Când am cunoscut-o, doamna Mioara avea vreo patruzeci de ani și era vânzătoare la magazinul de pâine din cartierul în care locuiam. Era prin anii cincizeci, pe vremea când toate produsele de panificație se vindeau pe cartele de diverse culori, în funcție de ce lucrau membrii familiei: cei care făceau muncă fizică grea primeau cartele roșii, care le dădeau dreptul la un kilogram de pâine pe zi; cei care făceau munci mai ușoare aveau cartele galbene, verzi etc., pe care primeau cantități mai mici. Pâinea ajungea pe la prânz, dar coada se forma cu mult înainte. Responsabil cu ordinea era un pensionar de încredere, nenea Mitu. Școala mea era la câțiva pași de prăvălia cu pricina, așa încât eu eram cel care asiguram aprovizionarea cu pâine a familiei. Camionul care aducea marfa parca cu spatele lângă intrarea în magazin. Joska bácsi, șoferul mustăcios, ne privea cu multă seriozitate, apoi începea să ne dea ordine: – Tinerii, elevii și oamenii între două vârste vor descărca marfa, dând produsul din mână în mână, până în magazin, la doamna vânzătoare, după care se vor întoarce la locurile lor din coadă. Ne-am înțeles? aer plutea un miros amețitor de pâine proaspătă.Read more…

Au trecut cam trei ani de prietenie la distanță, prin intermediul scrisorilor, cu Émilie, fata din Franța care mi-a devenit apropiată și foarte dragă. Corespondența se desfășura în limba engleză, eram, fără să știm, exponente ale unui soi de globalizare, o româncă și o franțuzoaică scriindu-și în limba engleză. Eram însă și exponente ale unei atitudini de frondă adusă orânduirii sociale de atunci din România, una care socotea străinii ca fiind aprioric dușmani. Altfel de ce ar fi fost interzisă prin lege găzduirea lor? Dacă nu erai rudă cu musafirul venit din străinătate, nu aveai voie să-i oferi sălaș, te putea vizita, asta da, dar să stea peste noapte, asta nu se putea. de granița maghiară. O vizită destul de complicată, fiindcă Émilie nu se urcă în avion, deci a trebuit să vină cu trenul și a făcut-o pe la Timișoara. Era luna iulie, eu eram încă la Cluj, în ultimele zile de practică și planul era ca Émilie să vină la Cluj, să stea vreo trei, patru zile până terminam eu cu practica și de aici să mergem la Oradea pentru vreo  două zile, unde locuia tatăl meu, și apoi acasă, la Marghita, acolo urmând să petrecem împreună cea mai mare parte din vacanța ei, mai cu seamă la ștrandul termal și în mici excursii prin împrejurimi. Read more…