Acesta este genul de poveste din care sunt confecționate legendele. E povestea ultimilor doi evrei din Kabul. Locuiau în aceeași clădire, în interiorul aceleiași sinagogi, dar îi despărțeau șapte oceane de ură. Față de ei, Andreea Marin și Mihaela Rădulescu ar fi părut prietene la cataramă, Lenin și Troțki frați de cruce, Tom și Jerry ar fi putut fi dați ca exemplu al iubirii aproapelui. Zebulon Simantov era comerciant de alcool și negustor de covoare. Se născuse în provincia Herat din vestul Afganistanului, de unde ajunsese în tinerețe la Kabul. Se și însurase odată, la finele secolului trecut. Nevasta, originară din Turkmenistan, a emigrat în urma cu două decenii în Israel. Simantov a refuzat să o urmeze. “Mai bine sub taliban decât sub muiere”, crede Simantov, care în niciun caz nu e un feminist. A refuzat să-i dea și divorțul, așa încât femeia, care e singură de peste 20 de ani, nu are nici dreptul să se recăsătorească.Read more…
Cartea Jüdische Ärztinnen und Ärzte in der Schoah (Medici evrei în timpul Holocaustului) a lui Erhard Roy Wiehn a apărut la editura Hartung-Gorre din Konstanz, Germania, în iulie 2021. Despre prietenia mea cu profesorul E. R. Wiehn din Konstanz am amintit de mai multe ori în diverse articole (https://baabel.ro/2014/12/mirjam-bercovici-erhard-roy-wiehn-un-om-deosebit/) . Nu m-am mirat când mi-a scris că vrea să scoată o carte despre medici evrei în timpul Holocaustului. Au mai apărut și alte cărți cu această tematică, chiar și vieți romanțate. Au trecut atâția ani și Holocaustul aproape că a intrat în istorie și e normal că există și tineri pe care nu-i preocupă istoria și care nu știu nimic sau aproape nimic despre acest dezastru și ce a însemnat Holocaustul pentru evrei. Și acesta e un motiv pentru care trebuie amintit ori de câte ori se ivește ocazia despre Holocaust. De aceea, când Profesorul E.R. Wiehn a întreprins să scrie o carte despre acest subiect și mi-a solicitat mie, ca medic trecut prin această calamitate și supraviețuitor, să scriu o prefață pentru această carte, am acceptat imediat.Read more…
Ca reprezentant celei de-a doua generații de supraviețuitori ai Holocaustului mă obsedează acea perioadă în care viața oamenilor nu valora nimic, și nu numai a evreilor, ci și a “cărnii de tun” a diferitelor armate. Obsesia nu este cauzată numai de amintirea celor peste 60 de membri, ai familiei mele și a soției mele, care au fost uciși la Auschwitz, dar și de nenumăratele întrebări rămase fără răspuns, de exemplu, cum s-a putut întâmpla acest fapt odios în Europa “civilizată”, cum s-a produs dezumanizarea unui popor aproape întreg, cum se face că atât de mulți criminali naziști au reușit să scape de mâna legii și, mai ales, de ce unii perpetuează aceleași idei și în zilele noastre. Din păcate, obsesia mea se întețește când întâlnesc oameni în vârstă sau chiar tineri care își manifestă fățiș antisemitismul. În România nu am întâlnit asemenea reacții, nici în scurtele noastre vizite în Germania, dar în Ungaria da. Tânăra generație de germani încearcă să recunoască vina istorică a strămoșilor lor față de evrei prin ajutor financiar acordat supraviețuitorilor Holocaustului, muncă voluntară în Israel, sau participarea la marșurile păcii în amintirea martirilor de la Auschwitz-Birkenau. Nu spun că nu ar mai fi neo-naziști, dar atitudinea oficială și chiar a unei părți din tânăra generație încearcă să repare, pe cât posibil, rușinoasele păcate ale istoriei.Read more…
Nu am fost surprins de reacțiile stârnite de articolul meu precedent, deși, printre altele, mi s-a amintit de un alt mare reprezentat al etniei noastre în sportul de tenis de masă, pe care pur și simplu l-am uitat și nu sunt mândru de eroarea mea. Este vorba desigur de marele campion Nicu Naumescu și nu am nici o scuză, în special deoarece în timpul scurtei mele cariere la România Liberă, i-am luat un interviu în cursul căruia el m-a tratat cu respect și prietenie, deși eram încă un puști, “verde” în meserie. Mă întreb și acum de ce m-au ales tocmai pe mine și nu pe Angelica Rozeanu, care era și ea reporteră la ziar, și care or fi fost relațiile dintre ei. Atâta știu că am fost trimis să-l văd și să scriu despre el, ceea ce am și făcut cu mare mândrie. Dorind să îmi completez cunoștințele, am început să scormonesc prin arhivele Internetului ca să aflu tot ce se găsește despre marele campion, cel care a reprezentat România la numeroase turnee naționale și internaționale, inclusiv un număr de campionate mondiale, înainte și după războiul mondial.Read more…
Cu ocazia unei vizite la Budapesta, într-una din seri am fost invitat la cină la niște prieteni din copilărie. Erau doi frați apropiați ca vârstă, Gyuri și Pali. Dintotdeauna mi-a făcut plăcere să-i întâlnesc, ne legau atât de multe amintiri comune. Ne-am îmbrățișat, după care am observat un bărbat necunoscut, de vreo cincizeci de ani, cu o mustață scurtă. Bărbatul era așezat pe un fotoliu și mă cerceta cu privirea. – Vărul nostru din New York, Győző, mi l-a prezentat Pali. A venit pentru niște afaceri. Vorbește bine limba maghiară, avea paisprezece când a emigrat. După prezentările de rigoare ne-am așezat. Soția lui Gyuri ne-a adus pălincă de prune și o gustare. După ce ne-am interesat de noutățile legate de familia fiecăruia, noua mea cunoștință a început să mă descoase de cât timp sunt în Israel, unde locuiesc, cu ce mă ocup, etc, etc. Se vede treaba, mi-am zis, că mustăciosul tocmai sosise și prietenii mei n-au avut timp să-i dea informațiile de rigoare. – Ești evreu? m-a întrebat Győző. Nu arăți.Read more…
Dacă arunc o privire înapoi, spre toți anii pe care i-am trăit până acum în perfectă stare cognitivă, viața mea (în ceea ce privește subiectul pe care doresc să-l dezvolt aici) se împarte în două părți practic egale. În prima parte subiectul (sau mai bine zis, obiectul) respectiv nu a avut în ochii mei nici cea mai mică însemnătate. Știam, bineînțeles, că există și la ce folosește, dar niciodată nu l-am avut în vedere, pentru mine ”el” era ceva de care au nevoie alții, și pot să spun că uneori mă uitam ”de sus” la cei care aminteau locul pe care îl ocupa în existența lor, aș zice aproape cotidiană. Însă de câțiva zeci de ani ”el” și-a făcut apariția și în viața mea, și nu întâmplător. De fapt eu l-am adus în casă, am căutat un loc propice pentru a-l plasa și de atunci face parte integrală din gândurile și preocupările mele. Ba mai mult, ”el” a devenit un fel de controlor și indicativ a tot ce fac, și asta la nivel cotidian.Read more…
Acum că stau și mă uit pe geam și afară plouă, grădina aia mi se pare îndepărtată, dacă nu de-a dreptul ireală. Grădina aia umbroasă, cu gard vopsit în verde și cu portocale căzute pe jos. Pe care m-aș fi repezit să le culeg și să le mănânc cu nesaț. Copilăria în care am jinduit după portocale și banane pare că n-o să mă părăsească niciodată. În curând la piață o să găsesc portocale. Dar nu vor fi la fel de ademenitoare ca cele trei căzute pe jos într-o grădină moleșită de căldură din Dubrovnik. Și oricât o să caut, n-o să găsesc nici aroma celor două caise culese de la margine de șosea. Pline de praf, aproape strivite, dar calde, moi și atât de aromate. Acolo, pe șoseaua aia îngustă unde ne opriserăm ca să căutăm curba perfectă a unui deal. Și să ne odihnim pe rotocoalele mari de paie ieșite din batoză.Read more…
Suntem în timpul sărbătorilor de toamnă și nu aș vrea să las să se îndepărteze prea mult anul de care ne-am despărțit, fără a reflecta puțin la noi și fără să evocăm amintiri dragi din copilărie, de această dată dedicate sărbătorii de Sucot. A fost o vară toridă și totuși am găsit energia și elanul de a-mi pregăti trecerea în noul an evreiesc. Perioada iertărilor a fost mai profundă, am simțit nevoia iertării și nu voi spune cât am alocat iertării mele și împăcării cu mine, dar voi spune că am reușit să iert oamenii fără chip, dar care aveau nevoie și de iertarea mea. Am pregătit apoi îndelung ”bagajul” cu care am intrat la masa de Roș Hașana, pregătită să pășesc în noul an. Am așteptat cu emoție Yom Kipur, sărbătoarea cea sfântă, cu speranța sigilării cu bine în Cartea Vieții. În viețile noastre toate se întâmplă cu o ordine și cu un rost. Ne pregătim de fiecare dată să pășim cum se cuvine într-un nou an și o facem fiecare în felul nostru. Cum se construiește acest fel de a fi al fiecăruia? Se construiește pe ceva, pentru că nimeni nu se naște din nimic, toți avem rădăcini, mai mult sau mai puțin adânci, sănătoase, trainice. Baza construcției noastre a fost pusă în copilărie, în familie și cu acel ”bagaj” inițial de educație și experiențe proprii pornim prin viață.Read more…
Soarele este sursa principală de lumină şi energie a întregii umanităţi. Este sursa care activează fotosinteza, încălzeşte mările şi oceanele, dinamizează întreaga atmosferă terestră şi care dă viaţă regnului animal, vegetal şi întregii omeniri. Energia solară, împreună cu resursele secundare de energie: eoliană, hidroelectrică, geotermică, biomasă, energia valurilor mărilor şi oceanelor, reprezintă 99,9% din fluxul de energie regenerabilă care ne stă la dispoziţie pe Terra. Soarele este o sursa de energie inepuizabilă, paşnică şi liberă, care este la dispoziţia întregii omeniri. Captarea şi utilizarea energiei solare este liberă şi nici o organizaţie statală nu limitează utilizarea ei. Oricine poate produce curent electric cu o centrală fotovoltaică, pentru necesităţi personale şi colective. Producerea energiei electrice din energia solară este: economică şi regenerabilă, nu produce deşeuri, protejează mediul înconjurător, este un produs decentralizat, nu depinde de uzinele electrice convenţionale. Energia electrică solară aduce o nota de siguranţă deoarece se găseşte la dispoziţia tuturor, în cantităţi nelimitate pe toată suprafaţa Terrei şi depăşeşte de mai multe ori necesităţile energetice ale populaţiei mondiale.Read more…
Iubesc cu pasiune cărțile, le venerez, cititul e îndeletnicirea mea preferată de când am învățat cum se face. Primul roman pe care l-am citit, la nouă ani și jumătate, a fost Aventurile lui Tom Sawyer de Mark Twain, într-o vară care-mi dăruia vacanța mare și plăcerea nestrămutată de a citi. Când am terminat cartea am avut regretul puternic că povestea s-a sfârșit și îmi părea atât de rău că această carte nu mă așteaptă s-o citesc de acum înainte ci, iată, o epuizasem deja. Sigur că citisem deja alte cărți, mai cu seamă Poveștile nemuritoare cuprinse în volume care erau pe vremea aceea în mare vogă, dar primul roman și primul meu erou a fost Tom Sawyer. În vara aceea am primit bucuria de a citi ca pe un dar pe care nu l-am pierdut niciodată și mă rog să nici nu-l pierd, căci prea e prețios. Regretul de a termina o carte care îmi place mult mă însoțește până azi, la fel ca regretul că n-o mai am de citit într-un viitor pe care știu că l-ar face mai senin. Țin minte perfect după amiaza de vară când am terminat Aventurile lui Tom Sawyer.Read more…
„Anumite lucruri se pot face doar la o anumită vârstă”, spune o vorbă din bătrâni. O contrazic cu toată puterea, din toată inima şi cu adâncă convingere! Viețile multora dintre noi nu sunt conforme cu ceea ce așteaptă societatea de la noi. Nu mai parcurgem traseul clasic, în ordinea impusă de generațiile anterioare (şcoala, facultate, căsătorie, prima casă, copiii, mașina, pensie, nepoți) – şi ce realizare extraordinară că suntem libere să ne ducem viața în ritmul dorit, făcând lucrurile în ordinea potrivita fiecăreia dintre noi! Că nu toate femeile înțeleg această libertate şi că nu discutăm în termeni absoluți despre această posibilitate (la 45 de ani e cam târziu să iei primele lecții de balet, daca visezi să devii balerină profesionistă), e altă poveste, pentru un alt articol..Cât despre modă, stil şi felul în care alegem să ne îmbrăcăm – cum ne exprimăm vârstele (biologică, emoţională, mentală, chiar arhetipală) prin vestimentație -, diferențele dintre generații au căpătat contururi încețoșate, gusturile se suprapun, garderobele împrumută unele de la celelalte. Înseamnă asta că la 40 de ani ne putem îmbrăca la fel cum o făceam atunci când aveam 20 de ani? Sau că ne putem îmbrăca în aceleași ţinute pe care le poarta fiica noastră de 19 de ani? Fiecare e deținătoarea propriului răspuns. Eu am ajuns la concluzia ca vârsta, ca cifră ce definește o limită, e un reper impus aleatoriu. Trăirea şi reflectarea acesteia prin vestimentație țin de o interpretare profund personală.Read more…
Léber Gyula az úgynevezett “békeidőkben” született, amikor Erdély az Osztrák-Magyar Monarchia része volt, és a zsidók az emancipáció után megszerzett jogokat élvezték. A Léber család nyolc gyermeke közül (négy lány és négy fiú) Gyula volt a legfiatalabb. Gyula kitanulta az ékszerészetet és egy kis műhelyt nyitott Kolozsváron. Rövid időn belül egyik legismertebb és legelismertebb ékszerésze lett a kincses városnak, kiváló szakember aki példás tisztességgel viszonyult kuncsaftjaihoz. 1939 -ben nősült meg Leőb Ibolyával és 1940-ben megszületett a család első gyermeke: Zsuzsika. Kolozsvár 1943. Léber Gyula behívót kapott a magyar hadsereg kötelékében létező munkaszolgálati osztagban. Ezek a fegyvertelen és egyenruhás katonák nemcsak a hideg és az éhség, hanem testi és lelki megaláztatás is gyötörte. Egysége árkokat ásott a magyar hadsereg számára. Családja otthon maradt, támogatás nélkül. A jövőkép nagyon borusnak mutatkozott…1944, május 3-án megkezdődött a kolozsvári zsidóság gettósítása, a téglagyár területén, ahova több mint 16000 zsidó lakost zsúfoltak össze. Május végén-június elején bevagonirozták és Auschwitzba deportálták öket…Read more…
Să aveți un an de sănătate fizică și sufletească!
Să aveți curajul de a trăi!
Să aveți curajul de a pierde!
Să fiți îngăduitori față de semenii voștri.
Să fiți înțelegători cu propria persoană!
Să găsiți putere și valori în viață!
Să învățați mereu ceva nou!Read more…
În copilărie am citit cartea Don Quixote de la Mancha și am văzut și filmul. Se spunea că aceasta a fost cea mai citită carte a tuturor timpurilor. Pe atunci m-a distrat cel mai mult duelul lui Don Quixote cu morile de vânt. Adineauri mă plimbam pe străzile din Rehovot, orașul israelian în care trăim, și într-un morman de cărți aruncate am găsit acest volum, frumos legat, tipărit în engleză în 1969 și distribuit de Heron Books. În acel moment mi-am pus întrebarea: oare există vreo asemănare între lupta omenirii împotriva actualei pandemii de COVID 19 și duelul lui Don Quixote cu morile de vânt? Expresia “a te lupta cu morile de vânt” înseamnă a face o muncă sisifică, dar fără rost. Revenind la titlul articolului, aș dori să explic cum văd eu legătură dintre lupta lui Don Quixote cu morile de vânt și lupta noastră contra pandemiei. Read more…
Ziua de Kipur (Iom Kipur), cea de a zecea zi a lunii Tișrei, este ziua expierii, a mărturisirii păcatelor și a iertării lor. Mărturisirea păcatelor este făcută în fața lui Dumnezeu, în rugăciunile recitate în această zi. Ea are loc în ajun, la rugăciunea de Minha (în amurg); apoi în seara de ajun de Iom Kipur, la rugăciunea de Maariv; la rugăciunea de dimineață (Șaharit) și la rugăciunea suplimentară (Musaf); la rugăciunea de Minha, precum și la rugăciunea de Neila (încheierea zilei de Kipur). Iom Kipur este o zi de post și rugăciune. Evreul îl roagă pe Dumnezeu să-i ierte păcatele, știute și neștiute. Dar ruga nu este numai pentru iertarea individuală, ci și colectivă, pentru întregul popor al lui Israel. În cadrul rugăciunii sunt recitate (respectiv cântate) o serie de poeme sinagogale (piyutim), de o frumusețe literară deosebită.Read more…
Dacă nu vor interveni surprize, doi criminali de război naziști vor sta pe banca acuzaților în așteptarea pronunțării verdictului. Procesele celor doi sunt programate în Germania, în septembrie și octombrie. Inculpații sunt un bărbat și o femeie care au reușit să ajungă nevătămați la vârsta de 100, respectiv 96 de ani, trăind probabil în condiții mult mai decente decât cele pe care le-ar fi meritat. Numele celor doi sunt ascunse de ochii publicului, în conformitate cu regulile stricte legate de protejarea identității. S-ar putea să nu greșească cei care afirmă că acestea să fie ultimele încercări de a permite lumii să audă din gura făptașilor mărturii legate de grozăviile Holocaustului. (Nu pot afirma cu hotărâre dacă acest amănunt este în favoarea sau defavoarea chemărilor la ”Să nu uităm!”). ,,Ea” este învinovățită de a fi lucrat pe post de secretară a comandantului SS al lagărului de la Stutthof, unde șase mii de polonezi au fost deportați încă în primele zile ale invadării țării lor de către trupele germane la sfârșitul verii lui 1939. Din banca acuzaților celui de al doilea proces va depune mărturie ”el”, centegenarul din Brandenburg, bănuit de a fi participat, în calitate de paznic SS, la asasinarea a 3.518 deținuți ai lagărului de la Sachsenhausen. Read more…
Cu câteva zile în urmă, Sébastien, vărul meu de al doilea, trăitor la Paris şi la New York, mi-a trimis un email întitulat: Un photo. Fără niciun alt text, decât un attachement. L-am deschis şi am descoperit o poză de-a tatii, pe care nu o văzusem niciodată. Foarte tânăr, îmbrăcat elegant (cu sacou negru, cămaşă albă şi papion), surâdea mulţumit şi încrezător. Era limpede că aveam în faţă un portret de absolvent destinat tabloului care urma să fie expus pe coridoarele şcolii, o tradiţie transilvăneană pe care au urmat-o generaţiile de elevi de-a lungul unui veac şi mai bine (am scris despre asta în articolul Poşeta cu sonete https://baabel.ro/2021/04/poseta-cu-sonete/ ). Ştiam însă că tata nu apucase să absolve Liceul George Bariţiu, din motive familiale. Atunci despre ce tablou de absolvenţi putea fi vorba?! Brusc mi-am amintit de cuvintele tatii: „Pe mine mă găseşti uşor, sunt deasupra coşului uzinei” şi de fotografia tabloului de absolvire a şcolii profesionale. Am început să răsfoiesc febril albumul de familie, cu fotografiile vechi de dinainte de Holocaust, salvate de prietenul tatii, József Kántor.Read more…
Unul din primele lucruri pe care le-am făcut când m-am pensionat a fost un abonament la piscină. Pe lângă sport, care sigur nu strică, am avut și plăcerea să cunosc tot felul de oameni, printre care și pe Hanna. E o doamnă ceva mai în vârstă ca mine, cu interese apropiate de ale mele și când ne întâlnim, stăm la taifas cu multă plăcere. Într-o zi mi-a povestit că familia ei era originară din Germania și că tatăl ei a fost scriitor. Vorbele ei mi-au stârnit curiozitatea. Despre cărțile lui nu am găsit prea mare lucru pe internet, probabil că nu era unul din reprezentanții de seamă ai literaturii germane. În schimb, dând o căutare despre autor, Leo Ermann, am găsit povestea salvării familiei în timpul celui de al Doilea Război Mondial, precum și numeroase fotografii. Aveam multe întrebări, așa încât ne-am așezat la o cafea, să discutăm pe îndelete. Ea mi-a adăugat diverse amănunte care le completează pe cele publicate pe internet. Iată deci povestea ei.Read more…
În toată cariera mea profesională, mai bine zis în ultimii 30-40 ani, am fost abordat de câteva ori de ziariști (presă, radio, televiziune) dornici să-mi afle opinia despre un subiect sau altul legat de activitatea mea de medic. În mod cu totul neașteptat, poate, pentru cel/cea care citește aceste rânduri, am răspuns întotdeauna pozitiv, am căutat să ofer cele mai potrivite răspunsuri și să mă achit de această obligație pe care eu am considerat-o de ordin civic. Întrucât știam din experiență că doar o parte a interviului (în cel mai bun caz!) va reproduce cu exactitate spusele mele, am cerut de fiecare dată să mi se trimită textul final, pentru a mi se da posibilitatea de a corecta, adăuga sau omite, modificări esențiale pentru a ajuta la înțelegerea ideilor mele. Niciodată nu mi-a fost îndeplinită această dorință! Au trecut anii, am devenit pensionar și m-am împăcat cu realitatea în care interesul altora pentru ce făceam sau gândeam eu devenea, cu timpul, din ce în ce mai limitat. Așa s-a născut, acum mai bine de trei ani, blogul meu, în care inserez din când în când texte (bineînțeles în limba cu care conviețuiesc în ultimii cincizeci de ani) tratând subiecte care pot fi definite ca făcând parte din ”ordinea zilei”. În toți acești trei ani, niciun ziarist/comentator nu s-a grăbit să se refere la blogul meu. Nici asta nu m-a necăjit prea mult, pentru că (cu optimismul și naivitatea mea prea bine cunoscute) mi-am zis că important este ca ei să afle ce cred eu, căci eu pot afla ce cred ei din ce publică sau povestesc ”în gura mare”. Dar asta doar până deunăzi.Read more…
În ediţia din 26 august a Revistei Baabel apărea articolul lui Jack Chivo: Sportivi evrei de top, din România (https://baabel.ro/2021/08/sportivi-evrei-de-top-din-romania/). Cine n-a fost mândru, în România anilor 1950, de acel trio feminin Angelica Rozeanu, Sári Szász-Kolozsvári, Ella Zeller care recolta aurul la competiţiile mondiale de tenis de masă? În ”comments”, i-am amintit domnului Jack Chivo despre o altă personalitate purtătoare a numelui Rozeanu: profesorul Lou Rozeanu (ex-soțul Angelicăi), considerat ”părintele” israelian al unei noi specialități în domeniul tehnic: tribologia. Răspunsul lui Jack Chivo – în corespondența privată dintre noi –, a fost o ”mănușă aruncată”: Aș fi foarte recunoscător dacă ați scrie un articol despre Lou Rozeanu. Am ridicat-”mănușa”.Read more…
