Degetul blocat

Acum câțiva ani, într-o vacanță petrecută împreună cu nepoții, l-am văzut pe cel mai mare, care avea aproape 16 ani, făcându-i fratelui mai mic semnul acela atât de… cu degetul mijlociu al mâinii stângi. Sigur că știți despre ce gest vorbesc! M-am burzuluit la el și l-am certat. Bunica din mine a suferit cumplit, pentru că mă încărcasem cu responsabilitate și tot efortul depus în creșterea și educarea nepoților îmi apărea inutil, chiar dacă fusese exercitat doar în perioade scurte, în vacanțelor lor de vară. M-am burzuluit la el și l-am certat. Bunica din mine a suferit cumplit, pentru că mă încărcasem cu responsabilitate și tot efortul depus în creșterea și educarea nepoților îmi apărea inutil, chiar dacă fusese exercitat doar în perioade scurte, în vacanțelor lor de vară.

Dar, de fapt, pentru copii, gestul e similar cu cel pe care îl făceam noi la vârsta lor, când scoteam limba ca răspuns spontan la orice ne deranja. Când un copil îmi scotea limba, aparent fără motiv, răspunsul meu imediat era să-l imit. De unde era să știu că în Tibet a scoate limba este un salut respectuos adresat unei persoane întâlnite pentru prima dată?! Eu scoteam limba cu alte gânduri. O făceam la vedere, în fața celui cu care mă „duelam”, sau o făceam pe ascuns, fără să fiu văzută de „inamic”, dacă era un adult – frica de repercusiuni era sfântă. Ei, carevasăzică, așa și cu gestul degetului ridicat. Nimic nou sub soare, s-ar zice. Alte generații, alte instrumente de luptă la purtător!Read more…

Pianul din amintiri

În copilărie credeam că voi deveni pianistă. Cu plăcere îmi amintesc de perioada când părinții mi-au oferit posibilitatea ca de două ori pe săptămână să iau lecții la cea mai bună profesoară de pian din oraș și timp de opt ani cred că nu am lipsit nici măcar o singură dată. Eram un copil cuminte și exersam zilnic la pianina pe care mi-o cumpărase tata. De fapt, părinții încercau să ne ofere ceea ce nu au avut ei posibilitatea să facă. Nu mai vorbesc de lecțiile de ebraică și de franceză la care mama ținea foarte mult. Dar lecțiile de pian mi-au plăcut în mod deosebit și de mic copil speram să devin pianistă. În cei doi ani când am învățat la Botoșani am pierdut legătura cu pianul, nu îl vedeam decât la orele de muzică și cele de gimnastică. În schimb, în anul în care am stat acasă, cântam aproape zilnic la pian, astfel încât nu e de mirare că la deportare, în rucsacul meu și-a găsit loc transcripția pentru pian a Baladei lui Ciprian Porumbescu pe care o cântam cu mare plăcere. În cei trei ani de deportare mă gândeam deseori la orele petrecute la pian, dar nu mai doream să fiu pianistă, nici profesor de istorie, voiam să fiu medic… Read more…

Cu Annie Ernaux în lumea obiectelor

Ne îndreptăm spre intrare. Annie cunoaşte bine drumul, nu e prima oară că vizitează acest loc. Am încredere deplină în călăuzirea ei şi o urmez îndeaproape, precum Dante pe poetul Virgiliu. Numai că ţinta noastră nu este lumea subterană a umbrelor, ci universul sclipitor al viselor şi al dorinţelor. E o lume aparent mult mai accesibilă celor vii decât cea imaginată de Dante. E vorba de lumea supermagazinelor. Supermagazinul Auchan este situat în Cergy, o suburbie din nord-vestul Parisului. Annie îl frecventează de mai mulţi ani, de când evită agitaţia şi atracţiile din inima metropolei, preferând atmosfera molcomă a suburbiilor care îi oferă liniştea necesară creaţiei literare. Dacă, din întâmplare, ajungi aici după ora închiderii, după ora 10, mă avertizează Annie, tăcerea şi întunericul sunt atât de profunde, încât te simți ca într-un cimitir. Greu de închipuit acest lucru, acum, când supermagazinul freamătă de activitate. În vorbele călăuzei mele, sub ochii noştri se desfăşoară un adevărat spectacol uman: cumpărătorii şi vânzătorii în rolul de actori completează spectacolul mut – dar nu mai puţin atrăgător – al obiectelor de pe rafturi. Farmacia, asemenea raionului de produse organice pe care l-am vizitat cel dintâi, ne îmbie cu promisiuni miraculoase de îmbunătăţire a vieţii. Preţuri reduse afişate peste tot. Alte produse, alte promisiuni, dar același limbaj care te învăluie într-o atmosferă de miraj specifică basmelor.Read more…

Pariul cu moralitatea

Ziua de luni, 4 noiembrie 2024, a fost memorabilă în Israel. În acea zi, pe la ora 8 seara, prim-ministrul Netanyahu a anunțat că îl concediază pe ministrul apărării Yoav Galant. O răfuială veche, de mai bine de doi ani, între ei se încheia cu demiterea celui din urmă, acuzat de toate eșecurile Israelului din ultimele luni și, mai ales, de eșecul din acea fatidică zi de 7 octombrie. Cât despre succese, știm deja cine și le atribuie. Dar în acea zi s-a petrecut încă un eveniment important. A fost ziua alegerilor din America și în acea zi, la ora 21, când în America alegerile erau în toi, pe canalul 14 al televiziunii, canalul „bibist”, a apărut prezentatorul „de curte” al lui Netanyahu, Yinon Magal, purtând pe cap șepcuța MAGA de culoare roșie. „Sunt ziarist, nu am voie să vă influențez cu cine să votați. Nu pot să vă spun dacă să votați cu Donald sau cu Trump“, a spus el atunci, în aplauzele asistenței. Dar ca să fim cinstiți, nu doar Yinon Magal și nu doar canalul 14 l-au preferat pe Donald Trump, ci și o mare parte a israelienilor care nu urmăresc acest canal. Mulți dintre noi am pus jetoanele pe lipițanul roșu în defavoarea calului negru progresist (scuze pentru mica lipsă de corectitudine politică), pentru că Israelul, la fel ca o mare parte din America, se cam săturase de neomarxismul reprezentat de o anumită aripă a Partidului Democrat. De fapt, Israelul a fost singura țară în afara Statelor Unite în care la orice oră ai fi făcut sondaj de opinie, Trump ar fi obținut victoria. Dar politica americană are un bug: îți lasă doar două opțiuni și atunci e foarte ușor să sari peste cal și să te trezești tăvălit în noroi. Este exact ceea ce s-a întâmplat acum două zile, când la Adunarea Generală ONU , Israelul a votat alături de alte „democrații” precum Bielorusia, Coreea de Nord și Burundi, în favoarea Rusiei, aceeași Rusie care a refuzat să condamne atacul Hamas din 7 octombrie.Read more…

Nu va fi în curând pace în Ucraina și nici în Orientul Mijlociu

Președintele Donald Trump visează. Nu e un lucru rău, de multe ori visele te înarmează cu calități extraordinare, nemaipomenite, crezi că poți muta până și munții din loc, te transportă în locuri minunate sau te ajută să-ți îndeplinești cele mai curajoase idei. Sunt dorințele tale, ascunse în subconștient, așa-numitul wunschtraum. Problema este că atunci când te trezești, trebuie să-ți dai seama că sunt vise și că foarte puține dintre ele pot fi realizate, poate chiar niciunul, cel puțin nu așa cum le-ai visat. E bine să-ți păstrezi ideea care te-a preocupat înainte de a adormi și să cauți o cale realistă de a o pune în practică. Multe invenții, lucrări, teorii, opere de artă s-au născut în acest fel. Numai că președintele american nu procedează așa. Ceea ce visează trebuie aplicat tel quel, așa cum era în vis. Nu există „nu se poate”. Dezmeticirea vine mai târziu și atunci încerci să faci ceva, să impui, de cele mai multe ori să ameninți. Uneori reușești, dar de cele mai multe ori nu. Atunci nu ai încotro, trebuie să renunți la vis și să vezi ce se poate face în lumea reală. Pe președintele Trump l-au copleșit două vise care, trebuie să recunoaștem, au pornit de la o idee frumoasă – pacea, pacea în Orientul Mijlociu, pacea în Ucraina, și, dacă se poate, în timp record, în 24 de ore. Acesta a fost promisiunea făcută la inaugurarea mandatului său și chiar mai înainte. Au trecut trei luni și, din păcate, nu se întrezărește nimic în această direcție, pe termen scurt sau mediu. Oricum, cele 24 de ore au trecut demult.Read more…

Doctor Moscovici din Beer Șeva

Dr. Moscovici, medic chirurg la un cunoscut spital din capitală, ne povestește impresiile sale de nou sosit în țară nou imigrant. Am fost cazat în centrul țării, dar, neavând relații, am fost nevoit să-mi fac stagiul de specializare ca medic la Beer Șeva. Am închiriat de la firma Amigur un apartament de două camere, într-o clădire veche, construită imediat după întemeierea statului, și aflat într-un stadiu avansat de uzură. În clădire mai trăiau doar bătrâni nevoiași, care nu-și puteau permite apartamente proprii; unii dintre ei erau supraviețuitori ai Holocaustului. Singurii locatari mai tineri eram eu și două surori medicale, Malca și Lea, bucovinence, care își făceau și ele stagiul la spital pentru obținerea permisului de practică medicală. Ele locuiau la altă scară. Spre distracția mea erau gemene, semănau ca două picături de apă și întrucât își schimbau între ele și garderoba, aproape nimeni nu reușea să le deosebească decât la spital, unde purtau ecuson. Fiecare palier avea două apartamente și cum pereții erau foarte subțiri, „transparenți”, atunci când era liniște auzeam clar discuțiile vecinilor mei, familia X, originari dintr-un frumos oraș moldav.Read more…

”Ei” nu au văzut filmul sau poate că da?

Subiectul acesta nu-mi dă pace, altminteri de ce m-aș întoarce asupra lui o zi după alta, o săptămână după alta? Să nu credeți că din cauza lui nu pot dormi noaptea, sau că am coșmaruri în care o imagine hâdă, un individ care aduce a balaur îmi tulbură somnul și îmi transformă visul într-un film plin de orori animalice. Totuși, subiectul mă preocupă din mai multe motive. Situația din câteva țări vecine cu a mea îmi amintește tot timpul că drumul de la democrație la un regim dictatorial e scurt, simplu și de obicei cel care a decis să ia calea totalitarismului nu are nevoie de o hartă care să-l îndrume. În același timp, am senzația că dacă s-ar găsi un mijloc de a obliga toți politicienii, dar absolut toți, să vadă ultimele secvențe ale filmului amintit în eseul meu precedent, poate că discursul lui Chaplin i-ar face să se gândească de zece ori înainte de a iniția prima fază a trecerii de la o viață liberă pentru toți la o închisoare cumplit de largă, atât de întinsă încât nimeni nu-i va putea distinge granițele. Dar cum știu că politicienii de peste tot sunt foarte ocupați și că sfatul unui pensionar octogenar valorează mai puțin ca o ceapă degerată, am decis (cu încurajarea redacției) să traduc celebrul discurs cu care se încheie nu mai puțin celebrul film al lui Chaplin, The Great Dictator.Read more…

Aznavour – un erou al timpurilor mele

Mai aveam vreo 10 minute de așteptat, timp în care am încercat să găsesc un numitor comun între cei care își petreceau dimineața de vineri într-o sală de teatru… pentru a viziona un film. De data aceasta nu mă postam printre cei mai vârstnici spectatori. Mai toți, femei și bărbați, păreau (și cred că chiar erau!) bine trecuți de vârsta la care omul folosește diminețile de vineri pentru ultimele cumpărături înainte de weekend, sau / și pentru curățenia casei, neglijată în timpul săptămânii din motive ușor de înțeles.Și cum ne-a învățat marxism-leninismul, nimic nu e întâmplător. Dacă nu aveai cel puțin 70 ani, nu aveai ce căuta la o manifestare culturală despre Charles Aznavour. Anul trecut, doi regizori, Mehdi Idir și Fabien Marsaud (cunoscut mai ales ca… Grand Corps Malade!) au făcut un film despre cel pe care președintele Emmanuel Macron l-a denumit în fața sicriului deschis ”una din cele mai importante figuri ale Franței, cel care a fost pentru milioane de oameni un balsam, un remediu, un sprijin… Timp de zeci de ani el ne-a făcut viața mai dulce și lacrimile mai puțin amare…”Read more…

Cripta lui Nicanor

Am făcut o plimbare prin Grădina Botanică a Universității de pe muntele Scopus.  Cu toate că în primii doi ani petrecuți la Ierusalim am învățat pe muntele Scopus, nu o cunoșteam aproape deloc.  Pe atunci, la începutul anilor 1970, întregul campus era un imens șantier și grădina încă nu fusese redeschisă.  Apoi m-am mutat practic în celălalt capăt al orașului, abia dacă am vizitat-o de vreo două ori în toți acești ani.  Și ce am găsit a fost… o surpriză: o criptă veche de 2000 de ani.  De fapt, nu ar fi trebuit să mă mir, pentru că acest pământ este atât de plin de istorie, încât e aproape imposibil să sapi și să nu găsești ceva…  Și chiar dacă pe atunci acest loc era în afara cetății, este normal ca mormintele să fie extra muros, în oraș și în împrejurimi se cunosc sute și sute de morminte antice săpate în stâncă – dar acesta are o poveste specială. După cum scriam în articolul despre centenarul universității, la sfârșitul secolului al XIX-lea, terenul viitoarei universități a fost achiziționat de Sir John Gray Hill care și-a construit acolo o vilă de vacanță.  În octombrie 1902, administratorul moșiei a dat din întâmplare peste criptă și stăpânul fiind absent, l-a anunțat pe consulul britanic.  Fiica acestuia, Gladys Dickson, care era arheolog amator, a vizitat situl.  Apoi arheologul britanic R.A. Stewart Macalister a făcut fotografii și a trasat planul monumentului, iar arheologul francez C.S. Clermont-Ganneau a studiat inscripția găsită.  Ca urmare, în 1903, în revista Palestine Exploration Quarterly au apărut două articole pe această temă, unul semnat de Gladys Dickson și ilustrat de Macalister, iar celălalt semnat de Clermont-Ganneau.  Era timpul să merg la Biblioteca Națională să le caut.Read more…

Mario Lanza şi André Rieu, mesageri de top ai muzicii clasice

Atât Mario Lanza (1921-1959), cât şi André Rieu (n. 1949) s-au dedicat popularizării muzicii clasice. Încă înainte de epoca internetului și chiar înaintea primului nostru televizor (Rubin), pe care l-am primit de Bar Mițva, îmi amintesc că tatăl meu, odihnească-se în pace, cunoștea și chiar cânta unele arii din operele lui Verdi și Puccini.  Tatăl meu era autodidact în multe domenii – așa a învățat contabilitatea pe când era încă tâmplar. De unde cunoștea tata aceste arii? Aveam acasă un pick-up, dar nu aveam acces la discuri de calitate. Mai târziu au apărut discuri românești cu Nicolae Herlea, Ion Piso și alți cântăreți de operă valoroși din România. Tata a cunoscut muzica de operă ascultând radio. Pe vremea aceea se transmiteau mai ales arii și mai puțin opere întregi. Tata avea o voce deosebită de bariton. De la el, dar și de la mama z.l., am moștenit pasiunea pentru muzica de operă. După pensionare, tata s-a familiarizat cu computerul. Avea obiceiul să asculte muzică de operă, dar și muzica orchestrei conduse de André Rieu.Read more…