fetiței: la operația de scoatere a apendicelui, medicul chirurg a uitat în abdomen ceva din instrumentarul folosit la intervenție, lucru pe care aveam să-l aflu mai târziu. Era singurul copil al familiei din Periș, familie atât de greu încercată. Fetița era de o vârstă cu mine și o cunoșteam. Ne întâlniserăm cu câteva luni înainte, la serbarea de Pom de Iarnă, la uzina unde lucrau tații noștri: Atelierele Grivița Roșie din București. Într-o sală mare, cu scaune multe din lemn, primiserăm de la Moș Gerilă, în niște pungi, câteva daruri. Ea primise o păpușă și eu o priveam cu mare invidie. Ce mult mi-aș fi dorit păpușa, dar în locul ei primisem câteva rechizite școlare și o jucărie din lemn, neinteresante pentru mine. Eu nu am avut până atunci nicio păpușă. Desigur, împărțirea pungilor fusese aleatorie, dar eu nu știam acest lucru și mă simțeam nedreptățită.Read more…

Oct 3, 2024 16 comments

Binecuvântată fie amintirea numelor lor necunoscute!

Jan 23, 2025By

După cum s-a dovedit, majoritatea covârşitoare a cetăţenilor neevrei au dat dovadă de ostilitate sau, în cel mai bun caz, de indiferenţă faţă de concitadinii lor evrei (chiar vecini şi cunoştinţe) supuşi prigoanei, spolierii, ghetoizării şi deportării în lagărele de exterminare. Totuşi, în mai toate ţările unde funcţionau legile rasiale şi evreii erau în primejdie de moarte, s-au găsit şi Oameni (cu O mare) care s-au împotrivit acestui curent, ajutându-şi semenii evrei să supravieţuiască, chiar dacă asta însemna înfruntarea unor riscuri importante, precum pedeapsa capitală sau deportarea în lagărele naziste. Acum, în preajma zilei de 27 ianuarie,  Ziua Internaţională de Comemorare a Holocaustului e bine să ne amintim de salvatorii evreilor. Titlul de Drept între Popoare a fost instituit pentru a-i onora pe aceşti ne-evrei temerari şi este acordat de către Memorialul Yad Vashem din Ierusalim, fiind o îndatorire înscrisă printre obiectivele acestei instituţii, încă de la înfiinţarea sa, în 1952. Punerea efectivă în practică a acestei directive a început în 1963, după procesul lui Eichmann, când Israelul a dorit să arate că alături de descoperirea şi pedepsirea celor care s-au făcut vinovaţi pentru exterminarea evreilor, doreşte să-i omagieze pe cei care, în cele mai negre vremuri ale istoriei, şi-au păstrat omenia, ajutându-şi semenii evrei. Conferirea titlului se face în urma unei propuneri nominale, însoţite de o mărturie a celui salvat, dovedită de documente oficiale sau alte probe concludente. Potrivit statisticii din 2023, de-a lungul celor şaizeci de ani de când se acordă acest titlu, el a fost conferit unui număr de 28.486 de persoane, din 47 de ţări. Cu siguranţă au fost mai mulţi salvatori care ar fi corespuns criteriilor şi ar fi intrat în panteonul Drepţilor între Popoare, dar nu mai există martori, nici documente suficiente care să ateste acţiunile lor şi, uneori, nu li se mai cunoaşte nici măcar numele. Este şi cazul pe care îl voi relata în continuare.Read more…

Jan 23, 2025 19 comments

Părintele Pimpi

Apr 3, 2025By

Pimpi și tata s-au născut și au copilărit împreună la Treznea, în județul Sălaj. Drumurile lor s-au despărțit în mijlocul anilor treizeci. Pimpi a terminat Institutul Teologic Greco-Catolic și a avut parohia la Zalău, iar tata s-a mutat la Cluj. Se vizitau des, prietenia lor era temeinică. Pimpi citea mult, vorbea bine trei limbi, discuta cu tata în limba română sau maghiară. L-a vizitat pe prietenul lui chiar și în ghetoul de la fabrica de cărămidă din Cluj, mituindu-i pe jandarmi. După război l-a căutat pe tata prin Crucea Roșie și l-a găsit la Căminul pentru Foștii Deportați Evrei din Cluj. – Vili, ești numai piele și os, vino cu mine pentru o vreme la Zalău, i-a spus preotul. Ai nevoie să te întărești. Tata mi-a povestit că a stat la Zalău două luni, a pus pe el zece kilograme și a petrecut o perioadă foarte frumoasă cu Pimpi, făcând plimbări și excursii prin împrejurimile pitorești ale localității. Pe părintele Aurel Pimpi îl țin minte de la vârsta de șase ani. Era scund și bondoc și sub sprâncenele stufoase, ochii îi zâmbeau tot timpul. Îmi aducea jucării din lemn care îmi plăceau. Într-o zi ne-a dus un pisoi și mama i-a dat numele Franz Josef, cu toate că era o „ea”, dar mustățile îi aminteau de împăratul Austro-Ungariei. M-am bucurat mult și am devenit prieteni buni. Franz Josef a avut mulți urmași care mi-au însoțit copilăria mai bine de zece ani.Read more…

Apr 3, 2025 6 comments

Amintire și prețuire. O expoziție a artistei Beverley Jane Stewart la Oradea

Jun 26, 2025By

Primele zile de iunie ne-au găsit la Oradea, un oraș care este de fapt pe alocuri și un muzeu al felului de a fi, de a rezista și de a-și aduce aminte al lumii evreilor orădeni. În somptuoasa Sinagogă Sion, aflată deopotrivă sub autoritatea Comunității evreilor din Oradea și a instituției primăriei, Oradea Heritage, un sanctuar al arhitectonicii de inspirație iudaică, am avut oportunitatea de a curatoria alături de doamna Vera Pilpoul, organizator de expoziții de artă de cetățenie israeliană, o manifestare a unei artiste născute în Marea Britanie, dar cu bunici originari din zona de nord a României: Beverely Jane Stewart. Am mai scris despre arta ei în revista Baabel, în publicația Contact Internațional de la Iași și chiar în cartea mea, După-amiaza vieții (Editura pentru Artă și Literatură, 2024). Nu-mi voi relua gândurile, ci voi puncta interesanta întâlnire cu spiritul evreiesc din Oradea, sprijinul frumos acordat de Robert Shorr, mereu atent, mereu prezent, precum și de alți membri ai comunității, mâna de ajutor dată de Viviane Cosac și de toți cei care au înțeles mesajul subtil al artistei, acela de a colinda orașele țării și de a alcătui picturi eclectice, complexe, în care prezentul și trecutul fuzionează, dar punând în centrul imaginii viața evreiască, cea dinăuntrul și din jurul sinagogii.Read more…

Jun 26, 2025 1 comment

Tabla înmulțirii

Oct 15, 2025By

Un vis pe care mi l-am împlinit în 2018, odată cu ieșirea la pensie, a fost să particip la un curs de limba arabă la una din nenumăratele școli particulare care oferă cursuri de limbi străine pentru adulți. Soția mea și cu mine, născuți și crescuți în Ardeal, suntem bilingvi (română și maghiară) de când ne știm, la fel ca toți copiii din jurul nostru, încă înainte de a fi mers la școală. Și acum mă deranjează că copiii mei, născuți în Israel, nu sunt și ei bilingvi. Spre deosebire de noi, care am făcut școală în România, unde studiul limbii și literaturii maghiare nu era obligatoriu, în Israel, în școlile guvernamentale, limba arabă era obligatorie în clasele primare în perioada când ei umblau la școală. Opinia mea este că pentru a avea o șansă de coexistență (nu neapărat pașnică), trebuie să cunoaștem limba și cultura celorlalți, cel puțin atât și așa cum o cunosc ei pe a noastră. Nu am pretenția să citesc Coranul sau literatura arabă „serioasă”, nici măcar ziarul, îmi doresc doar să înțeleg ce vorbesc în jurul meu casierițele la supermarket-ul din cartier, tinerii care lucrează în garaje, surorile la spital – vecini cu care aveam contact zilnic. La cursul de începători eram șase „elevi” și, cu excepția unei adolescente, toți eram trecuți bine peste 50 de ani, la fel ca profesorul nostru, un arab dintr-un sat din apropiere.Read more…

Oct 15, 2025 7 comments

De ce scriem?

Feb 5, 2026By

Ca răspuns la această întrebare banală pot fi înșirate foarte multe motive. Unii scriu fiind obligați de funcție, scribii din trecut sau secretarii, directorii, profesorii, ziariștii, poeții și scriitorii profesioniști de astăzi. Majoritatea oamenilor care scriu o fac la locul de muncă, scrisul fiind un instrument care face ca munca lor să fie mai eficientă. Cu ajutorul paginilor umplute de ei, alții pot să vândă sau să cumpere mai mult, să producă piese de calitate superioară, să scurteze timpul dedicat însușirii unei meserii, să evite repetarea greșelilor umane. Este necesar ca cineva să știe să scrie și altcineva să citească, să înțeleagă și să valorifice informația pe care a primit-o în materialul scris de o persoană necunoscută lui: scriitorul. Să scrii înseamnă muncă, energie investită pentru a obține produsul dorit. Acesta produs poate fi o scrisoare, un articol, o poezie, un reportaj, un raport, un tabel, chiar și o carte. Există scriitori care nu sunt obligați să scrie, dar ei cred că au ceva de spus, de transmis societății contemporane lor sau poate generațiilor viitoare. Interacțiunea verbală nu îi satisface, la câți ascultători poate spera cineva într-o sală sau folosind radioul sau alte mijloace de comunicare în masă? În plus, verba volant, scripta manent. Read more…

Feb 5, 2026 9 comments

Alegerile europene dau semnale pozitive

Jun 12, 2017By

La prima vedere, s-ar putea spune că n-ar trebui să punem pe același plan alegerile din Marea Britanie cu cele din Franța. Totuși, la o analiză mai atentă, descoperim un numitor comun: semnalul pozitiv către menținerea Europei unite. Este mai greu să discernem acest element la scrutinul din Anglia, dar vom încerca. Londra menține în continuare Brexitul – o lovitură pentru Uniunea Europeană, în sensul eventualei răspândiri a ideii ca o molimă. A fost văzută așa de multă lume care prevedea ieșirea Olandei, Franței, Germaniei, Italiei, deci prăbușirea acestei unități europene greu create, cu multe erori, dar cu realizări uriașe (Am mai declarat că sunt o europeană convinsă).Read more…

Jun 12, 2017 2 comments

Evreii din Surinam – o comunitate în toate culorile curcubeului

Oct 25, 2018By

Surinam este cel mai mic stat din America de Sud, cu numai o jumătate de milion de locuitori. Se află aproape de Venezuela, lângă Guyana Franceză (de unde se lansează misiunile spațiale europene). Înainte de 1975 a fost cunoscut sub numele de Guyana Olandeză. A fost descoperit în 1498 de Cristofor Columb, dar pentru că nu avea aur și argint, spaniolii și portughezii nu au fost interesați să-l ocupe. Teritoriul a fost la început colonie engleză, fiind apoi cedat Olandei, în schimbul insulei Manhattan!Primii coloniști evrei au venit în Surinam în anii 1630, încă înaintea oricărei stăpâniri europene. Erau originari din Portugalia, refugiați de teama Inchiziției. Ei s-au stabilit pe malul râului Surinam, au întemeiat colonia Thorarica și au început să cultive trestia de zahăr. Al doilea grup a venit în 1652, împreună cu englezii care au colonizat teritoriul în numele Angliei. Ei s-au stabilit lângă pârâul Cassipora. Al treilea grup de vreo două sute de evrei au venit în 1664 din Cayenne (în actuala Guyana Franceză). Și ei s-au așezat pe pârâul Cassipora. Drepturile civile și religioase pe care le-au primit de la administrația britanică au fost menținute și de cea olandeză.Read more…

Oct 25, 2018 5 comments