După Frederick Forsyth, John le Carre, Graham Greene şi alţi reputaţi autori, care au scris mii de pagini despre acest subiect este dificil  să  publici ceva despre  Philby. Am considerat însă că cititorii publicaţiei Baabel merită câteva rânduri despre  subiectulRead more…

Următoarele câteva zile le-am petrecut ca oricare turist, descoperind un oraș nou, într-o țară în tranziție, care știa de unde vine, dar încă nu știa ce îi va aduce viitorul. Bineînțeles că am fost la concerte de orgă, la teatrul de marionete, ne-am plimbat ore întregi prin străduțele înguste, oprindu-ne pentru o gustare, sau pentru a vizita un muzeu. Cred că sunt puțini cei care nu au auzit de vestitul cimitir evreiesc din Praga, unul din cele mai vechi în Europa și poate cel mai renumit. Înființat în secolul XV, în locul unui cimitir și mai vechi, distrus de către un suveran antisemit, în mijlocul vechiului cartier evreiesc, este situat lângă un alt monument istoric, sinagoga Altneuschul (Sinagoga Veche Nouă). După cum îi indică numele, a fost și ea construită cu secole în urmă, în 1270, pe ruinele unei sinagogi și mai vechi. (Pentru cei care nu cunosc Praga, ambele monumente istorice se găsesc pe internet, cu lux de amănunte.) Chiar în a doua zi am plecat pe jos și după vreo o jumătate de oră am ajuns la ghișeul unde se vindeau bilete pentru vizitarea cimitirului, a sinagogii și al altor câtorva puncte de interes din apropiere. Eram emoționați, în curând urma să vedem mormântul și piatra funerară a celui care a fost poate cel mai renumit rabin în întreaga țară, Judah Loew ben Bezalel, care a trăit în secolul XVI și este înmormântat acolo alături de soția lui. O legendă spune că rabinul Loew a construit din lut un uriaș pe care l-a numit Golem, care avea misiunea de a-i proteja pe evreii persecutați de-a lungul secolelor. Adevărat sau nu, este o legendă pe care evreii cehi o povestesc cu mândrie! Read more…

Pentru că au trecut sărbătorile (Paștele tuturor riturilor creștine, Pesahul, curând se termină și Ramadanul), reluăm analiza Afacerii Palatului Bánffy. S-au mai enervat câte unii pe ici, colea, neînțelegând fundamentul problemei: nimeni – cu excepția așa-zișilor moștenitori ai unui anume Nicolae Roșca – nu-și dorește pentru sine acest edificiu, care de mai bine de 75 ani a devenit proprietatea statului român (într-un context istoric bine cunoscut deja), iar de 55 ani este sediul Muzeului de Artă din Cluj (Da, da! Cel dăruit cu stele Michelin de vreo patru ani încoace, stabiliment ce adăpostește peste 15.000 opere de artă, în care s-a investit doar în ultimii trei ani parcă peste un milion și jumătate de euro pentru restaurarea fațadelor etc). Așadar, vorbim de un edificiu aflat în folosul comunității, vizitat anual de peste 120.000 iubitori de artă sau evenimente culturale (până și în anul cumplit al pandemiei Covid 19 i-au trecut porțile peste 70.000 vizitatori), nu despre o clădire în care eu aș avea „interese personale” (chiar dacă mi s-a sugerat – poate din această cauză – că nu-i prea bine ce fac pentru șansa de a mi se prelungi mandatul de manager, ceea ce chiar mă doare în cot). Dar, ca istoric, nu pot abjura de la imperativul rankeian „wie es eigentlich gewesen ist”/„adevărul așa cum a fost” sau – ca să invoc pe Aristotel, via Ammonius Saccas – „prieten mi-e Platon, dar mai prieten adevărul”.Read more…