Continui evocarea celor mai importante locuri şi instituţii din Ploieştiu natal: Uzina 1 Mai, liceele, restaurantele, ştrandurile. Tatăl meu a fost unul din prietenii renumitului arhitect Socolescu. Eu m-am împrietenit cu talentatul urmaș al acestuia, tânărul care a elaborat originala hală de proiectare a uzinei 1 Mai. numeroase instalații de foraj, sape cu trei conuri, agregate de cimentare și instalații de prevenire a erupțiilor, exportate pe multiple meridiane ale lumii. Read more…

Recent am primit o veste care m-a întristat. Posturile de radio și televiziune israeliene au anunțat decesul lui Ilan Gilon.  Sunt convins că și mulți alți oameni s-au întristat, sau cel puțin au privit în gol. Fie că au fost de acord cu părerile lui politice, fie că nu au fost de acord cu ele. Ilan Gilon a fost un om politic israelian originar din România. Mai precis: din Galați, unde s-a născut, la 12 mai 1956, cu numele Florin Goldstein, părinții fiind Avraham și Rahela Goldstein. Mai târziu am aflat că locuiseră pe strada Frumoasă, astăzi o prelungire a străzii Traian. Totuși, la Galați, eu nu l-am cunoscut: era o diferență de vârstă între noi, care contează în copilărie. La vârsta de șapte luni s-a îmbolnăvit de poliomelită, pe care a reușit s-o depășească, deși unele sechele i-au rămas toată viața: invaliditate la un picior. La vârsta de nouă ani, în 1965,  a venit în Israel cu familia și s-au stabilit la Ashdod. El a crescut în acest oraș. Atras de ideea dreptății sociale și de dorința de a-i ajuta pe cei în suferință, el s-a apropiat de ideologia de stânga. A început să activeze, ceea ce a făcut și atunci când a plecat la Ierusalim ca să studieze științe politice și relații internaționale la Universitatea Ebraică. S-a dovedit și patriot israelian, precum și un tânăr care voia să fie ca toți ceilalți. Respins la recrutare în Zahal din cauza urmărilor bolii, el a luptat ca să fie acceptat, iar în cele din urmă a reușit, fiind recrutat într-un serviciu militar scurtat. S-a căsătorit, și-a întemeiat o familie. A activat pe plan local, a fost membru al partidului Mapam…Read more…

Dacă uit să-mi pun ceasul pe mână mă apucă panica, chiar dacă ora de pe  ecranul smartphone-ului meu este mult mai exactă decât cea indicată de arătătoare, pe cadranul ceasului de mână vechi de peste zece ani. Dar un ecran nu e cadran, iar gestul de a-mi consulta ceasul e înrădăcinat în existenţa mea de o viaţă (minus circa nouă ani, până în vacanţa mare de după clasa a doua primară, când am primit primul meu ceas – un UMF – drept recompensă pentru premiul I). Pe vremea aceea puţini copii aveau ceas de mână şi pentru a te orienta în timp (dacă nu erai în centru ca să arunci o privire către ceasul din turnul bisericii Sf. Mihai) trebuia să te adresezi politicos unui adult: „Nenea (tanti) vă rog să-mi spuneţi cât e ceasul.” Mai târziu am aflat că aceeaşi formulă era şi un mod simplu de a „agăţa” o fată de care-ţi plăcea. Astăzi o astfel de abordare pe stradă este insolită (ca să nu spun obraznică), din moment ce tot omul are asupra sa (măcar) un telefon şi, practic, la fiecare colţ de stradă, pe firmele luminoase şi în interiorul prăvălilor, farmaciilor şi altor localuri publice, există felurite ceasuri şi afişaje electronice, indicând ora exactă. Ceasul şi ora… În limba română întrebi „Cât e ceasul?” şi tot ceasul este şi instrumentul care indică orele. E drept că poţi întreba (mai ales în Transilvania) „Cât e ora?” şi uneori (mai ales în Vechiul Regat şi în scrierile autorilor din acea parte de ţară) întâlneşti o formulare de genul „pe la ceasurile şapte”. Potrivit DEX, ceasul şi ora sunt sinonime. Totuşi, eu sesizez o diferenţă de nuanţă între cele două. Read more…

După ce am urmărit peripețiile „drumeților din Bârlad”, ar fi interesant să aflăm ce s-a întâmplat cu ei mai departe.  Bineînțeles că visul fiecărui imigrant era să ajungă la New York și într-adevăr marea majoritate a ajuns acolo; unii au rămas, alții au plecat mai departe să-și caute norocul.  Dar din anul 1900 societățile de binefacere europene au început să trimită un număr considerabil de evrei din România spre Canada.  (Alți imigranți, care din diferite motive nu au fost admiși în Statele Unite, au ajuns și ei în Canada.)  În ultima parte a cărții Finding Home: In the Footsteps of the Jewish Fusgeyers (În drum spre casă: pe urmele drumeților evrei), Jill Culiner povestește despre soarta lor în noua patrie. În Canada, imigranții debarcau la Quebec City.  Dar nici acolo nu era primit chiar oricine.  Puteau să debarce doar cei care aveau un capital de… 10 dolari.  Cei care aveau adresa vreunei rude dispuse să-i primească puteau pleca la New York.  Celorlalți li s-a oferit un loc de muncă, dar în fiecare seară trebuiau să se întoarcă în port, până când își vor fi agonisit cei zece dolari.  Bineînțeles că au primit muncile cele mai grele; „drumeții din Bârlad” au lucrat la construcția unui pod.  Dar din moment ce și-au câștigat libertatea, au plecat care încotro și grupul s-a destrămat.  Tot ce mai poate fi urmărit în zilele noastre este drumul imigranților evrei din România, alături de cei din alte țări.Read more…

Am descoperit. Iată ce facem în fiecare zi! Strângem cioburi de emoții pentru a compune un vas întreg. Atunci și numai atunci când el e gata, vasul face posibil să fie îndeplinite condițiile ca în următorul somn să vină visul. El vine doar când vasului nu-i lipsește nici măcar o câtime infimă și dacă l-am umple cu apă nu s-ar scurge nimic din el. În sprijinul încrederii în afirmațiile de mai sus, azi-noapte am avut un vis. Se făcea că erau adunați prieteni și cunoștințe la un eveniment care urma să aibă loc. Centrul evenimentului eram eu și m-am așezat lângă omul pe care-l iubeam. Parcă era prima oară când îi arătam iubirea mea și tot prima oară când el mi-a dat dovada că mă iubește. Stăteam fiecare din noi așezați pe câte un scaun, dar ne atingeam brațele. Părea că mă certa pentru ceva, dar mie îmi făcea bine critica lui. Îi apăsam ușor brațul pentru orice dojană, de altfel, toate întemeiate. Am simțit parcă, aproape material, ce înseamnă să sorbi pe cineva din privire. Din partea persoanelor invitate veneau săgeți de invidie, dar și de admirație care mă făceau și mai fericită. Asta era percepția mea. Apoi, cineva mi-a dat o oglindă. M-am privit în ea și m-am văzut altfel decât mă știam de-a lungul întregii vieți. Eram tânără și frumoasă. Nu o frumusețe de revistă, ci o frumusețe blândă, venită din interior, așa cum ne dorim cu toții să arătăm când suntem priviți.Read more…

Femeia care face curățenie în apartamentul meu se numește Șoșana. Nu e tânără, are 76 de ani. Are părul alb și poartă ochelari fumurii. A fost responsabila unui magazin de confecții. După ce s-a pensionat, a hotărât că nu poate sta inactivă acasă, are nevoie de o ocupație. A ales să fie menajeră. Nu are mulți clienți, e mulțumită cu munca ei. Am moștenit-o de la niște “români de-ai noștri”. La mine vine o dată pe săptămână, de obicei joi. Mi-a povestit de nepoții ei care sunt mărișori și spre regretul ei nu mai au nevoie de bunică, decât în vacanțe. – Nu e tânără, mi-au spus prietenii mei, lucrează încet, dar frumos. Prima dată când a venit la mine, după ce-a inspectat locuința, a trecut în revistă toate ustensilele şi toţi detergenţii pe care-i aveam acasă. – Domnule dragă, îți fac o listă cu tot ce am nevoie pentru bunul mers al lucrului. Prietenii au avut dreptate, Șoșana lucra frumos, e drept, încet, chiar foarte încet, dar eram mulțumit. Ca să n-o deranjez în munca ei, am ales ca în zilele de joi să lucrez la spitalul la care și așa lucrez câteva zile pe săptămână. Fiul meu o dădea ca exemplu soției sale, arătându-i cât de curate erau geamurile. Curând după venirea ei am început să primesc pe WhatsApp fotografii cu diverse alimente cu termenul de valabilitate expirat. Trebuia să-mi dau acordul să le arunce.Read more…