Incredibil: Adriana Bera nu mai este cu noi, a plecat surprinzător de repede și mult prea timpuriu pentru acceptul vremurilor noastre. Din copilărie a promis o ascensiune semnificativă în carieră. În liceu a cântat cu orchestra școlii: în clasa a IX-a Concertul în Re Major de Haydn, într-a X-a Beethoven I, și într-a XI-a Prokofiev I. A absolvit Academia din București, a predat un timp la Iași și apoi a revenit la Cluj, urcând toate treptele ierarhice academice, de la profesor universitar până la prorector. De-a lungul anilor a cântat ca solistă cu diferite orchestre din România, a susținut recitaluri, cursuri de măiestrie în țară și străinătate, a fost foarte activă în organizarea și patronarea festivalului „Mozarteum ” la Cluj-Napoca – un palmares cu adevărat prodigios. Adriana nu mai este cu noi. Eu o chemam Duți, așa cum o chemau cei din familie și cei foarte apropiați. Câteva zile am fost complet paralizată, incapabilă de a reacționa, fără un cuvânt de rămas bun pe Facebook, așa cum am remarcat cu zecile din partea celor foarte mulți care au apreciat-o și au admirat-o. Nu am fost capabilă pentru că în primul rând trebuia cumva să-mi înțeleg sentimentele, greutatea despărțirii, dar mai ales adâncimea neputinței, a imprevizibilului și a deșertăciunii.Read more…

Aveam 12 ani și eram în vacanța de vară. Într-o dimineață, pe la ora 11, în casa noastră au năvălit câțiva milițieni conduși de căpitanul Munteanu. Au răscolit totul și au confiscat pieile pentru pantofi și uneltele de cizmărie ale tatălui meu. Am alergat la tata, la cooperativa Unirea, dar el era deja arestat și reținut la miliție. Mama m-a trimis să-i duc de mâncare. La întoarcere, mama, care știa cât de corect și de onest era tata, ne-a explicat, mie și surorii mele, ce s-a întâmplat. Miliţienii presupuneau că tata furase piei de la cooperativă, au făcut percheziție și au confiscat totul. Dar foarte repede căpitanul Munteanu a găsit sursa tuturor pieilor de pantofi din casa noastră: una aparținea soției directorului școlii, a doua era a soției șefului de gară, a treia a soției directorului spitalului ș.a.m.d. În acei ani, sub regimul comunist, doamnele din elita orașului purtau pantofi de calitate, făcuți la comandă de un cizmar privat: tatăl meu.Read more…

Cei care treceau în ultimele decenii ale secolului trecut pe la cafeneaua clujeană pe care o numeam cu toții “La trei varice”, nu puteau să nu fie atrași de figura marcantă a unui bărbat înalt, cu ochelari cu ramă groasă, îmbrăcat elegant cu un balonzaid crem, cu mănuși glassés și uneori cu o pălărie mai deosebită– câteodată cu țigara în mână. Avea întotdeauna un zâmbet ironic pe buze. Era pianistul Ferdinand Weiss, pe care am avut onoarea de a-l cunoaşte din tinerețea mea. Nu voi uita întâlnirile pline de umor care m-au încântat de fiecare dată. Nu voi uita concertele în care întotdeauna acompania numaiinstrumentişti de elită.Read more…

În ianuarie 1945, Edi și Hary Neumann au fost eliberați de Armata Roșie din lagărul de concentrare de la Auschwitz. De la părinți nu aveau nicio veste, nu prea erau optimiști în ceea ce privește șansele lor de supraviețuire. Amândoi erau în vârstă…După un drum lung într-un vagon de marfă, a ajuns la Cluj. Ieșind din gara pe jumătate distrusă, s-a oprit pe Calea Regele Ferdinand, printre ruinele lăsate de bombardamentele aliaților. Unde să mă duc acum? – s-a întrebat. Să încerc să merg la casa noastră? A încercat… Era locuită de niște oameni necunoscuți, care nu l-au lăsat să intre, nici măcar ca să-și caute câteva lucruri personale, de care își amintea că rămăseseră acolo. Cel mai mult îl durea că nu ave nicio poză a părinților și a fratelui său. S-a așezat pe o bancă într-un parc, gândindu-se încotro s-o ia… După încercări nereușite de a găsi pe cineva viu din familie, și-a amintit de dădaca lui, tanti Maricica, și s-a trezit în fața locuinței ei. A fost primit cu multă căldură și timp de un an a locuit la ea. În toamna anului 1945 a început facultatea de medicină.
Read more…

Sunt prima femeie cu studii superioare din familia mea. Bunicile mele aveau amândouă cinci clase și școala de croitorie. Dar erau cititoare pasionate și cred că de la ele mi se trage dragostea pentru citit. Le plăceau romanele polițiste și cărțile de dragoste, iar mie îmi citeau mult și îmi spuneau povești. Aveau un scris frumos și îngrijit, literele lor aveau înflorituri și bucle complicate. Îmi repetau obsesiv că trebuie să învăț și-mi povesteau pline de regret că ele n-au putut să meargă mai departe de clasa a cincea, deși iubiseră mult școala amândouă. Lipsa banilor, războiul, frații mai mari, băieți, care au avut mereu prioritate. Apoi măritișul ca unică posibilitate, gospodăria, familia și copiii. Din fericire, au avut mariaje reușite, bunicii mei au fost amândoi oameni buni și destoinici. Victoria, Domnica. Doar niște nume pe care le vedeam în copilărie scrise în pomelnice la parastase și le auzeam citite pe nas de preotul ortodox. Abia în ultimii ani am început să mă interesez de ele, numele au căpătat contur, deși despre fiecare am doar câteva povești firave. Read more…