În Peninsula Iberică au trăit evrei încă din perioada romană.  După retragerea romanilor, ei au rămas pe loc, în regatul vizigot.  Pe măsură ce vizigoții au trecut la catolicism, situația lor s-a înrăutățit treptat și este foarte posibil ca evreii să-i fi întâmpinat cu bucurie pe cuceritorii musulmani. În Spania musulmană, Al-Andalus, evreii și creștinii erau cetățeni de rangul doi: trebuiau să plătească un impozit special, nu aveau dreptul să poarte arme (dar au existat și excepții), activitățile misionare le erau interzise, au existat restricții cu privire la construcția de biserici și sinagogi, dar în mare, religiile monoteiste erau tolerate și atât evreii cât și creștinii duceau o viață perfect satisfăcătoare.  Oportunități economice nu lipseau și ca urmare, Spania a devenit un magnet și pentru evreii din alte părți, în special din nordul Africii, și comunitatea s-a mărit.  Evreii își puteau practica liber religia, se administrau singuri, aveau o justiție independentă și școli proprii.  Conducătorul comunității purta titlul de naghid și era răspunzător direct regelui. În aceste condiții și cultura evreiască a cunoscut o înflorire cu totul neobișnuită și nu mă refer numai la studiul Bibliei Ebraice și al Talmudului, dar și la filosofie, astronomie, matematică, gramatică, studiul și traducerea autorilor antici și, mai ales, literatură. Șmuel Hanaghid, cel despre care mi-am propus să discut acum, este întruchiparea perfectă a acestei epoci.Read more…

Iar scrii despre bazaconiile tale cu oamenii dinaintea oamenilor? mă întreabă unii sceptici dintre prietenii mei. Eu nu sunt istoric. Nu am rigurozitatea specialiștilor în descifrarea trecutului. Sunt doar un ziarist deschis spre orice ipoteză interesantă. Iar istoria din ultimele decenii începe să examineze cu tot mai mult interes date care par să ateste că în trecutul planetei noastre au fost civilizații avansate sau am fost vizitați de extratereștri. Enigmele sunt cu atât mai mari cu cât, din ce în ce mai des sunt descoperite obiecte vechi de mii de ani, care par a fi lucrate cu tehnicile moderne de astăzi, sau par a fi folosit unele tehnologii pe care omul modern abia le-a deprins. Marea dilemă nu a fost lămurită nici de cei care susţin că Pământul a fost locuit cu multe mii de ani în urmă de o civilizaţie dezvoltată dispărută apoi într-un cataclism, nici de cei care promovează ideea unor vizite extraterestre. Read more…

Holocaustul are multe aspecte. Unul dintre ele este atitudinea unor oameni adevăraţi, din păcate nu prea mulţi, care au fost alături de evrei în vremuri de restriște. Un astfel de Om a fost Baronul János Kemény (1903-1971). Deși era transilvănean get-beget, originar dintr-o veche familie de nobili, s-a născut la Pittsburg, în America. Tatăl său, István, plecase acolo ca să-și încerce norocul, din păcate fără prea mult succes. Pe deasupra a murit foarte tânăr, iar soţia lui, o actriţă americană, a venit în Transilvania cu János și fraţii lui. La începutul anilor 20 ai secolului trecut, soarta a făcut ca baronul János Kemény să moștenească o mare avere, precum și castelul Kemény din Brâncovenești (Marosvécs), județul Mureș. Așa se face că baronul s-a îmbogățit peste noapte, dar el nu a uitat niciodată de unde a plecat. Ȋn perioada de după Dictatul de la Viena baronul a fost directorul teatrului Thália din Cluj. El s-a împotrivit legilor rasiale impuse de autorităţile hortyiste și a încercat prin marea lui autoritate să îmblânzească aceste legi. Ȋn momentul în care actorii evrei nu au mai avut voie să joace pe scenele clujene, baronul i-a ajutat să înfiinţeze un teatru evreiesc la Clubul CFR, teatrul Concordia, pe care l-a dotat din recuzitele Teatrului din Cluj, iar salariul actorilor l-a plătit din propriul buzunar.Read more…

Am pus fotografia asta deoparte, cu gând să scriu în Baabel o poveste despre ea. Apoi am uitat. Când am descoperit-o din nou, uitasem ce poveste voiam să scriu. Astăzi am dat din nou peste ea pe când făceam curat în calculator. Nu-i cunosc pe oamenii din fotografie. Dar cunosc bine de tot casetofonul, scaunele, masa, butelia de voiaj, ceainicul. Cunosc chiar și cortul din fundal. Cel din dreapta imaginii. Domnul și doamna sunt doi polonezi care ne-au fost vecini de cort în 1983 în camping la Mamaia. Acolo unde le plăcea alor mei să meargă. Unde stăteam în fiecare vară cam două săptămâni până mă bronzam bine și nu-mi mai puteam descâlci părul de la atâta nisip și sare. Nu știu cum îi cheamă pe cei doi și cred că nici n-am știut vreodată. Dar îi țin minte perfect datorită pozei și pentru că la finalul sejurului lor ne-au vândut tot ce aveau: cort, scaune, masă, saltele, saci de dormit, butelie, ceainic și cești de cafea.Read more…

Cu câteva zile în urmă, Sébastien, vărul meu de al doilea, trăitor la Paris şi la New York, mi-a trimis un email întitulat: Un photo. Fără niciun alt text, decât un attachement. L-am deschis şi am descoperit o poză de-a tatii, pe care nu o văzusem niciodată. Foarte tânăr, îmbrăcat elegant (cu sacou negru, cămaşă albă şi papion), surâdea mulţumit şi încrezător. Era limpede că aveam în faţă un portret de absolvent destinat tabloului care urma să fie expus pe coridoarele şcolii, o tradiţie transilvăneană pe care au urmat-o generaţiile de elevi de-a lungul unui veac şi mai bine (am scris despre asta în articolul Poşeta cu sonete https://baabel.ro/2021/04/poseta-cu-sonete/ ). Ştiam însă că tata nu apucase să absolve Liceul George Bariţiu, din motive familiale. Atunci despre ce tablou de absolvenţi putea fi vorba?! Brusc mi-am amintit de cuvintele tatii: „Pe mine mă găseşti uşor, sunt deasupra coşului uzinei” şi de fotografia tabloului de absolvire a şcolii profesionale. Am început să răsfoiesc febril albumul de familie, cu fotografiile vechi de dinainte de Holocaust, salvate de prietenul tatii, József Kántor.Read more…

În toamna lui 2008 nu mai exista niciun dubiu că Egon Marc Lővith avea să rămână definitiv internat în căminul de bătrâni din cartierul Mărăşti. Atât atelierul cât şi locuinţa sa erau zăvorâte şi pustii. Strădaniile noastre, ale prietenilor, de a convinge rudele din Israel să-l aducă acasă şi să angajeze pe cineva să-l îngrijească (soluţia nu avea impedimente materiale) au fost zadarnice. Poate noi eram prea optimişti privitor la starea de sănătate a lui Egon, nu ştiu… Ceea ce ştiu este că de câte ori mă duceam în vizită la Egon, surâsul lui prietenos era tot mai stins…Egon îşi amintea foarte bine cântecelele pe care le învăţase la grădiniţă, în Mexic, precum şi imnul mexican, pe care-l cânta cu multă însufleţire. În acele momente tristeţea dispărea de pe chipul său şi îi revenea surâsul din timpurile bune. Îmi doream tare mult să-l văd bucuros şi vesel, dar habar nu aveam cum s-o fac. Prilejul avea să se ivească în noimebrie, la o ediţie a emisiunii Transilvania Policromă, la care participau scriitorul şi profesorul Laszlo Alexandru şi elevii săi laureaţi ai olimpiadei naţionale de de limbă italiană. Una dintre eleve se numea Jedibe şi era originară din Mexic.Read more…

Privind înapoi, mă întreb cum am suportat perioada grea de așteptare din România. În afară de bunica și de lecturile din Lion Feuchtwanger, primul lucru care îmi vine în minte sunt lecțiile cu Stella Nosco. Era o femeie subțirică, cu ochii mici și negri și cu un punct maro pe ochiul stâng, care îi scotea în evidență privirea scânteietoare. La școala noastră preda desenul. Eu eram elev bun, dar la desen eram cu totul incapabil. Îmi lipsea nu numai talentul, dar și curajul și imaginația. Și totuși am hotărât ca în orele de desen să încerc să-mi fac autportretul. M-am gândit că dacă mă pun pe treabă, scot eu cumva o figură de om care să semene oarecum cu mine. Dar rezultatul a fost atât de departe de ce mă așteptam încât până azi mă mir de ambiția și de naivitatea de care am dat dovadă. Mi-am dat cu adevărat silința, dar pe blocul de desen n-a ieșit nimic ca lumea. Dna Nosco a urmărit cu multă răbdare încercările mele, mi-a dat sfaturi și m-a consolat pentru eșecurile care se țineau lanț. Pe vremea aceea luam lecții de istoria artei cu dna Rácz – ceea ce pe-atunci la Arad era într-un fel „la modă”. I-am povestit dnei Rácz că nu reușeam cu nici un chip la partea practică a artei și i-am cerut ajutorul. Dna Rácz nu știa nici ea să deseneze, în schimb avea o colecție impresionantă de albume de artă cu ajutorul cărora deschidea în fața elevilor ei o lume nouă, mai bine zis lumi noi care n-aveau nimic în comun cu cea a lui Ceaușescu.Read more…