”Toate călătoriile trebuie să fie ca niște poeme”. Este o frază a poetului american Paul Blackburn peste care am dat săptămâna trecută și care-mi revine în minte de câteva ori pe zi. Visez tot mai des că plec. Că mă urc în mașină și pornesc la întâmplare, mă las purtată de drum în voia lui. Îmi plac autostrăzile. Îmi place eficiența lor, organizarea lor, sentimentul de siguranță pe care mi-l conferă. Și de libertate. Întotdeauna când ajung ”dincolo” pe autostradă mă opresc în prima benzinărie și beau o cafea. Sărbătoresc faptul că am scăpat de drumul cu două benzi pe care ne înghesuim de-a valma camioane, mașini, biciclete și căruțe. Îmi plac autostrăzile, dar nu pentru viteză. Ci pentru spațiile de parcare și pentru toate posibilitățile pe care ți le oferă. Pentru toate drumurile laterale și pentru indicatoarele care pomenesc de vestigii arheologice, monumente istorice, localități cu nume pe care n-o să le mai auzi probabil a doua oară. Read more…
Războaiele din Israel sunt un pic cam ca alegerile. S-a mai terminat o rundă și așteptăm runda următoare. Până atunci pauza de respirație care îmi îngăduie să trag niște concluzii. Si chiar dacă ele nu vor fi pe placul tuturor eu le pun aici că dacă tot le-am tras, e păcat să nu le împărtășesc. Nici una din părți nu a reușit să-și asigure fotografia victoriei. Nu a existat o poză echivalentă cu cea a soldatului sovietic care a fluturat drapelul URSS deasupra Reichstagului la finalul celui de Al Doilea Război Mondial. Scriitorul Amos Oz spunea odată: “Cu cât vor fi mai multe victime israeliene, cu atât va fi mai bine pentru Hamas. Cu cât vor fi mai multe victime palestiniene va fi mai bine pentru Hamas” . Din fericire pentru noi, Israelul a evitat să-i procure Hamasului această victorie morală. Mă doare sufletul pentru fiecare nevinovat ucis însă pot spune cu mândrie că Israelul a încercat și chiar a reușit să limiteze cât mai mult numărul de victime colaterale printre cei neimplicați in conflict. Acest război, ca mai toate războaiele, a adus cu el multă, foarte multă ură. A făcut să erupă tot puroiul netratat din societate. Dar a mai fost totodată și un alt aspect. Poate că nu ați auzit până acum despre Ido Avigal, un băiat de 5 ani din Sderot, lovit mortal de o rachetă pe care Cupola De Fier nu a reușit să o intercepteze și al cărui tată a zis – cu toată durerea – că speră ca micuțul Ido să fie ultima victimă a conflictului…Read more…
Recent am primit o carte care mi-a trezit interesul în mod deosebit: un dialog între profesorul Jean-Jacques Askenasy, de la Universitatea din Tel Aviv, medic specialist de renume internațional în neurologie, membru de onoare al Academiei Române – și scriitoarea Cleopatra Lorințiu, director adjunct al Institutului Cultural Român din Tel Aviv. Este o conversație între doi intelectuali din două generații diferite și de formații diferite. Primul este un profesor israelian originar din România, născut în anul 1929, care a trecut prin perioada Holocaustului ca elev și prin perioada dictaturii comuniste ca student și tânăr medic neurolog, om care a luptat mulți ani pentru a primi aprobarea de plecare și a ajuns în Israel la intervenția fostului premier Golda Meir în 1972, după 12 de ani de așteptare. Vizavi de el se află o intelectuală română născută în anul 1957, care a crescut în condițiile regimului de dictatură comunistă și nu a cunoscut regimul de dictatură legionară și antonesciană în mod direct, cu numai din lecturi, iar după revoluția din decembrie 1989 a funcționat în diplomația culturală românească și a fost căsătorită cu un intelectual evreu din Franța. Read more…
În copilărie, un capăt de cretă cât de mic, eventual şutit de la şcoală, era instrumentul ideal de a scrie şi a desena pe garduri şi pe pereţi. Îndeobşte dădeam de ştire tuturor (cu o inimioară străpunsă de o săgeată) că A şi B se iubesc, ne vărsam năduful pe adversari, desenând un cap de măgăruş în dreptul numelor (sau iniţialelor) lor sau încurajam echipa de fotbal preferată „Haide U!”. Desenam pe asfalt şotroane de diferite forme şi dacă se întâmpla minunea să avem un ciot de cretă colorată, le decoram cu floricele. Toate acestea dispăreau odată cu prima ploaie sau le ştergeam noi, de îndată ce adulţii ne apostrofau să nu murdărim gardurile şi trotuarul. De altfel, încă din clasele primare (între cele două reprize de cult al personalităţii pentru Dej şi Ceauşescu), învăţătoarea ne-a învăţat zicala „Numele măgarului e pe toate gardurile” şi ne-a spus că e foarte urât să mâzgălim pe pereţi, astfel încât curând am renunţat la acest obicei. Iată, că după mai bine de o jumătate de veac, pe tot mai multe ziduri, garduri, capete de pod, vitrine, stâlpi de electricitate, cutii de transformatoare, uşi de garaj din Cluj (şi nu numai) rânjesc mâzgălituri pictate cu vopsea rezistentă faţă de care ploile (oricât de abundente) sunt neputincioase.Read more…
Întotdeauna iau în considerare dictonul latin De mortuis nihil nisi bonum şi foarte rar fac excepţii. De astă dată însă este o excepţie meritată, deoarece nu găsesc cuvinte pozitive ca să descriu simțămintele mele la aflarea veştii decesului unuia dintre cei mai inveterați antisemiți din ultimele decenii. Este vorba de Desmond Tutu, fostul arhiepiscop anglican de Cape Town, Africa de Sud. Din păcate, în întreaga lume a fost un cor de laude la adresa acestui așa-zis om al religiei, de unde nu au lipsit nici vocile unor fruntași ai opiniei publice evreiești care nu s-au sfiit să dea uitării ura propovăduită de Tutu de-a lungul întregii sale cariere, nu numai împotriva politicii statului Israel, pe care a atacat-o fără reținere, ci împotriva întregului popor evreu, fără deosebire de locul unde trăieşte și uitând cu neruşinare cât de mulţi evrei l-au sprijinit în lupta împotriva regimului apartheid din Africa de Sud. Singura voce de prestigiu care l-a demascat pe Tutu în vorbe şi fapte a fost renumitul avocat şi activist umanitar Alan Dershowitz, care într-un recent articol întitulat Să-i ridicăm o statuie fostului Episcop Tutu? a reamintit cuvintele şi acțiunile mârșave ale episcopului, foarte asemănătoare cu propaganda nazistă a lui Goebbels!Read more…
Cartea Esterei din Vechiul Testament conține câteva ciudățenii. În primul rând, numele lui Dumnezeu este absent, cu toate că prezența lui se simte, cartea fiind plină de minuni. Ciudată este și nepăsarea autorului față de asimilarea masivă a evreilor în mediul persan în care trăiau. persan. Povestea se petrece în zilele de Pesah, însă sărbătoarea nu este amintită. Din această cauză și din multe altele a fost o dispută îndelungată între înțelepții din Talmud dacă să introducă această carte în canonul Vechiului Testament (Talmudul Babilonian, tractatul Meghila 7, fila b). Cartea Esterei să fie oare un document istoric, sau o legendă din Orientul Antic? Capitolul 1 este cu siguranță porțiunea care cuprinde cele mai multe elemente de istorie. Aici îl întâlnim pe regele Ahașveroș (în latină Ahasuerus) care apare și în cartea lui Ezdra (4:6). El este identificat cu împăratul persan (ahemenid) Xerxes I (486-465 î.e.n.). Imperiul Ahemenid a fost întemeiat de împăratul Cirus al II-lea cel Mare (559-530 î.e.n.), bunicul lui Xerxes. În istoria iudaică și potrivit celor scrise în Vechiul Testament el a eliberat evreii din captivitatea babiloniană și le-a permis să restabilească vechiul cult și să reconstruiască Templul din Ierusalim.Read more…
Timp de 12 ani am practicat medicina într-o țară în care libertatea era o noțiune des amintită în presă, radio și televiziune, și mai deloc în viața de toate zilele. Mi-am îngrijit pacienții așa cum am crezut că e mai bine și, ca să fiu sincer, am fost mulțumit de ceea ce făceam, exact în măsura în care nu mă așteptam să fiu adulat de cei care se aflau în grija mea și nici de aparținătorii lor. Da, îmi plăcea un cuvânt de mulțumire și nimic mai mult. M-am simțit respectat și mi-a fost de ajuns. mă aflam, pentru prima oară în existența mea, într-o atmosferă liberă, în care pericolul nu vine niciodată dinăuntru, iar de cel din afară știam că are cine să se ocupe. Dar tot obiectivismul meu, toată dorința de a privi lucrurile cu un ochi obiectiv, de a accepta aspectele negative ale societății în care trăiam și a mă bucura că nu voi fi înmormântat pe Șoseaua Giurgiului, totul s-a destrămat atunci când am dat cu ochii de violența, agresivitatea față de personalul medical. Căci despre asta e vorba în cele ce urmează.Read more…
Concursul „Șederea pe Găleți Răsturnate” din acest an s-a încheiat cu strigăte de nemulțumire generală. Juriul internațional nu s-a putut pune de acord asupra câștigătorului locului trei, darămite asupra râvnitelor medalii de aur și argint. Nici măcar după negocieri îndelungate nu s-a putut ajunge la o evaluare finală a participanților, iar concurenților dezamăgiți li s-a înmânat numai o diplomă de participare, fără un clasament general. Pentru a patra oară consecutiv, unii concurenți au luat acasă și o infecție venerică, pe care au primit-o de la un judecător rămas anonim. Au fost chiar zvonuri despre luare de mită și folosirea de substanțe interzise de Comisia de Doping Moderat și Acceptabil pentru obținerea rezultatelor mai bune la exerciții deosebit de dificile, cum ar fi șederea cu o singură fesă pe marginea găleții. O situație intolerabilă. Pentru a înțelege mai bine circumstanțele din cadrul competiției, să trecem în revistă pe scurt evenimentele care au marcat istoria acestui sport popular, pe care mulți chiar îl consideră o veritabilă formă de exprimare artistică. Rădăcinile șederii competitive pe găleți răsturnate datează de la sfârșitul secolului al XIX-lea. A treia revoluție tehnologică și procesul intensiv de industrializare au declanșat un fenomen social nemaiîntâlnit până atunci: migrarea populației paupere spre mediul urban, aflat în plin avânt industrial.Read more…
După prezentarea înregistrărilor lui Eichmann într-un serial de TV, descris de Tiberiu Ezri în recentul articol „Mărturiile pierdute ale lui Eichmann” , Mosadul a mai publicat un episod legat de un subiect apropiat. Mosadul nu are purtător de cuvânt și nu vorbește cu ziariști. În chestiuni operative, legătura se face neoficial, printr-un ziarist apropiat de serviciu. În ultimii ani acesta este Dr. Ronen Bergman, un specialist de talie mondială în activitatea serviciilor secrete. El a scris multe cărți despre operațiunile Mosadului și contribuie la Yediot Aharonot și New York Times. Dezvăluirile din acest articol au apărut simultan în cele două ziare, precum și în câteva interviuri. Dr. Josef Mengele, așa-zis „medic”, a fost super-ucigașul de la Auschwitz, cel care a inventat și a implementat înfiorătorul sistem de „selecție” și chiar a ucis cu mâna lui bolnavi, persoane cu dizabilităţi, copii… El a dispărut încă în mai 1945, reapărând abia în 1948 în Argentina, cu acte emise de Crucea Roșie. După documente aflate la Mosad, Crucea Roșie știa că era criminal de război. În Argentina el a purtat la început un nume fals, însă curând și-a reluat numele adevărat; pe ușa lui era scris „Dr. J. Mengele”. Cu toate că instanțele germane îi cunoșteau crimele, nu numai că nu i-au cerut extrădarea, ci chiar l-au ajutat cu documente false. Ambasadorul Germaniei la Buenos Aires avea ordine să se poarte cu el ca și cu oricare alt cetățean german. Abia în 1959 guvernul Germaniei de Vest a emis pentru el un mandat de arestare.Mosadul a inițiat căutarea lui Mengele în 1959…Read more…
Președintele Franței, Emmanuel Macron, spunea acum câteva zile englezilor: „A fost Regina voastră, dar pentru noi a fost „Regina”. Cu alte cuvinte, unica, singura, care nu avea nevoie de niciun alt calificativ. Toată lumea știa despre cine era vorba. Dar, fără să vrea, Macron a evidențiat ceea ce pentru englezi era un postulat, și anume că Elisabeta a Doua a fost regina lor, a fiecăruia dintre ei. Când m-am stabilit în Marea Britanie, în 1970, am fost foarte mirat să văd portretul reginei sau fotografia ei cu prințul Philip în numeroase locuințe. (În definitiv, în primii 20 de ani de viață, în România nu văzusem în nicio casă particulară portretul lui Gheorghiu Dej.). Cu trecerea anilor însă, am înțeles că dragostea britanicilor pentru regină este sinceră, profundă și nestrămutată. Miile, zecile de mii de oameni care s-au adunat în ultimele zile în jurul reședințelor regale aducând flori, mulți cu obrajii scăldați în lacrimi, cetățeni ai Commonwealth-ului care au venit din străinătate să aducă personal omagiile lor în fața sicriului regal, condoleanțele sincere prezentate familiei regale din toate colțurile lumii, toate acestea spun mult despre ce a reprezentat Elisabeta a Doua, și nu numai pentru britanici, mult mai mult decât pot reda sutele de necrologuri apărute în întreaga lume, autorii lor chinuindu-se să găsească cele mai adecvate adjective care să o caracterizeze. Superlativele s-au devalorizat complet, fiind folosite ad nauseam în cancanuri despre „celebrități”, despre care nicio persoană care nu urmărește Big Brother sau Love Island nu a auzit vreodată, interpreți de manele, comedieni stand-up fără pic de umor, dar cu un bogat bagaj de vulgarități, etc. De aceea nu se poate scrie, cred eu, un necrolog cu adevărat excepțional pentru o femeie cu adevărat excepțională, sub domnia căreia am avut privilegiul să trăim, unii dintre noi chiar să o cunoaștem personal.Read more…
Omul, în istoria lui zbuciumată, a făcut multe lucruri teribile pe acest glob: a distrus mult din natură, a poluat apa și chiar propriul său corp cu plastic, a stârnit războaie și conflicte ideologice care s-au soldat cu sute de milioane de victime. Dar tot Homo sapiens a creat și un patrimoniu mobil și imobil care momentan pare să fie chiar excepțional în univers (asta pentru cei care relativizează existența umană pe scară cosmică). Cine și de ce ar opta pentru atacarea frumuseții, artei, pieselor care reprezintă tot ce e universal și valoros în condiția și existența umană? Din păcate, există indivizi care cred în haos, distrugere și cultul fricii. De un an s-a înfiinţat o mișcare extremistă și radicală, Extinction Rebellion (Revolta anihilării) [1] și Climate Emergency Fund (Fondul pentru urgenţă climatică) [2]. Momentan, acestea cuprind 1179 grupări (ONG-uri) din întreaga lume, majoritatea, peste 850 grupări în Europa, una chiar la Cluj [3]. Unele din aceste grupări – Just Stop Oil [4] sau Last Generation [5] – sunt deja ”faimoase” în atacarea muzeelor și capodoperelor artistice. Doar în 2022 au avut loc până în prezent peste zece atacuri în diferite muzee în Europa (Italia, Germania, Marea Britanie). Metoda lor este simplă: atacarea pieselor artistice frumoase, foarte valoroase (Constable, Botticelli, van Gogh, Monet, da Vinci) cu un lichid (supă, vopsea, piure), sprijinirea de zidul muzeului și rostirea unor mesaje apocalipticeRead more…
Acum 30 de ani s-a produs un eveniment important în chirurgie: s-a introdus chirurgia mini-invazivă care a fost prezentată pentru prima oară în în 1992, la Congresul de Chirurgie endoscopică de la Göttingen. Este vorba în primul rȃnd de chirurgia laparoscopică, iar ceva mai tȃrziu, de chirurgia robotică (despre care voi scrie cu altă ocazie). Metoda laparoscopică poate fi folosită atât în scopuri diagnostice (de exemplu biopsii), cȃt şi în scopuri terapeutice. Istoric vorbind, încă din 1853 Jean Désormeaux construieşte primul endoscop iluminat, folosit în urologie. Douăzeci de ani mai târziu Nitze din Dresda şi Leiter de la Viena reuşesc prima cistoscopie cu un aparat inventat special pentru a putea examina vezica urinară.Read more…
Dacă uit să-mi pun ceasul pe mână mă apucă panica, chiar dacă ora de pe ecranul smartphone-ului meu este mult mai exactă decât cea indicată de arătătoare, pe cadranul ceasului de mână vechi de peste zece ani. Dar un ecran nu e cadran, iar gestul de a-mi consulta ceasul e înrădăcinat în existenţa mea de o viaţă (minus circa nouă ani, până în vacanţa mare de după clasa a doua primară, când am primit primul meu ceas – un UMF – drept recompensă pentru premiul I). Pe vremea aceea puţini copii aveau ceas de mână şi pentru a te orienta în timp (dacă nu erai în centru ca să arunci o privire către ceasul din turnul bisericii Sf. Mihai) trebuia să te adresezi politicos unui adult: „Nenea (tanti) vă rog să-mi spuneţi cât e ceasul.” Mai târziu am aflat că aceeaşi formulă era şi un mod simplu de a „agăţa” o fată de care-ţi plăcea. Astăzi o astfel de abordare pe stradă este insolită (ca să nu spun obraznică), din moment ce tot omul are asupra sa (măcar) un telefon şi, practic, la fiecare colţ de stradă, pe firmele luminoase şi în interiorul prăvălilor, farmaciilor şi altor localuri publice, există felurite ceasuri şi afişaje electronice, indicând ora exactă. Ceasul şi ora… În limba română întrebi „Cât e ceasul?” şi tot ceasul este şi instrumentul care indică orele. E drept că poţi întreba (mai ales în Transilvania) „Cât e ora?” şi uneori (mai ales în Vechiul Regat şi în scrierile autorilor din acea parte de ţară) întâlneşti o formulare de genul „pe la ceasurile şapte”. Potrivit DEX, ceasul şi ora sunt sinonime. Totuşi, eu sesizez o diferenţă de nuanţă între cele două. Read more…
După ce am urmărit peripețiile „drumeților din Bârlad”, ar fi interesant să aflăm ce s-a întâmplat cu ei mai departe. Bineînțeles că visul fiecărui imigrant era să ajungă la New York și într-adevăr marea majoritate a ajuns acolo; unii au rămas, alții au plecat mai departe să-și caute norocul. Dar din anul 1900 societățile de binefacere europene au început să trimită un număr considerabil de evrei din România spre Canada. (Alți imigranți, care din diferite motive nu au fost admiși în Statele Unite, au ajuns și ei în Canada.) În ultima parte a cărții Finding Home: In the Footsteps of the Jewish Fusgeyers (În drum spre casă: pe urmele drumeților evrei), Jill Culiner povestește despre soarta lor în noua patrie. În Canada, imigranții debarcau la Quebec City. Dar nici acolo nu era primit chiar oricine. Puteau să debarce doar cei care aveau un capital de… 10 dolari. Cei care aveau adresa vreunei rude dispuse să-i primească puteau pleca la New York. Celorlalți li s-a oferit un loc de muncă, dar în fiecare seară trebuiau să se întoarcă în port, până când își vor fi agonisit cei zece dolari. Bineînțeles că au primit muncile cele mai grele; „drumeții din Bârlad” au lucrat la construcția unui pod. Dar din moment ce și-au câștigat libertatea, au plecat care încotro și grupul s-a destrămat. Tot ce mai poate fi urmărit în zilele noastre este drumul imigranților evrei din România, alături de cei din alte țări.Read more…
De trei săptămâni am hotărât să particip la demonstrațiile împotriva reformei judiciare pe care guvernul, dominat de extrema dreaptă și de religioși, preconizează s-o ducă la capăt. Nu pot să stau liniștit atunci când guvernul vrea să excludă Tribunalul Suprem din viața politică și atentează la democrația Statului Israel. Ca să explic, sunt nevoit să dau date suplimentare. În Israel nu există constituție. În 1948, imediat după dobândirea independenței, în tratativele duse cu Ben Gurion pentru recunoașterea Statului Israel, religioșii au pus condiția ca Biblia Ebraică să fie acceptată ca un echivalent al constituției. Însă ei au acceptat rolul Tribunalului Suprem în păstrarea democrației liberale, aceasta fiind singura instituție care poate să se opună măsurilor guvernamentale care ar aduce prejudicii țării, să se opună discriminării pe criterii de sex, naționalitate, religie sau concepții politice. Din 1948, când s-a publicat Declarația de Independență a Israelului ca stat evreiesc și democratic, care asigură egalitatea în drepturi a minorităților, până în zilele noastre, viața s-a desfășurat în condiții normale, în condițiile existente în Orientul Apropiat.Read more…
Dacă eu am 73 de ani, Herman ar trebui să aibă 87-88 de ani. Mi-aș dori mult să mai fie încă în viață. Spre sfârșitul anilor ‘50, când eu de-abia începusem școala, venea la noi, deseori, un coleg de clasă al unchiului meu. Se numea Herman. Seara, după o zi de muncă la serviciu, mergeau amândoi la Școala Medie Nr. 23 (acum, Liceul ”Dimitrie Bolintineanu”), cartierul Rahova, București, pentru a urma cursurile liceale, la seral. Trecând pe la noi, Herman lungea drumul de la casa lui până la liceu. Era îmbrăcat întotdeauna frumos, în contrast cu hainele unchiului meu, mai sărăcăcioase. Eu provin dintr-o familie foarte modestă, iar mama își adusese fratele mai mic din zona Mehedinți, să învețe o meserie. Ce știu este că unchiul meu primise în primii 7 ani de școală bursă de merit pentru că învăța foarte bine, iar bunicul, adică tatăl lui, era foarte sărac și, fără acest ajutor, nu l-ar fi putut ține la școală.Read more…
Una din cele mai recente apariții la Editura Hasefer este volumul intitulat Casa din pașapor (The Passport as Home) al lui Andy Markovits, profesor universitar american originar din Timișoara. Andy Markovitz a moștenit visul american de la tatăl său, Lajos. La faimosul meci de fotbal Germania-Ungaria din cadrul Campionatelor Europene din 1954, acesta i-a spus fiului său: ”Pe noi nu ne interesează cine a câștigat, pe noi ne interesează că s-a jucat la 4 iulie, ziua declarării independenței Americii”. Era o subtilă explicație a antipatiei, justificate de altfel de istorie, față de cele două țări care i-au prigonit pe evrei, trimițându-i în lagărele morții. Fiind timișoreni, membrii familiei Markovits au scăpat de Holocaust și subiectul nu a fost abordat foarte frecvent nici în familie, nici în cercul de prieteni, dar el nu putea fi evitat, deoarece chiar sora tatălui, mătușa Manci, care trăise la Oradea, a fost deportată și a avut norocul să supraviețuiască. Abia mai târziu, în adolescență, la Viena și în America, Andy a aflat despre ce a însemnat Holocaustul și despre consecințele pe termen lung ale acestuia pentru supraviețuitori, despre sentimentul de vinovăție pe care l-au avut mulți dintre ei, inclusiv tatăl lui, că au scăpat cu viață. Visul american al tatălui lui Andy își are și el originea în Holocaust, în teama ca acesta să nu se mai repete în Europa. Andy și-a petrecut adolescența la Viena împreună cu tatăl său (mama murise la Timișoara). Nu a avut niciodată probleme de limbă, fiind de cultură germană și urmând școala germană, și-a însușit chiar accentul vienez. Dar garanția supraviețuirii evreilor, spunea Markovits Lajos, este America, țara democratică unde evreii sunt acceptați și pot să se integreze.Read more…
Am convingerea că cititorii mei și-au dat până acum seama cât de mult iubesc orașul Oradea în care trăiesc de 35 de ani și pe care îl consider al meu. Ca atare, sunt încântată să văd că aici demersurile culturale primesc răspunsuri entuziaste din partea localnicilor, dovedind astfel că public interesat ar fi, trebuie doar să i se ofere ocazii. O astfel de ocazie de a ne bucura de frumusețe ne este oferită la Muzeul Art Nouveau ”Casa Darvas – La Roche”, muzeu situat în centrul orașului, în imediata apropiere a parcului Libertății, lângă Crișul Repede. Acum câteva zile a avut loc aici vernisajul expoziției temporare de pictură cu titlul Baia Mare – Natură și culoare”, care reunește 16 pânze ale unor pictori evrei aparținând celebrei Școli de pictură de la Baia Mare. Aceștia sunt: Béla Iványi-Grünwald, József Klein, Sándor Ziffer, Dávid Jándi, Márton Katz, Hugó Mund, Lazăr Zin (Singer), Pál Imre Erdős și Endre Vadász, reprezentanți ai diferitelor perioade de creație specifice grupului de pictori de la Baia Mare. Fundația de Protejare a Monumentelor Istorice din Județul Bihor (Oradea Heritage) și Muzeul Județean de Artă ”Centrul Artistic Baia Mare” oferă orădenilor această superbă posibilitate de a se bucura de câteva lucrări ale unor pictori celebri, unul dintre ei numărându-se chiar printre fondatorii Centrului Artistic Baia Mare, care a fost înființat în 1896 și a devenit un fenomen artistic complex și unic, funcționând până azi. Este vorba despre Béla Iványi-Grünvawald a cărui lucrare cu titlul La târgRead more…
Evenimentele istorice petrecute curând după întemeierea statului Israel sunt învăluite într-o aură de aventură și de romantism. Acest lucru însă nu trebuie să ne inducă în eroare: era vorba despre interese vitale ale tânărului stat care lupta pentru supraviețuire. Operațiunea Damocles a fost campania Israelului pentru a-i împiedica pe inginerii germani să dezvolte arme moderne în serviciul Egiptului, în special rachete balistice și avioane de luptă. Înfrângerea suferită în războiul din 1948-49 l-a determinat pe conducătorul egiptean Nasser să caute modalități de modernizare a arsenalului care consta în mare parte din stocuri britanice rămase după al Doilea Război Mondial. Părea logic ca arabii, care erau nu numai antisemiți, ci și mari admiratori a tot ce era german, să se adreseze constructorilor de arme din fosta Germanie nazistă, printre care oricum mulți erau șomeri. Prin urmare, între sfârșitul anilor 1950 și mijlocul anilor 1960, industria de armament egipteană a angajat câteva sute de specialiști germani. Ei au fost recrutați de comerciantul de arme Hassan Sayed Kamil, fiul unui egiptean și al unei elvețience. Ca multimilionar, Kamil locuia într-o vilă elegantă cu o priveliște încântătoare asupra orașului Zürich și își împărțea timpul liber între partide de vânătoare în Carpați și excursii de pescuit în Canada. Era inginer mecanic, absolvent al prestigiosului ETH Zürich și lucrase în industria elvețiană de armament, la firma Oerlikon-Bührle. Avea legături directe cu Nasser și la cererea acestuia a contribuit la întemeierea industriei egiptene de armament.Read more…
De mai bine de patru decenii mă ocup, ca parte din practica mea particulară, de întocmirea unor expertize judiciare în cazuri medico-legale judecate în instanță. În acești ani am adunat o ”colecție” de cazuri suficient de largă și de pestriță ca să-mi iau inima-n dinți și să creez o prezentare profesională despre aspectele medico-legale în specialitatea mea. În majoritatea cazurilor e vorba de plângeri și acuzații aduse modului în care medicul ATI și-a făcut datoria față de pacientul/pacienta său/sa, respectând normele și protocoalele impuse de practica corectă și literatura în vigoare. De multe ori plângerea era neîntemeiată, medicul făcându-și cu prisosință datoria, în mod corect, dar în ciuda acestei realități deznodământul a fost negativ, pentru că așa e în medicină, nu întotdeauna când ai făcut tot ce trebuie, rezultatul e cel dorit. Am întâlnit însă și situații de a dreptul scandaloase, în care împricinatul a găsit tot felul de explicații infantile, ireale, pentru a scăpa de belea…Un medic care a inițiat o analgezie epidurală la naștere și a părăsit lehuza imediat după ce și-a dat jos mănușile sterile, fără să supravegheze situația câteva minute bune, așa cum ”scrie la carte”; un șef de secție care a cerut unui rezident să efectueze o anestezie la un pacient extrem de grav, fără a ține cont că acesta nu avea experiența necesară pentru a duce sarcina la bun sfârșit; un medic de gardă care nu a găsit de cuviință să rămână lângă patul unei paciente care sângera, lăsând tratamentul pe seama asistentelor medicale – iată doar câteva din numeroasele exemple pe care le am în minte și în care cei acuzați de neglijență au încercat prin toate mijloacele să justifice vorba care merge aici, pe la noi, cum că mea culpa în traducere liberă înseamnă: ”cu toții sunteți vinovați”!Read more…
Site-ul baabel.ro foloseste cookies pentru a oferi un maxim de performanta experientei tale aici. Cookie-urile sunt pentru autentificare, statistici trafic Pentru a continua te rugam sa dai click pe ACCEPT, in caz negativ pe REFUZ
