Septembrie este noul ianuarie al modei”, susținea Cândy Pratts-Price, fosta fashion director la Vogue şi Harper’s Bazaar, în „The September Issue” (îl țineți minte, e acel documentar clasic din 2009 despre industria şi revistele de moda). „Acesta e momentul când mă schimb, acesta e momentul când încerc să port din noul tocuri înalte – ‘cos that’s the look”, spunea ea. S-a schimbat peisajul modei în vreun fel, în ultimii 10 ani? Cât şi în ce fel? De fapt, îngustând „pâlnia” şi uitându-ne doar la reviste, ați observat când edițiile de ianuarie le-au înlocuit în importanţă pe cele de septembrie?Read more…
Am ajuns într-un mod destul de neaşteptat, în mijlocul iernii anului 2019, într-o localitate îndepărtată din Polonia, aflată undeva la mijlocul distanţei între Cracovia şi Varşovia. Foarte probabil că localitatea numită Busko-Zdroj[1] este cu totul necunoscută până şi unui călător entuziast care vizitează adesea vechiul şi iubitul continent European, uneori mai mult decât odată într-un an. În ciuda faptului că Busko se află într-un loc unde probabil puţini străini ajung, localitatea este foarte vestită pentru resursele sale de substanţe binefăcătoare, cum ar fi sulful şi bromul. Localnicii polonezi sunt vizitatorii frecvenţi ai locului, ba uneori vin doar pentru un sfârşit mai lung de săptămână, ca să petreacă în mijlocul unei atmosfere plăcute, iar dacă ne referim la unele hoteluri din Busko, acestea sunt și deosebit de atrăgătoare. Hotelul ales de prietena mea se numeşte Bristol-Spa, un hotel de o calitatea superioară din toate punctele de vedere, poate mai puţin al personalului care ar fi trebui să se ocupe de tratamentele la care mă aşteptam. Read more…
Trecând prin Pasul Brenner şi stupefiantul Drum al Dolomiţilor, am ajuns la Cortina d’Ampezzo unde am urcat cu telefericul maiestuosul masiv Tofana di Mezzo (3243 m.), privind impresionați extraordinara panoramă înconjurătoare şi Monte Cristallo aflat vizavi. Textul indicatoarelor întâlnite pe traseu au adus o notă de umor drumului, datorită asemănării cu limba română: “Attenzione caduta pietre!” sau săgeata cu: “Scorciatoia în Cortina!”…Urmând seria unor oameni inteligenţi cum ar fi Galileo sau Goethe, ne-am urcat în “Campanile di San Marco”, cunoscutul turn roşu cu ceas înalt de 100 de metri, construit în secolul al XII-lea care şi-a căpătat forma actuală în veacul al XVI-lea. Am cumpărat aici (încă pe vremea lirelor!) un deschizător pentru sticle de bere cu emblema oraşului, dispozitiv pe care îl folosesc până în ziua de azi…Read more…
Povestirea amintirilor mele continuă cu perioada studenției. În timpul Războiului de Şase Zile aveam aproape 16 ani. Eram cu toții entuziasmați de victoria “blitz” a Israelului asupra armatelor arabe. Chiar și la școală, toți vorbeau despre asta, nu numai copiii evrei, din care rămăseseră doar foarte puțini la Marghita. Cam în aceeași perioadă tata m-a convins să renunț la visul de a deveni profesor de istorie și să dau admitere la medicină. Era cam complicat, fiindcă voiam să plec în Israel, dar părinții mei credeau (pe bună dreptate) că nu era momentul potrivit. Tata m-a convins să rămân și să mă pregtătesc pentru admitere. La admitere la medicină în Timișoara, în timp ce așteptam nerăbdător publicarea listei celor admiși, am început să fumez pentru prima oară în viața mea. Noaptea pe la ora 23 s-au publicat rezultatele. Am fost primit la facultatea de medicină! Aveam la mine 50 de lei și eram euforic. Am găsit un restaurant deschis și l-am invitat pe un viitor coleg de facultate (Vasile) să mâncăm și să bem ceva împreună. A doua zi m-am trezit cam buimac și mi-am dat seama după data de pe biletul de tren de întoarcere la Oradea, că mai aveam de petrecut încă trei zile la Timișoara. Nu cunoșteam acolo pe nimeni. Cămin aveam, dar mi-au rămas doar trei lei pe care i-am administrat foarte economicos:Read more…
În cei câţiva ani pe care i-am putut petrece alături de bunicul meu, am ascultat sute de poveşti despre nenumărate plante, animale şi obiecte din jur. Aceste poveşti mi se păreau nişte explicaţii blânde şi foarte logice, care mă făceau să mă simt acasă în colţişorul de lume unde m-am născut, mă făceau să înţeleg adevăruri ale vieţii, în aparenţă fără noimă, mai ales din perspectiva unui copil care se lupta cu multe probleme de sănătate. Nu ştiu câte poveşti îmi mai amintesc din tot acel tezaur pe care bunicul mi l-a lăsat moştenire, dar odată mi-a spus una de care n-am uitat nicio clipă. O purtam mereu în mine şi sper să nu mi se şteargă din suflet cât voi trăi. De fapt au fost vremuri când mă gândeam serios să-mi fac un tatuaj pe antebraţ, sau chiar pe încheietură, cu nişte simboluri din poveste, doar pentru a fi întrebată de ele, ca să pot spune această poveste cât mai multor oameni (probabil contrariaţi de nepotrivirea dintre un tatuaj şi felul meu de a fi, liniştit, retras şi tradiţional). Am auzit povestea când eram elevă în clasa a doua. Într-o zi eram destul de abătută. …Read more…
M-am născut chiar de ziua mamei mele, în 24 septembrie 1935. Nu am trecut prin grozăviile prin care au trecut milioane de evrei și chiar unii oameni de alte naționalități. Aș spune că un antisemitism mai „moderat”, uneori fățiș, alteori mascat, m-a urmărit până în 1975, când am reușit să primesc aprobarea pentru a emigra în Israel, după 25 de ani de la depunerea primei cereri. Totuși, am fost atins de câteva evenimente neplăcute, care au lăsat o amprentă amară asupra întregii mele vieți. M-am născut la Lugoj, în Banat. Familia avea o casă destul de spațioasă, o parte din ea fiind ocupată de prăvălie. Casa mai există și acum. Nu aveam apă curentă în casă. Aveam o fântână în curte, dar apa ei nu era potabilă, așa încât trebuia să aducem apa de băut din fântâna casei vecine. Baie aveam, dar apa trebuia pompată din fântână în două butoaie instalate în pod. De acolo apa ajungea în cazanul băii, unde era încălzită. Tot în casă era și prăvălia, care avea marfă de toate felurile: zahăr, ciocolată (care mă interesa în mod special), condimente, vopsele, obiecte de fierărie, etc. Spre bucuria mea erau și o mulțime de cuie de toate dimensiunile, pe care aveam voie să le bat în podeaua de scânduri. Ce ocupație minunată!Read more…
După 28 de ani simt că mi-am încheiat toate răfuielile cu el. Că în sfârșit m-a acceptat și că și eu îl cred al meu. M-am mutat la Cluj înainte să împlinesc 18 ani și primul contact a fost rece. Peste măsură. După verile calde și luminoase de la Brăila am nimerit în plină toamnă clujeană, cu frig, ploi nesfârșite și ceață. Frig în cămin și frig în clădirea mohorâtă de pe Horea, la Filologie. Umblam zgribulită pe străzile din centru care mi se păreau toate la fel și prin care mă rătăceam invariabil în primele săptămâni. Crescută la câmpie, dealul pe care-l aveam de urcat în fiecare zi până la căminul din Hașdeu era prea abrupt, pus în calea mea special să-mi scoată sufletul. Tăiețeii cu nucă și supa de gulii de la cantină erau de neînghițit. Iar pe stradă nu întâlneam niciodată pe nimeni cunoscut. Read more…
În ianuarie s-au împlinit 50 de ani de la moartea celei mai mari poete israeliene contemporane – Lea Goldberg. Ea a fost nu numai o poetă deosebită, care ne-a lăsat o moștenire de zeci de poezii, din care multe au devenit cântece foarte renumite, ci și o scriitoare care a scris zeci de cărți pentru copii cunoscute de fiecare israelian, traducătoare și mai ales profesoară de Literatură la Universitatea Ebraică din Ierusalim. Lea Goldberg s-a născut în 1911. Familia ei trăia la Kaunas, în Lituania, dar mama ei s-a dus să nască în condiții mai bune la Königsberg, în Prusia de Est (astăzi Kaliningrad în Rusia). În perioada Primului Război Mondial familia s-a refugiat în Rusia, întorcându-se după război. În Lituania tatăl ei a fost acuzat că era comunist. Lea a învățat la Gimnaziul Ebraic din Kaunas, după care a continuat la universitățile din Kaunas, Berlin și Bonn, luându-și doctoratul la renumitul ebraist Paul Kahle. Una din cele mai renumite cărți de poezii intitulate „MiȘirei Ereț Ahavati” (Din Cântecele Țării iubirii mele) vorbește despre dorul ei de meleagurile copilărieiRead more…
Pe vremea mea se spunea că odată ajuns (din greșeală!) împărat, prima decizie a impostorului este de a-și omorî tatăl, ca să nu se știe de unde vine. Din fericire și spre deosebire de ”eroul” glumei desuete de mai sus, noi suntem mai toți mândri de originea noastră și ne lăudăm cu educația primită acasă, cu cei clasici șapte ani (de fapt numai șase) petrecuți în casa părintească, absorbind primele noțiuni educative de comportare și cultură generală. Până aici totul e in ordine, și atunci unde e baiul?! Răbdare…Read more…
„Multă sănătate şi fericire!”, „Multă sănătate şi noroc!”, „Sănătate şi putere de muncă!”, „La mulţi ani cu sănătate!” – sunt cele mai frecvente urări, devenite atât de banale, încât de cele mai multe ori le scriem sau le rostim fără a ne mai gândi la înţelesul lor. Ciocnim paharul dorindu-ne reciproc sănătate, cuvânt pe care-l repetăm şi celui care strănută. Pe de altă parte, avem impresia că sănătatea este o stare cât se poate de firească, stabilă şi de lungă durată. Deunăzi, plimbându-mă în pas vioi într-o zi senină (deocamdată iarna asta a fost foarte primăvăratică) am reflectat asupra stării mele de sănătate şi am realizat că odată cu trecerea anilor expresia a se bucura de sănătate (a avea parte de sănătate, a fi sănătos) se suprapune cu sensul propriu al componentelor sale adică omul se bucură de faptul că e sănătos. Pe măsură ce înaintăm în vârstă învăţăm să apreciem tot mai mult faptul că suntem sănătoşi, chiar dacă începem să-l înţelegem tot mai bine pe cel care spunea că „Dacă mă trezesc dimineaţa şi nu mă doare nimic înseamnă că am murit”. Devenim tot mai preocupaţi de afecţiunile proprii, de bolile altora, de serviciile medicale – analize, consultaţii, tratamente, spital (Doamne fereşte!) – precum şi de asigurările de sănătate pe baza cărora ne bucurăm (!) de aceste servicii. Read more…
Cele petrecute de curând la Ditrău, unde vreo două sute de oameni cu minţi înfierbântate s-au năpustit asupra muncitorilor din Sri Lanka (în număr de doi) voind să-i alunge din localitate, m-au întristat. Mâhnirea a fost mai profundă și pentru că am înțeles că în primele zile ceilalţi săteni şi autorităţile laice şi ecleziastice au rămas pasive. Pe mine intoleranţa şi ura mă cutremură, pentru că au adus multe tragedii și nu pot să nu mă întorc cu gândul la dramele Holocaustului. Spun drame pentru că fiecare familie de evrei a avut propria dramă şi deşi suferinţele au fost asemănătoare, totuşi fiecare om trecut prin acel iad a trăit propria tragedie, cu urmări care i-au marcat viața. Segregarea este periculoasă când vine vorba despre oameni. În definitiv oamenii sunt fie oameni buni, fie oameni răi, dar şi asta se poate nuanţa. Aş pleca de la ipoteza simplificatoare că oamenii sunt buni, atâta vreme cât nu comit fapte reprobabile, nu încalcă norme de convieţuire civilizată. Ce este sigur este că eu una sunt împotriva oricărei forme de discriminare, a oricărei manifestări de intoleranţă…Acum aş vrea să plasez această discuţie în contextul lecţiilor istoriei din care oamenii nu învaţă decât cel mult selectiv. Mă gândesc la recenta aniversare a 75 de ani de la eliberarea lagărului Auschwitz şi la comemorarea celor 6 milioane de evrei ucişi în Holocaust. Din nou mă refer la evrei, pentru că noi păstrăm memoria colectivă ca formă a eternei neuitări a celor pieriţi în ororile războiului şi alte orori prin care am trecut ca popor.Read more…
omer Hațair a fost și este o mișcare a tineretului evreu sionist cu orientare de stânga. În ebraică șomer înseamnă paznic, iar numele mișcării ar puitea fi tradus ca „Tânărul paznic”, sau „Tânăra Gardă”. În familia noastră cuvintele Hașomer Hațair, dar mai ales șomer, produceau emoție și nostalgie. Părinții mei s-au cunoscut la activitățile Hașomer Hațair, ramura Cluj (instruiri, conferințe, tabere de vară) la începutul anilor treizeci. În 1934 s-au căsătorit și în anul următor s-au mutat la București. S-au întors în orașul natal abia în primăvara lanuui 1945, dar câte evenimente tragice nu s-au petrecut în această perioadă…Cuvântul șomer însemna pentru ei și prieten, camarad. Tatăl meu a legat prietenii de o viață cu foarte mulți șomeri din generația sa. Chiar dacă nu se mai întâlneau, au păstrat legătura prin corespondență. În perioada războiului mai ales prietenii din Cluj au avut mult de suferit. În primăvara anului 1944 au fost ghetoizați și trimiși în lagărele morții. Puțini s-au întors. Read more…
În noaptea de 30 ianuarie a.c., după o așteptare de trei ani și jumătate care a pus la încercare răbdarea britanicilor și a Uniunii Europene, divorțul s-a pronunțat. Mariajul de 47 de ani a luat sfârșit. Dar ca la orice proces de divorț, urmează cel mai dificil capitol al despărțirii – împărțirea bunurilor, ce primește fiecare, ce pierde și ce câștigă. Și cu toate că în cei trei ani și jumătate părțile s-au confruntat, au negociat, au făcut și compromisuri, cele 11 luni cât a primit de-acum înainte Marea Britanie pentru a ajunge la un acord cu Uniunea Europeană se vor dovedi cele mai dificile, cu toate că atât Londra cât și Bruxelles vorbeau de o despărțire amiabilă. Nu este cazul și nici nu poate fi. Așa cum afirma un comentator, există incertitudini și atunci când o țară aderă la Uniuea Europeană, dar cel puțin se cunosc regulile care se vor aplica și vor trebui respectate. Ieșirea este însă un adevărat black box, sau un salt în necunoscut. Atât Marea Britanie cât și UE vor să obțină cele mai bune condiții, cu cele mai puține concesii.Read more…
Suntem martorii unei epidemii de infecții cu Coronavirus, care se răspândește cu repeziciune în toată lumea. Cunoscută sub numele de infecție virală cu 2019 nCov (2019 novel Coronavirus), boala a început în orașul Wuhan, locuit de douăzeci de milioane de oameni. Mortalitatea este relativ redusă, 2,5%, însă specialiștii sunt îngrijorați pentru că boala se dovedește a fi deosebit de contagioasă, numărul total al bolnavilor din întreaga lume ridicându-se (în momentul în care scriu) la 17.000. Se pare că autoritățile din regiunea Wuhan au luat cu oarecare întârziere măsurile necesare pentru a preveni răspândirea bolii, dar sunt măsuri foarte stringente, care merg până la izolarea totală a întregii provincii Hubei de restul Chinei. Actualmente în orașul Wuhan nu există transport în comun, trenurile nu circulă, pe străzi sunt doar câteva taximetre autorizate să transporte bolnavii la spitale, școlile sunt închise, oamenii stau închiși în casă. Spitalele au devenit neîncăpătoare. La prima vedere Wuhan a devenit un oraș fantomă. Boala s-a răspândit pe cinci continente, în 25 de țări. Și mai repede decât boala s-au răspândit manifestările rasiste. Unele ziare franceze au publicat articole antichinezești…Read more…
Dintre toate știrile care au asaltat liniștea noastră în preajmă de week-end, cea mai incitantă a fost dezvăluirea planului mult trâmbițat, moșit de echipa condusă de ginerele președintelui Donald Trump, întitulat pompos ”Pace pentru Prosperitate”. Deși prin ”scurgeri” de informații meșterite cu ”pudoare”, opinia publică era pregătită în linii mari pentru surprizele oferite de planul ale cărui secrete au fost plimbate pe la multe cancelarii ale lumii, părțile direct implicate, le-au primit cu fastul cuvenit, unii mimând satisfacția majoră, ceilalți furia greu stăpânită. Și unii și alții sunt conștienți că sunt prinși într-o capcană din care – cel puțin pentru moment – nu se întrevede vreo ieșire. Totuși, după o ”încremenire în proiect” care ține de 20 de ani, (ultima întâlnire oficială a reprezentanților autorizați ai Statului Israel cu ale Autorității Palestiniene la masa tratativelor s-a întâmplat cu două decenii în urmă) inițiativa Președintelui Trump a scos puțin contenciosul israelo-palestinian în lumina reflectoarelor.Read more…
Ziua de 15 Șvat (T”U BiȘvat) din calendarul ebraic este menționată în Talmud ca Anul Nou al Pomilor (”Roș HaȘana LeIlanot”). Se consideră că ploile încep în această zi într-o formă nouă, mai puțin decât înainte. Deci, începe o perioadă nouă pentru roadele pomilor. Această dată era luată în considerație cu deosebită atenție în vechiul Israel. Ulterior, în Diaspora, această sărbătoare agricolă și-a pierdut importanța. În rândul evreilor sefarzi, ea a căpătat un sens cabalistic, preluat ulterior și de curentul hasidic. A apărut obiceiul consumului de fructe din Ereț-Israel în această zi. Deoarece procurarea lor și aducerea lor în Europa răsăriteană era dificilă, erau consumate fructe uscate. Obiceiul consumului fructelor uscate continuă și astăzi: ideea este că aceste fructe trebuie să provină din recolta din anul precedent, deci dinainte de Anul Nou al Pomilor, ele formându-se și dezvoltându-se cu apa ploilor din anul precedent. Există și tradiția unui ”Seder”, o cină specială în seara din ajunul sărbătorii, la care sunt consumate toate fructele. Read more…
