Marele faraon, Tutankamon, al Egiptului, se trezi dimineaţa. La nouă ani era deja faraon şi trăia fericit alături de soţia sa, care îi era şi soră vitregă. Primul lucru pe care l-a făcut cȃnd s-a sculat din patul de faraon, a fost să se spele pe dinţi. Într-adevăr, acesta era un obicei al clasei conducătoare şi bogate a Egiptului Antic.Se folosea o pastă de dinţi făcută din cenuşă de oase, smirnă, coajă de ou arsă şi pisată şi praf de piatră ponce. Dar oare cu ce „periuţe” se spălau anticii? Arheologii au descoperit în mormintele egiptene şi babiloniene nişte bastonase din crengi subţiri de copac, strivite pȃnă ajungeau nişte aşchii moi (ca o măturică). Mai tȃrziu, grecii şi romanii au îmbunătăţit „pasta de dinţi” a vremii, adăugȃndu-i praf de scoici. Pe la 1500 î.e.n, chinezii, care au inventat foarte multe lucruri, au confecţionat şi o perie de dinţi care avea forma de pensulă, iar mai tȃrziu, beţisoare de bambus în care legau fire de păr de porc sau de păr de cal. În secolele următoare a fost introdusă şi metoda curăţirii dinţilor cu burete. Această metodă era folosită mai mult de oameni cu nivel educaţional mai ridicat.Read more…
Despre balamuc și alte impresii studențești
De când mă știu sufăr că nu am în bibliotecă toate cărțile pe care mi le doresc. Prima durere mi-a produs-o Til Buhoglindă. Îl avea colega mea de bancă din școala primară. O carte mare, cu copertă albă și cu Til purtând pe cap o tichie roșie de bufon. Adoram cartea asta, îl iubeam pe Til, aș fi vrut să îl am permanent acasă, să îl pot citi de câte ori aveam poftă. Dar cartea nu exista nici la biblioteca școlii și nu se găsea nici în librăriile pe care le-am răscolit împreună cu Mama, întrebând peste tot de ea. Mă duceam mereu în vizită la M și o rugam să citim împreună. Odată așa de absorbite am fost de poveste, că era să întârzii acasă. Iar ai mei erau necruțători în cazul în care nu ajungeam înapoi la ora promisă.
N-am avut acasă nici Cuore și nici Morcoveață, dar cu ele n-a fost mare problemă, pentru că se găseau la biblioteca școlii în multe exemplare, așa că le împrumutam de câte ori aveam chef să le recitesc. Prin clasa a VI-a am descoperit ”Cișmigiu et. Comp” de Grigore Băjenaru. Luată tot cu împrumut, de la o vecină. Atât de mult mi-a plăcut și atât de mult mi-am dorit-o, că am început să o copiez într-un caiet. Ajunsesem la capitolul IV când a trebuit să o returnez. Vecina o dorea de urgență înapoi. Apoi au fost volumul trei și patru din ”Război și pace” pe care Mama le-a ratat la coadă la librărie. Anna Karenina și câteva titluri din colecția Romanul de dragoste, pe care o aveam aproape integral. De câte ori găsesc undeva o carte după care am tânjit cândva o cumpăr, deși nu pot spune că-mi mai trebuie neaparat. Vreau să am în format fizic în bibliotecă toate cărțile pe care le consider importante. Să le privesc și să le mai mângâi din când în când.Read more…
Michael Shafir (4 ianuarie 1944-9 noiembrie 2022)
Jurnal de călătorie: În 1961 pleacă definitiv în Israel. Între 1965-1967 vine la München și lucrează la Radio Europa Liberă. În 1967 își dă demisia și pleacă acasă, în Israel, pentru a lupta în Războiul de Șase Zile… “dar, bineînțeles, până am împachetat, războiul se terminase deja”. Până în 1985 este profesor la Universitatea din Tel Aviv, când tocmai “îmi dădusem seama că nu voi fi definitivat la Universitatea din Tel Aviv, ceea ce era o mare nedreptate în comparație cu alții”, avea să declare peste ani. Prin urmare decide iar să plece. Tot la REL, unde a rămas până la începutul anilor 2000. A urmat plecarea, în fapt mutarea la Cluj, Universitatea Babeș-Bolyai și profesoratul, activitate care l-a pasionat toată viața. De la Cluj avea să plece în octombrie anul acesta într-o scurtă călătorie în Israel. A vrut foarte mult să își facă datoria de cetățean și intelectual militant, să voteze la alegerile legislative din 1 noiembrie a.c.. Când i-am spus că e păcat de drum și pierde vremea, că tot va reveni Bibi la putere, mi-a răspuns: “Tocmai de aceea, să fie dezastrul mai mic”! Ultimul său mesaj din Israel a fost: “Aici au ieșit fasciștii!” S-a întors la Cluj sâmbătă 5 noiembrie. Marți, 9 noiembrie dimineața, a plecat încă odată definitiv…Read more…
Iarăși pe marginea prăpastiei?
Într-un articol intitulat Petarde de iarnă, publicat joi 1 decembrie, George Vigdor, în cadrul mai multor analize interesante, face și următoarea considerație: “Pare-se că totuși Huntington a fost profet și nu Fukuyama: se dă bătălia între civilizații, practic între civilizația occidentală, progresistă, neomarxistă și restul lumii suveranist, naționalist și conservator. Unul din primele mari conflicte dintre aceste civilizații este războiul proxy din Ucraina.” Este o teză care sub alte formulări sau din perspective similare pare să câștige teren. Și nu puțini sunt cei care, dacă se pune problema astfel, ar fi mai degrabă fani ai “restului lumii”. Numai că, în cazul războiului din Ucraina, nu se poate pune problema în acest mod. Se poate argumenta simplu și clar că războiul din Ucraina nu are nimic de-a face cu progresismul radical și neomarxismul cultural propovăduite de facțiuni de stânga cu influență mai mică sau mai mare într-o parte a occidentului. Lupta contra Rusiei lui Putin prin sprijinul acordat Ucrainei nu este dusă în nici un caz în numele acestor ideologii. Și în același timp, nici invazia Rusiei în Ucraina nu se poate justifica prin trăsăturile ideologice menționate pentru “restul lumii” în citatul de mai sus. Pretenția de a implica ideologiile respective în lupta legată de războiul din Ucraina nu se susține, lucru evidențiat imediat prin întrebările pe care le ridică aceasta. Read more…
Două sportive de excepție
Cititorilor care nu le recunosc din fotografii, am să le dau câteva repere: Cele două sportive evreice s-au născut în același an, 1921, în două țări vecine, Ungaria și România. Amândouă au fost prigonite în timpul regimului nazist și apoi comunist. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial au fost obligate să întrerupă sportul și ca urmare au atins culmea succesului la o vârstă destul de matură. Fiecare din ele a fost cea mai celebră sportivă din țara ei, câștigând cele mai multe medalii olimpice și mondiale și a intrat în The Hall of Fame International, adică în clasa sportivilor glorioși, fiecare în domeniul ei. Fotografia din dreapta o reprezintă pe celebra gimnastă Agnes Keleti (în maghiară Keleti Ágnes) născută Klein. Iar în stânga o vedem pe celebra campioană mondială de tenis de masă Angelica Rozeanu, născută Adelstein. Amândouă au fost nevoite să-și părăsească țara de baștină, emigrând în Israel, după care au fost date uitării. Doar în ultimii ani memoria lui Keleti Ágnes a fost reînviată de organizații sportive, ziariști și chiar instituții oficiale din Ungaria. Și Angelica Rozeanu? Oare de ce memoria ei este aproape complet neglijată în România? Read more…
Petarde de iarnă (5)
Dominația divertismentului de duzină și al consumatorismului ieftin constituie cele două metode globale, supereficiente, de îndobitocire în masă. Astfel se realizează marele deziderat al supunerii subtile a maselor populare prin cooptare și nu prin coerciție sau obligativitate. Masele sunt atrase într-un permanent Disneyland, plin de jucării, jocuri și gadget-uri ușor accesibile și achiziționabile. Iarmarocul global este în permanență deschis și oferă chilipiruri consumatoriste oamenilor de rând. Fiecăruia i se dă impresia pe platformele de socializare că poate deveni celebru, măcar pentru un timp scurt. Fiecărui amărât i se vinde pe bani mărunți iluzia că poate deveni putred de bogat sau supervedetă. Într-o atmosferă efervescentă de festin popular are loc transformarea facilă și aproape voluntară a indivizilor diferiți și inițial autonomi, într-o turmă fericită și docilă, ușor manipulabilă și exploatabilă. Read more…
O excursie pe insula dragonilor sângeroși
Așa cum se obișnuia în familia mea, sunt și eu mare amator de călătorii. Poate că e și un fel de evadare de mine însumi. Uneori reușesc să mă deplasez până la o distanță de un braț de mine. În plus, de vreo zece ani plec în Asia de Sud-Est, împreună cu soția care îmi este și ghid turistic. Particip la congresul anual al anesteziștilor indonezieni, care are loc la Jakarta spre sfârșitul lunii februarie. Cunoscătorii spun că este unul din ultimele evenimente organizate după moda de odinioară: cu mese delicioase și seri de gală spectaculoase în atmosfera elegantă a unui hotel cu 5 stele. De data aceasta însă, desfătarea nu a prea funcționat, fiindcă amândoi ne-am îmbolnăvit pentru a doua oară de Covid tocmai în timpul congresului, așa încât, vrând-nevrând, am fost nevoiți să ne distanțăm de grup. Nu am mai putut participa nici la mesele delicioase, nici la programele de divertisment. În plus, a plouat destul de mult, din cauza musonului care de data aceasta s-a prelungit ceva mai mult ca de obicei. Criticii ar putea să spună „Așa vă trebuie, dacă nu stați locului!” Ei bine, să stăm locului nu a fost niciodată o opțiune pentru noi. După cele șase zile de congres am făcut de fiecare dată excursii interesante. La urma urmei, nu ajungi în fiecare zi într-așa un capăt de lume.Read more…
Acrobaţii
Îi vedeam la diverse intersecții din centrul orașului, de obicei doi tineri – ea și el – făcând acrobație în zona în care circulația era oprită de culoarea roșie a semaforului. De cele mai multe ori ea era cățărată pe umerii lui. Totul nu dura decât până când semaforul trecea pe verde şi abia mai aveau timp să umble cu pălăria printre mașinile care așteptau să-și continue drumul. Mărturisesc că şi eu abia apucam să-mi scot portofelul din buzunar și să le dau câţiva bănuți. Oare cine or fi tinerii aceștia? Studenți sau boschetari? Într-una din zile i-am văzut odihnindu-se pe insula dintre sensurile de circulație. Eram liber şi am parcat mașina în apropiere. Venise timpul să-i cunosc. – Scuzați-mi îndrăzneala, am spus, dar de când v-am văzut prima dată am fost curios să vă cunosc. Cum ați ajuns să faceţi acrobații în locuri atât de primejdioase? Iulia s-a grăbit să-mi răspundă: Suntem studenți la Școala de actorie din oraș. Părinții mei îmi plătesc studiile, dar n-au venituri suficiente ca să-mi plătească chiria, să-mi dea bani de cheltuială şi aşa mai departe. Acrobația aduce ceva bani (nu mulţi), dar mai lucrez și ca babysitter.Read more…
”Dosarul” Dina-Sihem. Primul act de viol – real sau presupus?
Inițial, intenționam să intitulez subiectul ”primul act de viol pe scena biblică”. Totuși, textul biblic nu menționează că împricinata Dina ar fi spus că a fost violată. Și atunci, să denumim modul în care au procedat frații ei ”primul act demențial”? Dina, eroina principală, apare pe scena biblică în Geneza 30:21. Este fiica lui Iacov și a Liei. Al doilea personaj este Sihem, cel acuzat de viol. Este îndrăgostit de Dina și dorește să o ia de soție. Dintre cei 12 copii ai patriarhului Iacov a existat o unica fată: Dina. Povestea ei este un exemplu al vieții femeii în societatea patriarhală, dominată de bărbați; doar că textul biblic nu prea reușește să convingă că el apără punctul de vedere al femeilor cu aceeași stăruință ca pe cel al bărbaților. Iacov și familia sa aflau în Canaan, lângă așezarea Sihem; e momentul când Dina revine în textul biblic, Geneza 34, întregul capitol fiind întitulat ”Dina și Sihem”. Dina, deja adolescentă, iese din cort să cunoască fetele localnice. În timp ce vizitează așezarea, este necinstită de Sihem, fiul lui Hamor Hivitul, proprietarul acelui ținut. Deși textul biblic subliniază că prințul Sihem dorește să o ia de soție pe Dina, fiind dispus să plătească „preț de mireasă” ridicat, frații ei Simeon și Levi sunt înfuriați de modul în care a fost tratată sora lor. Ei îi spun lui Hamor și Sihem că religia lor nu permite femeilor să se căsătorească cu bărbați de altă religie, care nu sunt circumciși conform religiei lui Avraam.Read more…
Întâmplări neobișnuite din călătoriile noastre
De fiecare dată când ne întoarcem dintr-o călătorie, soția mea aranjează fotografiile în ordine strict cronologică (ea a făcut clasele primare la o școală germană din Timișoara). Dar nu totul poate fi imortalizat în fotografii. Sunt și unele întâmplări deosebite pe care nu le putem uita. În 1988 am participat pentru prima oară, împreună cu soția și doi prieteni, la congresul anual american de anesteziologie, cel mai mare din lume. Americanii nu sunt prea darnici și în afară de ciocolată de băut, nu exagerat de dulce, nu s-a servit nimic. În pauze verificam culoarea lichidului care ieșea din cele trei samovare uriașe cu ciocolată fierbinte. Prin legea gravitației, ciocolata concentrată se sedimenta pe fundul samovarului. Când vedeam că lichidul era deja foarte concentrat, ne turnam și noi din băutura care abia curgea de groasă ce era. Și era foarte gustoasă. Așa m-am obișnuit să beau între 8-10 cești pe zi, fără să fac diabet și fără să mă îngraș prea mult. Ani de zile mi-a rămas în gură acel gust delicios! În 1991 am fost la Congresul Mondial de Terapie Intensivă, la Bruxelles. Acolo am avut două aventuri din genul “comediei negre” aș spune. La intrarea în principat, șoferul nostru (Sergio, fost coleg și prieten) a găsit o scurtătură spre centrul orașului Luxemburg. Poteca era îngustă și oamenii se dădeau în lături ca să putem trece. Read more…
Exasperări autumnale 1
Mult trâmbițata contraofensivă ucraineană de primăvară, care a început vara, s-a fâsâit. De fapt s-a rezumat la câteva încercări de străpungere a liniilor defensive ruse, trei la număr. Au existat câteva mici succese punctuale de penetrare parțială a primei linii de apărare, dar din punct de vedere strategic cele câteva zeci de kilometri pătrați recuceriți, de multe ori doar trecător, nu au nicio relevanță. Recapturarea câte unui sat părăsit sau a unei părți de zonă industrială făcute praf de bombardamente, unde se arborează steagul ucrainean, mediatizate intens de presa occidentală, au doar valoare de simbol de moment. Este demn de relatat faptul că în paralel are loc o ofensivă rusească limitată în regiunea Harkov și Donețk, pe care mass media vestică o trece sub tăcere, dar care a repurtat câteva succese limitate, câteva sute de kilometri pătrați recuceriți de la ucraineni. Practic această contraofensivă ucraineană constituie ultima șansă a Kievului de a recupera militar teritoriile naționale pierdute. Este clar că ajutorul occidental a început să se reducă drastic față de nivelurile de acum un an. Actualul periplu diplomatic al președintelui Zelenski în SUA și Canada vine să confirme acest fapt.Read more…
Dacă aș crede în Dumnezeu
Nu că aș avea nevoie de așa ceva. Uneori mă trezesc cu ideea că niciodată, dar absolut niciodată, nu am găsit motivul sau puterea sufletească să mă ”predau” unei Ființe Supreme, căreia să-i acord totalul control asupra vieții și gândurilor mele. Poate pentru că m-am născut într-o familie în care de un secol și jumătate, cam de pe la 1870, nimeni nu a fost religios. Și poate pentru că am primit o educație cu totul atee, fiind învățat că totul (sau aproape totul) depinde de mine și de cei care mă înconjoară. Nu mi s-a spus niciodată că și Puterea Cerească poate să decidă pentru mine și ai mei. Da, am înțeles foarte repede ce înseamnă soarta, dar niciodată nu am crezut că echivalentul sorții e Dumnezeu. Apoi, de-ajuns de repede, am realizat enormitatea tragediei Holocaustului, un cataclism care mi-a confirmat ideea după care dacă El exista și dacă noi nu eram favorizații Lui, nu ni s-ar fi întâmplat ceea ce ni s-a întâmplat. Cu totul paradoxal, emigrarea în Israel mi-a întărit părerea că individul este on his own și dacă are doar un dram de noroc și soarta îi surâde, nimic nu-i poate sta în cale. Și cu toate acestea…Dacă aș fi vrut să am un Dumnezeu, Acela nu ar fi semănat deloc, dar deloc, cu cel pe care mi-L prezintă practic în fiecare zi o mulțime de indivizi care mă înconjoară și care își amintesc și îmi amintesc că în mintea lor există o Putere care domină tot ce a fost, este și va fi.Read more…
Judith Love Cohen, renumita ingineră aerospațială
Judith Love Cohen s-a născut în Brooklyn, în 1933. Părinții ei, Sarah și Morris Bernard Cohen, au fost uimiți de talentele variate ale fiicei lor care deveneau pe zi ce trece tot mai evidente. Dar nimeni încă nu ar fi putut anticipa că într-o zi pasiunile și abilitățile acestei fetițe din mediul evreiesc din Brooklyn vor juca un rol crucial în salvarea misiunii Apollo 13. Fetița timidă a devenit o mamă iubitoare, soție, prietenă, o ingineră pricepută, autoare și editoare. La 19 ani, Judith era balerină la Metropolitan Opera din New York și în același timp studia la școala de inginerie din Brooklyn. Fără a neglija dansul, a dezvoltat tot mai mult interes pentru științele exacte, în special pentru matematică și astronomie. Aceste inclinații au fost probabil declanșate și încurajate de tatăl ei care obișnuia să-i explice geometria aranjând scrumierele pe masă în diferite configurații. Încă din școala primară, Judith era atât de bună la matematică, încât făcea temele colegilor ei contra cost. Inițial, a primit o bursă de la Brooklyn College pentru a studia matematica, dar foarte curând s-a transferat la inginerie, domeniu căruia i-a rămas devotată toată viața.Read more…
4. Când și cum s-a scris Biblia?
Biblia nu este doar o carte extrem de veche, dar de la primele texte care au fost compuse și până la ultimele au trecut secole și au fost identificați peste o sută de autori diferiți. Se poate observa chiar evoluția limbii de-a lungul timpului. Autori diferiți pot vedea lucrurile într-o perspectivă diferită. De fapt Biblia nu este o „carte”, ci o colecție de texte, o întreagă „bibliotecă”. (În limba greacă biblos = papirus, după numele cetății feniciene Byblos care exporta papirus, biblion = carte, iar biblia este forma de plural, cărți.) Pentru a înțelege importanța Bibliei, trebuie să-i cunoaștem originea. Dacă știm cine a scris-o, când și în ce împrejurări, vom putea înțelege de ce arată așa. Pentru prima oară arheologia ne poate furniza răspunsuri la aceste întrebări, iar povestea care se cristalizează este adesea surprinzătoare și nu prea seamănă cu cea pe care o cunoaștem din textul biblic. Ea ne explică de ce istoria este povestită așa cum este, cum a apărut ideea Dumnezeului unic și ideea că individul are drepturi și îndatoriri și este răspunzător pentru acțiunile sale, idei de o importanță covârșitoare, care stau la baza civilizației moderne. Acestea sunt cuvintele profesorului Richard Friedman, unul din cei mai mari specialiști în domeniul Bibliei Ebraice. O parte din evenimentele pomenite în Biblie, mai ales cele din primele cărți, nu pot fi reale – dar ele nu au fost pur și simplu „inventate”. Ele au fost scrise cu mult după presupusa lor desfășurare și sunt de natură mitică. Read more…
Cel mai frumos loc
Cel mai frumos loc din lume este diferit pentru fiecare dintre noi și are particularitatea de a fi foarte personal, altora poate să le pară aproape banal, în timp ce ție vibrația lui îți dă fiori. Acest loc pe care îl recunoști, te alege el pe tine parcă, îți vorbește doar ție și adesea lucrul acesta este de neînțeles altora. Doar tu auzi cântecul lui și nu altcineva. Pentru mine acest loc este, până acum cel puțin, curtea interioară a Catedralei La Seu din cartierul Barri Gothic al Barcelonei. Am ajuns acolo acum 15 ani, prima și singura dată, fără a bănui deloc cât de tare voi iubi instantaneu acel loc. Nu am o explicație, cel puțin nu una logică, singurul argument pe care l-am găsit a fost să-mi ascult inima și să mă încred în ”logica” ei. Catedrala care azi este închinată Sfintei Eulalia și care, în forma ei actuală, are o vârstă ce depășește șapte secole, merită vizitată dacă ajungi în Barcelona. Tot așa se cere vizitat și fermecătorul și răcorosul cartier Barri Gothic, cu străzile lui foarte înguste și de aceea tot timpul umbroase, dar și primejdioase întrucâtva, acolo făcându-și veacul hoți mărunți de buzunare, rucsacuri sau genți, iuți și hotărâți să-și câștige zilnicul tain de pe urma turiștilor. Desigur că oricine leagă Barcelona de numele formidabilei creații Sagrada Familia a lui Antoni Gaudi, care se construiește de mai bine de 100 de ani și încă se mai lucrează la terminarea ei. Dar bătrâna catedrală La Seu are o cu totul altă respirație,Read more…
Situaţia unui medic iranian – un caz banal (din multele) de acolo
Eu trăiesc în Israel și de când am emigrat, am fost preocupat de situația noii / vechii mele țări, în special în ceea ce privește pericolul venit din afară. Treptat, numărul statelor cu adevărat vrăjmașe a scăzut simțitor, pe măsură ce numărul țărilor arabe și musulmane care au recunoscut Israelul ca stat independent a crescut. Un singur subiect a rămas constant pe lista grijilor pe care și le face fiecare israelian – paranoic sau nu – urmărind ceea ce se petrece în lumea sa mai mult sau mai puțin apropiată: Iranul. Ca să nu mai amintim faptul că un membru al ONU încalcă cu seriozitate și cu încăpățânare articolele Cartei acestei organizații. Astăzi Iranul este un ”stat-model” în care totalitarismul, fundamentalismul, prigoana și minciuna și-au dat mâna în procesul de dominare a unei națiuni de zeci de milioane, care timp de 2500 ani a fost o monarhie, nu – ferească Cel de Sus – un exemplu de democrație și egalitate, dar nici de despotism și cruzime. Libertatea de expresie, prescrisă în constituția iraniană, dispare atunci când ”afectează principiile fundamentale ale Islamului” (Articolul 24). Prin urmare, restricțiile includ în primul rând religia: niciun alt grup religios, în afara celui islamic șiit, nu-și poate exercita liber drepturile în țara care se consideră bastionul libertății în Orientul Mijlociu. Individul poate fi pedepsit pentru homosexualitate, critică publică la adresa regimului și orice abatere de la prescripțiile religioase impuse de un Islam crud, obsesiv, violent și antiuman… În cele ce urmează e vorba de un coleg, un medic iranian, Dr. Ahmadreza Djalali. S-a născut în 1971 și a absolvit Universitatea de Medicină din Teheran. E căsătorit și are doi copii.Read more…
Adio, Silvia (Pötyi) Nussbaum (1929-2024)!
Silvia Nussbaum (Pötyi, pentru prieteni) a părăsit această lume după un răstimp îndelungat în care a fost ţintuită de pat. Soţul ei, Vasile (Laci) Nussbaum (1), a fost prieten de o viaţă cu părinţii mei şi cu unchiul meu. Această prietenie am moştenit-o şi eu şi am preţuit-o nespus… Pe Pötyi o întâlneam mult mai rar decât pe Laci, dar o ştiam de zeci de ani, de la concertele Filarmonicii de Stat din Cluj. De fiecare dată îi căutam chipul frumos, încadrat de părul bogat, castaniu închis – aproape negru şi, privind-o ţinându-şi vioara cu graţie şi afecţiune, îmi aminteam cum se înfiripase povestea lor de iubire.
După eliberarea din lagărul de la Buchenwald, Laci Nussbaum – care-şi pierduse părinţii şi fratele mai mic la Auschwitz – a revenit acasă, în Transilvania. Nu mai avea pe nimeni la Cluj, dar rudele de la Turda l-au primit cu multă dragoste. Totuşi, după trauma cumplită a lagărului care-l maturizase brusc la 15 ani, Laci nu-şi găsea locul în mijlocul familiei care – după cum îmi povestea – pe de o parte era prea ocrotitoare, pe de alta, nu putea să înţeleagă (dar ce om normal ar fi putut să priceapă ?!) grozăviile prin care trecuse. Atunci s-a apropiat de Pötyi. El o asculta cântând la vioară, iar ea asculta povestea suferinţelor sale. Aşa a început dragostea lor.Read more…
Porumbelul
De mic copil am avut ocazia să fiu aproape de un adolescent diferit de alți copii și am fost impresionată de aspectul și de neputința lui cauzată de un probabil malpraxis. Băiatul avea o dizabilitate evidentă și nu se putea descurca singur decât cu mare dificultate. Pichi era cu vreo opt ani mai mare ca mine. Era fiul unor vecini și din ce am înțeles de la părinții mei, când era bebeluș a căpătat un fel de tremur al întregului corp, urmare a unei injecții intramusculare. Mergea foarte greu și avea tot timpul mișcări necontrolate ale întregului corp. Desigur, nu a mers niciodată la școală. Fiind printre cei mai mici, eu eram spectator la joacă și stăteam rezemată de gard ca să fiu protejată de vreo mișcare bruscă a celor care se jucau. Deseori, Pichi mi se alătura. Îi plăcea să privească joaca puștilor din cartier. Avea pe față un zâmbet ciudat, împietrit, dar aspectul lui nu mă speria, pentru că îl știam de mică. În acele momente îl priveam îndelung și, câteodată, eram surprinsă de reușita lui spasmodică de a opri vreo minge sau vreo țurcă venită spre noi din jocul copiilor. Cu siguranță, mama lui și cei din familie îi interpretau mimica feței ca pe un limbaj. Scotea și sunete pe care familia sa le înțelegea, dar eu nu pricepeam ce spune. Știu doar că mă privea blând și parcă protector, ca un frate mai mare. Făcea și cumpărături familiei și se îngrijea, pe cât putea, de un frate mai mic pe care îl iubea foarte mult. Deci Pichi avea judecată, înțelegea ce se întâmplă în jurul lui, dar tremurul său continuu și dificultățile de vorbire au fost frâne în dezvoltarea lui normală. După demolarea cartierului Mărgeanului din București, locuitorii s-au împrăștiat și nu am mai știut nimic de Pichi.Read more…
Scrisori de despărțire
Tov lamut bead arțeinu. (E bine să murim pentru patria noastră.) Iosef Trumpeldor, erou al poporului evreu dinainte de întemeierea statului Israel. Este sâmbătă, ora opt dimineața, și ca de obicei ascult programul săptămânal al prezentatorului Oren Nahari, o adevărată “enciclopedia ambulantă”. De fiecare dată, în decurs de două ore, el prezintă atât subiecte actuale, cât și istorice. Subiectul pe care l-a prezentat astăzi m-a atins adânc la suflet: scrisorile de despărțire lăsate de soldați sau rezerviști aflați pe diverse fronturi, mai ales în Gaza, care au căzut eroic începând din “sâmbăta neagră”, din 7 octombrie 2023 – dar sacrificiul lor continuă și în zilele noastre. De fapt, acestea sunt mesaje pe WhatsApp sau texte telefonice adresate părinților, soțiilor, iubitelor sau prietenilor, înainte de a ieși într-o acțiune militară periculoasă, din care nu e sigur că se vor mai întoarce, sau în ultimele momente ale vieții lor, când, răniți fatal, mai au puterea să scrie câteva cuvinte celor dragi.Read more…
Albania. Pe urmele unei statui
Voiam să vizitez Albania încă de pe la mijlocul anilor 1980, când, trăind în România, am auzit adesea spunându-se: ”Mai rău ca la noi e doar în Albania.” Îmi închipuiam destul de lesne cum se poate trăi mai bine ca la noi, dar nu puteam nicicum să-mi închipui cum poate fi mai rău. Apoi, tot prin anii 1980, am văzut personificarea răului dictaturii albaneze sub forma unei imense statui a dictatorului albanez Enver Hogea din Piața Centrală din Tirana, în fața căreia mii de cetățeni se închinau. Dictatorii se deosebeau între ei prin caracter – mai volubili ori mai scorțoși, mai dandy ori mai țărănoi – însă toți aveau aceeași manie a grandorii. Nu întâmplător, odată ce am aterizat la Tirana, primul meu drum a fost spre locul unde se afla acea statuie. Ea nu mai există din 20 februarie 1991, data oficială a doborârii comunismului în Albania. Am întrebat inteligența artificială unde în maiestuoasa piață pietonală Skanderbeg din centrul Tiranei fusese amplasată statuia, iar ea mi-a răspuns că era pe perimetrul dintre Banca Națională și Muzeul de Artă. Read more…



















