În urmă cu câteva zile președintele Joe Biden a anunțat că va candida pentru un nou mandat, urmând exemplul oponentului său, Donald Trump care, la rândul său, își anunțase mai devreme intențiile. Speculațiile sunt că va fi din nou o competiție Biden-Trump, mai ales că deocamdată nu se conturează în nicio tabără un alt candidat credibil. Dar, afirmă analiștii, lucrurile se pot schimba, la alegerile prezidențiale americane s-a întâmplat să mai câștige un outsider care a apărut brusc ”din spuma mării”, expresie plastică, dragă unei prietene de-ale mele. Cum este privit Biden și ce șanse are? Președintele democrat a câștigat alegerile în condițiile unei scindări profunde a societății americane, a apariției unor fenomene care subminau însăși noțiunea de democrație, otrăvind o parte a opiniei publice. În acest context, cuvântul de ordine al lui Biden a fost restabilirea democrației afectate și încercarea de unificare a societății. ”Ne aflăm într-o bătălie pentru sufletul Americii” a spus el la lansarea candidaturii. Care este bilanțul celor patru ani ai mandatului Biden? El a reușit, mai ales în primii doi ani de mandat, când dispunea de majoritate atât în Camera Reprezentanților, cât și în Senat, să treacă prin vot programe pentru combaterea Covid19, un program de un trilion de dolari de construcții de șosele, drumuri, aeroporturi și alte elemente de infrastructură, investiții majore în combaterea schimbărilor climatice, reducerea prețurilor unor medicamente pentru pensionari, modernizarea industriei de semiconductori.Read more…
Surprizele unui israelian de vârstă medie.
Scriu aceste rânduri în ziua aniversării a 51 ani de existență a mea ca cetățean israelian. Emigrarea noastră a avut loc în ”celebra” seară Okamoto, în care trei teroriști ai așa-zisei Armate Roșii Japoneze au ucis 27 israelieni și străini pe aeroportul din Lod (azi Ben Gurion). Noi plecaserăm spre centrul de absorbție din Karmiel (nordul țării) cu 15 minute înainte de începerea măcelului, despre care am aflat pe drum de la șoferul de taxi care, jumătate vorbind și jumătate mimând, ne-a povestit ce auzise la radioul mașinii că se întâmplă acolo unde noi fuseserăm doar cu o oră înainte. Am schimbat priviri îngrijorate cu soția mea și ne-am spus că am intrat într-o poveste din care nimeni nu știe cum se poate ieși. A doua zi de dimineață, după prima noapte petrecută pe pământul Țării Sfinte, ne-am trezit într-un cumplit zgomot de avioane care zburau chiar deasupra capetelor noastre. Pentru noi era clar: suntem în război! Ne-am zis: acesta e răspunsul Israelului la atacul de aseară. Totul părea logic, iar explicațiile funcționarului centrului de absorbție, că așa trec avioanele ”la noi”, adică nu era nimic neobișnuit, nu m-au abătut de la ideea că ne începem viața cea nouă cu o conflagrație militară de amploare.Read more…
Jurnalul lui Hélène Berr
Hélène Berr s-a născut în 27 martie 1921 la Paris. Tatăl, Raymond Berr, inginer, a contribuit la dezvoltarea industriei chimice interbelice. Mama, Antoinette Rodrigues-Ely, era dintr-o familie de marani, originară din Lisabona. Evrei asimilați, ambii erau de mai multe generații în Franța, făceau parte din elita societății franceze și se considerau cetățeni francezi, indiferent de apartenența lor religioasă. A urmat un liceu privat, studiind latină, limbi moderne și filosofie. În 1940-41 și-a luat licența la Sorbonne, la limba și literatura engleză, cu nota maximă. În 1942 a primit Diploma de Studii Superioare pentru teza Shakespeare’s Interpretation of Roman History. Dar teza doctorat, Keats’s Hellenism, prezentată în octombrie 1942, nu i-a fost admisă din pricina legilor antisemite ale guvernului Vichy. Din 1941 Hélène a participat la UGIF și la „Temporary Mutual Aid”, împreună cu sora ei mai mare, Denise. UGIF (Union générale des israélites de France) era o organizație legală, înființată de politicianul antisemit Xavier Vallant sub regimul Vichy, în noiembrie 1941, la cererea Germaniei. În cadrul organizației, reprezentanți ai evreimii franceze se ocupau de asistența, bunăstarea și reintegrarea socială a evreilor, mai cu seamă a copiilor. Dar adevăratul scop era de a-i descoperi pe evreii din Franța și de a-i izola de restul populației. Organizațiile care se ocupau de orfelinate au devenit capcane pentru evrei. Li se promisese că Gestapoul nu se va atinge de ei, ceea s-a dovedit o minciună. Atât angajații, cât și copiii au fost până la urmă deportați.Read more…
Patru verișoare cu același nume
De ce mi s-a dat numele Mirjam? Încă din copilărie mama mi-a povestit cum se dau numele la evrei. De obicei numele se dau în amintirea unor morți dragi. Bineînțeles că se pot da și alte nume, dar nu din întâmplare cele trei verișoare și cu mine au primit numele de Mirjam. Era numele bunicii mele de la Botoșani, (cu toate că, de fapt, în actul ei de naștere era trecut Maria). Ea a murit foarte tânără, când mama mea avea doar 11 ani, lăsând patru copii orfani. Când aceștia au avut la rândul lor copii, tuspatru au dat numele mamei lor, Mirjam, primei lor fetițe. Cea dintâi Mirjam, numită în familie Mirjam cea mare, era fiica surorii mai mari a mamei mele. Era cu aproape doi ani mai mare ca mine. Povestea vieții ei e interesantă: Inițial locuia cu părinții la Siret, dar după accidentul de mașină soldat cu moartea tatălui ei, familia s-a mutat la Botoșani. Era o fetiță foarte deșteaptă și descurcăreață și a urmat liceul. De câteva ori și-a petrecut vara la noi, la Câmpulung, și ne-am împrietenit.Read more…
România anului 1938 – atentatul legionar de la teatrul din Timişoara
A scrie un articol în condițiile actuale mi se pare o îndrăzneală, mai ales când nu știi ce se întâmplă în lume, decât ceea ce afli din presă. De aceea mă limitez să aduc la cunoștința cititorilor un articol recent (13-X-2023) din Observatorul Cultural, nr. 1179, scris de Iulia Popovici, cu titlul „Sidi Tal și atentatul de la Timișoara”. Prof. Andrei Hoișie a fost cel care mi-a atras atenția asupra lui. Deși în articol se vorbește despre anul 1938, evenimentele actuale și reaprinderea antisemitismului în lume după 7 octombrie 2023 dovedesc că și după Holocaust se mai pot întâmpla oriunde, și mai ales în Israel, groaznice manifestări de ură contra evreilor. La începutul lunii noiembrie 1938, legionarii Gărzii de Fier au pornit un val de atacuri teroriste, folosind dinamită și grenade pentru a arunca în aer sinagogi, case, fabrici și chiar teatre evreiești. În 2 noiembrie a fost pusă o bombă la cantina studenților evrei din Cluj, în 16 la sinagoga din Reșița și în 26 la teatrul din Timișoara. Teatrul găzduia o trupă de artiști evrei în frunte cu renumita artistă Sidi Tal. Read more…
Măsurarea timpului. Calendare
Cred că Anul Nou este ocazia cea mai potrivită să scriu despre timp și despre calendare. De când lumea, cei care erau inițiați în măsurarea timpului au avut și puterea, ei știau când trebuiau făcute muncile agricole, când aveau loc întâlnirile tribului, slujbele religioase, sărbătorile… Dacă cineva îndrăznea să li se opună și să judece altfel, își risca recolta…Măsurarea lungimilor e foarte simplă: oricine poate măsura trei coți de pânză, luându-și propriul cot ca etalon. Nici greutatea nu e mult mai complicată – balanțele se cunosc încă din antichitate, iar ca unități de măsură slujeau obiecte din natură, ca de exemplu boabele de orz. (Într-o formă standardizată, această unitate se mai folosește în SUA și astăzi!). Timpul însă este o noțiune abstractă și fiecare civilizație îl înțelege în felul ei. În India era văzut ca un fenomen ciclic, ca o roată care se învârtește la nesfârșit, pe când noi avem o percepție liniară a timpului. Pentru a măsura perioade de timp mai scurte de o zi se folosea clepsidra (ceasul cu nisip sau cu apă) sau se considera timpul necesar pentru arderea unei lumânări. Dar niciuna din aceste metode nu putea răspunde la întrebarea aparent simplă: „cât e ceasul?” sau „la ce oră?” O idee aproximativă se putea obține, desigur, după lungimea umbrei. Read more…
Visul
Eram două surori gemene. Când ne-am născut era încă război în Europa. În martie 1944 evreii din Banat erau pregătiți pentru eventualitatea de a fi deportați. Intrarea trupelor sovietice în România în august a salvat mulți evrei de la deportare și moarte sigură. Stăteam într-o locuință confortabilă la etajul întâi. Noi, copiii, aveam o cameră luminoasă cu geamuri largi spre stradă. Seara, înainte de culcare, îngrijitoarea noastră, o femeie de etnie germană, ne punea să spunem o rugăciune din cele care se spun la creștini: Én Istenem, Jó Istenem, becsukodik már a szemem… (Doamne, bunul D-zeu, ochii mi se-nchid de somn…) și apoi mergeam la culcare. La noi în casă nu se vorbea de Holocaust, dar anii prin care trecuseră părinții și bunicii, rudele din partea atașată Ungariei, crâmpeie de fraze rostite întâmplător, teama părinților pentru noi, copiii, pentru ce ni s-ar putea întâmpla, aveau efectul ecoului, acelui rău care trăia în inima oamenilor. Și va continua să trăiască. Nu știu cum și când a fost primul meu vis. El a continuat să apară în fiecare noapte. E prima oară că îl povestesc.Read more…
În lift
Locuiesc la etajul 9, într-un bloc cu 21 de etaje. Nu am încotro, trebuie să folosesc liftul. Locuința în care am stat mai înainte era la etajul 3, avea ascensor, dar adesea urcam pe trepte așa, de plăcere, ceea ce nu pot face în actuala situație. De mai multe ori mi-a trecut prin minte că într-o bună zi aș putea rămâne blocat în ascensor, dar de fiecare dată am alungat ideea. Și, vorba proverbului, “de ce ți-e teamă nu scapi”: într-una din zile am rămas într-adevăr blocat între etajul 8 și 9, ba am mai rămas și în întuneric. Eram șase persoane în ascensor. Am început să-i studiez pe ceilalți la lumina lanternei din telefonul celular. Lângă mine era o tânără, probabil studentă, apoi o femeie cu un copil de 9-10 ani, un om în vârstă cu o sacoșă cu roți și o tânără pereche, soț și soție. După o scurtă perioadă de tăcere și de teamă, oamenii au început să vorbească. – O să întârzii de la prima întâlnire cu un bărbat simpatic, spuse femeia tânără.În zadar a încercat să-i telefoneze, nu era semnal. – Eu mă bucur să ajung mai târziu, sau chiar deloc, la ora de matematică, a spus copilul, pe nume Arie, după care a aprins o lanternă. Mama lui era nemulțumită: – Nu-mi place cum vorbești, iar o să lipsești de la lecție. Cei doi tineri încercau cu disperare să anunțe locul de muncă despre motivul întârzierii, dar fără rezultat.Read more…
Cinema Esther
Adesea scriu despre Ierusalimul de altă-dată, dar acum a dori să prezint o filă din istoria orașului Tel Aviv. Întâmplarea a făcut că un coleg al soțului meu să vină în Israel și să stea câteva zile la Tel Aviv – un pretext cât se poate de nimerit să dăm o raită și să îl vizităm. Până când cei doi au avut niște discuții de specialitate, eu m-am plimbat prin holul hotelului – și nu m-am plictisit deloc. Așa un hotel n-am mai pomenit! E un adevărat muzeu. Este vorba de hotelul Cinema din Piața Dizengoff. Locul însuși are în ochii mei un farmec aparte. Am mai scris despre Piața Dizengoff. Este, cred, singura piață din lume construită în întregime în stil Bauhaus și formează un tot unitar. Una din clădirile care o înconjoară este hotelul Cinema. Ea adăpostea cel mai elegant cinematograf din Tel Avivul anilor 1940: Cinema Esther. Nemaifiind rentabil, cinematograful a fost închis în 1992. Actualul proprietar, Danny Goldsmith, a moștenit clădirea de la bunicii săi. El a renovat-o și a reamenajat-o ca hotel. Și pentru a desăvârși impresia de cinematograf, în hol, pe perete, se află un ecran unde rulează fragmente din filme vechi și după cea mai bună tradiție americană, spectatorii sunt tratați cu popcorn. Read more…
Un an de la Sâmbăta Neagră
Astăzi se împlinește un an de la cumplitele atrocități din Sâmbăta Neagră. Atunci au avut loc acte de o inimaginabilă cruzime, metode naziste provenite din perfecționarea crimelor și torturilor comise asupra evreilor în cel de al Doilea Război Mondial. În aceste zile toată lumea își amintește și face un bilanț. De un an întreg evreii își plâng morții, așteptând în rugăciune și durere eliberarea ostaticilor, a celor care au mai rămas. Este cumplit ce continuă să se întâmple cu acei ostatici maltratați, nemâncați, torturați, fără condiții să se spele, să își îngrijească bolile sau rănile, fără să vadă lumina zilei și mai ales fără să înțeleagă de ce li se întâmplă acest coșmar. Ei nu au mai văzut lumina zilei de un an și au pierdut șirul zilelor. Crime asupra unor civili, bătrâni, bolnavi, copii, copiii unor părinți care sunt ținuți ostatici și maltratați, iar în toate aceste zile, care se numără într-un an întreg, ei și-i plâng pe cei pierduții, morți sau încă vii. Un om moare când nu îi mai bate inima; câtă vreme o inimă bate, oricât de slab, acești oameni speră. Câtă cruzime și barbarie în acești teroriști care nu dau doi bani pe viață!… Peste două zile va avea loc Ziua Națională de Comemorare a Holocaustului, care în România marchează începutul deportării evreilor din Bucovina, din 1941. Acel an a fost un an cu multe lucruri rele, pentru că tot atunci au fost și pogromurile, din ianuarie, de la București și de la sfârșit de iunie în Iași. Ne amintim lucruri triste, o istorie a faptelor, pentru că se numără în morții de atunci, pe care nu îi putem uita și care au nevoie de pomenire pentru a rămâne în lumina cea veșnică. Cum să ignorăm creșterea și coagularea răului?Read more…
Întâlnire cu… Demonii lui Bashevis Singer
De mult îmi doream să văd spectacolele teatrului evreiesc de la New York, mai ales că Abraham Goldfaden și-a trăit o mare parte din viață aici unde este şi înmormântat. Desigur, tot aici au loc cele mai mari spectacole pe Broadway, faima multora depășind granițele Statelor Unite și atrăgând turiști din toată lumea care adesea vin la New York doar că să vadă un anume spectacol, fie el și la matineu. Dar nu despre acestea doresc să povestesc, ci despre un spectacol care m-a atras prin titlul său, Bashevis’s Demons, și mai ales prin numele de pe afiș: Moshe Yassur, Beate Hein Bennett, Shane Baker și Miryem-Khaye Seigel. Pe regizorul Moshe Yassur îl știu demult (de mult), montările sale de la Teatrul Evreiesc de Stat precum Tangou Final, Întelepții din Helem, Fericirea furată și Ghimpl Netotul mi-au rămas în memorie peste ani. Celelalte nume mi le amintesc de la TES FEST, un festival care, constat cu bucurie, a devenit destul de cunoscut în rândul celor care iubesc teatrul idiș: actori, regizori, scenografi sau simpli spectatori din întreaga lume. Iar numele lui Bashevis Singer, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul în anul 1978, îmi era cunoscut prin cărțile sale care au fost traduse și publicate la București la editura Hasefer.Read more…
Ciuma medievală mai este relevantă astăzi?
Cu progresele uimitoare ale medicinei, cu antibiotice și vaccinuri, credeam că suntem pe cale să biruim bolile infecțioase și că epidemiile nu mai sunt decât niște ecouri ale trecutului. Din păcate, după pandemia de COVID, ne-am trezit la realitate: antibioticele își pierd treptat din efect ca rezultat al rezistenței microbilor, iar epidemiile nu au dispărut. Cu atât mai important este să studiem epidemiile din trecut, și nu doar din curiozitate, ci să încercăm să înțelegem ce s-a întâmplat, și mai ales de ce, pentru a le gestiona mai bine pe cele viitoare. Dintre epidemiile trecutului, niciuna nu a fost mai cruntă ca Moartea Neagră, ciuma care a bântuit prin Europa pe la 1350. (De fapt ea s-a întins și în Asia și nordul Africii, doar că din Europa avem mai multe informații.) Nu prea avem date exacte, dar istoricii presupun că Moartea Neagră ar fi nimicit între o treime și o jumătate din populația Europei. Valuri mai restrânse de ciumă au apărut și în continuare, până în secolul al XVIII-lea. (În Imperiul Austriac era obiceiul ca după o epidemie, în semn de mulțumire că au scăpat, supraviețuitorii să ridice o „coloană a ciumei” închinată Sfintei Treimi sau Fecioarei Maria.) Încă o mare epidemie a apărut în a doua parte a secolului al XIX-lea în China, iar cazuri izolate mai există și astăzi. Oricât de cumplite ar fi fost epidemiile de ciumă, ele nu au nimicit omenirea: unii s-au vindecat, alții nici măcar nu s-au molipsit. Oare de ce depindeau șansele de supraviețuire?Read more…
Nesfârșitele veri
La 9 dimineața, mama ne împacheta trei pâini cu untură aproape cușer, cu trei roșii de grădină, sare și piper și ne spunea: “Nu cumva să-ndrăzniți să-mi veniți acasă până la ora opt seara, decât dacă plouă!”. Nu ploua decât rar. Așa că ne îndreptam spre Weekend. Treceam de podul peste pârâul Poklos, o luam de-a lungul liniei ferate până la podul Turbinei, apoi de-a lungul malului stâng. Ne scoteam sandalele și mergeam desculți pe drumul de țară acoperit cu praf moale, auriu, fără cioburi de sticlă sau cuie ruginite (de unde să fi fost?) și ajungeam la ștrandul nou. De acolo continuam pe malul drept până la Podul Mare, lăsând în stânga noastră barajul construit de Bernády György și, ajunși la Cementlap, intram pe poarta din spate a Weekendului. Jakab Béla era deja în apă, pentru el sezonul începea la 1 aprilie. Dădeam un leu lui nea Sanyi cu mustața – la intrarea din față ne-ar fi costat triplu și atunci adio binecuvântatei înghețate de fiecare zi. Boldizsár descuia lacătul și scoteam vâslele. Toate trei. De ce trei vâsle? Întrebare stupidă: când vine furtuna și una din vâsle iese din furcă și cade în apă, ce faci, ai? Și tot așa, toată vara, din 2 mai până în 15 septembrie. Și chiar de l Mai, dar numai după defilare.Read more…
În sfârșit, Donald Trump s-a supărat pe Vladimir Putin
Donald Trump a ajuns la cel de-al doilea mandat și abia acum își dă seama că Rusia nu se lasă convinsă de șarmul său personal și de intențiile lui sincere de a termina războiul din Ucraina, acum când datorită eforturilor lui, există speranțe să se termine și războiul din Gaza. În sfârșit s-a trezit la realitate și a conștientizat că Putin nu dorește pacea în Ucraina până când nu va transforma această țară într-o Gaza europeană. Auzind declarațiile președintelui american favorabile Rusiei și lui Putin, mă întrebam dacă Trump crede cu adevărat ce spune, dacă este chiar atât de naiv să creadă că are o baghetă magică cu care toate dorințele lui se pot transforma pe loc în realitate. El se laudă că a reușit să pună capăt la opt războaie, dar oare nu-și dă seama cine erau beligeranții și în ce măsură aceste țări se aflau în raporturi de dependență față de Statele Unite, cel mai puternic stat din lume, și față de el însuși, cel mai puternic om din lume? Numai că același raport de forțe nu se aplică relației SUA-Rusia. Chiar dacă Rusia nu mai este ce a fost, nu mai are puterea, anvergura fostei Uniuni Sovietice, Rusia actuală rămâne în continuare un jucător global cu ambiții de mare putere și dorește să-și recâștige prestigiul și rolul jucat în trecut. Iar reziliența Rusiei este incomensurabilă.Read more…
Statele Umilite ale Americii
Libertatea de a adresa petiții guvernului (right to petition), alături de libertatea religioasă, se află în chiar primul amendament al Constituției SUA. Adoptat în 1791, de o națiune care își câștigase independența doar cincisprezece ani în urmă, acest principiu rămâne și astăzi una dintre cele mai prețioase comori ale Americii. Și totuși, în prezent, un guvern american hipernaționalist întoarce spatele tocmai acestor moșteniri fundamentale, atunci când miliția sa, blindată și înarmată până în dinți, împușcă un protestatar. Mai exact, îl ciuruiește cu gloanțe, după ce a fost doborât la pământ și bătut. Nu este un caz izolat. Nu asistăm doar la încălcarea libertății de exprimare, ci și a libertăților ancestrale anglo-saxone ale persoanei și ale proprietății. Printre cei care reacţionează se regăsesc chiar republicani, susținători ai ordinii, disciplinei și ai armelor, de pildă NRA (National Rifle Association), greu de suspectat de simpatii de stânga. Și ei încep să perceapă că nu doar cei etichetați drept „imigranți ilegali” sunt vizați, ci întreaga societate liberă americană, pentru că despre niciun trecător nu mai poți ști exact cine este. Libertatea înseamnă tocmai acceptarea acestei necunoașteri. ICE (United States Immigration and Customs Enforcement) s-a transformat într-o structură coercitivă violentă.Read more…
INCREDIBIL, dar ADEVĂRAT. NOI ATENTATE la PARIS.
După nici un an, Franța – din nou ținta unor atentate sângeroase Nu au trecut decât 10 luni de la atentatul din ianuarie de la Paris, împotriva ziariștilor de la revista ”Charlie Hebdo” și de la un magazin alimentar cașer,Read more…
Victor Rusu, un ziarist evreu din Botoșani, prea puțin cunoscut
Pe Victor Rusu l-am cunoscut la mijlocul lunii mai, 1944. Atunci numele lui era Isac Cotiugaru. Și l-a schimbat în Victor Rusu, la scurt timp după ce a devenit ziarist. Încă de la începutul adolescenței era cel mai bun prieten al viitorului meu soț, Israil Bercovici, pentru mine, Izu. Era mai tânăr decât Izu cu un an, deci născut în 1922. Din cele povestite de fiecare dintre ei, am reținut că era unicul copil la părinți, iubit și cocoloșit, în măsura posibilului, ei fiind foarte săraci, locuind în „calicime” – cartierul evreilor săraci din Botoșani, unde locuia și Izu. După absolvirea școlii primare, părinții lui au reușit să-l dea la liceul comercial unde a urmat câteva clase, ceea ce i-a permis să lucreze ca un fel de contabil la rude, încă din fragedă tinerețe. Tatăl lui era căruțaș și lucra și el la rudele care aveau o făbricuță de săpun și care, după cum îmi amintesc, profitau din plin după munca celor doi. Mama lui era încă frumoasă, când am cunoscut-o eu, era o gospodină exemplară în unica lor cameră de locuit, știa să citească și o preocupau și evenimentele din afara casei. Nu știu exact cum s-au cunoscut cei doi băieți. Victor activa încă din adolescență la BETHAR (sioniști de dreapta) și chiar era în grupul lor de conducere. Izu frecventa casa rabinică și nu era implicat în nici o grupare sionistă, de stânga sau dreaptaRead more…
Nedumeriri legate de “Operaţiunea finală”.
Acum vine la rând o situație cu care eu personal nu m-am mai întâlnit până acum. E vorba de a prelua existența de odinioară a unei ființe umane și a o transfera alteia!!! Nu mă credeți? Ei bine, vă invit să vizionați unul din ultimele filme hollywoodiene, ”Operațiunea finală”. El are ca temă celebra răpire a călăului nazist Adolf Eichmann. Nu, nu vă așteptați la o capodoperă cineastă. Dimpotrivă, filmul e siropos, plin de inexactități istorice, de fapt nimic neobișnuit. Dar în film apar personaje reale, cum ar fi David Ben Gurion și Isser Harel, celebrul șef al Mosadului în acei ani. Celelalte personaje reprezintă echipa Mosadului care a reușit să-l aducă pe Eichmann în Israel și în felul acesta să intre în istorie ca participând la cea mai reușită răpire din vremurile noastre. Pentru a ajunge la miezul poveștii mele e nevoie de încă unul sau două amănunte. Planul, care a reușit pe deplin, a inclus ideea genială de a-l aduce pe Eichman la avionul EL AL care aștepta pe aeroportul din Buenos Aires, mascat în pilot israelian beat, susținut de doi colegi. Aceștia s-au scuzat în fața grănicerilor argentinieni pentru comportarea urâtă a ”colegului” care a exagerat cu ingestia picăturii amare… Pentru a putea duce la bun sfârșit misiunea era nevoie de un specialist care să-i administreze răpitului droguri sedative, a căror influență mimează cea a alcoolului.
Și acum să trecem la fapte.
În film specialista în domeniul sedării a fost jucată de o actriță tânără și reușită (din punct de vedere fizic), foarte convingătoare în rolul de medic și de îndrăgostită de unul din membrii echipei. Iarăși ceva cu totul și cu totul banal. Numai că s-a ignorat faptul că în realitate ”omul cu seringa” nu era o ”ea” ci un ”el”, Read more…
„Anul trecut la Marienbad”
Localitatea, cunoscută iniţial sub numele de Marienbad, a fost o staţiunile balneară foarte renumită. Numeroşi oameni proeminenţi din lumea artistică sau conducători ai lumii au revenit mereu în acest loc. Amintesc scriitori ca Johann Wolfgang Goethe, Mark Twain, I. S. Turgeniev, R. Kipling, N. V. Gogol şi H. Ibsen, compozitori ca Frédéric Chopin, Johann Strauss, F. Liszt, C. M. Weber şi A. Dvorak, inventatorul Thomas Alva Edison…, Au fost prezente în staţiune şi numeroase personalităţi evreieşti, din care îi amintesc doar pe compozitorul Gustav Mahler, scriitorii Sigmund Freud şi Franz Kafka şi nu în ultimul rând pe filozoful Theodor Lessing, care în 1933 a fost ucis de naziştii sudeţi, chiar aici la Marienbad. Lessing, care era sionist, a lăsat posterităţii opera sa clasică “Der jüdische Selbsthass”, în care a încercat să explice fenomenul urii de sine a unor intelectuali evrei. Din nefericire această operă, deşi datează din 1930, este actuală şi în prezent!Read more…
Ce nu face omul pentru o campanie electorală!
Ca să explicăm aserțiunea, vom preciza că ”omul” este președintele Trump, iar campania electorală ar trebui să fie cea pentru alegerile prezidențiale din 2020, (pe care Trump a început-o deja), scrutin în care actualul președinte american speră să mai obțină încă un mandat. Iar actul în sine este întâlnirea neașteptată și neplanificată (oare?) cu liderul nord-coreean Kim Jong-un. Dar nu numai atât. În fond Trump s-a întâlnit de două ori cu Kim pe teren neutru. Acum el a fost chiar în Coreea de Nord, e drept doar câțiva metri și câteva minute, la Panmunjom, dar trecând dincolo de no man’s land. Astfel se poate lăuda (și a și făcut-o) că este primul președinte american care a pășit pe teriroriul nord-coreean. Și nu oricum. De la Panmunjom până în Coreea de Nord a fost întâmpinat de Kim Jong-un, zâmbitor, au urmat strângeri de mâini călduroase și complimente reciproce, toate însoțite de fotografi, reporteri de televiziune, imagini și fotografii care au umplut mediile din întreaga lume. Nu știu dacă această întâlnire a fost chiar atât de spontană cât a vrut să ne convingă președintele SUA, care publicase un mesaj pe Twitter și vezi Doamne, Kim i-a răspuns imediat. (De unde se deduce că este un fan Twitter.) Oricum este o lovitură reușită de PR, tocmai când Statele Unite se pregătesc de alegerile din 2020. Analiștii americani au interpretat acest gest ca o asigurare dată de președinte alegătorilor lui că îl preocupă securitatea și liniștea americanilor, că încearcă să atenueze pericolul nord-coreean, țară care, se pare că dispune de mai multe arme nucleare decât Iranul (care teoretic nu le are) iar expresia lui Kim sugerează publicului că a fost cucerit de farmecul lui Donald Trump și mâine se va așeza la masa negocierilor. Or nici pe departe lucrurile nu stau așa.Read more…



















