Citind interesantul articol al lui Lucian-Zeev Herșcovici „Iudaism în Israel” din revista Baabel (https://baabel.ro/2022/06/iudaism/) mi-am amintit că demult intenționam să scriu despre acest subiect, mai ales că nu sunt de acord cu concluziile lui. Câteva cuvinte despre terminologie. În ebraică Vechiul Testament este cunoscut sub mai multe denumiri. Numele tradițional Mikra (citire) este folosit atât în cercurile religioase, cât și în școli și universități. Numele de TaNaCh este o abreviere, un acronim al celor trei părți care îl compun: Tora (Legea), Neviim (Profeții) și Ktuvim (Scrierile). Acesta este numele folosit de obicei în cercurile laice. Începutul studierii acestei cărți coincide cu începutul educației evreiești. Citim despre aceasta în cartea 2Cronici cap. 17: 7, 9. În al treilea an al domniei lui [867 î.e.n., regele Iosafat] i-a chemat pe prinții săi[…] să se ducă să-i învețe pe oameni în orașele lui Iuda […] Ei au învățat pe oamenii în cetățile lui Iuda, având cu ei cartea Legii lui Dumnezeu. Au străbătut toate cetățile lui Iuda și au învățat pe oameni[…]. De atunci poporul evreu studiază fără încetare această carte. Modul de învățare și cel de predare s-au schimbat, chiar interpretarea textului nu mai e aceeași – dar studiul a rămas.Read more…
Clujul după o jumătate de secol
Aveam doar 24 de ani când mi-am părăsit orașul natal, Clujul copilăriei și al tinereții mele. Proaspeți absolvenți ai renumitei Facultăți de Medicină și Farmacie din Cluj, promoția 1972, am fost obligați să părăsim orașul pentru a face trei ani de stagiu în comuna Bătarci, la granița cu Ucraina, la vreo 50 de kilometri de Satu Mare. Eram deja căsătorit cu o colegă de facultate, Iuliana, și aveam un copilaș de două luni. Unele amintiri legate de anii trăiți la Bătarci au apărut deja în revista Baabel. Evadarea ocazională din acest “capăt al lumii” a fost posibilă mulțumită micului nostru Trabant, cu care reușeam să părăsim uneori dispensarul în care trăiam și lucram zi și noapte. Vizitele la Cluj (sau la Carei, unde locuiau părinții noștri), erau foarte rare și atât de scurte încât adesea abia aveam timp să ieșim în oraș, să ne plimbăm și să ne bucurăm de frumusețea lui arhitecturală, de parcuri și de grădina botanică, sau să ne delectăm cu o audiție muzicală în sala filarmonicii sau a minunatei opere-teatru național. Trebuia să ne întoarcem cât mai repede. Durerea despărțirii de cei care ne erau atât de dragi se împletea cu un sentiment de teamă care ne copleșea tot mai mult cu cât ne apropiam de locul nostru de exil. Oare ce surprize neplăcute ne vor întâmpina la intrarea în dispensar? A decedat vreun copil? A fost vreo naștere complicată? Era un coșmar care ne urmărea de fiecare dată când părăseam comuna. Singura posibilitate de a scăpa de acolo era obținerea permisului de emigrare în Israel. După aproape trei ani am reușit! Aveam 27 de ani și eram hotărâți să facem acest pas, conștienți că va trebui să ne despărțim de familiile noastre, că vom trăi departe de ei, că vom fi nevoiți să ne confruntăm cu o sumedenie de greutăți care ne vor întâmpina ca noi emigranți în Israel.Read more…
In Memoriam
Două supraviețuitoare ale Holocaustului, eliberate de Forțele Aliate din lagărele de exterminare Auschwitz-Birkenau, slăbite și extenuate după un an trăit în condiții inumane, porniseră pe așa-numitul drum al morții. Bestialitatea fasciștilor din lagăr n-a reușit să stingă licărirea de speranță în supraviețuire și întoarcere la casa părintească, de unde au fost luate cu forța când Germania fascistă încerca să găsească „soluția finală” pentru exterminarea evreilor din Ungaria. Elisabeta, o tânără de 21 de ani, mezina unei familii de evrei ortodocși cu 13 copii din comuna Baktalórántháza, din estul Ungariei, a supraviețuit împreună cu o soră a ei. Părinții și șapte frați și surori mai vârstnici au fost despărțiți de ele în primele ore de selecție, pe rampa de tren din lagăr, ultimul lor drum fiind spre camerele de gazare. Elisabeta nu știa nimic de soarta celorlalți frați și surori. După o peregrinare lungă și obositoare, au poposit pe o pajiște înflorită. În apropierea lor s-a așezat un tânăr. Era tot un supraviețuitor, unul din miile de evrei din convoaiele marşului morţii După câteva minute și-a luat inima în dinți, s-a apropiat și s-a prezentat: – Mă numesc Friedmann Zoltán, am scăpat cu viață după ani de muncă forțată într-un lagăr de concentrare din Bor, Iugoslavia. Am lucrat ca ajutor de mecanic de locomotivă pe trenurile care transportau cărbuni spre Germania.Read more…
Muzică, prietenie, iubire
Le-am întâlnit pe toate acestea într-un eveniment recent, desfășurat la Albstadt – Germania. Sufletul acestei acțiuni a fost violonista Renate Mușat, absolventă a Colegiului de Muzică „Sigismund Toduță” – Cluj-Napoca (1971 – pe atunci Liceul de Muzică) și a Academiei de Muzică „George Dima” (1975 – pe atunci Conservatorul de Muzică), stabilită în Germania. Profesoară de vioară în orașul Albstadt, timpul nu i-a diminuat forța și încrâncenarea de a organiza și a realiza lucruri remarcabile. De-a lungul anilor s-a afirmat atât ca interpretă, cât și ca pedagog. Mai mult, s-a implicat în susținerea și promovarea tinerelor talente, prin înființarea unei asociații de sprijin și susținere a acestora, numită Spitzenklänge. Mereu preocupată de a organiza evenimente muzicale deosebite, a antrenat în acest an alte două foste colege, Delia Iacob (Tel Aviv, Israel) și Monica Noveanu (Cluj-Napoca, România) pentru a aduce împreună elevi din țările lor, într-un schimb de experiență special. Cu ajutorul Asociației Spitzenklänge, la conducerea căreia se află, a invitat câte un grup de tineri muzicieni din cele două țări, alături de cei din Germania. Proiectul a evoluat pe parcurs, ideile s-au născut din mers și s-au concretizat într-o întâlnire de vis. Renate Mușat a gândit în detaliu fiecare element al programului, care s-a dovedit a fi extrem de complex, începând cu cazarea participanților, repetițiile, stabilirea programelor și a locațiilor concertelor, dar și momente de relaxare.Read more…
Viața evreilor sub regim legionar. Demersurile doctorului Wilhelm Filderman din septembrie 1940 – ianuarie 1941
În această perioadă dr. W. Filderman acționează ca președinte al Federației Uniunilor de Comunități Evreiești (FUCE). Toate acțiunile Federației poartă amprenta politicii sale. Cu un aparat administrativ redus, cu un buget sărăcăcios conducerea evreiască de atunci a angajat lupta cu regimul legionar – scrie Matatias Carp. Luptă inegală, în care pe de-o parte erau puterea, bâta și pistolul și de cealaltă conștiința și demnitatea evreiască (…). Sutele de memorii care cuprindeau dureri și suferințe evreiești din toate colțurile țării arătau toatǎ groaza și teroarea lăsatǎ pretutindeni de legionarismul distrugător și ucigător. În aprecierea lui Filderman întregul program al Gărzii de Fier s-a redus la sustragerea proprietății evreilor, la concedierea acestora de la locul de muncă, la uciderea lor, pentru a se îmbogăți, dar nu prin muncă cinstită, ci prin hoție și crimă. În contextul politic dat, petiționarea era singurul mijloc de exprimare a doleanțelor sau protestului, scrie istoricul israelian Th. Lavy, era un succes faptul că jalbele erau primite. Petițiile lui W. Filderman erau foarte documentate; erau adevărate studii politico-juridice axate tematic pe analiza legilor și a măsurilor antievreiești în general. În funcție de problematica abordată folosea argumente statistice și istorico-politice. Nu erau simple petiții redactate la voia întâmplării, nici plângeri prin care autorul lor încerca să implore milă; ele dovedeau o concepție și o atitudine politică de respect pentru valorile general-democratice și umanitare.Read more…
Călătorind așa cum am visat mereu (1). Parma
Parma, orașul întins leneș pe malurile râului Pad ne întâmpină cu o ploaie persistentă făcându-ne să credem că am început să umblăm sub un nor anume. Cu o seară înainte găsiserăm destul de greu cazarea. Era o vilă transformată în hotel, situată într-un parc aflat la vreo 15 de km de oraș. Ne-am lovit de aceeași problemă sâcâitoare a lipsei personalului de la recepție care să primească oaspeții hotelului. Am vorbit la telefon cu cineva de la hotel care ne-a spus că o persoană ne va aștepta până la ora 18, dar noi desigur că am depășit această oră. Întârzierea nu a fost numai din vina noastră. Veneam de la Veneția unde, din cauza unei greve, funcționa doar o singură linie de vaporetto între parcarea auto din afara orașului și Piața San Marco. De vină a fost aqua alta care ne-a făcut să ocolim piața pe pasarelele de lemn instalate ca să nu-și ude oamenii picioarele. Așa am întârziat la îmbarcare, nu am mai prins locuri pe vaporetto și a trebuit să așteptăm aproape o oră următoarea ambarcațiune. La ieșirea din Veneția am sunat din nou la Villa Meli Lupi, unde aveam rezervarea făcută cu multe săptămâni înainte. Am dat peste un băiat care ne-a spus să venim liniștiți, el ne va aștepta chiar dacă întârziem, fiindcă are oricum încă multe de făcut și mai stă la proprietate.Read more…
Ben Ferencz, un copil evreu sărman din Maramureș, a primit cea mai înaltă distincție a Congresului Statelor Unite
Cred că foarte puțină lume a auzit de Ben, de fapt Benjamin B. Ferencz, după nume de proveniență est-central europeană. Așa și este, s-a născut în 1920 la Șomcuta Mare, Maramureș, fiul unei familii de evrei care a emigrat în Statele Unite când Ben avea 10 luni. A absolvit City College din New York și a obținut o bursă la Harvard, unde a terminat Facultatea de Drept. De menționat că City College a fost, nu știu dacă este și acum, un fel de ”universitate a săracilor”. Creat în 1847, a fost prima universitate fără taxe, destinată copiilor de emigranți și celor din familii fără venituri, admiși pe baza rezultatelor la învățătură. Aceasta nu însemna că nivelul predării ar fi fost inferior altor universități americane, ceea ce se vede și din performanțele absolvenților – 10 laureați ai premiului Nobel, un deținător al medaliei Fields (matematică), un câștigător al premiului Turing (computere), trei câștigători ai premiului Pulitzer și trei deținători de burse Rhodes. După absolvire, în 1944, Ben s-a înrolat în armata americană și-a încheiat cariera militară ca sergent. La scurt timp după aceea, deși nu avea experiență juridică, a fost invitat să facă parte ca procuror din echipa de juriști americani care a participat la Procesul de la Nürnberg, unde a primit gradul de colonel.Read more…
Vederi și viziuni din balon (3)
O epocă în care nu este admisă o a treia opinie, în care trebuie să fii în mod univoc pro sau contra se numește totalitarism. Unul din beneficiile colaterale ale prelungitului război proxy din Ucraina este spălarea pe creier a opiniei publice mondiale. Aceasta e obligată pe față și subliminal să fie de partea Ucrainei cu entuziasm revoluționar și să înfiereze Rusia la modul extrem. Mass media globală occidentală permite doar propaganda de război pro Ucraina și pro atlantică, nu se admite nicio opinie în favoarea păcii. Totalitarismul mediatic occidental este o realitate alarmantă și tristă. Suntem la un pas de totalitarismul economic al statului combinat cu cel al companiilor transnaționale gigant. Suntem la o aruncătură de băț de totalitarismul social și securitar impus de supra-reglementarea și supra-fiscalitatea draconică, respectiv de controlul digital al populației. Practic, la ora actuală doar Vaticanul, China și Ungaria îndrăznesc în mod oficial să ia atitudine deschisă în favoarea încetării focului și a păcii în războiul din Ucraina.Read more…
Porumbelul
În fiecare dimineaţă fac gimnastică. Asta numai de o vreme încoace, de când am nevoie de ceva timp să-mi adun oasele şi să pompez energie în braţe, picioare (și chiar în „cap”). Nu m-am dat niciodată în vânt după gimnastica de înviorare (impusă la şcoală cu geamul deschis, ba chiar şi la serviciu – într-o vreme era directivă de partid – unde ne coborau în curte şi ne comandau cum să ne mişcăm), dar iată-mă urmând „tradiţia” familiei. Sinceră să fiu, nu mă îndemn prea tare, dar a devenit deja un ritual. Mă duc în camera de zi, deschid geamul larg şi încep cu exercițiile pentru cap şi gât, numărând conştiincios în gând. Uneori îmi vine să „ciolesc”[1] şi să scurtez numărătoarea. În fond nu mă vede nimeni. Geamul nostru dă către dealul Hoia, prima casă locuită e ceva mai departe şi nu se vede până aici, în niciun caz, prin fereastra deschisă care dă spre balcon. Şi totuşi sunt supravegheată. Prima dată când am vrut să „scurtcircuitez” câteva mişcări de gimnastică, am simţit că cineva se uită la mine dezaprobator. Am privit pe fereastră şi am văzut un porumbel (porumbiţă) aşezat pe acoperişul casei vechi din proximitatea blocului nostru.Read more…
Japonia, evreii şi Israelul
În 2018 am vizitat Japonia cu o excursie organizată. A fost o experiență specială, țara și locuitorii se deosebesc de tot ce văzusem până atunci. Să fie izolarea seculară a insulelor japoneze? Pe străzi era o curățenie exemplară. Nu erau coșuri de gunoi, fiindcă oamenii își luau gunoiul acasă. Nu se vedea un fir de praf pe mașini. La fiecare oprire, șoferul autobuzului nostru ștergea cauciucurile de praf și de noroi. Conducea tot timpul cu mănuși. Japonezii sunt foarte competitivi și lucrează enorm de mult. Seara vedeam bărbați și femei îmbrăcați elegant care veneau de la lucru, dar în loc să plece acasă cu trenul, ceea ce putea dura câteva ore, intrau la un bar, mâncau, beau, se relaxau, dormeau în oraș și a doua zi se întorceau la lucru. Cerințele profesionale exagerate au dus la un procent ridicat de sinucideri. Oamenii sunt amabili, respectuoși, tăcuți și foarte preciși. Seamănă mult cu germanii, numai că sunt mai puțin gălăgioși. Asemănarea dintre cele două popoare s-a dovedit și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când și unii și ceilalți au dovedit o cruzime deosebită față de popoarele subjugate. Doar purtarea lor față de evrei a fost diferită, poate fiindcă în Japonia erau puțini evrei, ei fiind considerați o importantă legătură de afaceri cu Statele Unite.Read more…
Povestea adevărată din spatele celebrei opere Porgy and Bess
Cu siguranță aproape toată lumea cunoaște celebra baladă Summertime din opera fraților Gershwin, care răsună în căldura sufocantă din sudul Statelor Unite. Acțiunea tragică se petrece într-un cartier sărac din Charleston, South Carolina. Porgy, un cerșetor negru infirm, caută dragostea frumoasei Bess, care este curtată și sedusă de figura dubioasă Sportin’ Life. Primită la început cu scepticism, această primă operă în care toate personajele sunt de culoare, s-a bucurat apoi de o popularitate durabilă. Poate că inițiații știu că opera lui Gershwin se bazează pe un roman din anul 1925, intitulat Porgy, scris de jurnalistul și autorul american de cărți pentru copii DuBose Heyward (1885-1940). Acesta, la rândul său, s-a inspirat dintr-un eveniment real din orașul său natal. Însă acțiunea romanului și cu atât mai mult a operei, au puțin de-a face cu evenimentele reale. Amândouă s-au mărginit să preia în primul rând atmosfera locală, realitățile sociale ale vremii, și să le amplifice într-un mod dramatic. Povestea se bazează pe evenimente petrecute prin anul 1900, în cartierul rural James Island la marginea orașului Charleston.Read more…
Cu trenul electric la Arad
Dacă am povestit despre trenul din Ierusalim, urmarea logică este să povestesc și despre trenul electric din Arad, mai ales că este un subiect aproape necunoscut în afara împrejurimilor imediate ale orașului și localnicii se laudă că acesta este primul tren electric din Europa de Răsărit și al optulea din lume – o adevărată piesă de muzeu. În zilele noastre el este denumit „Săgeata verde”, dar primele garnituri erau gri; culoarea verde a apărut mai târziu, ca un mijloc de camuflaj în timpul războiului. Oricum, eu mi-l amintesc numai ca „trenul electric din podgorie”, iar fratele meu îl numea în zeflemea: „trăcăneața”. Era ideea lui, așa un cuvânt nu există în limba română, o onomatopee care imita țăcănitul molcom al roților pe șine – teoretic viteza maximă era 45 km pe oră, dar cu atâtea opriri, un drum de 20 km dura în jur de o oră. Ce rost avea un tren care mergea atât de încet? Ei bine, avea rost! Era strămoșul transportului suburban modern. În jurul Aradului se află un număr de sate mari și bogate, mai ales cele de la poalele munților Zărandului, unde de ani și ani se cultivă vița de vie și pomii fructiferi – Podgoria Aradului. Până azi îmi amintesc vinul de Miniș, vișinele de Mâsca… Locuitorii aveau nevoie de un mijloc de a ajunge la oraș și de a-și aduce marfa la piață într-o vreme când încă nu prea erau mașini. Read more…
Vești de rău augur: avansul extremei drepte în lume
În ultima perioadă, în contextul crizei economice mondiale și al celor două războaie – cel din Ucraina și cel din Gaza, un fenomen de rău augur se conturează din ce în ce mai pregnant în politică: avansul partidelor și al personalităților de extremă dreaptă cu programe populiste, atractive pentru sute de mii de oameni care văd cum se erodează nivelul lor de trai și sunt conștienți de incapacitatea guvernelor țărilor lor de a găsi soluții care să le ușureze oarecum situația. Dacă Uniunea Europeană, de pildă, a reușit după lansarea agresiunii ruse să-și păstreze unitatea în cele mai importante decizii, acum, odată cu războiul din Gaza, apar fisuri, iar în luarea unor decizii comune, mai ales cele care au nevoie de unanimitate, întâmpină dificultăți, mai ales având în vedere ascensiunea extremei drepte. Și nu este vorba numai de Europa, fenomenul se manifestă și dincolo de Ocean. În Europa ideea a fost confirmată de succesul în alegeri al ”Fraților Italiei”, formațiunea Giorgiei Meloni, de sorginte neofascistă. În Suedia o coaliție a partidelor de dreapta: Moderaţii (conservatori), Creştin-democraţii şi Liberalii au format un guvern care cooperează cu susținerea în parlament a formațiunii naționaliste de extremă dreaptă Democrații Suediei, iar ultima mare surpriză (poate că nu chiar o surpriză) este plasarea pe locul întâi în Olanda a Partidului Libertății al extremistului Geert Wilders care a obținut 37 de mandate din cele 150 ale Camerei Deputaților.Read more…
Manolo, Picasso of shoes!
Venise primăvara după o lungă așteptare. Era ca în paradis. Nimeni nu știe bine cum e pe acolo, dar se fac fel de fel de presupuneri. De bine, în general. Fereastra atelierului dădea spre curtea din spatele casei. Ascuns de ochii lumii, o gură de rai. Vorba vine, tot îi tragem cu raiul și iadul. Promisiuni, ispite sau amenințări. Trăim în fond fără ele, cum ne vine la îndemână. Câțiva pomi erau deja în floare. Vișinul de lângă magazia de lemne era cel mai frumos când înflorea. parcă erai în Japonia, când înfloresc cireșii. Ăia care au flori așa frumoase nu produc fructe. Nu e nimic de mâncat, doar de admirat. Vișinul parcă lumina totul în jur. Mai era și un păr, un gutui – florile aveau petale mai mari, le țin minte și acum, ca și gutuii puși în fereastră – și un cais. Era și o cișmea care azi nu mai este. Închid ochii și văd totul ca în palmă. În fond caisul era un zarzăr pus de nu se știe cine – da, și un păr. Părul ăsta, bătrân deja când eram eu copil, era înfipt bine în pământ la stradă. Chiar lângă gard. Făcea pere mari, dar erau viermănoase. Cum se întâmplă, na, afară vopsit gardul, înăuntru leopardul. Eu am apucat vremurile alea, și cu turtă dulce, cu bigi-bigi, zahăr ars, acadele, și, desigur, Zidul Morții. De fumul de la grătare, ce să mai zic. De lanțuri, ei da, lanțurile, ce nebunie, bunica nu mă lăsa, ce mai țipa lumea când se învârteau alea. Dădeau din picioare cum dă lumea azi din gură. Era lumea mai bucuroasă de viață. Păi da.Read more…
Ubi bene, ibi patria?
De când a început războiul cu Statul Hamas, numeroase cunoștințe și prieteni îmi propun o serie de țări pentru emigrare: Statele Unite, Germania, Australia etc., conform principiului Ubi bene, ibi patria. Unii se referă doar la mine, alții vorbesc la modul general, pentru toți israelienii. Știu că sunt călăuziți de intenții bune. În primul rând, sunt conștient că situația în Orientul Apropiat în general și în Israel în special e complicată. Războiul între Israel și Hamas face parte dintr-un plan vast de conflict cu implicarea Rusiei, Chinei, Iranului, Americii, Arabiei Saudite etc. Pentru Israel are o importanță vitală, e vorba de supraviețuirea Statului Evreu, după 77 de ani de la recunoașterea dreptului evreilor de a avea propria țară!!! Crearea ei în Orientul Apropiat a fost greu acceptată de țările din jur, urmată de numeroase conflicte militare, dar în cele din urmă existența Israelului a fost acceptată de cei mai puternici dușmani ai săi: Egiptul și Iordania; au urmat Emiratele Arabe Unite, Marocul etc. Mișcările radicale ale stângii progresiste merg mână în mână cu islamismul fundamentalist cu scopuri periculoase. Rescrierea istoriei Statelor Unite și a Marii Britanii, cu decolonizarea de sub jugul omului alb, a Israelului de evrei, negarea culturii (cancel culture) sunt tot atâtea indicații ale unei tendințe periculoase cu tentă antiliberală evidentă. Antisemitismul e o dovadă că fanatismul și prostia merg mână în mână. I-am întrebat pe unii dintre prietenii mei unde îmi recomandă să mă stabilesc, astfel încât să mă simt în siguranță și să nu fiu expus agresiunilor antisemite care au luat o amploare nemaiîntâlnită din anii treizeci ai secolului trecut?!Read more…
Călătoria lui Novomeysky în Palestina în 1911
După cum spuneam, biografia lui Moshe Novomeysky se citește ca un roman polițist. Cea mai interesantă mi s-a părut călătoria în Palestina otomană, în 1911 – poate pentru că stră-străbunica mea a venit cam tot pe atunci, dorind să-și sfârșească zilele în Țara Sfântă și, din câte știu, a locuit la Tiberias. Va fi cunoscut și ea aceeași realitate… Iată textul, tradus și ușor scurtat, din cartea autobiografică My Siberian Life, apărută în 1956. “Cu câteva luni înaintea mult-așteptatei călătorii, m-am adâncit în studiul geografiei, al istoriei și am citit tot ce am găsit despre economia Palestinei. Mi-am petrecut vacanța de Paști cu niște prieteni, în Anglia, apoi am plecat în Italia și de la Genova am luat vaporul spre Port Said. După înăbușirea Revoluției din 1905, evreii au fost printre cei mai afectați de măsurile de represiune. Foarte mulți au emigrat, ajungând și în Palestina. Numărul mare de imigranți cu vederi de stânga nu era pe placul stăpânirii otomane care a instituit un control strict al pașapoartelor. A trebuit să cumpăr un „bilet roșu” valabil pe numai trei săptămâni. (Vizele moderne încă nu erau în uz.) Drumul spre Port Said a durat cinci zile. Am continuat cu un vaporaș local și a doua zi dimineața am debarcat la Jaffa. Când vechiul oraș a apărut la orizont, am fost foarte emoționat. Toate ideile despre Palestina, idei care m-au întovărășit din copilărie, mi-au revenit la vederea acelui țărm. Era leagănul poporului evreu, locurile slăvite în atâtea rugăciuni și cântece…Era primul meu contact nu numai cu Țara Sfântă, ci și cu lumea antică, pentru care aveam un mare interes. Siberia mea natală e o țară nouă, practic lipsită de istorie. Orice siberian care vizitează Europa e impresionat de monumentele vechi de secole, dar aici istoria nu se măsoară în secole, ci în milenii.”Read more…
Statui distruse
Statuile și monumentele simbolizează idei / ideologii politice, sociale, culturale, etnice sau religioase, reprezentate prin figuri de oameni importanți, animale, zei, scene din războaie sau din alte evenimente importante. Ele reamintesc oamenilor din acea generație și din următoarele generații despre aceste fapte, unele pozitive, altele negative, de exemplu statuile ridicate în “cinstea” rasiștilor sau dictatorilor. În privința statuilor, două lucruri m-au impresionat mult în trecut. Unul în sens negativ și celălalt pozitiv. M-a șocat când teroriștii islamici Taliban au distrus celebrul complex de statui ale lui Buddha sculptate în stâncă din regiunea Bamiyan, Afghanistan, datând din în secolul al VI-lea.(1) Pentru Taliban, statuile reprezentau idolatrie și nimănui nu-i păsa că ele erau și un monument cultural al omenirii. La proiectul de distrugere au participat ingineri din Pakistan și din unele țări arabe. Muzeul Memento Park din Budapesta este un “cimitir de statui” din fostul regim comunist. L-am vizitat acum vreo 20 de ani, când încă nu era muzeu. Alături de statuile marilor capi comuniști și toate simbolurile propagandei regimului, muzeul include acum și o mașină Trabant de producție RDG,Read more…
O după-amiază cu ceva dulce – cartea de debut a Ancăi Laslo
Am plecat la Bucureşti pentru trei zile ca să particip la lansarea cărţii prietenei mele Anca Laslo, O după-amiază cu ceva dulce, care a avut loc la Librăria Eminescu sâmbăta, 16 noiembrie 2024. Anca Laslo a debutat ca scriitoare acum mai bine de trei ani în rândurile revistei Baabel. Cunoşteam dorinţa ei de a-şi publica povestirile într-o carte, iar împlinirea acestui vis începuse să înflorească de câteva luni. Cartea, apărută la editura bucureşteană Bifrost, a fost lansată la Oradea, cu câteva săptămâni în urmă, iar participarea mea în lansarea de la Bucureşti a fost o surpriză pe care am dorit s-o fac prietenei mele “baabeliene”. Cartea este concepută în cinci părţi, al căror liant este biografia Ancăi. Este o carte de povestiri, în care Anca vorbeşte despre momente ale vieţii ei cu un profund umanism şi cu o dezinvoltură care, în opinia, mea denotă calitatea ei de povestitoare. Povestirile sunt scrise la persoana întâi, astfel încât fiecare dintre ele relatează faptele din unghiul de vedere al naratorului, uneori erou al povestirii, alteori martorul delicat al evenimentelor. Read more…
Negocierile de pace Putin-Trump: un nou München?
De la faimoasa convorbire telefonică Trump-Putin, al cărei conținut nu-l cunoaștem, evenimentele se desfășoară cu o viteză uluitoare. Deşi, teoretic, încheierea războiului din Ucraina ar trebui să fie o veste de bun augur, ceea ce știm până acum despre intențiile președintelui SUA (ce vrea Putin este clar) este de rău augur. Să precizăm un lucru: nu orice acord de pace este bun, deși în război mor oameni, orașe întregi sunt distruse, case ajung în ruine – vezi imaginile din Gaza, dar și din Ucraina. Poate că înainte de a accepta să te așezi la masa negocierilor, ar trebui să stabileşti niște condiții. Am spus a te așeza la masa negocierilor? Greșit. Se pare că în acest caz, subiectul în cauză, Ucraina, nici măcar nu este prezent, cel puțin acum, în etapa pregătitoare care se desfășoară în Arabia Saudită. Partea americană a încercat să-l liniștească pe președintele Zelensky, promițându-i că la negocierile propriu-zise va fi de faţă şi Ucraina, dar deocamdată, așa cum se prezintă lucrurile, mă simt nevoită să evoc conferința de la München din 1938.Read more…
O problemă de matematică ce se cere soluţionată strategic, contracronometru
S-a încheiat primul tur al alegerilor prezidenţiale din România. Cei 53% dintre alegătorii din ţară şi din Diaspora au decis câştigătorul – exact aşa cum îl dădeau toate sondajele. Este George Simion, preşedintele, auto-întitulat „suveranist”, al partidului AUR[1]cunoscut şi ca un exponent al ideilor antisemite. Erijat în postura de succesor al lui Călin Georgescu (candidatul fantomă care a dus la anularea alegerilor prezidenţiale din noiembrie 2024), el a colectat şi voturile acestuia, obţinând în final aproape patru milioane de voturi, cu aproape două milioane peste cel de al doilea clasat: Nicuşor Dan – primarul general al capitalei. Restul voturilor s-a distribuit între ceilalţi candidaţi, mai mult sau mai puţin pro-europeni. Vestea bună este că challengerul lui George Simion nu este celălalt „suveranist”, ci un candidat pro-european deci nu s-au epuizat şansele de a avea un preşedinte continuator al orientării actuale pro-occidentale a României. Care sunt şansele lui de a câştiga? Rezultatul turului II nu pot fi aproximate printr-o simplă adunare a voturilor date de actualii alegători pro-europeni, ci se arată ca o problemă mult mai complexă ce trebuie formulată şi soluţionată rapid de echipa actualului candidat – matematician de profesie. Read more…

















