ISSN 2734-4967, ISSN-L 2734-4967
Azi noapte am petrecut o noapte albă . Prima după foarte mulți ani. Multora această noapte le-a amintit de nopțile din Razboiul din Golf din 1991. Atunci nu eram direct implicați. Atunci rachetele veneau spre noi ca să destabilizeze o coaliție. Acum voiau să destabilizeze o țară.Read more…
Strada era locul de joacă frecvent folosit în copilăria mea. Numărul celor care ne jucam creștea și odată cu el și țipetele noastre din timpul jocului. Ne fugăream, ne piteam pe după vreun stâlp. Mașini nu erau… că tare bune ar mai fi fost de ascunziș! Școala făcea încercări izolate de mixtare. Dar la joacă, noi nu cunoșteam separarea fetițelor de băieți. Nu știu cum se făcea că ajungeam cu ”terenul” de joacă la multe case depărtare de ale noastre. Din cauza țipetelor mai răzbătea spre noi câte un ”Ia mai duceți-vă la porțile voastre!”, dar nu prea vedeam fețele celor care ne goneau. Rețineam doar felul gardului. Plecam, desigur, nu așteptam prea multe îndemnuri, dar nu peste mult timp iar supăram pe cineva.În timpul jocului ni se alătura câte un copil plecat în fugă de acasă cu ceva de mâncare în mână. Deodată simțeam că ne e foame rău. Opream jocul și plecam acasă. De cele mai multe ori primeam de la mama câte o felie unsă cu untură, peste care ni se înfigeau sau lipeau – cum vreți să spuneți – bucățele mici de usturoi. Doamne, ce bună mai era această gustare rapidă și simplă! Uneori aveam doar desert. Mama ne punea zahăr pe pâine și o zbugheam cu felia pe stradă să continuăm jocul. Read more…
Era 23 August, prin anii optzeci. Dis-de-dimineață, înainte de defilare, Alexandru, directorul Trustului de Transporturi Județene dintr-un oraș din Transilvania, a trecut pe la autobază, ca să se asigure că toate materialele pentru demonstrație sunt pregătite. A intrat în biroul lui și și-a pregătit o cafea; mai era suficient timp până când coloana angajaților urma să iasă pe poarta întreprinderii. S-a așezat comod la masă, bucurându-se de gustul și aroma cafelei și gândindu-se la concediul mult așteptat. Când prietenul lui, Adrian, economistul, a intrat în birou, i-a văzut fața înmărmurită și nu a înțeles de ce acesta se uita uimit la peretele din spate. – Alex, ai văzut portretul lui Ceaușescu de pe peretele din spatele tău? – Ce e de văzut în mod special? – s-a mirat Alex. – Întoarce-te și o să ai o surpriză, – i-a spus Adrian. Alex s-a întors și-a rămas cu gura căscată. Ceaușescu avea barbă și mustață, iar în loc de ochi erau două găuri. – Cine a făcut măgăria asta? – s-a auzit țipând. – Liniște, nu striga, i-a spus prietenul lui, închizând ușa. Oricine ar fi autorul, tot n-o să aflăm și e mai bine.Read more…
1. Pace contra teritorii. Cheia păcii impuse de comunitatea internațională. Israel da. Kosovo da. Armenia da. Ucraina nu. Etalonul păcii e diferit pentru țările lumii.
2. Mitul grelei moșteniri. O constantă a istoriei. Scuza de bază a oricărei guvernări. Vinovații sunt mereu în altă parte. Noi, cei de la putere, suntem mireni neprihăniți. Culpa este presată mereu spre trecut, spre regimul anterior, spre străini sau spre condițiile și contextul vitreg, potrivnic.
3. Societatea civilă s-a evaporat rapid precum alcoolul pus pe rana deschisă a societăților postcomuniste aflate în tranziție.
4. Avem de-a face cu o societate de încremeniți: unii în rutină, alții în tabieturi, puțini în proiect și mulți în statutul social sau în funcții. Ultimele două categorii sunt inamovibile pe căi pașnice.
5. Nu înțeleg de ce așteptați de la noii politicieni naționali sau transnaționali să rezolve problemele complexe ale actualității, când mulți dintre ei nu sunt în stare să facă deosebirea dintre o femeie și un bărbat. Din modesta mea experiență, sunt două feluri de femei: unele știu totul, altele știu totul mai bine. Majoritatea însă au ambele calități simultan: știu totul mai bine. Acceptați fără crâcnire supremația epistemologică a femeilor.
6. Nimbul poporului ales a pălit demult. Ca membru al acestuia, mereu strivit de obligațiile și înaltele cerințe ce decurg din această calitate, aștept momentul de grație când voi face parte din poporul reales.Read more…
Dacă Purim este o sărbătoare evreiască, unde este citită Cartea Esterei, care face parte din Biblia Ebraică, din secțiunea Ktuvim, ea i-a fascinat și pe ne-evrei, dovadă fiind numărul destul de mare de tablouri pe care le-a inspirat, mai ales în Țările de Jos. Aici i-aș aminti pe Rembrandt van Rjin, Jan Victors, Johannes Spilberg cel Tânăr, Jan Lievens și lista ar putea continua. Eu mă voi opri la lucrarea lui Rembrandt și nu doar pentru că poate fi văzută în secția de Arta Europeană a Muzeului Național de Artă al României. Acest tablou, aflat de mult timp în muzeu, a devenit mai cunoscut publicului în timpul Revoluției din Decembrie 1989, fiind deteriorat de gloanțele trase în timpul evenimentelor de atunci. Rembrandt a pictat Haman cerând iertare Estherei în jurul anului 1660, când era deja un artist consacrat, dar se confrunta cu unele dificultăți financiare. Ca artist era deja cunoscut pentru stilul său pe care îl regăsim în această lucrare, considerată una dintre cele mai importante din creația pictorului olandez. Prin folosirea clarobscurului, el reușește să creeze o atmosferă tensionată, iar expresiile personajelor redau emoții puternice de frică, hotărâre, disperare. Compoziția tabloului este dinamică, concentrându-se pe interacțiunea dintre Haman și Estera, în vreme ce regele Ahașveroș observă scena cu autoritate. Ar fi fost interesant de știut cine a comandat acest tablou, dar, din păcate, la fel ca în multe alte cazuri, informațiile despre comanda operelor de artă din secolul al XVII-lea sunt incomplete sau pierdute. Dată fiind mărimea tabloului, trebuie să fi fost o persoană cu o situație materială foarte bună – dar este posibil ca Rembrandt să nu-l fi pictat la comandă, ci pentru a-l vinde ulterior… Rembrandt a fost foarte apropiat de comunitatea evreiască din Amsterdam. A pictat numeroase portrete ale evreilor și pe alții i-a folosit ca modele pentru personajele din tablourile care reprezentau scene biblice.Read more…
Am trecut pe fusul orar al liliecilor. Dormim ziua şi suntem activi noaptea. Doar că ceasul deșteptător ni-l fixează iranienii. Omul negru a venit de data asta la miezul nopții. Auzim bubuiturile. Trebuie să stăm totuși 30 de minute în buncăr poate mai apare vreo rachetă rătăcită ori vreun șrapnel împrăștiat.. 30 de minute timp suficient ca să mă mai informez de pe siteuri ori să discut online cu alți lilieci. Aflu nume noi care nu-s trecute pe harta turistică şi pe care nu le voi vizita niciodată – Nataz, Busher, Fordo. Sunt locațiile unde e dispersat programul nuclear iranian. Aflu că au deja destul uraniu îmbogățit pentru 15 focoase, rămâne să-l mai asambleze. Poate că am intârziat trenul. Între timp citesc că una dintre rachetele balistice a lovit o localitate în apropiere de Haifa. Văd cum pe site-urile islamiste, lumea jubilează. Sunt dezgustat. La ce le folosește lor moartea unor oameni ? Read more…
De zeci de ani suntem ”asociați”. Totul a început când am hotărât că nu mai conduc până la aeroport, o distanță de peste 100 km. De-ajuns, mi-am spus. Nu mai caut loc de parcare, nu mai aștept peste o jumătate de oră autobuzul care să mă ducă la terminal sau cel care să mă ia de la terminal la parcare. Mi-am câștigat dreptul să iau un taxi când plec în străinătate. Îmi trebuie doar un șofer de nădejde, un parolist, care chiar atunci când nu mă poate lua de acasă sau de la aeroport (din motive total obiective și serioase), îmi va găsi întotdeauna un înlocuitor la fel de corect și punctual. Deci, de mulți ani Iosi e ”omul meu”. Ne scriem pe WhatsApp, ne aducem la cunoștință unul altuia orice modificare în programul de zbor și sper ca Iosi să nu iasă la pensie decât după ce mă las eu de călătorii în străinătate. De fiecare dată Iosi mă ia de acasă și la întoarcere mă așteaptă la aeroport, cu exactitatea unui profesionist serios. Și de fiecare dată, cel puțin o oră de drum, vorbim câte-n lună și în stele. Eu îi povestesc pățanii de-ale mele și el tace, apoi el deapănă amintiri sau îmi aduce la cunoștință noutăți din lumea lui și atunci eu tac. Iosi are o tolbă plină de povești, majoritatea culese, desigur, de la clienții săi fideli…Read more…
Săptămâna aceasta, adică luni 26 ianuarie 2026, în Israel a avut loc un eveniment deosebit: ultimul ostatic, sergentul erou Ran Gvili, luat prizonier de teroriștii Hamas din zona Gaza în 7 octombrie 2023, s-a întors acasă. Mai precis, corpul lui neînsuflețit a fost identificat și adus acasă pentru a fi înmormântat în Israel, în conformitate cu tradiția evreiască, după 843 zile de prizonierat, în care fusese luat după ce fusese ucis. Cine este – respectiv, cine a fost – Ran Gvili? Era sergent de poliție, născut în 1999, deci în vârstă de 24 de ani atunci când a căzut eroic. În 7 octombrie 2023, ziua atacului terorist Hamas asupra Israelului și a măcelului care a costat viața a 1200 israelieni, Ran Gvili se afla acasă, în așezarea Meitar de lângă Beer Șeva. Era în concediu medical, după o fractură la umăr, căpătată într-un accident. În două zile urma să fie operat. Nu era obligat să se prezinte la luptă. A făcut-o voluntar, atunci când a aflat ce se petrece. A spus părinților că nu vrea să-i lase pe prietenii lui să lupte singuri. S-a prezentat la poliția din Beer Șeva și a fost trimis în zona din jurul Gazei. Împreună cu un prieten și coleg, a ajuns în kibuțul Alumim. Acolo, cei doi au acționat sub ploaia de gloanțe, reușind să salveze viața a zeci de participanți la festivalul Nova. A lichidat 14 teroriști din organizația Hamas. A fost rănit grav și totuși a reușit să-și păstreze calmul, dar a murit din cauza rănilor primite. Read more…
Participând la Forumul România al Institutului Arnold și Leona Finkler pentru Cercetarea Holocaustului [1], am descoperit în cadrul Universităţii Bar Ilan existenţa Centrului Cultural Dahan[2], întemeiat în 1999 de regretații Rahel și Aharon Dahan pentru păstrarea identității comunităților evreiești. Născuți în Israel, cei doi s-au cunoscut în timpul serviciului militar şi ulterior, în SUA, au făcut afaceri de succes în domeniul construcţiilor. În decursul anilor au susţinut activ şi generos educația, înființând atât în Israel, cât și în diaspora, instituții de învățământ menite să consolideze identitatea evreiască și să aducă tinerii mai aproape de moștenirea comunităților evreiești. Printre obiectivele Centrului Dahan se numără: modelarea experienței culturale evreiești, cercetări academice internaționale inovatoare pe tema comunităților evreiești, apropierea tinerilor din toate comunitățile evreiești și creșterea gradului de conștientizare a culturii comunitare sefarde și orientale. O dată la câţiva ani, centrul organizează câte o conferinţă dedicată diferitelor comunităţi de evrei aflate astăzi în Israel. În 9 noiembrie 2025 a avut loc conferința „Evreii din România – Istorie, Identitate și Cultură”. S-au propus câteva teme generale din care mi-am putut alege subiectul prezentării. În cadrul temei „Educația evreiască în România de-a lungul generațiilor: instituții, metode și provocări” am ales subiectul „Fondarea unor principii de educaţie evreiască pentru tânăra generaţie de evrei bucureşteni”. Mi se părea un subiect nu numai important, ci și neglijat.Read more…
Revenind luni seara dintr-o vacanţă în California, fără acces la ştiri pe durata de 5 ore ale zborului, aşteptam liniştit bagajele, când ochii mi s-au lipit de ecranul televizorului uriaş din sala de aşteptare. “Baltimore-ul arde!” era afişat cu litereRead more…
Un foarte recent sondaj de opinie din Ungaria arată că în ultimele două luni, premierul Ungariei, Viktor Orbán, a pierdut aproximativ 500.000 de alegători. Principala cauză a acestei reduceri a popularității a fost, paradoxal, intenția desființării Universității Central-Europene din Ungaria (mai multe orașe din România au invitat conducerea Universității să se stabilească aici). Am folosit paradoxal deoarece, până de curând, Orbán a știut să aleagă cu mare talent o imagine a dușmanului care să-i sperie pe unguri și să atragă cât mai mulți viitori alegători de partea lui (Alegerile legislative din Ungaria vor avea loc în 2018). După refugiați și Bruxelles, alesul a fost George Soros, cel care a fondat Universitatea Central Europeană de la Budapesta.Read more…
Am primit o invitație pentru un nou interviu. Al câtelea? Întreprinderea era înregistrată la Mitzpe Ramon, în Deșertul Neghev, la aproape 300 km de Haifa. Conducerea și biroul de proiectare se aflau în zona industrială Holon, lângă Tel Aviv. Scrisoarea primită era semnată de inginerul șef, al cărui nume mi-a sugerat inițial o proveniență sud-americană. Ceea ce m-a determinat să plec la Holon a fost prospectul întreprinderii, specializată în aparatură pentru irigații, unde am remarcat un număr de robinete și aparate automate, a căror concepție m-a făcut să sper că lucrând acolo, voi reuși să le modernizez. Cu timpul am aflat mai multe despre istoria interesantă a acestei întreprinderi. În anii de început ai statului, un maistru polonez pe nume Rafael a primit o importantă subvenție de la stat pentru a înființa o întreprindere la Mitzpe Ramon. Fabrica a mers bine, având monopolul fabricării acestor echipamente – toată agricultura israeliană cumpăra utilaje de irigații produse aici. Rafael s-a îmbogățit.Read more…
La începutul anilor 90, nu mult după Revoluţie, am venit în vizită în Clujul natal. Urcam dealul spre cimitirul unde se odihneau părinţii mei.Strada, care odată s-a numit Majális út și apoi str. Republicii, se numea acum str. Prof. Gh. Bilașcu. M-am bucurat să văd înscris acest nume, căci întemeietorul stomatologiei române a fost și maestrul părintelui meu, iar eu, în căutările mele de istorie a medicinei, i-am întâlnit de multe ori numele și biografia. M-am întrebat dacă lumea știe cine a fost Bilașcu și m-am hotărât să întreb doi oameni care urcau și ei dealul. Unul mi-a spus că a fost activist naţional ţărănist, iar celălalt: “mi se pare că a fost ministrul agriculturii după Primul Război Mondial”. Dar cine a fost de fapt Gheorghe Bilașcu (1863-1926)?Read more…
Orice ar face, oricât ar vrea să fie, în primul rând, un festival al marilor dări de seamă ale cinematografului de peste an, Cannes-ul rămâne, de-a lungul celor aproape două săptămâni ale sale, un loc al unei miraculoase schimbări geografice. Liniștita stațiune de pe Coasta de Azur acumulează toată splendoarea artificiilor reînnoite în fiecare seară, deconcertanta paradă a frumuseții gratuite, din ce în ce mai futuriste, a rochiior care trec pe covorul roșu. Toate acele instalații de mătase, catifele și dantele care nu pot fi văzute în altă parte și pe care nu le va mai purta nimeni, niciodată, au fost mai fantasmagorice decât oricând în acest an. A fost nevoie, de câteva ori, de intervenția unor bodyguarzi pentru a le ajuta pe purtătoarele lor să urce treptele. Am fost întrebată, de multe ori, cum își ocupă locul pe scaune toate acele jupe sub formă de corole sau umbrele uriașe ori trene lungi de câțiva metri. Sfântă naivitate! Deținătoarele respectivelor construcții nu vor intra niciodată în sală, să vadă filmele. Modele mai mult sau mai puțin celebre, ele au venit pentru a fi văzute, pentru a face publicitate caselor de modă. După ce trec de exercițiul urcării scărilor, intră în marele hol al sălii Lumière, după care pe aci ți-e drumul. Ies printr-o ușă lăturalnică. Pe Sharon Stone, pe Penelope Cruz, pe Angelina Jolly nu le vei vedea niciodată astfel gătite. Ele vin să-și prezinte filmele, să stea alături de public. Astfel de spectacole, după zisele unora, adevărate bâlciuri ale deșertăciunii, fac parte din mitologia celui mai mare festival de film din lume, al treilea eveniment mediatic după Jocurile Olimpice și Cupa mondială de fotbal.Read more…
Orice călător are nevoie de puncte de reper pentru a se dumiri: de unde a venit, unde se află, încotro se îndreaptă. Iar dacă acest adevăr e valabil în lumea coordonatelor spaţio-temporale, cu atât mai mult se aplică în cea a simbolurilor şi a principiilor în care spiritul uman încearcă să-şi găsească calea. Omul are nevoie de referinţe pentru a se orienta în viaţă, iar unele „indicatoare” din drum îmbracă forma… unui bătrânel şchiop şi gârbovit de exemplu, cu ochii senini şi vorba domoală. Da. Şi în basme populare se întâmplă ca personajul principal să fie sfătuit de o bătrânică, uneori chiar fără nume, mereu fără pretenţii la faimă, răsplată, jumătatea împărăţiei sau orice altceva râvnit de eroul poveştii. Acest „reper fără nume” din basmul meu a fost bunicul. Care nici măcar nu mi-a fost bunic în sens biologic. Read more…
Centrul de cercetări Interdisciplinare în Științe umaniste și Sociale (Centre de Recherches Interdisciplinaires en Sciences Humaines et Sociales (C.R.I.S.E.S.) de la Universitatea « Paul Valéry » din Montpellier (Franța), Centrul de Istorie a Evreilor și Ebraistică « Dr. Alexandru Șafran » de la Universitatea « Alexandru Ioan Cuza » din Iași, Centrul pentru studiul Istoriei Evreilor din România « Wilhelm Filderman » al Federației Comunităților Evreiești din România – Cultul Mozaic organizează un simpoziona dedicat lui Ţicu Goldstein, la centenar. Evenimentul va avea loc duminică 8 martie 2020 între orele 10.00-14Read more…
În acest articol voi încerca să dezbat subiectul contribuției substanțiale a laureaților Nobel evrei la sănătatea și bunăstarea lumii. Unii, care au o ură organică față de evrei, ignoră această contribuție. Bineînțeles că e mult mai ușor să-i convingi pe cei convinși din capul locului. Dar scopul acestui articol nu este de a populariza evreimea prin distinșii laureați evrei ai premiului Nobel, ci de a dezbate presupusa genialitate a evreilor, care ar sta la baza succesului lor, considerând că din 1901, de când există premiul Nobel, 207, adică 20% dintre laureați au fost evrei. Este o performanță, evreii fiind doar 0.2% din populația lumii. Dar nu toți evreii sunt Einstein. Și eu sunt evreu și nu sunt genial; nici în jurul meu nu văd genii. Și totusi părinții îmi spuneau tot timpul să învăț ca să fiu primul în clasă, fiindcă sunt evreu. Când eram la școală, geniul la matematică era un băiat român. La facultate, cel mai bun anul meu era un neamț. Asta nu înseamnă că nu au fost genii printre laureații premiului Nobel. Dar un popor întreg nu poate fi genial și nu numai genialitatea dar și munca grea, perseverența și încrederea într-o idee sunt factori determinanți ai succesului. Read more…
În ziua de 14 decembrie Colegiul Electoral a confirmat victoria în alegerile din noiembrie a democratul Joe Biden, fost vicepreşedinte al SUA. Aceasta după ce fiecare stat a certificat voturile exprimate, respectiv rezultatele pe baza votului popular. Biden a obținut 306 voturi ale marilor electori, iar președintele în exercițiu, Donald Trump, 232 de voturi. Pentru a fi confirmat președinte, un candidat are nevoie de 270 de voturi ale electorilor care reprezintă statele americane. Aceste rezultate au fost stabilite după zecile de contestații făcute de Donald Trump în diferite state și după renumărarea unor voturi, președintele american, echipa și susținătorii lui vorbind despre o fraudare masivă a alegerilor de către democrați, acuzații care s-au referit și la statele unde conducerea aparținea republicanilor. Analiștii politicii americani au afirmat că niciodată în istoria Statelor Unite nu s-a înregistrat vreo fraudare a alegerilor. Luând cuvântul după comunicarea rezultatelor, Joe Biden a vorbit despre victoria democrației americane ”Democrația americană a funcționat. Deși a fost pusă la încercare, a rezistat”, a constatat el, referindu-se la încercările lui Trump de a contesta rezultatul și de a pune la îndoială corectitudinea votului. ”Read more…
Din fericire nu ne naștem identici și nu gândim cu toții la fel. Chiar și în cele mai teribile dictaturi, fie ele comuniste, militariste sau religioase, au fost și sunt numeroși cetățeni care gândesc independent, exprimându-se deschis în patria lor, sau ca refugiați politici. Bazați pe ideea gândirii și exprimării libere, nu îi putem condamna pe indivizii care decid să nu se vaccineze și nu ezită să-și exprime deschis opinia despre motivele acestui refuz. Cred că situația se schimbă esențial când este vorba de propaganda pe media, care poate să deruteze și să influențeze decizia unui mare număr de oameni de a nu se vaccina, mai ales dacă această propagandă vine de la medici, fiindcă eradicarea virusului depinde în mare parte de procentajul de vaccinări. De asemenea, îmi este clar că adepții refuzului de a fi vaccinați pot susține că istoria ne va demonstra cine are dreptate referitor la eficacitatea vaccinului împotriva virusului COVID-19 și efectele lui secundare de scurtă și lungă durată. Dar istoria ne-a demonstrat deja de nenumărate ori că vaccinurile au salvat și vor salva milioane de oameni de la moarte, pe când efectele secundare ale vaccinului sunt rare și de obicei ușoare. Pentru unii, refuzul de a fi vaccinat se bazează pe o convingere independentă, în rare cazuri ca urmare a unor experiențe personale sau familiale de complicații cauzate de un vaccin. Dar de obicei convingerea este alimentată de fake news propagate în media, mai ales în rețelele sociale, de către șarlatani, medicali sau nu, în căutare de popularitate sau de câștig material.Read more…
Clubul Media Corbul Alb s-a identificat cu Csaba Szabó, idealistul care a reușit să coaguleze în jurul conceptului de conviețuire româno-maghiară oameni dedicați demersului de a topi neîncrederea. Corbii albi aveau menirea de a deschide o poartă prin care românii să se apropie de maghiari tocmai prin elementul esențial al oricărei relații: cunoașterea celuilalt. Dispariția prematură a celui care se declara autoironizându-se „salvator al minorităților” sau „dirijor al relațiilor” ne cheamă la o altfel de întâlnire cu Csaba Szabó, una în care nu vorbim doar despre jurnalistul, ong-istul, exploratorul și salvatorul de cărți, ci despre acțiunile sale întreprinse pentru o cauză generală: binele comun. Csaba Szabó a iubit încă din copilărie ruinele. Simțea și știa că în spatele acelor carcase părăsite există povești extraordinare ce merită descoperite, altfel, imaginea este una dezolantă și amenințătoare. Așa vedea și relațiile dintre români și maghiari: necunoașterea de către români a culturii maghiare părea să nască stereotipuri disfuncționale…Read more…