Ce reprezintă sărbătoarea de Hanuca? Răspunsul este: istorie și tradiție. Pe baza evenimentului istoric, de-a lungul generațiilor s-a format tradiția. Mai ales acum, când unii încearcă să conteste istoria evreiască în timp ce cercetările arheologice au scos la iveală un palat din perioada regilor Hașmonei la Ierusalim, este important să ne referim la ea. Atunci când dovezile ies la iveală, fie ele literare, arhivistice sau arheologice. Istoria nu mai poate fi contestată, cu toate că unii încearcă să le treacă cu vederea, să le ”reinterpreteze” până la denaturare, sau chiar să le distrugă. Chiar dacă unii intelectuali și oameni politici afirmă că în epoca noastră dreptul istoric nu mai poate fi pus în aplicare, el totuși există și trebuie luat în considerație. Hanuca se bazează pe victoria reală a răscoalei conduse de Matitiahu Hașmoneul și fiii săi, frații Hașmonei sau Macabei. A urmat întemeierea regatului hașmoneu. El a rezistat până la cucerirea romană a Ereț-Israelului. Evenimentele desfășurate în decursul unui secol și jumătate de istorie sunt prezentate în numeroase manuale, tratate și studii, așa cum au fost reconstituite de istorici pe baza izvoarelor. Există diferențe de la un istoric la altul, în funcție de cunoașterea izvoarelor, de tendința istoricului respectiv și de epoca în care a trăit acesta. Dar faptele rămân aceleași. Răscoala Macabeilor a dus la târnosirea Templului de la Ierusalim, la întemeierea unui regat iudeu independent, la trasarea unei faze noi în istoria evreiască multimilenară. Desigur, se pune întrebarea interpretării, a reanalizei istorice.Read more…

La terminarea facultății, după ce am primit repartiția guvernamentală, am ajuns să lucrez în București, într-un centru de calcul din Ministerul Industriei Ușoare. Printre colegii de serviciu era și un tânăr cam de vârsta mea. Se numea Liviu S. Liviu era un ”roboțel” cu mai toate atributele unui om. Spun asta pentru că se născuse și crescuse normal din punct de vedere fizic, dar rămăsese un copil în gândire. Nu pot spune că era în totalitate infantil. Avea sentimente specifice oricărui matur: suferea, se bucura, iar mai presus de toate dorea să fie util. Acest sentiment de utilitate îl am și eu; e sădit în mine încă din adolescență și îmi dă și acum o stare de mulțumire sufletească. Liviu se bucura enorm când vedea că avem nevoie de ajutorul său. Veți afla și în ce fel se producea asta. Știam că mama sa, care avea o funcție importantă în ministerul din care făcea parte și centrul nostru de calcul, îl crescuse singură. Venea îmbrăcat corespunzător îndeletnicirii de curier pe care o îndeplinea și era foarte disciplinat și ascultător. Bănuiesc că era într-un fel anume trecut pe statul de plată al instituției, adică avea carte de muncă, la fel ca noi. Nu știu ce școli urmase și nici care ar fi fost ultima absolvită. Îl vedeam că semna condica de prezență, conștiincios, dar ținând creionul, atașat la cotorul condicii de prezență, într-un mod care spunea că știe să scrie, dar că acest lucru nu-l face cu ușurință.Read more…

Spre deosebire de mulți dintre prietenii mei apropiați, eu nu am primit o educație muzicală, în nicio fază a existenței mele. Nu că n-au fost încercări. La vârsta de 7-8 ani, în Buhușiul copilăriei mele, răposata mea mamă m-a trimis să iau lecții de pian de la o profesoară pe care am urât-o din primul moment, pentru că mă punea să zdrăngănesc pe clapele pianului în timp ce ea gătea în bucătăria alăturată și țipa la mine atunci când greșeam notele. Mama a înțeles că pianul nu e de mine. Nu-mi aduc aminte când am început să mă apropii de muzica clasică, ca un ”analfabet” muzical, ascultând concerte la radio, apoi la televiziune, și încercând să-mi creez un soi de cultură muzicală de spoială. Știu însă că odată cu imigrarea în Israel m-am abonat la concertele Orchestrei Filarmonice Israeliene care apărea cu regularitate la Haifa și după ani de zile am înțeles că îmi place Mozart, îl respect pe Beethoven și îl iubesc pe Schubert. Acum aproape 40 ani am făcut saltul de la mare cu nisip (Haifa) la nisip fără mare (Beer Șeva, în sudul Israelului) și am trecut cu bine perioada de aclimatizare în toate domeniile: profesional, familial și social. Primul contact cu muzica clasică la Beer Șeva nu a fost promițător. A avut loc în sala mică a conservatorului, iar scena nici nu se apropia de spațiul necesar unei orchestre de 60-80 de instrumentiști. De fapt nu trebuia să mă mir: orchestra se numea ”Sinfonietta Israeliană Beer Șeva”, cu alte cuvinte nu tocmai o orchestră simfonică, ci una mică, cu doar 35-40 de instrumentiști.Read more…

Cei care treceau în ultimele decenii ale secolului trecut pe la cafeneaua clujeană pe care o numeam cu toții “La trei varice”, nu puteau să nu fie atrași de figura marcantă a unui bărbat înalt, cu ochelari cu ramă groasă, îmbrăcat elegant cu un balonzaid crem, cu mănuși glassés și uneori cu o pălărie mai deosebită– câteodată cu țigara în mână. Avea întotdeauna un zâmbet ironic pe buze. Era pianistul Ferdinand Weiss, pe care am avut onoarea de a-l cunoaşte din tinerețea mea. Nu voi uita întâlnirile pline de umor care m-au încântat de fiecare dată. Nu voi uita concertele în care întotdeauna acompania numaiinstrumentişti de elită.Read more…

În ianuarie 1945, Edi și Hary Neumann au fost eliberați de Armata Roșie din lagărul de concentrare de la Auschwitz. De la părinți nu aveau nicio veste, nu prea erau optimiști în ceea ce privește șansele lor de supraviețuire. Amândoi erau în vârstă…După un drum lung într-un vagon de marfă, a ajuns la Cluj. Ieșind din gara pe jumătate distrusă, s-a oprit pe Calea Regele Ferdinand, printre ruinele lăsate de bombardamentele aliaților. Unde să mă duc acum? – s-a întrebat. Să încerc să merg la casa noastră? A încercat… Era locuită de niște oameni necunoscuți, care nu l-au lăsat să intre, nici măcar ca să-și caute câteva lucruri personale, de care își amintea că rămăseseră acolo. Cel mai mult îl durea că nu ave nicio poză a părinților și a fratelui său. S-a așezat pe o bancă într-un parc, gândindu-se încotro s-o ia… După încercări nereușite de a găsi pe cineva viu din familie, și-a amintit de dădaca lui, tanti Maricica, și s-a trezit în fața locuinței ei. A fost primit cu multă căldură și timp de un an a locuit la ea. În toamna anului 1945 a început facultatea de medicină.
Read more…