Un om în vârstă, îmbrăcat în haine ponosite dar curate, trecea în fiecare zi prin fața casei de pe strada Rákóczi, unde locuiau Péter și Betty. Se întorcea acasă cu un mers nesigur, ducând în mâinile tremurânde un sufertaș cu mâncare. Locuia undeva pe la capătul străzii. Întotdeauna apărea pe la amiază, când Péter și Betty erau deja întorși de la școală. Bătrânul era un descendent al renumitei familii nobiliare Bánffy. – Unde ai fost? – îl întrebau copiii. Ce ai în sufertaș? Ne dai și nouă din mâncarea ta? Adesea îl fugăreau ca să-l sperie. Săracul om se străduia să-și grăbească pașii, vărsând supa subţire din sufertaş. Se uita încruntat la copii și mormăia cuvinte pe care ei nu le înțelegeau. La aceste scene erau prezenți și alți copii din casele vecine. Unul dintre ei, Zoltán, striga după el de fiecare dată: “Baron sărac, arată-ne bogățiile tale!”Read more…
Exista ”pe vremea lui Ceaușescu”, căci așa s-a încetățenit să numim acum ”epoca de aur” mult trâmbițată când el trăia, (sub)cultura bancurilor. Sunt convinsă că înțelegeți la ce mă refer. Era modalitatea noastră de a rezista unui timp și unei situații chinuitoare, schiloditoare. Era capacitatea noastră de a ne folosi de umor pentru a critica orânduirea și a ne spune oful, răcorindu-ne măcar puțin, prin râs. Asta a fost o practică în România timp de zeci de ani. Un banc spunea atunci că Bulă ar fi fost întrebat la organizația de bază de ce nu a participat la ultima ședință de partid. La care Bulă a răspuns în stilul lui ”Dacă știam că e ultima, veneam!” N-o să mă credeți, dar eu am fost chiar la ultima ședință de partid. Când a avut loc Revoluția din 1989, aveam 28 de ani și lucram deja de câtva timp într-o întreprindere din Oradea care construia de zor socialismul. Se lucra pentru export fiindcă ”mult iubitul conducător” avea ambiția să plătească toate datoriile țării. Încă de pe la 15 sau 16 ani, când eram liceană, mi-am dat seama că trăiam într-o minciună de proporții gigantice. Discuțiile cu colegii mei, plus realitățile concrete m-au lămurit. Nu era chiar așa greu. În familie nu se discuta despre politică sau situație din țară și din lume. Mult mai târziu am înțeles că asta se întâmpla din nevoia de a fi protejată și de a ne simți cu toții într-o siguranță iluzorie. Ca studentă am trăit aceleași situații și sentimente de dedublare, când credeam un lucru dar afirmam un altul, cel care asigura acceptarea siguranței fiecărei zile. Vinovăția de a fi tăcut, de a nu fi făcut nimic, m-a urmărit mulți ani după Revoluție, mai ales după ce au fost dezvăluite ororile bine ascunse, făptuite în numele ideilor comunismului și a punerii lor în practică.Read more…
Dacă încercăm să comparăm viziunea din urmă cu peste 100 de ani a lui Theodor Herzl, părintele sionismului, despre viitorul stat evreu cu cea de astăzi, imaginea creată de el nu are aproape nimic comun cu sionismul actualului guvern israelian care urmează să fie votat de parlament. În ambele sale lucrări – Statul evreu și Țară veche-nouă – Herzl descria o țară laică, modernă, cu o serie de inovații, cu posibilitatea ridicării nivelului de cunoștințe practice al populației evreiești care urma să se stabilească în Israel. Herzl nu a respins rolul religiei, dar l-a plasat între granițe bine definite. El își imagina orașele mari din Israel ca un fel de Vienă, cu cafenele și restaurante, teatre și parcuri, unde oamenii să se adune și să discute, să dezbată idei, așa cum se întâmpla la Viena contemporană lui. (Herzl nu a prevăzut însă relațiile problematice dintre evrei și populația arabă, relații pe care el nu le vedea conflictuale.)Ceea ce ne oferă actualul guvern israelian, format după negocieri îndelungate de Benjamin Netanyahu – care și-a văzut împlinit visul de a reveni la putere, pentru care a făcut o serie de concesii, multe contravenind principiilor democrației israeliene – este o coaliție de partide în care Likud, simbolul unei formațiuni de centru-dreapta, devine membrul cel mai de stânga al cabinetului, fiind flancat de partide ortodoxe, ultra ortodoxe și extremiste, chiar dacă au în titulatura lor sintagma ”sionist”. Read more…
În ultimele zile, în Israel asistăm la o atmosferă încărcată. Nu toți cetățenii sunt dispuși să accepte noul guvern. Uneori în mod justificat, alteori nu. Dar nu are importanță, fiecare cu părerea lui. Unii au afirmat că ar fi un guvern ultra religios, din cauza acordurilor de coaliție cu partidele religioase și ultra religioase, dar Primul Ministru, domnul Benjamin Netanyahu, e un liberal. Alții au spus că ar fi un guvern care va discrimina comunitatea homosexualilor și a lesbienelor, dar președintele Knessetului este domnul Ohana, un homosexual. Alții au afirmat că ar fi un guvern bazat pe Mafia, deoarece fostul ministru de Interne și al Sănătății, domnul Aryeh Deri, a fost acuzat de o fraudă fiscală, dar el a fost demis din funcție de către primul ministru, în urma deciziei Tribunalului Suprem. Mulți oameni se tem de reforma sistemului judiciar propusă de ministrul Justiției, domnul Yariv Levin. Au avut loc demonstrații din acest motiv, unii afirmând că alegerea judecătorilor de către deputați și nu de către alți judecători ar însemna sfârșitul democrației israeliene. Partea adversă a răspuns că dimpotrivă. Dispute au avut loc și în privința conținutului funcției consilierului juridic al guvernului, dacă el (sau ea) trebuie să fie numai un consultant, așa cum este definită această funcție, un funcționar superior care să fie consultat de cei aleși de cetățeni pentru a conduce statul, sau să fie cel (sau cea) care să ia decizii juridice și politice în locul lor. Discuțiile au degenerat în conflicte între deputații membri ai coaliției guvernamentale și cei din opoziție, asupra caracterului democrației – și, din păcate, au atras și strada. Unii oameni afirmă că democrația este regimul majorității, iar actualul guvern are o majoritate parlamentară, fiind ales de majoritatea alegătorilor. Pe de altă parte, membrii opoziției politice afirmă că democrația nu ar fi numai regimul majorității parlamentare și – din nenorocire – s-au auzit și câteva voci care îndemnau la răscoală sau chiar la război civil. Read more…
Dacă verbul a fura este definit (în DEX) ca „A-și însuși pe ascuns sau cu forța un lucru care aparține altcuiva; a lua ceva fără niciun drept de la cineva, păgubindu-l”, atunci e posibil să furi timpul cuiva ( considerând că timpul este „ceva” ce poate aparţine sau e un drept al „cuiva”). Totuşi, acţiunea de a fura timpul cuiva nu mai poate fi considerată furt, din moment ce (în acelaşi DEX) furtul este definit ca „Infracțiune care constă în însușirea pe nedrept a unui lucru mobil din posesiunea sau deținerea unei persoane, fără consimțământul acesteia”. Articolul 228 al Codului Penal stipulează că: Luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. Ciesc şi definiţia timpului în acelaşi dicţionar:”Mediu omogen și nedefinit, analog spațiului, în care ne apare succesiunea ireversibilă a fenomenelor”, Şi apoi constat (dezamăgită) că timpul nu poate fi echivalat cu „un bun mobil” deşi este un bun (poate cel mai valoros bun pe care-l posedăm) şi e cât se poate de mobil (din moment ce trece…implacabil). Dar probabil pentru că e „omogen şi nedefinit” chiar dacă poate fi măsurat (cu o precizie din ce în ce mai mare) nu poate fi delimitat. Adică nu se poate determina cu precizie timpul care aparţine unei anumite persoane, chiar dacă adesea spunem că „i se scurge timpul” sau „îi ticăie ceasul biologic”.Read more…
În urmă cu câteva zile președintele Joe Biden a anunțat că va candida pentru un nou mandat, urmând exemplul oponentului său, Donald Trump care, la rândul său, își anunțase mai devreme intențiile. Speculațiile sunt că va fi din nou o competiție Biden-Trump, mai ales că deocamdată nu se conturează în nicio tabără un alt candidat credibil. Dar, afirmă analiștii, lucrurile se pot schimba, la alegerile prezidențiale americane s-a întâmplat să mai câștige un outsider care a apărut brusc ”din spuma mării”, expresie plastică, dragă unei prietene de-ale mele. Cum este privit Biden și ce șanse are? Președintele democrat a câștigat alegerile în condițiile unei scindări profunde a societății americane, a apariției unor fenomene care subminau însăși noțiunea de democrație, otrăvind o parte a opiniei publice. În acest context, cuvântul de ordine al lui Biden a fost restabilirea democrației afectate și încercarea de unificare a societății. ”Ne aflăm într-o bătălie pentru sufletul Americii” a spus el la lansarea candidaturii. Care este bilanțul celor patru ani ai mandatului Biden? El a reușit, mai ales în primii doi ani de mandat, când dispunea de majoritate atât în Camera Reprezentanților, cât și în Senat, să treacă prin vot programe pentru combaterea Covid19, un program de un trilion de dolari de construcții de șosele, drumuri, aeroporturi și alte elemente de infrastructură, investiții majore în combaterea schimbărilor climatice, reducerea prețurilor unor medicamente pentru pensionari, modernizarea industriei de semiconductori.Read more…
Scriu aceste rânduri în ziua aniversării a 51 ani de existență a mea ca cetățean israelian. Emigrarea noastră a avut loc în ”celebra” seară Okamoto, în care trei teroriști ai așa-zisei Armate Roșii Japoneze au ucis 27 israelieni și străini pe aeroportul din Lod (azi Ben Gurion). Noi plecaserăm spre centrul de absorbție din Karmiel (nordul țării) cu 15 minute înainte de începerea măcelului, despre care am aflat pe drum de la șoferul de taxi care, jumătate vorbind și jumătate mimând, ne-a povestit ce auzise la radioul mașinii că se întâmplă acolo unde noi fuseserăm doar cu o oră înainte. Am schimbat priviri îngrijorate cu soția mea și ne-am spus că am intrat într-o poveste din care nimeni nu știe cum se poate ieși. A doua zi de dimineață, după prima noapte petrecută pe pământul Țării Sfinte, ne-am trezit într-un cumplit zgomot de avioane care zburau chiar deasupra capetelor noastre. Pentru noi era clar: suntem în război! Ne-am zis: acesta e răspunsul Israelului la atacul de aseară. Totul părea logic, iar explicațiile funcționarului centrului de absorbție, că așa trec avioanele ”la noi”, adică nu era nimic neobișnuit, nu m-au abătut de la ideea că ne începem viața cea nouă cu o conflagrație militară de amploare.Read more…
Hélène Berr s-a născut în 27 martie 1921 la Paris. Tatăl, Raymond Berr, inginer, a contribuit la dezvoltarea industriei chimice interbelice. Mama, Antoinette Rodrigues-Ely, era dintr-o familie de marani, originară din Lisabona. Evrei asimilați, ambii erau de mai multe generații în Franța, făceau parte din elita societății franceze și se considerau cetățeni francezi, indiferent de apartenența lor religioasă. A urmat un liceu privat, studiind latină, limbi moderne și filosofie. În 1940-41 și-a luat licența la Sorbonne, la limba și literatura engleză, cu nota maximă. În 1942 a primit Diploma de Studii Superioare pentru teza Shakespeare’s Interpretation of Roman History. Dar teza doctorat, Keats’s Hellenism, prezentată în octombrie 1942, nu i-a fost admisă din pricina legilor antisemite ale guvernului Vichy. Din 1941 Hélène a participat la UGIF și la „Temporary Mutual Aid”, împreună cu sora ei mai mare, Denise. UGIF (Union générale des israélites de France) era o organizație legală, înființată de politicianul antisemit Xavier Vallant sub regimul Vichy, în noiembrie 1941, la cererea Germaniei. În cadrul organizației, reprezentanți ai evreimii franceze se ocupau de asistența, bunăstarea și reintegrarea socială a evreilor, mai cu seamă a copiilor. Dar adevăratul scop era de a-i descoperi pe evreii din Franța și de a-i izola de restul populației. Organizațiile care se ocupau de orfelinate au devenit capcane pentru evrei. Li se promisese că Gestapoul nu se va atinge de ei, ceea s-a dovedit o minciună. Atât angajații, cât și copiii au fost până la urmă deportați.Read more…
De ce mi s-a dat numele Mirjam? Încă din copilărie mama mi-a povestit cum se dau numele la evrei. De obicei numele se dau în amintirea unor morți dragi. Bineînțeles că se pot da și alte nume, dar nu din întâmplare cele trei verișoare și cu mine au primit numele de Mirjam. Era numele bunicii mele de la Botoșani, (cu toate că, de fapt, în actul ei de naștere era trecut Maria). Ea a murit foarte tânără, când mama mea avea doar 11 ani, lăsând patru copii orfani. Când aceștia au avut la rândul lor copii, tuspatru au dat numele mamei lor, Mirjam, primei lor fetițe. Cea dintâi Mirjam, numită în familie Mirjam cea mare, era fiica surorii mai mari a mamei mele. Era cu aproape doi ani mai mare ca mine. Povestea vieții ei e interesantă: Inițial locuia cu părinții la Siret, dar după accidentul de mașină soldat cu moartea tatălui ei, familia s-a mutat la Botoșani. Era o fetiță foarte deșteaptă și descurcăreață și a urmat liceul. De câteva ori și-a petrecut vara la noi, la Câmpulung, și ne-am împrietenit.Read more…
A scrie un articol în condițiile actuale mi se pare o îndrăzneală, mai ales când nu știi ce se întâmplă în lume, decât ceea ce afli din presă. De aceea mă limitez să aduc la cunoștința cititorilor un articol recent (13-X-2023) din Observatorul Cultural, nr. 1179, scris de Iulia Popovici, cu titlul „Sidi Tal și atentatul de la Timișoara”. Prof. Andrei Hoișie a fost cel care mi-a atras atenția asupra lui. Deși în articol se vorbește despre anul 1938, evenimentele actuale și reaprinderea antisemitismului în lume după 7 octombrie 2023 dovedesc că și după Holocaust se mai pot întâmpla oriunde, și mai ales în Israel, groaznice manifestări de ură contra evreilor. La începutul lunii noiembrie 1938, legionarii Gărzii de Fier au pornit un val de atacuri teroriste, folosind dinamită și grenade pentru a arunca în aer sinagogi, case, fabrici și chiar teatre evreiești. În 2 noiembrie a fost pusă o bombă la cantina studenților evrei din Cluj, în 16 la sinagoga din Reșița și în 26 la teatrul din Timișoara. Teatrul găzduia o trupă de artiști evrei în frunte cu renumita artistă Sidi Tal. Read more…
La cumpăna dintre ani permiteți-mi câteva observații simple, nu chiar retorice, poate de judecată elementară, o încercare de a sensibiliza sufletele mai împietrite. a. În Gaza asaltată și rasă parțial de trupele israeliene se termină mereu hrana, combustibilul, medicamentele. În mod paradoxal încă nu s-a terminat stocul de rachete cu care Hamas-ul mai atacă încă centrul Israelului, ba chiar regiunea Ierusalimului. b. Dacă Hamas ar dispune de forța militară a Israelului și ar asalta centrul Statului Evreu, nu avem nevoie de multă imaginație pentru a ne închipui ce mega-pogrom unic în istorie ar înscrie în cartea sa de onoare…c. Toți idioții progresiști, utili și inutili, din metropolele occidentale și campusurile universitare americane se alătură cu „entuziasm revoluționar” manifestanților palestinieni și arabi, scandând From the river to the sea, Palestine will be free! Ei nu știu că această „sublimă metaforă geografică” echivalează în termeni reali cu lichidarea fizică a prezenței evreiești între râul Iordan și Marea Mediterană, practic cu suprimarea prin forță a existenței Statului Israel. Read more…
Banul stă la baza majorității fenomenelor sociale care au guvernat umanitatea de-a lungul istoriei. Deși se spune că banii nu aduc fericirea, eu cred că totuși banii ne aduc bunăstare, ne permit să ne educăm copiii și ne pot aduce momente de fericire când cumpărăm cadouri celor dragi. Cu bani poți cumpăra aproape orice și aproape pe oricine. Plutocrații îi controlează pe politicieni prin bani. În 1868, țarul Rusiei, Alexandru al II-lea a vândut Alaska Statelor Unite pentru numai 7,2 milioane de dolari! Istoria banului este complicată, în unele cazuri banii chiar au dispărut pentru perioade lungi ca apoi să reapară. Majoritatea informațiilor din articol le-am citit în cartea atașată. Anumite mărfuri au servit ca “bani”. Ele erau foarte căutate și aveau o valoare mare cu care se putea cumpăra orice: case, servicii, alte mărfuri sau chiar sclavi – care la rândul lor puteau servi ca plată. Cuvântul latin salarius vine de la sal (sare), pentru că soldații romani primeau ca salariu sare sau „bani pentru sare”. La azteci, cele mai apreciate erau boabele de cacao și prețurile se stabileau în boabe de cacao. Read more…
Spectacolul zgomotos și mediatizat al protestelor anti-israeliene din țările occidentale, în care Israelul este confruntat cu acuzații în mare parte nefondate, din păcate nu mai e o surpriză pentru nimeni. În Sudul global, aceasta este o tactică obișnuită de diversiune de la problemele interne. Dar și mai îngrijorătoare este contaminarea culturii occidentale de către simpatizanții unor grupuri teroriste precum Hamas și Hezbollah. Scopul lor nu este compasiunea autentică pentru suferința palestinienilor, ci subminarea valorilor occidentale și împiedicarea Israelului de a se apăra de inamicii barbari care nu fac niciun secret din intențiile lor de genocid. Aceste proteste, adesea întâlnite în campusurile universitare, au tendințe antisemite și încearcă să forțeze Israelul să înceteze acțiunile militare în Gaza. Ele sunt formate dintr-o coaliție disparată, care include elemente antidemocratice și chiar fascistoide, unite doar prin fervoarea lor antiisraeliană. Un alt aspect care explică frecvența și intensitatea protestelor anti-israeliene este cel pur cantitativ. Masa totală a locuitorilor musulmani din lumea occidentală o depășește pe departe pe cea a locuitorilor pro-israelieni. Această asimetrie se manifestă în mod firesc prin demonstrații numeroase și vehemente. Prin urmare, nu este de mirare că în toate marile orașe și campusuri universitare occidentale nu lipsesc forțele capabile să recruteze suficienți simpatizanți pentru acțiuni senzaționale. Aceștia nu înțeleg decât parțial cauzele și complexitatea evenimentelor și sunt empatici mai ales față de suferința populației civile. Încercarea de a analiza aceste grupuri conduce la o listă subiectivă, în ordinea descrescătoare a implicării lor în conflictul central dintre Israel și Hamas:Read more…
De curând (în 13 iunie 2024) a plecat din această lume, la vârsta de 95 de ani, Dora Şitnovitzer – o prietenă dragă, cititoare fidelă a revistei Baabel. Era singura care primea revistă în format tipărit, întrucât nu avea computer. Medicul îi recomandase să se ferească de ecranul luminos, nociv pentru ochii ei slabi. Dora nu era doar o cititoare fidelă, ci şi o distribuitoare voluntară a revistei Baabel către un public pentru care accesul online era prea dificil. Prietenia Dorei a fost un dar postum al mamei mele. Mama o cunoscuse în anii 1945-46, când amândouă locuiau în căminul de pe strada Paris (Papp utca) din Cluj, unde erau găzduiţi tinerii supravieţuitori orfani reveniţi din deportare, care nu mai aveau nici casă, nici bunuri, nici rude la care să locuiască. Read more…
Precum am văzut în seria intitulată „Biblia dezvăluită”, ideea de monoteism a apărut odată cu reformele regelui Ezechia pe la 700 î.e.n., a prins putere odată cu apariția Deuteronomului, pe vremea regelui Iosia pe la 620 î.e.n., iar Biblia Ebraică a fost definitivată de Ezra Scribul în 458 î.e.n. (Ideea nu a fost chiar originală. Și faraonul Akhenaton a încercat să introducă monoteismul în Egipt – dar asta fost cu multe secole mai devreme, pe la 1350 î.e.n. Ideea nu a prins rădăcini și a fost respinsă după moartea lui.) Și totuși în templul lui YHW din Elefantina se mai practica politeismul chiar și după definitivarea Bibliei. Oare există vreo explicație? Am căutat răspunsul în cercetările arheologului Yonatan Adler, conferențiar la Universitatea din Ariel și membru în Consiliul național pentru arheologie din Israel. Știu, și concluziile lui sunt controversate, dar mie mi se par mai convingătoare ca multe altele. Raționamentul său este următorul: Bineînțeles că arheologia nu poate arăta cum gândeau oamenii într-o anumită perioadă istorică, ea aduce doar informații despre viața lor de zi cu zi prin intermediul obiectelor pe care le-au lăsat în urmă. Dar în momentul în care legile biblice sunt aplicate pe scară largă, nu se poate să nu rămână obiecte care să ateste acest lucru. Plecăm de la premisa că în perioada romană, în primul secol al erei noastre, iudaismul era deja foarte apropiat de cel modern: se respecta ziua de odihnă (șabat), se țineau sărbătorile și zilele de post, se respectau regulile purității rituale și ale preparării hranei etc. Știm acest lucru chiar din Noul Testament, dar și din operele unor scriitori contemporani ca Josephus Flavius, Philon din Alexandria etc.Read more…
Mulți dintre noi sunt convinși că viroza este o simplă răceală și de aceea nu se vaccinează. Mulți, în speciali tinerii, nu au auzit de pandemia de gripă din 1918-1920, cauzată de virusul gripei A, subtipul H1N1, care a invadat tot globul, a afectat o treime din populația lumii (în jur de 500 de milioane de oameni) provocând circa 50 de milioane de morți. (Datele furnizate în acei ani nu sunt exacte.) După dezastruoasa pandemie COVID-19 (2019-2023), am crezut că vom avea puțină tihnă de bolile virale grave, dar anul acesta virusurile gripale au devenit din nou periculoase. La ora actuală s-au depistat multe cazuri de gripă A și B. Spitalele din Israel sunt supraaglomerate, pline de bolnavi care suferă de gripă gravă. De exemplu, acum câteva zile, zece ambulanțe au fost nevoite să aștepte ore în șir ca să se elibereze paturi în secția de urgențe a spitalului Kaplan din Rehovot, de care aparținem și noi. Epidemiologii au raportat la radio Israel Kan (B) că din decembrie 2024 până la mijlocul lui ianuarie 2025 au decedat de gripă 20 de persoane; printre ei se află și patru copii care erau perfect sănătoși înainte de a se îmbolnăvi de gripă.Read more…
În holul spitalului Soroka un pianist de culoare interpreta la un pian alb Sonata Lunii de Beethoven, în mijlocul unui du-te-vino, în toiului războiului cu Hamasul. Aparținători ai bolnavilor, soldați, personal medical, religioși care se rugau, voluntari care îți ofereau prăjituri, cafea și mai știu eu ce, toți se opreau pentru un moment să asculte această piesă de pian diafană și inimitabilă în frumusețea ei. Pentru un moment, muzica era mai importantă decât războiul și urletul avioanelor. L-am mai auzit și cu alte ocazii, în perioade mai liniștite ale războiului, interpretând Liszt sau Chopin. Într-una din zile m-am oprit să privesc cum își mișca degetele pe claviatură. Nu e un amator, mi-am spus. Nu mi-am terminat bine gândul, când am auzit că mi se adresează: – Dumneata cânți la pian? Mă studiezi ca cineva care cunoaște pianul.Read more…
Ştiam din sursele documentare că Klara s-a stins din viaţă în 2002, dar speram să aflu mai multe despre viaţa ei de după război, de la rudele din Košice, în primul rând de la fiul ei Ivan, profesor la Gimnaziul Šrobarova. Am trimis un e-mail pe adresa acestei şcoli bine-cunoscute, expunând subiectul investigaţiilor mele şi exprimându-mi speranţa să pot lua legătura profesorul Ivan Bárkányi. Răspunsul a sosit la începutul lunii februarie 2025. ntr-un e-mail semnat de magister Emília Šolcová de la Gimnaziul Šrobarova, care s-a interesat despre prof. Ivan Bárkányi, de la fosta directoare a şcolii, am fost înştiinţată că, din nefericire, acesta a decedat în 2020, dar mi-au promis că vor încerca să ia legătura cu familia defunctului profesor şi să-i transmită rugămintea de a mă contacta. Era o veste la care nu mă aşteptasem. Îmi pusesem multe speranţe într-o discuţie cu fiul Klarei… Dar n-a mai fost posibilă. Peste o zi sau două am fost sunată la telefon de pe un număr cu prefix de Slovacia. Aici Mark Bárkányi, fiul profesorului Ivan Bárkányi, am fost rugat să vă telefonez – mi-a spus interlocutorul în limba engleză, iar eu, foarte emoţionată, nu ştiam cum să rezum în câteva cuvinte motivele pentru care-l căutam, aşa că l-am rugat să-mi trimită (pe WhatsApp) adresa lui de e-mail ca să-i pot relata pe larg legătura bunicii sale, Klara Bárkányiová (n. Szűcs), cu Clujul, precum şi amănuntele pe care le aflasem deja din investigaţiile anterioare. Mark a dat dovadă de mult interes şi empatie pentru subiectul cercetării mele. Mi-a trimis un fragment din volumul Spomienky Zaviate Časom (Amintiri estompate de timp) publicat de profesorul Ivan Bárkányi, în anul 2020, în care autorul evocă figura mamei sale Klara Bárkányiová Reisz Szűcs. Am primit de la Mark şi câteva fotografii din diferitele perioade ale vieţii Klarei, precum şi ale unor tablouri create după război. Sunt imagini esenţiale pentru ca evocarea ei să fie cât mai credibilă. În continuare îi dau cuvântul lui Mark – cel mai în măsură să ne prezinte tabloul vieţii Klarei în anii de după război.Read more…
Dan, un om mărunt cu barbă, fotograful ziarului Maariv și al revistei locale din Beer Șeva, era prezent la toate demonstrațiile de solidaritate cu ostaticii. Născut la Arad, România, a venit cu părinți la Beer Șeva prin anii cinzeci, când avea șapte ani. Ne cunoșteam de pe vremea când eram rezident și făceam gărzi la Unitatea Mobilă de Terapie Intensivă. De fiecare dată când era vreun accident de mașină sau un act de violență, ajungea primul la fața locului și adesea era primul care ne dădea detalii cu privire la cele întâmplate.
– De unde știți voi, fotografii de presă, despre aceste evenimente înaintea tuturor?
– Secret profesional, îmi răspundea zâmbind.
– Ce îți place cel mai mult să prinzi în obiectiv? – l-am întrebat.
– Oameni în diverse ipostaze: spectacole, nunți, evenimente deosebite, demonstrații. Îmi place să redau trăirile care se reflectă nu doar pe fețe, ci și pe pozițiile oamenilor. O privire, o mână ridicată în nenumărate variante, un zâmbet, o lacrimă, toate acestea reflectă adevăratele sentimente ale semenilor noștri.Read more…
Această plăcintă este una dintre prăjiturile favorite ale doctorului Falic de la Policlinica comunității București și vă rog să–l întrebați dacă îi place. Îl servesc pe doctoral Falic cu această plăcintă, ori de câte ori îmi este anunțată vizita dumnealuiRead more…
Site-ul baabel.ro foloseste cookies pentru a oferi un maxim de performanta experientei tale aici. Cookie-urile sunt pentru autentificare, statistici trafic Pentru a continua te rugam sa dai click pe ACCEPT, in caz negativ pe REFUZ
