Longevitatea la cupluri cu sau fără copii

Pentru majoritatea oamenilor – și pentru noi la fel – nașterea unui copil este un moment de fericire care schimbă complet atmosfera în familie, de cele mai multe ori spre bine. Pe vremuri, copiii mențineau legătura dintre părinți, chiar dacă aceștia nu se înțelegeau, dar erau convinși că odraslele au nevoie de ambii părinți ca să crească și să se dezvolte sufletește în mod normal. Dar lucrurile s-au cam schimbat și cuplurile de astăzi nu ezită să se despartă, dacă nu se înțeleg, chiar dacă au mai mulți copii. Nu demult, un fost coleg îmi povestea că fiica lui divorțează, deși au trei copii, fiindcă soțul ei este foarte zgârcit. Interesant motiv de divorț, dar fiecare are propria sa părere în ceea ce pretinde de la un partener de viață. Părinții mei au fost fericiți când m-am născut, deși erau foarte săraci, în schimb, soarta i-a lovit crunt după trei ani, când frățiorul meu a murit de pneumonie, la numai trei luni. De obicei, evreii români au imigrat în Israel cu un singur copil, sau fără niciunul. De aici venea și bancul despre imigranții din România care veneau în Israel cu yeled vekelev (un copil și un câine). Fiii noștri (unul născut în România și celălalt în Israel) au 3 și respectiv 2 copii, dar mezinul mai poate avea încă odrasle dacă el și soția vor dori. Din punct de vedere al numărului de nașteri/femeie, Israel are de două ori mai multe decât multe state din OECD (The Organization for Economic Cooperation and Development), organizație înființată în 1961 care încorporează 37 de țări democratice și dezvoltate economic. Anii au trecut și nu în toate țările membre în OECD se poate vorbi despre democrație, de exemplu în Turcia.Toată viață am fost convins că oamenii căsătoriți, dar fără copii, trăiesc mai mult. Poate fiindcă au mai puține griji, au cheltuieli mai mici și se enervează mai puțin… Dar am greșit! Read more…

Babatha – o telenovelă din antichitate

Mă numesc Babatha, fiica lui Șimon al lui Menachem și de loc sunt din Maoza, de pe malul sudic al Mării Moarte.  E tocmai la granița dintre Iudeea și Arabia Petrea.  Pe vremuri aparținea Regatului Nabatean, dar când eram eu de-o șchioapă au intrat și acolo romanii.  Ca în toate așezările de graniță, e o lume pestriță: nabateeni, evrei, romani, și toți vorbesc mai multe limbi.  Tata era din Iudeea, din Ein Ghedi, și când s-a însurat, s-a stabilit la Maoza și a cumpărat o plantație de curmale de la guvernatorul Archelaus.  Apoi a mai cumpărat încă vreo trei și, ca primă născută, pe toate mi le-a lăsat mie – deci sunt dintr-o familie distinsă și am avut parte de o copilărie lipsită de griji. La 12 ani, când am ajuns la majorat (bat mițva), m-am trezit deodată că sunt „fată de măritat”.  Aș fi preferat să mai aștept, dar nu era să mă fac de râs, să mă bârfească lumea de fată bătrână!  Noroc că tata mi-a găsit un soț pe cinste, Ieșua al lui Ieșua.  I-am dăruit și un fiu, pe care l-am numit tot Ieșua.  Dar fericirea noastră nu avea să dureze mult.  Soțul meu, săracul, a închis ochii și m-a lăsat, la 20 de ani, văduvă cu un copil.  Ce era să fac? După un an, când s-au mai liniștit lucrurile, m-am măritat din nou.  Al doilea soț, Iuda al lui Eleazar Ketușion, era și el crescător de curmale și avea trei plantații la Ein Ghedi – dar nici eu nu am venit cu mâna goală, i-am adus o zestre de 400 de denarii. Read more…

Aforisme periferice 12

1. Singura carte pe care o cunosc cu o bună aproximație este propria mea carte de identitate. 2. Sunt stăpânul propriei neputințe și sluga tembelismului personal. 3. Evita-m-aș, da’ n-am cum! 4. Permanența istoriei românești e orișicât Escu, mai pe înțelesul tuturor Madame Praporgescu…  5. Am avut și eu o muză, dar treptat s-a sublimat în scuză. 6. Mă simt tot mai belgian între flamanzi și valoni. Dulcea atracție a neutralității.Read more…

Marșul Vieții de la Iași

Ce poate fi mai semnificativ decât numele acestui eveniment, ajuns anul trecut la cea de a zecea ediție? Marșul Vieții este un simbol care sfidează distrugerea, anihilarea, moartea, este un mesaj al păcii, al prieteniei și al continuității. Nu există om care să nu fie zguduit de evenimentele tragice care au avut loc pe aceste meleaguri. Această înălțătoare inițiativă a fost luată de rabinul Yossi Wassermann din Ierusalim, susținut de primarul municipiului Iași, Mihai Chirică. La data respectivă, un grup de vreo patruzeci de israelieni au venit la Iași și în colaborare cu primăria locală au organizat ceremonii de comemorare a tragicului sfârșit a peste 14.000 de evrei, învățând din greșelile trecutului și totodată înțelegând mai profund semnificația vieții și adevăratele valori umane. În secolul al XIX-lea România amintea încă sistemul feudal al Evului Mediu, era un „orfan neglijat” al Europei aflate în plină dezvoltare. Încă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, tot mai mulți tineri români au studiat la universități europene de renume și, copleșiți de diferența frapantă dintre cele două lumi, au încercat, plini de patriotism și entuziasm, să aducă schimbări în propria patrie, să facă România cunoscută și acceptată de o Europă civilizată și cultivată, să o emancipeze făcând apel la latinitatea limbii. Procesul s-a lovit de moșteniri ideologice învechite și, mai ales, de o subjugare traumatică seculară turcească și grecească în Moldova și Muntenia. Se face simțit începutul unui antisemitism teoretic, cu reprezentanți ca Alecsandri, Heliade Rădulescu, A. C. Rosetti, M. Kogălniceanu.Read more…

Prietenie între Israel şi vecinii săi… în vremurile biblice

Actualmente, Orientul Mijlociu traversează o perioadă „caldă”, cu zăngănit de arme și amenințările de distrugere Statului Israel cu bomba nucleară, venite din partea conducerii statului islamist Iran. În zilele trecute am participant la un circuit contra cronometru pe traseul locuință – adăpost și retur. Am primit multe telefoane, mail-uri și mesaje de la prietenii din străinătate, foarte multe și din România, după ce au văzut la televizor rezultatele rachetei căzute la spitalul universitar Soroca din Beer-Șeva. Și chiar în 24 iunie, la zece minute după încetarea ostilităților, o rachetă a aterizat într-un cartier de locuințe din Beer-Șeva. Au fost ucise patru persoane. În pauzele dintre salve, când nu îndrăzneam să mă îndepărtez de adăpost, am scris acest articol. În felul acesta am „evadat”, laptopul fiind permanent cu mine. Pe același teritoriu geografic, însă în urmă cu peste 2600 de ani, în textul biblic apare un fenomen opus: mă refer la împăratul persan Cirus și la mesajul său înscris în vestitul Cilindru. Cirus a domnit cu inteligență, omenie și empatie pentru toți supușii săi, deși deținea putere absolută. El nu și-a schimbat atitudinea nici după decenii de domnie. Datorită politicii sale, Cirus a lăsat o amprentă durabilă în iudaism, Biblia considerând-ul „aducător de lumină”. Textul biblic aduce și alte exemple care dovedesc că se poate și altfel.Read more…

Insule grecești. Creta

Creta a fost prima insulă pe care am fost vreodată, acum 20 de ani. Ea este cea mai mare și cea mai sudică insulă grecească, la distanță egală de Africa și de Europa, leagănul civilizației minoice și al celei europene, cu o istorie consemnată de peste patru mii de ani, un loc magnific de întâlnire a istoriei antice cu cea modernă, precum și a mitologiei cu realitatea. De-a lungul multor veacuri, peste Creta au trecut diverși stăpânitori care au lăsat diferite urme și ale căror influențe sunt încă prezente, așa încât insula este o îmbinare între moștenirea ei culturală și frumusețea naturală care o caracterizează. Aici sunt porturi venețiene cu influențe ale arhitecturii egiptene sau turcești, faruri legendare, plaje cu steag albastru și nisip roz unde e interzis șamponul, golfuri liniștite, ascunse de stânci, plantații de bananieri, muzee maritime sau arheologice, grădini botanice pline de calm și răcoare, sate tradiționale în care timpul s-a oprit parcă din curgerea lui, cafenele și restaurante pitorești cu bunătăți care au ajuns și pe la noi cu veacuri în urmă, via Fanar. La începutul secolului trecut, arheologul englez Arthur Evans a scos la iveală Palatul din Knossos al legendarului rege Minos, și pe parcursul a trei decenii a contribuit la restaurarea palatului.Read more…

Mie nu mi s-a cerut părerea…

Sunt convins că cei care vor citi primele rânduri ale acestui text vor ajunge la concluzia că doamna Demență și-a găsit deja locul în mintea mea. E ca și cum aș declara că lumina apare odată cu răsăritul soarelui și dispare noaptea… De fapt, voiam să declar altceva, la fel de prostesc, și anume că părinții nu m-au întrebat ce nume să-mi dea. Dacă m-ar fi întrebat, aș fi acceptat, pentru simplul motiv că nici ei nu prea aveau de ales. Iată de ce. Străbunicul meu a avut șase copii, patru băieți și două fete. Toți au avut, la rândul lor, 2-4 copii, în afară de unchiul (tio) Gabriel, care a lăsat mai puțin de zece moștenitori. Cu excepția bunicului meu, toți au emigrat în Argentina în primul deceniu a secolului trecut și, cel puțin în primii ani, cu toții trăiau în aceeași urbe, Basavilbaso. Trăiau bine, dar unchiul Gabriel trăia și mai bine, în sensul că făcuse mulți bani (n-am idee din ce). Deci, având zece copii și bani, el a devenit capul (neîncoronat) al familiei, i-a ajutat pe toți care aveau nevoie, inclusiv pe răposatul meu părinte, aflat la studii medicale la Praga. Străbunicul a fost pus deoparte, tio Gabriel a devenit șeful ”tribului” și în cele două generații următoare, numele cel mai frecvent al noilor-născuți a fost Gabriel sau Gabriela.Read more…

Charles Dickens și antisemitismul

În adolescență am citit destul de multă literatură din secolul al XIX-lea și îmi amintesc de două cazuri în care m-am confruntat cu exemple crase de antisemitism.  Primul a fost în romanul Hector Servadac al lui Jules Verne.  Acolo apare un evreu pe nume Isaac Hakhabut, dar autorul nu îi face un portret, ci o caricatură: este o figură demnă de dispreț, ridicolă, un zgârcit al cărui singur scop în viață este de a se îmbogăți.  Evident că nu mi-a făcut plăcere, dar romanul era palpitant și cum Hakhabut avea un rol secundar în desfășurarea acțiunii, am făcut abstracție de el și am trecut mai departe. Abia acum mi-am pus întrebarea de ce oare Jules Verne l-a inclus în roman.  Să fi avut vreo legătură cu procesul Dreyfus?  Nu, romanul a fost scris cu vreo două decenii mai înainte.  Și atunci?  Se pare că în perioada în care Jules Verne scria romanul, a apărut în presă o știre cum că el s-ar fi numit în realitate Julius Olschewitz și că ar fi fost evreu polonez.  Știrea l-a enervat la culme și a dezmințit-o vehement, declarând că e francez get-beget și catolic din tată în fiu.  O altă ipoteză ar fi că Jules Verne a făcut-o din răzbunare, după ce s-a simțit escrocat în ce privește drepturile de autor de doi evrei. (Numai unul din cele două cazuri a putut fi dovedit).  Dacă asta este o scuză?  Oricum, eu eram abia prin clasa a VI-a și asemenea amănunte nu mă interesau. Dar romanul Oliver Twist al lui Charles Dickens l-am citit în liceu și nu am mai trecut cu atâta ușurință peste aspectele neplăcute.  De fapt, cel mai puternic mi s-a întipărit în memorie personajul Fagin – și este o figură cât se poate de antipatică: un pungaș, organizatorul unei bande de hoți de buzunare. Read more…

Doi ani de agonie

În curând se împlinesc doi ani de când statul Israel a fost lovit în moalele capului, în cele mai adânci şi intime colţuri ale personalităţii locuitorilor săi. Durerea a pus stăpânire pe oamenii cărora le-au fost ucişi copiii, soţii, fraţii, soţiile şi cine nu? La început au fost cei direct loviţi şi cei direct sinistraţi, apoi încet, încet, mass-media a răspândit felurite ştiri din care au ieșit la iveală erorile, inconştienţa, lipsa de pregătire şi aroganța premierului Netanyahu, a guvernului și, mai ales, ale armatei, de-a lungul multor ani. În ciuda succeselor militare ale armatei israeliene care a pornit un război împotriva teroriştilor Hamas, conflagraţia a adus cu sine soldaţi ucişi al căror număr se apropie de patru cifre, în timp ce numărul răniţilor depăşeşte demult cinci cifre. Războiul acesta nemilos continuă de doi ani și între timp, statul Israel coboară tot mai mult în ochii celor ai căror membri de familie s-au întors într-un sicriu – ori nu s-au întors deloc. Odată cu aceasta, pe măsura trecerii timpului şi a lipsei de perspectivă pentru sfârşitul acestui război, cât şi a unui program asupra reorganizării Fâşiei Gaza, ţările lumii, care au oferit în decursul ultimelor zeci de ani sprijin moral şi militar Israelului, s-au retras treptat din această colaborare,Read more…

Locuitorii şi adresele din Clujul anului 1943. Pagini de poticnire

În februarie 1943, la Editura Minerva din Cluj apărea publicaţia Kolozsvári lak és címjegyzék 1943 (Indexul locuinţelor şi adreselor din Cluj, 1943). Volumul gros, de 627 de pagini, era rodul muncii temeinice a trei funcţionari publici: Ödön Boga, revizor contabil, şef al administraţiei fiscale locale, Aurél Zámbó şi Ernő Gál, fruncţionari fiscali (perceptori). Publicaţia voluminoasă, elaborată cu profesionalism şi migală (astăzi ne e greu să ne imaginăm cum se alcătuia o bază de date atât de amănunţită fără ajutorul computerului) avea să fie utilizată circa doi ani. În octombrie 1945, Clujul a fost eliberat, curând numele străzilor şi pieţelor (cel puţin ale celor centrale) au fost schimbate[2], iar după ce Transilvania de Nord a reintrat în componenţa României, acest index, întocmit în limba maghiară şi reflectând situaţia din 1943, a devenit inutil. Mă îndoiesc că vrednicii funcţionari fiscali, Ödön Boga, Aurél Zámbó şi Ernő Gál, şi-ar fi imaginat vreodată că lucrarea lor, menită să înlesnească găsirea locuinţelor şi adreselor în timpul administraţiei maghiare a Clujului, avea să devină o importantă sursă istorică şi sociologică, mai cu seamă pentru populaţia evreiască a oraşului. De fapt, cred că volumul Kolozsvári lak és címjegyzék este ultimul loc în care evreii clujeni au mai fost trecuţi cu nume, prenume şi profesiune, ca cetăţeni ai urbei…Read more…

Nomen est omen?

„Străduiește-te până când nu mai trebuie să te prezinți.” „Lasă ca succesele tale să-ți fie cartea de vizită.” „Fă ca realizările să vorbească în numele tău.” Sunt multe fraze cu același mesaj șu ele m-au deranjat mereu. Cred că oricine a avut norocul să-l vadă vreodată pe Johnny Cash pe scenă știa foarte bine în prealabil cum se numește bărbatul acela cu vocea de o sonoritate absolut unică și cu chitara în mână – și totuși, de fiecare dată el zâmbea politicos și se adresa publicului cu: „Salut. Eu sunt Johnny Cash.” Era un act de respect față de cei care îl ascultau, un semn că dincolo de toate albumele de platină, dincolo de statutul de legendă vie și dincolo de potopul de premii și distincții obținute, era un om care nu se considera deasupra normelor sociale. Pe de altă parte, așa cum am explicat odată unei prietene, în această lume există mulți oameni care poartă nume similare. Eu am lucrat mai mulți ani în aceeași redacție, în același birou, cu doi bărbați care aveau același nume și același prenume, deși nu erau înrudiți în niciun fel. Ca urmare, unul dintre ei, cel mai tânăr, și-a ales o inițială în fața numelui, pentru a se diferenția de tizul său mai în vârstă… – Da, dar niciunul nu era cu adevărat celebru, nu-i? – se încăpățâna prietena mea, căreia îi plac frazele pe care le-am menționat în introducereRead more…

David l-a învins din nou pe Goliat. Israel va participa la Eurovision 2026

Cu toate amenințările cvartetului Spania, Irlanda, Olanda și Slovenia de a nu participa anul acesta la competiția Eurovision, dacă Israel va fi acceptată să participe, în 4 decembrie 2025 Consiliul Uniunii Europene de Radiodifuziune (UER) a acceptat fără vot cererea Israelului de a participa. La fel ca în sport, această organizație internațională nu acceptă politizarea competițiilor muzicale și dezbinarea dintre popoare. Singurele excepții sunt Rusia și Bielorusia care nu sunt acceptate în ambele competiții. Nu este prima oară că îmi exprim părerea împotriva boicotării Rusiei la sporturi, fiindcă această pedeapsă se îndreaptă în primul rând împotriva sportivilor care se antrenează ani de zile. Dar să revenim la subiectul zilei, propunerea de boicotare a Israelului la Eurovision. În primul rând Germania, Austria (țara gazdă a Eurovision 2026), Elveția, Luxemburg și se pare că și multe alte state sprijină includerea Israelului în competiția din 2026. Mulțumiri acestor state prietene și / sau corecte! Martin Green, directorul competiției Eurovision, și-a exprimat mulțumirea că această competiție nu este impregnată de politizare. Precum spuneam, Spania, Irlanda, Olanda și Slovenia (și poate vor mai fi și altele) continuă să susțină că ele se retrag din competiție din cauza genocidului săvârșit de Israel în Gaza. Care genocid? ONU definește genocidul drept acte comise în scopul de a distruge complet sau parțial o anumită națiune, o etnie, o rasă sau o religie, ceea ce nu corespunde intențiilor și faptelor armatei israeliene. Teoria genocidului este o minciună sfruntată, o variantă modernă a omorului ritual prin care evreii au fost acuzați că ar folosi sângele unor creștini în ritualele religioase. Am intrat la câteva grupuri de comentarii pe Facebook despre acest subiect. Dintre sutele de comentatori, majoritatea, cu nume care nu păreau evreiești sau israeliene, erau în favoarea Israelului și împotriva politizării UER. Dar erau și oponenți care, văzând că povestea cu genocidul nu are efect, au trecut la celălalt slogan: “Israelul nu aparține Europei”Read more…

Mama mi-a promis vise frumoase

De la vârsta de șapte-opt ani știam că părinții mei au trecut prin iadul lagărelor de concentrare naziste, bunicii mei din ambele părți, la fel ca și frații lor, au pierit la Auschwitz, rudele mele din România s-au redus la un unchi (fratele mamei), o mătușă și o verișoară. La întrebările mele din acea perioadă cu privire la holocaust, mama îmi spunea că nu trebuie să mă tem și mi-a promis o viață frumoasă și vise frumoase. Am avut părinți atenți și iubitori care au făcut totul pentru ca mie să-mi fie bine, am avut o viață bună, dar holocaustul (pe atunci nu îi cunoșteam semnificația și proporțiile) mă obsedează până astăzi și nu fără motiv. Părinții mei credeau în ideologia comunistă și îmi spuneau că adevărata egalitate între oameni se poate înfăptui doar în comunism. La întrebările mele repetate în legătură cu holocaustul, mama îmi răspundea de fiecare dată la fel: – În zilele noastre e imposibil să se repete, dar dacă totuși se va întâmpla, n-o să te las să treci prin ce am trecut eu. Această frază a mamei mele mă urmărește încă din copilărie. A venit 7 octombrie 2023, când 1200 de israelieni au fost măcelăriți de hoardele de hamasnici îndoctrinați de o ideologie criminală. Mi-au revenit în minte cuvintele mamei despre posibilitatea unui nou genocid al evreilor. Din păcate, nu a avut dreptate. Și eu, la rândul meu, am crezut în dictonul Never Again. Bineînțeles că în zilele noastre el și-a pierdut total înțelesul!Read more…

Al cui medic ești, domnule doctor?!

În aparență întrebarea din titlu nu are nicio o noimă. Medicul e doctorul pacientului său, atât. El/ea a învățat să îngrijească pacienți și dacă nu s-a îndepărtat de-a lungul vremii de medicina clinică, asta o va face până când se va considera de-ajuns de vârstnic/ă pentru a înceta să aibă grijă de bolile altora. Și cu toate acestea, ca medic, în fața ta se pune un semn de întrebare: în ce măsură ești răspunzător de sănătatea rudelor şi prietenilor sau obligat să le oferi de fiecare dată sfatul? –”Săptămâna trecută mi-am făcut analizele, ieri au venit rezultatele, poți să arunci o privire și să-mi spui ce crezi? Ți le trimit pe WhatsApp…” Prima reacție este să-l trimiți la medicul de familie, dar o programare se poate primi doar peste o săptămână și el, prietenul tău din copilărie, e îngrijorat și dorește un răspuns cât mai rapid. Uneori răspunsul e ușor de dat, pe baza unor noțiuni însușite pe parcursul studiilor și apoi a practicii curente. Dar nu de puține ori, întrebarea este în afara cunoștințelor tale de medicină generală și atunci ce-i spui prietenului? Că nu știi?! Păi, toată lumea e convinsă că un doctor știe TOT, altminterea n-ar fi doctor! Problema aceasta, cunoscută tuturor colegilor mei de breaslă, cere o analiză mai amănunțită.Read more…

Kis Pajtás – o revistă scrisă de copii, pentru copii, în urmă cu opt decenii

Războiul Mondial se terminase și, treptat, viața culturală a Clujului și-a reluat cursul. Au reînceput spectacolele de teatru, operă și teatru de păpuși, au apărut ziare și reviste noi, în limbile română și maghiară. Printre acestea s-a numărat și Dolgozó Nő (Femeia muncitoare), o publicație lunară în limba maghiară, organ al Uniunii Femeilor Antifasciste. Revista a funcționat între anii 1945–1989, sub egida Uniunii Democratice a Femeilor din România și, mai apoi, a Consiliului Național al Femeilor din RSR. Era o revistă de interes public, cu rubrici din viața femeilor de la orașe și sate, care cuprindea reportaje puternic politizate, dar și rubrici de sănătate, literatură, sport, sfaturi pentru gospodine. Din anul 1947, revista Dolgozó Nő a înființat și un supliment pentru copii, intitulat „Kis Pajtás” (Micul Prieten), care avea o trăsătură deosebită (poate unică): autorii articolelor erau copii, care scriau sub îndrumarea unor redactori. Acest articol mi-a fost inspirat de câteva imagini reproduse dintr-un caiet de amintiri, în care „redactorii revistei Kis Pajtás” s-au iscălit cu prilejul aniversării prietenei și colegei lor întru ziaristică, Judith Diamantstein. Read more…