Familia orădeană

May 15, 2025By

Există oameni care au capacitatea reală de a sfinți locul, cum se spune. Ei își făuresc un destin aparte care îi atinge pe cei din jur și lasă urme chiar peste veacuri. Nu sunt mulți asemenea oameni; cel pe care doresc să vi-l aduc în atenție este Iosif Vulcan, cărturarul bihorean din secolul al XIX-lea care a întemeiat revista Familia, publicația despre care a învățat fiecare elev român, pentru că aici a debutat Mihai Eminescu. Am stat pe gânduri dacă să folosesc cuvântul ”cărturar”, dar îndoielile mi-au trecut repede, fiindcă Iosif Vulcan merită această caracterizare, și-a câștigat-o prin activitatea sa prodigioasă de îmbogățire și promovare a culturii române, susținută pe patru decenii. A fost scriitor, poet, dramaturg, traducător, promotor al teatrului și publicist de o profundă cultură și de un caracter plin de devotament patriotic. Născut în 1841 în satul bihorean Holod, fiu de preot greco-catolic, Iosif Vulcan a urmat școala primară la Leta Mare (azi pe teritoriul Ungariei), apoi gimnaziul la Oradea și dreptul la Universitatea din Budapesta. Absolventul care iubea mult mai mult literatura decât dreptul a înființat în capitala maghiară revista Familia, o publicație în limba română destinată răspândirii culturii și cunoștințelor de interes general cititorilor din ”părțile ungurene” ale Imperiului Austro-Ungar. În acest an se împlinesc 160 de ani de la apariția revistei Familia. Autorizația de publicare a fost solicitată Prefecturii poliției din Pesta în 5 aprilie 1865. Read more…

May 15, 2025 11 comments

Partidul Social Democrat și interesul național

May 29, 2025By

Pentru opt zile – de la 18 la 26 mai – ne-am bucurat de ceea ce am putea numi salvarea democrației în România. Victoria lui Nicușor Dan ne-a oferit, teoretic, garanția continuării drumului european al țării noastre, păstrarea alianței transatlantice, apartenența la NATO și respectarea tuturor drepturilor democratice înscrise în Constituție. Din păcate, convingerea că am ales bine este împărtășită doar de ceva mai mult de jumătate din români, restul crede că celălalt candidat, cel „suveranist”, ar fi adus schimbarea mult așteptată, cu toate că, pe parcurs, ar fi putut să-și dea seama că promisiunile, proiectele, programele prezentate, în primul rând de AUR și liderul său, George Simion, sunt lozinci populiste, fără bază reală. Victoria acestei orientări ar fi dus la prăbușirea economică a țării. Este suficient să ne amintim ce s-a întâmplat cu leul, cu bursa, cu dobânzile după primul tur de scrutin câștigat de Simion. Nici nu vreau să-mi imaginez cum ar fi arătat indicii economici dacă el ar fi devenit președinte, ce s-ar fi întâmplat cu orientarea țării, cu libertățile noastre, cu marea simpatie a acestor formațiuni față de ideologia legionară. Am spus până la 26 mai, ziua când Nicușor Dan a fost confirmat de Parlament, a depus jurământul și s-a instalat la Cotroceni. Nu este cazul să intru în amănunte despre situația economică dramatică a țării și măsurile foarte dureroase pe care guvernul va trebui să le ia. Iar pentru a duce la capăt aceste obiective obligatorii este nevoie de un guvern susținut de o majoritare parlamentară conștientă că trebuie să-și asume măsuri nepopulare care ar putea duce în viitor la pierderea simpatiei, a sprijinului alegătorilor față de partidele care au acceptat această răspundere.Read more…

May 29, 2025 2 comments

Art Nouveau la Subotica

Jun 11, 2025By

Acest curent artistic apărut cu mai bine de un veac în urmă, a înfrumusețat major atât de multe locuri și atât de multe lucruri. Pentru amprenta splendidă lăsată în lume, Art Nouveau este sărbătorit internațional în 10 iunie iar eu, ca o mare iubitoare a lui, aș vrea să povestesc despre răspândirea urmelor lui într-o zonă destul de apropiată de noi: Serbia. De fapt, în recenta mea excursie la Subotica m-a frapat să regăsesc un aspect extrem de asemănător Oradiei, datorat arhitecților orădeni Dezső Jakab și Marcell Komor care au lucrat în ambele orașe. Evident, la vremea lor arhitecții au lucrat în diverse zone ale Imperiului Austro-Ungar, publicând în reviste budapestane și atingând o faimă binemeritată. La Oradea ei sunt autorii, printre altele, ai splendidului palat „Vulturul Negru” din Piața Unirii. De câțiva ani îmi doresc să ajung în Serbia, mai cu seamă la Belgrad și la Subotica, despre care am auzit că sunt orașe foarte frumoase, să văd Dunărea care îmi este foarte dragă – fiindcă ajunge la mare – și pentru că eram curioasă să văd cum arată o țară europeană din afara Uniunii și care, relativ recent, a avut un război oribil care a dus la dizolvarea Iugoslaviei pe care o știam eu. Mărturisesc că nu mă așteptam ca în Voivodina, regiunea învecinată cu Banatul nostru, să găsesc atât de multe urme ale curentului Art Nouveau și o asemănare atât de uimitoare cu părțile noastre ardelene, orădene în speță. Orașul este inclus în circuitul patrimoniului Art Nouveau european (alături de Budapesta, Viena, Barcelona, Riga, Helsinki, Bruxelles, Glasgow, dar și Timișoara) datorită, în special, creațiilor celor doi arhitecți orădeni, Dezső Jakab și Marcell Komor, care au proiectat clădirea primăriei orașului, sinagoga și alte câteva clădiri emblematice.Read more…

Jun 11, 2025 7 comments

Cenușerul

Jul 10, 2025By

În spatele blocului meu, cred că de când ne-am mutat, odată cu darea lui în folosință, acum 37 de ani, a crescut un arbore, chiar în dreptul apartamentului nostru. E un cenușar sau oțetar fals, cum i se mai spune. Poate a fost plantat de vreun locatar sau poate a supraviețuit, nu a fost rupt accidental pe șantierul creat pentru ridicarea blocului. Noi locuim la etajul patru. După ce arborele a depăşit, pe rând, înălţimea primelor trei nivele, a ajuns și în dreptul apartamentului nostru, dela patru. Ramurile lui ne băteau în ferestre la orice adiere mai puternică a vântului. Foșnetul său ne aducea în urechi o mică parte din foșnetul plăcut pe care îl auzeam prin parcuri sau când hălăduiam prin vreo pădure. În perioada de înflorire, nu vă pot descrie ce mireasmă împrăștia și cu ce bucurie deschideam fereastra ca să intre în casă acel parfum! Se dovedea că este, într-adevăr, un arbore melifer iubit mult de albine. De-a lungul anilor, printre frunzele copacului nostru multe păsări și-au găsit nu numai adăpost, ci și perechea. La orice rafală mai mare de vânt, priveam cu îngrijorare ca trunchiul, aparent firav, să nu se rupă.Read more…

Jul 10, 2025 14 comments

Un american în mijlocul războiului din Orientul Mijlociu

Jul 24, 2025By

Am sosit în Israel la începutul lui iunie pentru a-mi lua locul la întâlnirea noastră anuală de la kibuțul Ein Ghev. Este o așezare pe țărmul Mării Galileii, cu Înălțimile Golanului ridicându-se amenințător la distanță, umbrită de un deal mai apropiat care găzduiește rămășițele unui antic oraș grec, Hippos, sau în ebraică Susita. Acest parc arheologic servea drept fundal al reuniunii noastre de trei zile cu prieteni vechi, care au lăsat în urmă, fiecare, o impresionantă viață profesională. Acum pensionați, împărtășeam cu pasiune amintirile anilor trecuți, schimbând bancuri “noi” și pândind pe ascuns semne de declin cognitiv la ceilalți. Rutina mea în cursul unor asemenea călătorii cuprinde excursii în locuri pitorești sau istorice, vizite la veri și scufundarea în miezul evenimentelor și contactelor cu oameni. După Ein Ghev am fost invitat la un minunat concert la Savion, oferit de Baroccada, un ansamblu specializat în muzica barocă interpretetă la instrumente de epocă. Fiind în Israel, anunțurile publice nu cereau spectatorilor să-și amuțească telefoanele, ci informau publicul despre localizarea adăpostului proxim în caz de alarmă. Pentru ceea ce va urma iau ca punct de referință vizita mea din anul trecut. La sfârșitul vacanței mele din 2024, tensiunile dintre Iran și Israel au escaladat și au erupt într-un conflict real, cu mesaje livrate de focoasele rachetelor. La 1 octombrie anul trecut, 200 de rachete balistice din Iran au vizat centrele intens populate din Israel… Am crezut că nu a fost decât un episod care a coincis, aleatoriu, cu vizita mea din 2024. Dar la 12 iunie anul curent mi-am descoperit deșteptarea unui sentimentul de responsabilitate sau culpabilitate. Se repetă povestea? Nu se poate, m-am gândit. Poate că oi fi având un mojo, o forță magică, și asta e cauza? – a intervenit imediat sentimentul evreiesc de vinovăție.Read more…

Jul 24, 2025 5 comments

Ion Iiescu a murit. Să încercăm să nu-l judecăm pripit

Aug 6, 2025By

Mâine, 7 august 2025, va fi doliu naţional în România. A murit primul preşedinte ales al României democratice şi i se acordă onorurile cuvenite. Totuşi, unul dintre partidele politice aflate la guvernare, USR, este împotriva funeraliilor de stat, la care nu va participa, dar şi a zilei de doliu naţional. Concomitent, a fost lansată o petiţie online cu acelaşi subiect. Din momentul în care vestea decesului a devenit publică, au început să apară reacţiile, majoritatea foarte critice la adresa omului politic Ion Iliescu şi a mandatelor sale. Şi e de înţeles, pentru că un articol echilibrat nu face audienţă. Totuşi, am fost uimită de unele dintre ele, ştiut fiind că printre criticii vehemenţi se număra şi cel care îi căutase anturajul şi publicase o carte despre el[5]. Majoritatea acestor articole îl acuză pe Ion Iliescu de toate relele care s-au abătut peste România după răsturnarea regimului ceauşist: morţii revoluţiei, procesul Ceauşescu, mineriadele, înfiinţarea FSN, formarea noii clase politice corupte care a jefuit ţara, încheierea tratatului de pace cu URSS (care oricum n-a mai avut obiect după disoluţia imperiului sovietic), apariţia şi consolidarea partidelor naţionaliste etc. Toţi aceşti critici uită sau nu înţeleg că în decembrie 1989 România trăia într-o paradigmă nord-coreeană din care, potrivit acestor critici acerbi, ar fi trebui să facă un salt graţios şi să aterizeze de îndată într-o democraţie occidentală consolidată.Read more…

Aug 6, 2025 11 comments

Petra

Sep 4, 2025By

În primii ani petrecuți în Israel, în timpul studenției, am auzit niște zvonuri relatate în șoaptă: undeva, prin Iordania, se află o cetate de un farmec nemaivăzut.  I se spune Hasela haadom (Stânca roșie).  Mai mult nu se prea știa, cel puțin eu nu am aflat.  În imaginația mea se întrețeseau legendele din 1001 de nopți cu romanul Castelul fetei în alb din seria Cireșarii, una din cărțile de căpătâi ale copilăriei mele.  Când am ajuns în lumea adulților, cu grijile familiei și ale slujbei, aceste visuri au fost date uitării – dar generații noi de tineri le păstrau.  Despre ele s-a scris și o baladă.  “Dincolo de munți și de deșert, legenda spune că este un loc de unde nimeni nu a revenit.  E Stânca roșie. Trei tineri au ieșit la asfințit spre vechiul vis al munților Edom, o hartă, niște apă și-au pornit spre Stânca roșie. Înainte mergea un cercetaș, după stele căutând drumul, dar tot ce vedea în fața lui era Stânca Roșie. Când au poposit lângă un stei, cu voce de lunatic zice el:  Văd fața palidă…  Aiurezi, i-au spus ceilalți, e Stânca roșie. Discul soarelui lovea în cap, plămânii plini de praf și de zăduf, deodată sângele le-a înghețat: Stânca Roșie! A răsunat rafala de pistol.  M-au nimerit!!  Apoi a amuțit.  Răspuns-au ceilalți cu cenușă-n glas: Aici e Stânca roșie. Dincolo de munți și de deșert, legenda spune că este un loc de unde nimeni nu a revenit.  E Stânca roșie.” Și într-adevăr, zeci de tineri și-au pus viața în pericol mergând pe urmele acestui vis. Unii au pierit în accidente, mușcați de șerpi sau scorpioni, dar mai ales, prinși ca spioni când treceau clandestin granița în Iordania dușmană. Pentru generații succesive de tineri, aceasta era provocarea supremă, dovada extremă de curaj, un fel de psihoză colectivă. Cântecul a fost interzis, ca să nu ducă și mai mulți tineri la pierzanie…Read more…

Sep 4, 2025 15 comments

Sfârșit de vară pe insula Krk

Oct 1, 2025By

Acum câteva zile a fost echinocțiul de toamnă, vara s-a sfârșit și vedem asta nu doar în calendar, ci și în vremea de afară care ne-a pus, de pe o zi pe alta, să ne căutăm prin dulapuri haine mai calde. Fiindcă vara asta am scris despre insule grecești, voi celebra sfârșitul ei încheind seria evocărilor mele estivale tot cu o insulă, de data aceasta din Croația, și anume insula Krk. Am fost câteva zile într-o vacanță mult dorită și așteptată în Croația, o destinație relativ apropiată și extrem de ofertantă în ceea ce privește diversitatea reliefului, a siturilor istorice și a frumuseții în general. Țara asta are de toate: munți acoperiți de codri uluitori, parcuri naturale dominate de ape în cascade, lacuri, râuri și pâraie vijelioase, țărm lung de mare cu o multitudine de insule, unele locuite altele nu, istorie diversă, modernitate și oameni primitori dincolo de așteptări. Am făcut o (prea) scurtă vizită în parcul-rezervație naturală Plitvice despre care mă rezum să spun că, dacă Paradisul există, eu una cred că așa o fi arătând. Croația are o imensă componentă insulară care cuprinde peste 1000 de insule și insulițe dintre care 48 sunt locuite permanent. Insula Krk, cea mai mare dintre acestea, este situată în golful Kvarner, în apropierea peninsulei IstriaRead more…

Oct 1, 2025 12 comments

Ce ar fi fost dacă…? (2). Birobidjan 

Oct 15, 2025By

Proiectul colhozurilor evreiești din Crimeea și Ucraina avea multe avantaje, dar și un defect fundamental: pământul era revendicat de alte populații, ceea ce crea tensiuni.  Din punctul de vedere al conducerii sovietice ar fi fost de preferat un pământ pustiu sau aproape pustiu, de exemplu în Siberia.  Oricum voiau să dezvolte Siberia, de ce să nu-i trimită încolo pe evrei, mai ales că astfel ar închide și gura sioniștilor.  Vreți o patrie?  Poftim!  Așa a apărut ideea de a crea Regiunea Birobidjan Autonomă Evreiască.  (Nu întâmplător îmi amintește de Regiunea Mureș Autonomă Maghiară – ambele au fost create de același sistem și în același scop: să dea unei minorități iluzia libertății.  Chiar numele Birobidjan e bazat pe două râuri locale, Bira și Bidjan, la fel ca în cazul nostru Mureș.)  Așadar, începând din 1928, sprijinul acordat la început colhozurilor evreiești a fost îndreptat înspre Birobidjan. Nu mi-a fost ușor să găsesc locul pe hartă, e cu adevărat la capătul lumii.  Noroc că e pe linia Transsiberianului.  Pornind din stația terminus, Vladivostok, (vezi linia roșie de pe hartă), ar trebui să mergem cu trenul vreo 12 ore spre nord, la Habarovsk, și de acolo încă vreo două ore spre vest, în total aproape 1000 km.  (Până la Moscova sunt vreo 10.000.)  Teritoriul se află la granița cu China și chiar a aparținut Chinei până în 1860.  Nu numai izolarea îl face extrem de neatrăgător.  Iarna durează șase luni pe an și când se topesc zăpezile apar țânțarii – nici nu știu ce e mai rău.  Condițiile nu prea sunt prielnice pentru agricultură, în schimb există bogății minerale, printre care și aur, precum și păduri întinse.Read more…

Oct 15, 2025 15 comments