Referendumul din Ungaria, organizat pe 2 octombrie a.c., privind cotele obligatorii de refugiați și acceptarea lor cu sau fără aprobarea Parlamentului, a fost invalidat. 43 la sută din cetățenii cu drept de vot au participat la această consultare, astfel că nu s-au întrunit cei 50 la sută plus unu, necesari pentru validare. La prima vedere, s-ar putea afirma că este un succes al partidelor de stânga, liberale, al societății civile care au cerut alegătorilor să rămână acasă, să nu dea curs intensei și foarte constisitoarei campanii de propagandă a partidului de guvernământ Fidesz – popular-creștini, să nu acorde din nou credibilitate premierului Viktor OrbánRead more…
Există ceva mai repetitiv şi plictisitor decât a discuta, diseca şi analiza ce ținută alegem când suntem invitate la o nuntă? Înclin să spun „da” şi să vă indic direcția articolelor despre „cum ne îmbrăcăm vara la birou”, însă să face un deserviciu garderobelor noastre de zi şi inspirației stilistice care abundă în jurul nostru. However, cum ne petrecem o (prea) mare parte din timpul nostru la muncă – așadar, îmbrăcate în haine conforme codului vestimentar căruia ne supunem – , discuția despre ținutele pentru birou este un rău necesar. Unele dintre voi poate se așteaptă să vă recomand să investiți într-o pereche de pantaloni de culoarea sorbetului de fragi sau să vă cumpărați încă o cămașă răcoroasă din mătase, dar nu voi face asta. În schimb, vă voi lăuda rochiile-cămașă.Read more…
Picromigdalele se numără printre fursecurile mele preferate, chiar dacă în anii din urmă mă abţin (cât pot) să mă dedau la prăjiturele şi dacă mai nou nu mai au acel gust desăvârşit de odinioară, când tânjeam după ele în galantarul faimoasei Cofetării Verzi (fostă Fábián) care de mult nu mai există, dar a fost imortalizată în…Baabel https://baabel.ro/2016/07/tort-aniversar-pentru-oamenii-din-baabel/. Pe atunci silabiseam cu râvnă: pricomigdale şi Mama mă corecta răbdătoare: picromigdale (DEX cuvânt de origine greacă pikramígdalon – adică migdală amară. Mai interesant mi se pare că, probabil, datorită multora ca mine, în DEX apare şi varianta pricomigdală. Pe atunci picromigdalele nu erau pentru toate buzunarele, având un preţ cam pipărat, deci ne permiteam să cumpărăm doar din când, în când, şi doar câte 10-15 decagrame. …Read more…
Ultima oară când am fost cu Tamás la Carnavalul din Veneția nu reușeam să țin pasul cu el. L-am întrebat de ce se grăbește așa? ”Nu mi-am dat seama,” mi-a răspuns, ”simt că pășesc ca în vis”. Acum, când scriu despre expozitia soțului meu, artistul Thomas Ditroi, la Muzeul de Artă din Cluj, vorbesc și eu despre un moment cu o calitate asemănătoare, ca de vis. De multe ori am încercat să-mi imaginez ce ar spune Tamás despre acest eveniment, despre această realizare care este sută la sută a operei sale, care prin eforturile mele și ale celor dragi și apropiați este oferită și încredințată ochilor și sufletului publiculului clujean și, prin el, unei lumi întregi.
Sunt convinsă că Tamás s-ar fi bucurat enorm că operele sale sunt expuse cu atâta grijă în sălile generoase ale acestui muzeu special. Este special nu numai în sine, ci și prin faptul că timp de ani de zile, din copilăria lui și până în adolescență, curtea, scările, culoarele și sălile erau ca o a doua casă pentru el, muzeul fiind întemeiat și condus ani de zile de tatăl său, istoricul și criticul de artă Dr. Ervin Ditroi. Read more…
În iunie 1952, când am fost angajat ca reporter la România Liberă eram convins că am ales o carieră extraordinară și nu aveam niciun motiv să mă gândesc că va fi numai de scurtă durată. Din nefericire, așa a fost. Eram deci în ultima clasă de liceu când, împreună cu bunul meu prieten Relu Marcovici, am devenit cei mai tineri reporteri din țară la acea vreme. Pentru mine au fost timpuri de neuitat, având privilegiul de a lucra cu Dumitru Tabacu, șeful nostru, sau cu doamnele din camera vecină, bineînțeles mult mai „bătrâne” ca noi, având vreo… 22-23 de ani – mă refer la Ecaterina Oproiu și Georgeta Horodincă. De asemenea eram colegi cu Eva Molho, Camil Baciu, Dante Viecelli, Stan Vlad, Uri Vălureanu, Harry Focșa (mai târziu coleg din nou pe alte meleaguri, la Europa Liberă) și cu ilustratorii Cik Damadian, Romeo Voinescu, Val Munteanu. Iar noi, cei doi „puști”, uneori în pantaloni scurți, aveam impresia că făceam parte din echipă și uneori așa și era!Read more…
La sfârșitul lunii decembrie 2019, de Crăciun, am auzit o afirmație care mi s-a părut ridicolă, dar care m-a făcut să-mi pun întrebări serioase. Liderii Autorității Palestiniene au afirmat că Isus Hristos a fost … palestinian, iar Crăciunul este … o sărbătoare palestiniană. Mi-am amintit un cântec studențesc, pe care îl cântam în studenție, în România: ”Sunt student” (nu-mi amintesc titlul exact). Când ajungeam la ”Sunt student la teologie” adăugam două versuri, pe care le citez tot din memorie: ”La examen când m-am dus / N-am știut cine-i Isus”. Fapt care se potrivește afirmațiilor liderilor Autorității Palestiniene. Cu deosebirea că ei … nu mai sunt studenți demult! De fapt, asemenea afirmație a fost făcută mai demult, de către fostul lider palestinian musulman (fost terorist) Yasser Arafat, imediat după punerea în aplicare a acordurilor de la Oslo. Era în seara de Ajun de Crăciun, iar domnia sa s-a urcat pe acoperișul Bisericii Nativității din Beit-Lehem (=Betleem, sau Vicleim) și, trăgând cu revolverul, a spus că Isus a fost primul palestinian, iar Crăciunul, ziua lui de naștere, este sărbătoare palestiniană. Fapt care a produs atât mirare, cât și teamă turiștilor pelerini creștini.Read more…
Încă din fragedă copilărie pentru mine Israelul a reprezentat un tărâm îndepărtat, despre care bunicii povesteau mai ales la sărbători. Poveştile s-au înteţit în anii când emigrarea evreilor spre acele tărâmuri a luat o oarecare amploare (nu discutăm cum şi de ce ) şi chiar şi rude apropiate au urmat această cale. Drept urmare, au ajuns la noi unele informaţii, nu prea multe şi nici prea detaliate, despre cum este în acea ţară, întrucât nu prea era permisă corespondenţa cu cei de acolo. Date concrete, la vremea când trecusem deja de adolescenţă, am avut când a venit în vizită la noi o mătuşă a mamei, împreună cu soţul ei şi, mai apoi, când i s-a permis mamei mele să-şi viziteze, în două rânduri, fratele şi sora, emigraţi de câţiva ani. În sfârşit, în 1996, am păşit, împreună cu soţul meu, pe pământul «ţării înfloritoare, născută din nisip şi stele», cum spune unul din cântecele pe care formaţia noastră klezmer îl are în repertoriu. Au urmat şi alte călătorii, cu alte prilejuri, cu scop bine definit, dar pentru că bate la uşă Ziua Independenţei Statului Israel, Yom Haatzmaut, v-aş împărtăşi, în câteva cuvinte, cum am petrecut această zi în 2003, când s-a nimerit să fiu la fiica mea cu ocazia sărbătorii. Read more…
Nu doar o dată. De mai multe ori. Prima oară de Rishi Kapoor în ”Toată lumea este a mea”. Și pentru că nu eram singura îndrăgostită, timp de o săptămână cât a rulat filmul, am mers în fiecare zi împreună cu prietena mea, să ne uităm la pozele puse în afișierul de la intrarea în cinematograf. Intrarea în sala de spectacol era flancată de două afișiere, de fapt. Cu filmul care rula, și cu filmul din programul săptămânii următoare. Pozele astea ne erau foarte utile și le studiam îndelung. Petreceam mai multe ore pe săptămână în fața sălii fie povestind iar și iar filmul văzut deja, fie făcând presupuneri legate de cel care urma să vină. O să ne placă? O să plângem? O să râdem? Din nu mai știu ce motiv, n-am apucat să văd ”O floare și doi grădinari”, dar pe baza pozelor și a poveștilor amănunțite ale colegelor mele aș fi putut jura că l-am văzut. Și încă de mai multe ori. La filmele indiene plângeam toate pe rupte. Mergeam la film câte cinci-șase fetițe și ieșeam din sala de cinema suspinând și hohotind. Ne așezam apoi pe o bancă în centru și ne aminteam cele mai emoționante scene din film. Ne întorceam acasă cu ochii umflați și cu sufletele sfâșiate.Read more…
De peste o jumătate de secol Biblioteca Națională funcționează într-o clădire din incinta campusului Givat Ram al Universității Ebraice din Ierusalim. Devenită cu timpul neîncăpătoare, s-a început construcția unei clădiri noi, alături de clădirea Parlamentului (Knesset). Se preconizează că aceasta va fi dată în folosință în anul viitor. Înainte ca biblioteca să fie mutată a început un proiect de descifrare, clasificare și catalogare a colecției de manuscrise, cu această ocazie făcându-se unele descoperiri neașteptate, printre care o scrisoare de acum o sută de ani. Scrisoarea datată 24 aprilie 1920 a fost trimisă din Shanghai. Semnatarul ei este desigur cunoscut tuturor: Dr. Sun Yat-sen, primul președinte al Chinei precomuniste, cel pe care și azi mulți îl consideră „părintele națiunii chineze”. Mai puțin cunoscut este destinatarul: N. E. B. Ezra. Nissim Elias Benjamin Ezra (1883–1936) aparținea unei familii evreiești originare din Irak. El s-a stabilit în China, la Shanghai.Read more…
Ne găsim ȋn stadiul de formare a unei societăţi noi, cu baze digitale, cu aspecte virtuale și cu acceptanţe diferite pe plan social și politic. Drumul societăţii a fost evolutiv, cu progrese evidente și cu performanţe uimitoare, ȋntr-o perioadă scurtă în raport cu era ȋn care trăim. Deși ne găsim ȋn pragul unui salt calitativ determinant, ȋnţelegerea la nivel social urmează să parcurgă etapele evolutive valabile și ȋn prezent. Vă propun să parcurgeţi, cu intenţia de exemplificare, o temă evolutivă care are deja aplicaţii ȋn multe domenii din noua societate în devenire. Ea va fi tratată ȋn patru articole: Genetica moleculară și evolutivă; Conceptul de evoluţie; Factorii și mecanismele evoluţiei; Algoritme genetice și reţele neuronale. Începem cu primul episod: Genetica moleculară evolutivăRead more…
În mai 2014, imediat după inaugurarea Monumentului Memorial al Martirilor Holocaustului din Cluj, treceam aproape zilnic prin părculeţul unde era amplasat şi mă apropiam de monument cu inima cât un purice, aşteptându-mă să-l văd mâzgălit cu vopsea sau deteriorat, mai ales că şi la Cluj fuseseră descoperite destule inscripţii antisemite şi xenofobe pe ziduri. De fiecare dată când revedeam monumentul neatins, înconjurat de verdeaţă, de clujenii paşnici care se plimbau sau se fotografiau lângă el, îmi cădea o piatră de pe inimă. Au trecut anii şi teama de vandalizarea monumentului s-a diminuat considerabil, în schimb sunt îngrijorată în privinţa Templului Memorial al Deportaţilor Evrei, ale cărui ziduri fuseseră profanate cu puţin timp înainte de începerea lucrărilor de renovare. Nu pot decât să sper că edificiul care şi-a recăpătat strălucirea de odinioară nu va fi ţinta unor profanatori. Din păcate, vandalizările şi profanările obiectivelor evreieşti continuă. Cea mai recentă faptă de acest fel s-a petrecut în 28 iunie 2021 la Orăştie, unde au fost sparte – cu pietre cubice de caldarâm! – toate ferestrele sinagogii construite în 1896…Read more…
Acest text se adresează tuturor celor care cred că ar trebui să-şi închidă contul de facebook că tot nu le folosește la nimic Într-o frumoasă după amiază de toamnă timpurie ședeam eu pe o bancă în orașul tinereţii și contemplam oglindirea catedralei în Bega cea frumos curgătoare, care fusese odată limpede ca cristalul. Aș fi putut folosi orice altî metaforă în locul acesteia, căci nu metafora este personajul principal în aceasta povestire. Și cum ședeam așa pe băncuță și contemplam metafora, un domn călare pe o bicicletă galbenă se opreşte drept în fața mea. Gyuri!! – exclamă el privind zâmbitor către mine, iar eu ciulesc urechile căci acesta este într-adevăr numele meu. Întocmai ca un labrador care îşi vede stăpânul, mă reped asupra lui şi îl îmbrățișez. Doar că, spre deosebire de patruped, eu nu l-am îmbrățișat pentru ca l-am recunoscut, ci tocmai pentru că nu l-am recunoscut. Read more…
Se spune că toate drumurile duc la Roma. Posibil, dar în ceea ce mă priveşte, în anii pe care i-am petrecut la Ierusalim, toate drumurile începeau la Moara lui Montefiore, construită în anul 1857 prin eforturile bancherului filantrop evreu britanic Moses Montefiore şi renovată în anii care au urmat. Eram îndrăgostită de cartierul Yemin Moshe – întemeiat lângă Moară, tot de Moses Montefiore, care şi-a căpătat numele în onoarea lui. În epoca noastră el a devenit o colonie a artizanilor, a pictorilor şi a sculptorilor. De la locuinţa pe care o închiriam deasupra aşa-numitei Colonii Germane, aveam un drum de vreo 20 de minute şi odată ajunsă la Moară, decideam în funcţie de timpul disponibil dacă mă voi rezuma să hoinăresc pe străduţele din Yemin Moshe sau dacă destinaţia mea va fi mai ambiţioasă şi îmi voi continua plimbarea intrând într-o lume complet diferită printr-una din cele două porţi de acces în Oraşul Vechi, vizibile de la Moară: Poarta Yaffa sau Poarta Zion. Chiar dacă hoinărelile mele prin lumea dindărătul zidurilor erau uneori foarte prelungite, nu m-am rătăcit niciodată, indiferent de direcţia selectată, de cartierul evreiesc, armean, creştin sau musulman în care mă aflam. Reperele care punctau traseul erau bine definite şi suficiente pentru orientare. Şi totuşi aceste explorări ale unor locuri, monumente sau săpături arheologice le consider aventuri, scopul lor fiind descoperirea unor lucruri noi, neașteptate. Ei bine, recent am aflat că există companii de turism specializate care, contra unei sume exorbitante, îţi organizează o aventură în care să te rătăcești într-un loc necunoscutRead more…
Nu demult am citit cu plăcere articolul publicat de colega noastră Hava Oren, despre transplantul de organe. https://baabel.ro/2022/01/transplantul-de-organe-un-succes-al-medicinei-moderne/. În cartea sa Homo Deus, scriitorul și filozoful Israelian-American Yuval Noah Harari prezice că într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat, oamenii nu vor mai muri de boli, iar cei care nu vor muri în accidente sau în războai, vor deveni nemuritori. Doamne ferește! În schimb, numai bogătașii vor avea privilegiul de a-și înlocui organele învechite, nefuncționale, cu altele noi, artificiale, produse prin inginerie biologică și alte tehnologii avansate. Pornind de la capacitatea naturală a unor amfibii (broaște, salamandre) de a-și regenera membrele amputate, un articol recent (1) prezice că nu peste mult timp biotehnologia va reuși să regenereze membre umane amputate în urma unor accidente sau boli, cum ar fi diabetul sau bolile vasculare. Medicinei moderne, la fel ca și mediei moderne, le plac descoperirile și procedurile grandioase, care te lasă perplex. Cine nu se entuziasmează citind despre recentul transplant de inimă de porc, sau despre separarea unor gemeni siamezi, sau despre operațiile oncologice care au devenit aproape rutină în Israel cu ajutorul “chirurgului” robot Da Vinci, care costă peste un milion de dolari fiecare, plus echipamentul de unică folosință care costă câteva mii de dolari pentru fiecare operație. Recunosc, acestea sunt rezultatele spectaculare ale anilor de cercetări și progrese în medicină și în special în tehnologia medicală. Aceste proceduri salvează viața a mii de oameni, sau le îmbunătățesc calitatea vieții.Read more…
Nu mai știu exact când și cum am învățat să folosesc andrelele. Eu nu ziceam tricotat, ci împletit, pentru că produsul final seamănă perfect cu părul împletit. Probabil că la orele de lucru de mână de la școală. O dată pe săptămână aveam oră de lucru de mână și de gospodărie. Acolo am învățat să croșetez, să tricotez și să brodez și chiar am reușit să-mi fac o ie foarte frumoasă, cu un model deosebit. Și iată că cele învățate la școală mi-au fost de folos chiar în Transnistria. Când tata a fost luat la lucru, undeva departe, fără ca noi să știm unde este (acum știu că era lângă Odessa) și nu mai aveam ce vinde, am aflat că două femei, deportate la fel ca noi din Siret, înjghebaseră un fel de afacere din care și noi am putea câștiga câte ceva. Vindeau în piață jachete și pulovere tricotate, dar nu le făceau ele, ci angajau persoane care știau să tricoteze și le dădeau materialul și andrelele. Erau andrele din lemn, nu din metal, așa cum eram obișnuită. Unele persoane făceau numai mânecile, altele tricotau fețele. Erau plătite cu bucata, dar plata era foarte mică, așa încât fiecare avea tot interesul să termine cât mai multe. Dacă mi-aduc bine aminte, plata era o marcă de ocupație pentru o mânecă. Dacă reușeai să faci într-o zi o mânecă, sau o față, câștigai o marcă, pentru care cumpărai în piață câțiva cartofi.Read more…
La jumătatea distanței dintre Mediaș și Sighișoara se află orașul Dumbrăveni. Denumirea este de dată relativ recentă. Cu secole în urmă, pe acest loc se afla satul Ebesfalva (Satul cu câini), deoarece acolo erau crescuți câinii folosiți la vânătorile nobiliare. Castelul din apropiere a aparținut familiei Apafi care a dat ultimii doi principi ai Transilvaniei, Mihai Apafi I și Mihai Apafi al II-lea. În 1671, principele Mihai Apafi I a aprobat colonizarea armenilor în Transilvania și le-a oferit dreptul de a-și construi două orașe: unul la Gherla (Szamosujvár) și unul lângă Ebesfalva, denumit în maghiară Erzsébetváros, în germană Elisabethstadt și în latină Elisabethopolis (Orașul Elisabeta) în onoarea fiicei regelui maghiar Endre al II-lea. Această denumire a fost utilizată până la Primul Război Mondial. Alături de firmele armenești își găseau de lucru mulți români, maghiari sau germani. Astfel localitatea a prosperat și s-a mărit continuu. Prima școală elementară s-a înființat în 1744; la începutul secolului al XIX-lea exista și o școală de fete.Read more…
Într-una din primele zile ale sejurului meu scurt la Bucureşti mi-am îndeplinit misiunea pentru care venisem, preluarea unui număr de cărţi rămase în grija Academiei Civice,[1] organizaţie înfiinţată de către Ana Blandiana și soţul său Romulus Rusan z”l. Cu această organizaţie am avut legătură încă de la prima mea vizită la CNSAS, în anul 2002, atunci când mi s-a oferit posibilitatea de a citi întregul dosar al Procesului Romanoexport, în care a fost implicat tatăl meu. Sediul de atunci al instituţiei era pe str. Dragoslavele, lângă Piaţa Victoriei, şi am ajuns acolo la sfârşit de toamnă când, pentru prima oară în zeci de ani, trebuia să simt din nou crisparea frigului şi a vântului lunilor de iarnă, pe care, plecând într-o altă zonă climatică, le lăsasem de mulţi ani în urma mea. Vizitele repetate la Academia Civică, iniţial în Piaţa Amzei, ulterior în Calea Moşilor 132, cât și întâlnirile din Israel au ţesut legătura dintre noi, susţinută într-o măsură puternică și permanentă de Ioana B., directoarea culturală a Fundaţiei. și de această dată, întâlnirea în biroul Anei Blandiana a fost deosebit de plăcută, am încercat să realizăm un update informativ al realităţilor din România şi Israel. Pe Ana Blandiana o ştiam din adolescenţă, fiind o cititoare fidelă a rubricii sale din revista Contemporanul, întitulată Antijurnal. În fiecare vineri, când apărea ziarul, citirea acelor texte poetice și îndrăzneţe îmi crea câteva momente de plăcere. Unul dintre articolele de atunci mă însoţeşte și astăzi, alături de jurnalul personal din anii adolescenţei, pe care l-am păstrat în sertarul de lângă pat: “Pentru ce trebuie să cucerim Everestul? Pentru că există.” Acest dicton mi-a rămas viu în memorie încă de la sosirea mea timpurie, singură în Israel. A urmat întâlnirea prevăzută din timp, cu Sorina C. şi plimbarea noastră prietenească în cartierul Cotroceni, depăşind locurile și intersecţiile de la fosta Piaţă Elefterie, povestindu-ne reciproc clipe pe care le-am interiorizat, fiecare dintre noi, în alte momente ale vieţii.Read more…
Fala iudaismului mondial, cum era supranumit Filderman nu doar în cercurile evreilor din România, dar și în cele din America și Europa, s-a născut la București, de Iom Kipur, în 14/25 septembrie 1882. Provine dintr-o familie de meseriași. Tatăl său, proprietarul unui mic atelier de tipografie și legătorie, a murit la 35 de ani, când copilul abia împlinise 3 ani. La această vârstă, desigur, nu a putut înțelege semnificația acestei tragedii. Mama, proprietara unui atelier de broderie și lenjerie, a rămas unica sursă de susținere a familiei cu cinci copii. Wilhelm era cel mai mic. Veniturile nu i-au permis mamei să-și dea toți copiii la studii. Intuind însă capacitățile lui Wilhelm, a făcut cele mai mari eforturi ca să-i poată asigura condițiile necesare nu doar pentru studii primare și medii, ci și pentru studii superioare. Dar până la studiile superioare, copilul și adolescentul Filderman a trecut prin școala primară, gimnaziu și liceu. Cu antisemitismul s-a confruntat chiar din această etapă a vieții. Antisemitismul era parte integrantă din existența noastră zilnică – scrie Filderman în Memoriile sale. Printre altele relatează următoarea întâmplare: În școala noastră s-a înființat ceva de tipul unui club cu obiectivul de a invita persoane care să vorbească despre teme de cultură generală. Un coleg de clasă, Petru Locusteanu, mi-a cerut să fiu prezent la prima întâlnire care a fost prezidată de profesorul Banu. În prezența mea, desconsiderând regula, unul dintre colegi s-a ridicat și a cerut ca toți evreii să fie excluși din club. Locusteanu, care inițial m-a invitat, a aplaudat cel mai zgomotos. M-am ridicat și l-am întrebat pe profesorul Banu dacă clubul are drept scop să ne învețe elemente de cultură generală sau să promoveze o politică antisemită.Read more…
Un bun și vechi prieten și tovarăș de breaslă obișnuia să înceapă fiecare prezentare a unei idei noi cu fraza: ”eu primul, și înaintea mea mulți alții…”. Pe vremuri oricine avea șanse să redescopere America. Sursele de informații erau extrem de restrânse, accesul la noutăți era limitat și nu e de mirare că întâlnim în istoria artei, literaturii și tehnologiei dispute privitoare la dreptul de a fi considerat primul, inventatorul și promotorul unei idei, sau al unui aparat. Ideea injectării epidurale de opioide a apărut aproape concomitent în două reviste medicale, la interval de numai câteva luni. Cine poate fi considerat promotorul tehnicii, cel care a publicat primul, sau cel care a fost primul care a trimis articolul la redacție spre a fi publicat?! Inutil a aminti încă o dată că în ziua de azi e mult mai greu să inițiezi ceva de valoare, pentru că imensa majoritate a ideilor și proiectelor au o bună șansă de a fi ”născute”, inițiate sau inventate de altcineva. Nu degeaba industria patentelor e una din cele mai reușite, ea reprezentând prima adresă de contact pentru oricine care consideră că e posesorul unei idei originale. Și nu degeaba primul sfat pe care-l primești când spui că ai descoperit sau inițiat ceva nou este să cauți în literatura de specialitate dacă nu cumva ”noutatea” este deja cunoscută și publicată.Read more…
De obicei, alegerile americane la jumătatea mandatului președintelui confirmă o erodare a popularității acestuia, precum și a partidului său, făcând destul de dificil pentru el să îndeplinească unele proiecte politice sau economice în partea a doua a mandatului. În cei doi ani care rămân, președintele trebuie să facă concesii, uneori serioase, partidului în opoziție, pentru a ajunge la votarea proiectelor care de multe ori sunt respinse Și, evident, rezultatele ultimilor doi ani influențează șansele viitorului candidat la președinție, indiferent dacă este vorba de realegerea lui, sau despre un candidat nou. Cam acestea au fost previziunile sau așteptările legate de scrutinul desfășurat săptămâna trecută în SUA. De precizat că este vorba de o reînnoire a jumătate din componența celor două Camere – a Reprezentanților și a Senatului. În același timp, în diferite state au avut loc și alte alegeri – de guvernatori, de procurori generali, sondaje legate de diferite proiecte de lege ș.a.m.d. La prima vedere, pentru democrații care dețineau majoritatea în cele două Camere și președinția, șansele s-au arătat proaste. Read more…
Site-ul baabel.ro foloseste cookies pentru a oferi un maxim de performanta experientei tale aici. Cookie-urile sunt pentru autentificare, statistici trafic Pentru a continua te rugam sa dai click pe ACCEPT, in caz negativ pe REFUZ
