Spectacolul zgomotos și mediatizat al protestelor anti-israeliene din țările occidentale, în care Israelul este confruntat cu acuzații în mare parte nefondate, din păcate nu mai e o surpriză pentru nimeni. În Sudul global, aceasta este o tactică obișnuită de diversiune de la problemele interne. Dar și mai îngrijorătoare este contaminarea culturii occidentale de către simpatizanții unor grupuri teroriste precum Hamas și Hezbollah. Scopul lor nu este compasiunea autentică pentru suferința palestinienilor, ci subminarea valorilor occidentale și împiedicarea Israelului de a se apăra de inamicii barbari care nu fac niciun secret din intențiile lor de genocid. Aceste proteste, adesea întâlnite în campusurile universitare, au tendințe antisemite și încearcă să forțeze Israelul să înceteze acțiunile militare în Gaza. Ele sunt formate dintr-o coaliție disparată, care include elemente antidemocratice și chiar fascistoide, unite doar prin fervoarea lor antiisraeliană. Un alt aspect care explică frecvența și intensitatea protestelor anti-israeliene este cel pur cantitativ. Masa totală a locuitorilor musulmani din lumea occidentală o depășește pe departe pe cea a locuitorilor pro-israelieni. Această asimetrie se manifestă în mod firesc prin demonstrații numeroase și vehemente. Prin urmare, nu este de mirare că în toate marile orașe și campusuri universitare occidentale nu lipsesc forțele capabile să recruteze suficienți simpatizanți pentru acțiuni senzaționale. Aceștia nu înțeleg decât parțial cauzele și complexitatea evenimentelor și sunt empatici mai ales față de suferința populației civile. Încercarea de a analiza aceste grupuri conduce la o listă subiectivă, în ordinea descrescătoare a implicării lor în conflictul central dintre Israel și Hamas:Read more…
Rămas bun, Dora Şitnovitzer!
De curând (în 13 iunie 2024) a plecat din această lume, la vârsta de 95 de ani, Dora Şitnovitzer – o prietenă dragă, cititoare fidelă a revistei Baabel. Era singura care primea revistă în format tipărit, întrucât nu avea computer. Medicul îi recomandase să se ferească de ecranul luminos, nociv pentru ochii ei slabi. Dora nu era doar o cititoare fidelă, ci şi o distribuitoare voluntară a revistei Baabel către un public pentru care accesul online era prea dificil. Prietenia Dorei a fost un dar postum al mamei mele. Mama o cunoscuse în anii 1945-46, când amândouă locuiau în căminul de pe strada Paris (Papp utca) din Cluj, unde erau găzduiţi tinerii supravieţuitori orfani reveniţi din deportare, care nu mai aveau nici casă, nici bunuri, nici rude la care să locuiască. Read more…
Cât de vechi este iudaismul?
Precum am văzut în seria intitulată „Biblia dezvăluită”, ideea de monoteism a apărut odată cu reformele regelui Ezechia pe la 700 î.e.n., a prins putere odată cu apariția Deuteronomului, pe vremea regelui Iosia pe la 620 î.e.n., iar Biblia Ebraică a fost definitivată de Ezra Scribul în 458 î.e.n. (Ideea nu a fost chiar originală. Și faraonul Akhenaton a încercat să introducă monoteismul în Egipt – dar asta fost cu multe secole mai devreme, pe la 1350 î.e.n. Ideea nu a prins rădăcini și a fost respinsă după moartea lui.) Și totuși în templul lui YHW din Elefantina se mai practica politeismul chiar și după definitivarea Bibliei. Oare există vreo explicație? Am căutat răspunsul în cercetările arheologului Yonatan Adler, conferențiar la Universitatea din Ariel și membru în Consiliul național pentru arheologie din Israel. Știu, și concluziile lui sunt controversate, dar mie mi se par mai convingătoare ca multe altele. Raționamentul său este următorul: Bineînțeles că arheologia nu poate arăta cum gândeau oamenii într-o anumită perioadă istorică, ea aduce doar informații despre viața lor de zi cu zi prin intermediul obiectelor pe care le-au lăsat în urmă. Dar în momentul în care legile biblice sunt aplicate pe scară largă, nu se poate să nu rămână obiecte care să ateste acest lucru. Plecăm de la premisa că în perioada romană, în primul secol al erei noastre, iudaismul era deja foarte apropiat de cel modern: se respecta ziua de odihnă (șabat), se țineau sărbătorile și zilele de post, se respectau regulile purității rituale și ale preparării hranei etc. Știm acest lucru chiar din Noul Testament, dar și din operele unor scriitori contemporani ca Josephus Flavius, Philon din Alexandria etc.Read more…
Doar o simplă răceală?
Mulți dintre noi sunt convinși că viroza este o simplă răceală și de aceea nu se vaccinează. Mulți, în speciali tinerii, nu au auzit de pandemia de gripă din 1918-1920, cauzată de virusul gripei A, subtipul H1N1, care a invadat tot globul, a afectat o treime din populația lumii (în jur de 500 de milioane de oameni) provocând circa 50 de milioane de morți. (Datele furnizate în acei ani nu sunt exacte.) După dezastruoasa pandemie COVID-19 (2019-2023), am crezut că vom avea puțină tihnă de bolile virale grave, dar anul acesta virusurile gripale au devenit din nou periculoase. La ora actuală s-au depistat multe cazuri de gripă A și B. Spitalele din Israel sunt supraaglomerate, pline de bolnavi care suferă de gripă gravă. De exemplu, acum câteva zile, zece ambulanțe au fost nevoite să aștepte ore în șir ca să se elibereze paturi în secția de urgențe a spitalului Kaplan din Rehovot, de care aparținem și noi. Epidemiologii au raportat la radio Israel Kan (B) că din decembrie 2024 până la mijlocul lui ianuarie 2025 au decedat de gripă 20 de persoane; printre ei se află și patru copii care erau perfect sănătoși înainte de a se îmbolnăvi de gripă.Read more…
Pianistul
În holul spitalului Soroka un pianist de culoare interpreta la un pian alb Sonata Lunii de Beethoven, în mijlocul unui du-te-vino, în toiului războiului cu Hamasul. Aparținători ai bolnavilor, soldați, personal medical, religioși care se rugau, voluntari care îți ofereau prăjituri, cafea și mai știu eu ce, toți se opreau pentru un moment să asculte această piesă de pian diafană și inimitabilă în frumusețea ei. Pentru un moment, muzica era mai importantă decât războiul și urletul avioanelor. L-am mai auzit și cu alte ocazii, în perioade mai liniștite ale războiului, interpretând Liszt sau Chopin. Într-una din zile m-am oprit să privesc cum își mișca degetele pe claviatură. Nu e un amator, mi-am spus. Nu mi-am terminat bine gândul, când am auzit că mi se adresează: – Dumneata cânți la pian? Mă studiezi ca cineva care cunoaște pianul.Read more…
Klara Szűcs – pictoriţa supravieţuitoare de la Auschwitz (IV)
Ştiam din sursele documentare că Klara s-a stins din viaţă în 2002, dar speram să aflu mai multe despre viaţa ei de după război, de la rudele din Košice, în primul rând de la fiul ei Ivan, profesor la Gimnaziul Šrobarova. Am trimis un e-mail pe adresa acestei şcoli bine-cunoscute, expunând subiectul investigaţiilor mele şi exprimându-mi speranţa să pot lua legătura profesorul Ivan Bárkányi. Răspunsul a sosit la începutul lunii februarie 2025. ntr-un e-mail semnat de magister Emília Šolcová de la Gimnaziul Šrobarova, care s-a interesat despre prof. Ivan Bárkányi, de la fosta directoare a şcolii, am fost înştiinţată că, din nefericire, acesta a decedat în 2020, dar mi-au promis că vor încerca să ia legătura cu familia defunctului profesor şi să-i transmită rugămintea de a mă contacta. Era o veste la care nu mă aşteptasem. Îmi pusesem multe speranţe într-o discuţie cu fiul Klarei… Dar n-a mai fost posibilă. Peste o zi sau două am fost sunată la telefon de pe un număr cu prefix de Slovacia. Aici Mark Bárkányi, fiul profesorului Ivan Bárkányi, am fost rugat să vă telefonez – mi-a spus interlocutorul în limba engleză, iar eu, foarte emoţionată, nu ştiam cum să rezum în câteva cuvinte motivele pentru care-l căutam, aşa că l-am rugat să-mi trimită (pe WhatsApp) adresa lui de e-mail ca să-i pot relata pe larg legătura bunicii sale, Klara Bárkányiová (n. Szűcs), cu Clujul, precum şi amănuntele pe care le aflasem deja din investigaţiile anterioare. Mark a dat dovadă de mult interes şi empatie pentru subiectul cercetării mele. Mi-a trimis un fragment din volumul Spomienky Zaviate Časom (Amintiri estompate de timp) publicat de profesorul Ivan Bárkányi, în anul 2020, în care autorul evocă figura mamei sale Klara Bárkányiová Reisz Szűcs. Am primit de la Mark şi câteva fotografii din diferitele perioade ale vieţii Klarei, precum şi ale unor tablouri create după război. Sunt imagini esenţiale pentru ca evocarea ei să fie cât mai credibilă. În continuare îi dau cuvântul lui Mark – cel mai în măsură să ne prezinte tabloul vieţii Klarei în anii de după război.Read more…
Fotograful
Dan, un om mărunt cu barbă, fotograful ziarului Maariv și al revistei locale din Beer Șeva, era prezent la toate demonstrațiile de solidaritate cu ostaticii. Născut la Arad, România, a venit cu părinți la Beer Șeva prin anii cinzeci, când avea șapte ani. Ne cunoșteam de pe vremea când eram rezident și făceam gărzi la Unitatea Mobilă de Terapie Intensivă. De fiecare dată când era vreun accident de mașină sau un act de violență, ajungea primul la fața locului și adesea era primul care ne dădea detalii cu privire la cele întâmplate.
– De unde știți voi, fotografii de presă, despre aceste evenimente înaintea tuturor?
– Secret profesional, îmi răspundea zâmbind.
– Ce îți place cel mai mult să prinzi în obiectiv? – l-am întrebat.
– Oameni în diverse ipostaze: spectacole, nunți, evenimente deosebite, demonstrații. Îmi place să redau trăirile care se reflectă nu doar pe fețe, ci și pe pozițiile oamenilor. O privire, o mână ridicată în nenumărate variante, un zâmbet, o lacrimă, toate acestea reflectă adevăratele sentimente ale semenilor noștri.Read more…
Orfanii din dulap
Spre deosebire de hainele pe care le purtăm în mod repetat, „orfanii” nu se supun aceloraşi termene de expirare de tipul „nu ai mai purtat o anume haină 2 ani, scoate-o din dulap”. Atunci când îţi faci o evaluare serioasă de garderobă, încearcă să îţi dai seama că aceste haine rar asortate te pot forţa să fii mai creativă, să îţi depăşeşti limitele stilistice, ajungând să le asimilezi în garderoba ta zilnica.Read more…
Încolo și înapoi –aventurile noastre din Cehoslovacia, în august 1968
Deci se apropia vara anului 1968, iar noi ne pregăteam pentru o ședere de mai multe săptămâni în Tatra Înaltă. Speram să ajungem acolo și să urcăm pe munți cu rabla noastră de Trabant 601. Șansele de reușită erau destul de îndoielnice. Traversarea Marii Câmpii Ungare de la Borș și până dincolo de Miskolc a fost relativ simplă. Dar odată ce am trecut granița Cehoslovaciei ne-am găsit pe „terra incognita”: nu cunoșteam limba și dispuneam de o sumă de bani extrem de limitată, de-a dreptul ridicolă, atâta cât ne-a aprobat agenția de turism ONT. Nu știam dacă Trăbănțelul nostru astenic, cu toată încărcătura lui, va fi în stare să urce munții. Și ce ne facem dacă nu? Am discutat dinainte felurite scenarii posibile pentru a ajunge la destinație dacă urcușul se va dovedi peste puterile lui. Atunci încă nu bănuiam că nu vom ajunge nici măcar la poalele munților și problema nu se va pune deloc.Read more…
Centenarul evreilor ardeleni
Oare câți evrei ardeleni de astăzi știu că au și ei un centenar de sărbătorit? Dacă răsfoiești ziarul Uj Kelet [Noul Răsărit], de la apariția căruia se împlinesc tot 100 de ani, descoperi că nu evenimentele de la Alba Iulia erau în centrul atenției ziarului, ci înființarea la 20 noiembrie 1918 a Uniunii Naționale a Evreilor din Ardeal. „Această dată marchează începutul procesului de transformare națională a evreilor ardeleni”, scria ziarul Uj Kelet; o transformare considerată a fi necesitate istorică. Evenimentul este pe larg comentat de către Ernő Marton, liderul evreimii naționale din Ardeal. „De fapt, la 20 noiembrie 1918 – scria Marton – nu s-a întâmplat altceva decât că evreimea din Ardeal a reluat firul propriei sale istorii, pe care l-a pierdut cu 50 de ani în urmă. S-a întors la propriul său trecut, dar nu cu mâinile goale”. Prin această afirmație Marton avansează teza privind consecințele benefice ale asimilismului. Marton era de părere că: Asimilismul a fost o necesitate istorică, fără de care evreimea ar fi decăzut total în închisoarea neaerisită a ghetoului lipsit de lumină. Asimilismul ne-a îmbogățit cu multe valori. Evreii au însuşit cultura occidentală și europenismul care, pe lângă toate păcatele și erorile lor, sunt valori umaniste extraordinare. „Dar în 1920 asimilismul a devenit anacronic – conchide Ernő MartonRead more…
Secretele arhivelor Vaticanului din timpul celui de-al Doilea Război Mondial vor fi dezvăluite
n urmă cu două săptămâni Vaticanul a anunțat că la 2 martie 2020 va face publice arhivele secrete ale papei Pius al XII-lea, care se afla în fruntea Bisericii Catolice în perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Inițiativa aparține papei Francisc. În acest fel, Vaticanul răspunde presiunilor de peste trei decenii, exercitate de istorici din întreaga lume, inclusiv de Yad Vașem și de alte organizații evreiești, de a se deschide arhivele secrete referitoare la pontificatul papei Pius al XII-lea din timpul războiului. Această măsură va permite cercetătorilor să stabilească adevărul despre atitudinea papei și a Vaticanului față de fascism, nazism și prigonirea evreilor. ”Biserica nu se teme de istorie,” a declarat papa Francisc în fața personalului care se ocupă de arhivele secrete ale Vaticanului, arhivă cu zeci de mii de documente legate de papa Pius al XII-lea. De obicei Vaticanul își deschide arhivele la 70 de ani după terminarea pontificatului unui papă, dar cercetătorii au cerut să se deschidă mai devreme această perioadă, pentru a se putea găsi explicații și da răspunsuri la atitudinea deosebit de controversată a Vaticanului și a papei în perioada celui de-al Doilea Război Mondial față de evrei și față de Holocaust.Read more…
Amintirea lui Ioan (Pi) Muşlea (mai 1940 – iulie 2019)
În 10 iulie 2019, la ora 9.00 dimineaţa un grup de oameni (nu prea numeros, probabil şi din pricina sezonului estival) s-a adunat la Cimitirul Central pentru a-l conduce pe ultimul drum pe cel care a fost Ioan Muşlea (Pi – pentru apropiaţi) inginer, informatician, poet, traducător, iubitor de jazz, de lectură şi de film, un intelectual în cel mai deplin sens al acestui cuvânt. După ce am depus buchetul cu flori albe pe catafalc şi am transmis condoleanţe familiei îndoliate, am privit jur-împrejur şi am avut un moment de cumpănă neştiind încontro să mă îndrept, pentru a-mi ocupa locul potrivit în configuraţia adunării funerare. Pe o latură se aşezaseră foştii colegi de la Centrul Teritorial de Calcul Electronic Cluj (CTCE), unde Ioan Muşlea a condus (în anii 1970-1980) Compartimentul Cercetare, iar vizavi erau foştii colegi de la Studioul Teritorial de Televiziune TVR Cluj, unde defunctul ocupase funcţia de director între 1997-2002. Dilema mea provenea din faptul că, la sfârşitul anilor 1970, mi-am început cariera ca programator la CTCE Cluj, iar din 1992 lucrez ca redactor la TVR Cluj, astfel încât l-am cunoscut pe Ioan Muşlea atât în ipostaza de informatician, cât şi în cea de teleast. Read more…
De-ar şti omul ce-ar păţi, dinainte s-ar păzi? (Din ciclul Bunicul)
O întrebare recurentă la examenele şi chiar orele de limbă, un subiect îndrăgit de studiourile de filme din Hollywood: dacă te-ai putea întoarce în timp în propriul trecut să schimbi ceva, unde te-ai întoarce şi ce ai schimba? Desigur, aproape fiecare dintre noi regretă anumite lucruri pe care le-a făcut – sau tocmai nu le-a făcut, deşi ar fi trebuit… Şi ulterior suntem tare înţelepţi cu privire la cele mai bune soluţii, pe care de obicei considerăm că le-am ratat. Uneori credem că nici nu ne mai rămâne altceva de făcut, decât să dese(m)năm pe pereţi un „loc de dat cu capul”, cel puţin în sens abstract. Însă eu am cunoscut un om, unul singur, care doar îmi zâmbea, când îl întrebam de regrete, de acea dorinţă ruşinată, disperată, uneori chiar usturătoare, de a corecta cumva greşelile trecutului. Şi-şi clătina capul cu blândeţe. Nu că aş fi crezut pe atunci că bunicul – că doar despre el vorbesc – ar fi făcut vreodată ceva pentru care mustrările de conştiinţă să nu-i fi dat pace. Iar acum, după atâtea decenii, mi se pare foarte interesant faptul că tocmai un biet analfabet, un bătrân tăietor de lemne putea să trăiască cu atâta armonie senină în suflet, cu atâta împăcare calmă…Read more…
Frânturi de Amintiri. Drumul spre inginerie
Timp de un an am fost șomer. Ȋn perioada aceasta am cerut de repetate ori revizuirea cererii de emigrare și de tot atâtea ori am primit răspunsuri negative; aveam un sertar plin de ele. O mare parte dintre rude, prieteni şi cunoscuţi plecaseră deja. Iată un episod interesant, care mi-a oferit multe cunoștințe și dragoste pentru muzică și mai ales pian: Încă din vremea Școlii Medii am observat că pe balconul casei vecine ședea o femeie mai în vârstă. Pianul meu era chiar sub fereastră și femeia mă asculta cu plăcere. O vecină mi-a spus că doamna de pe balcon este pianistă, dar e bolnavă și aproape tot timpul stă în pat. Într-o zi vecina m-a dus la ea. Am intrat într-o cameră unde se afla un pian și un pat. În pat stătea Doamna Ida Buchnyev (pentru mine Idus néni). Avea vreo 60 de ani. Suferea de tromboză la picioare, dar avea un suflet tânăr, era inteligentă, cultă. De la prima întâlnire m-a impresionatRead more…
Inima bărbaților cucerită pe cale culinară
Se spune că drumul cel mai scurt spre inima bărbatului este prin stomacul lui. Deși acest citat este atribuit actorului american Ian Somerhalder, se pare că subiectul a fost deja abordat de al doilea președinte al Statelor Unite, John Adams (1735 – 1826), care zicea că drumul cel mai scurt spre inimile bărbaților trece prin gât…Chiar și 85% din femeile care se consideră feministe mărturisesc că le face plăcere să gătească pentru partenerii lor. Există mult adevăr în această zicală. Oricât de “moderni” ne-am simți, majoritatea bărbaților rămân puternic ghidați de instincte, chiar rudimentare, menite să le satisfacă necesitățile momentane, trupești, carnale. Chiar în epoca noastră mai există bărbați care, la fel ca leii, își răspândesc “sămânța” și fac mulți copii, fără a-și recunoaște progenitura și fără a-i acorda sprijin financiar și moral, așa cum este de așteptat de la un tată uman. În copilărie, la Marghita, părinții mei erau nevoiți “să strângă cureaua”, mai ales când lucra numai tata. Uneori chiar ne culcam cu stomacul gol. Apoi au venit și lipsurile ceaușiste. Mama gătea bine, mâncare ungurească adevărată, dar nu prea avea din ce. Totuși, de sărbători reușea să ne surprindă pe tata și pe mine cu un gulaș bun, un păpricaș cu găluște (nokerli) și chiar cu un ficat de gâscă îndopată. Vara făcea niște supe reci.formidabile, mai ales de vișine.Read more…
Un safari în șifonier
Soția mea și cu mine avem călătoriile în sânge. Dacă nu ne mișcăm de acasă mai multă vreme, suferim amândoi in tăcere. Am vrea să evadăm spre tărâmuri îndepărtate, însă nu putem. Cu vocea înecată în lacrimi vorbim despre plaja fierbinte, străjuită de palmieri, excursiile pe potecile de munte şi de minunatele benzinării de pe autostrăzi, cu tăvile de la autoservire și automatele în care pui o monedă pentru a folosi toaleta. Câteodată stăm împietriți şi privim în gol, în spațiul infinit care se întinde dincolo de tapetele de pe pereți. Cu timpul, la melancolie se adaugă și primele semne de suferință fizică: tensiunea arterială o ia razna, ici-colo furnicături, înțepături, mâncărime, dar mai ales atacuri de somnambulism, în care visăm să fim purtați de valurile mării la reflux, în lumina apusului de soare. Și iată că de la călătoria noastră în Dubai s-a scurs deja mai mult decât o lună întreagă și simțim din nou dorul de ducă, de tărâmuri exotice, de limbi şi culturi străine, chiar și de boli infecțioase rare, pe care însă nu am dori să le încercăm pe propria piele, ci să savurăm în siguranță excursiile aventuroase până în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii. De atâta stat acasă, impulsurile subconștiente care ne apasă încep să ia forme grotești.Read more…
De la Behring, la BionTech
În anul 1527 Philipp, Prinț și Landgraf de Hesse, înființează la Marburg prima Universitate Protestantă din lume. Astăzi Universitatea Philipps din Marburg este reprezentată prin inovații deschizătoare de drumuri în domeniul medical. În anul 1889 Behring publica în Deutsche Medizinische Wochenschrift lucrarea Ueber das Zustandekommen der Diphterie-immunität und der Tetanus-Immunität bei Tieren (Despre apariția imunității împotriva difteriei și a tetanosului la animale), lucrare recunoscută ca originală și deschizătoare de drumuri în cercetare și în producția de medicamente. În 1895 postul de profesor de igienă la Universitatea din Marburg este ocupat de Emil von Behring. În anul 1901 profesorul Emil von Behring primește premiul Nobel pentru medicină, în semn de recunoaștere și apreciere a lucrărilor lui de cercetare și a realizării primului ser antidifteric „care deschide medicinei noi drumuri de cercetare, iar medicilor le oferă arme victorioase de lupta împotriva bolilor și a morții“Read more…
Placa cea nouă de la Cimitirul Eroilor din Satu Mare reflectă un secol de istorie
Cu prilejul Zilei Eroilor, la Cimitirul Eroilor din Satu Mare a fost amplasată o placă pe care sunt înscrise denumirile acestui aşezământ de odihnă veşnică, în toate limbile ţărilor de provenienţă ale militarilor înhumați aici. Fiind cunoscător al istoriei acestui cimitir, am contribuit la traducerea denumirii cimitirului, în toate limbile care apar pe această placă. Cimitirul Eroilor din Satu Mare s-a înființat în timpul Primului Război Mondial, la marginea orașului, lângă lagărul de prizonieri și spitalul militar instalat în barăci provizorii. Spitalul militar primea răniții transferați ai țărilor beligerante din apropiere, dar uneori și din depărtare. Aici primeau îngrijire medicală și răniții prizonieri de război. Printre militarii decedați și înhumați în cimitir îi găsim pe cei din armata austro-ungară (austrieci, maghiari, români, cehi, slovaci, polonezi, croați, sloveni, ruteni, bosniaci, evrei, italieni din Tirol), armata imperială germană (germani, polonezi, evrei), armata țaristă (ruși, ucraineni, kazahi, turkmeni, azeri, evrei), armata sârbă, armata română. Read more…
Orăștie
O mare parte a copilăriei mi-am petrecut-o la bunici, la Orăștie. Părinții erau plecați în străinătate, ca să se refacă după persecuția nazistă și apoi dictatura comunistă. Din cauza împrejurărilor și-au pierdut copilăria și se pare că niciodată nu s-au maturizat cu adevărat. Părinții mei au fost multă vreme plecați, iar între timp eu eram pe cale să devin o haimana, un hoț și un mincinos. Școala, adică școala românească de atunci, din timpul dictaturii, și-a pierdut complet sensul – pe care, la drept vorbind nu-l avea nici înaintea evadării părinților mei, dar cel puțin îmi stabilea rutina zilnică și mai ales îmi dădea posibilitatea ca în viitor să pot deveni medic, la fel ca tatăl și bunicul meu. – Lasă, te rog, perele, nu le culege, încă nu sunt coapte. – Nu, bunico, nu fac nimic!Read more…
A ruginit frunza din vii… Oare?!
O fi vârsta, bat-o vina? O fi pandemia care a hotărât să rămână aici pentru că se pare că se simte bine în mediul uman? O fi liniștea din jur, oarecum neașteptată pentru acest anotimp propice conflagrațiilor armate mici și mari? Cert e faptul că anul acesta remarc schimbările din jur într-un mod cu totul surprinzător pentru mine, eu, un individ pragmatic, lipsit de orice urmă de romantism, și care în lunga lui viață a scris doar un singur poem, care cuprinde un singur vers: ”Lună, lună, ești nebună”!! Aici, prin împrejurimile în care-mi duc existența de aproape 40 ani, adică în sudul care odinioară era deșert și acum e mai mult verde decât galben, toamna vine pe-ndelete, nicidecum nu se grăbește să-și pună amprenta pe tot ce e viu. Scăderea temperaturii e treptată, aproape imperceptibilă în cursul zilei, pentru că ce deosebire e între 35 grade și 32 grade la prânz? Ba mai mult, când ești în mașină, căldura provocată de puternicele raze de soare e la fel în august ca și în octombrie și singura soluție e să pui în funcțiune aerul condiționat aproape simultan cu pornirea motorului. Octombrie ca octombrie, dar pe la noi, noiembrie e o lună capricioasă. Ar vrea să fie ”umedă” dar nu prea reușește. Ar vrea să fie rece, dar soarele îi stă în cale și-i uzurpă intențiile.Read more…



















