Cele trei săptămâni pe care le-am petrecut în Canada au reprezentat finalul unui lung proces de conștientizare a mai multor dorințe. Ca să precizez de la început: invitația de a o vizita exista de aproximativ 30 de ani, de când nepoata mea Andreea, soțul ei și cumnata mea, mama Andreei, s-au stabilit acolo. Dar recunosc, ani de zile mi-am spus: dacă mă decid totuși să fac o călătorie atât de lungă, măcar să mă duc la New York, oraș pe care aș fi vrut să-l vizitez. Dar nu am avut condiții, nu aveam la cine să stau și numai costurile cazării mi-ar fi depășit resursele. M-am gândit apoi să combin Canada cu New York, dar s-a dovedit complicat, trebuia să obțin viza americană și ca să stau la New York nu mai mult de două-trei zile (din motivele enumerate anterior), nu merita. Așa că după vreo trei ani de speculații, s-au copt condițiile ”mentale”, m-am decis pentru Canada și cred că am făcut bine. Despre diferitele avataruri ale drumului București – Londra – Toronto și retur nu vreau să scriu acum – am ajuns din nou la concluzia la pomul lăudat să nu te duci cu sacul. Am avut tot felul de probleme cu British Airways, Heathrow este imens și dacă nu aș fi cerut asistență, nu știu dacă aș fi prins legătura cu Toronto. De aceea recomand tuturor celor din „generația de aur” să facă apel la acest serviciu (dar bănuiesc că nu mulți îl cunosc). Este foarte bine organizat și de mare ajutor. Avatarurile mi s-au terminat în clipa în care am ajuns la Toronto și m-am întâlnit cu familia nepoatei mele. Trei săptămâni nu am avut niciun fel de grijă, am fost alintată, iubită, cum nu mi s-a întâmplat din copilărie. Read more…
Caracatițe pentru bebeluși
Aoleu! Caracatițe!? De ce tocmai caracatițe?? Mie mi-e frică de caracatițe – și nu numai mie! În țările scandinave exista o legendă medievală despre un monstru marin numit Kraken, o caracatiță uriașă, înspăimântătoare, care era în stare să răstoarne corăbii. Și poate că nu e numai o legendă, se cunosc exemplare care măsoară până la 18 metri… Se pare că Jules Verne s-a inspirat de acolo atunci când a conceput caracatițele uriașe care au atacat submarinul căpitanului Nemo din 20.000 de leghe sub mări. În orice caz, în copilărie, când am citit cartea, am avut coșmaruri… Dar caracatițele pentru bebeluși nu sunt nici pe departe atât de înspăimântătoare, din contră… Sunt niște păpuși croșetate, cam de o palmă. Eu am aflat despre ele acum vreo 2-3 ani. De la o vreme, oricând are o clipă liberă, fiica mea croșetează caracatițe. Sunt atât de simpatice, încât soțul meu a cerut una drept cadou de ziua lui (chiar dacă a depășit oarecum vârsta!) și acum păpușa atârnă pe lampa de noapte, deasupra patului. Originea acestei idei nu este foarte clară, se știe doar că ea a apărut în Danemarca în 2013. Se pare că personalul secției de terapie intensivă pentru prematuri a spitalului universitar din Aarhus avea probleme cu bebelușii din incubatoare care erau neliniștiți și nu odată apucau cu mânuțele și trăgeau de tuburile care îi conectau la aparate. O asistentă căreia îi plăcea lucrul de mână a croșetat o păpușică cu mai multe tentacule și a pus-o în incubator, lângă un bebeluș prematur. Și să vezi minune: în loc să apuce tuburile, bebelușul a apucat păpușa.Read more…
Vară toridă cu drone, obuze și rachete (3)
Atentatul împotriva lui Trump din orașul Butler, Pennsylvania reprezintă un punct de cotitură în istoria recentă a SUA și a lumii. Voi încerca să evit reacțiile emoționale și să analizez circumstanțele atentatului, deoarece acest articol apare doar peste 10 zile. Mă voi centra doar pe enumerarea unor adevăruri univoce, indiferent de poziția politică personală, clar expusă în articolele precedente, adică aceea de trumpist și orbanist. Sper că cei care nu gândesc ca mine să nu mă facă putinist (deși au fost cazuri), dar nici comunist, fascist, globalist sau mai știu eu ce. 1. Crima colectivă din orașul Butler este urmarea firească a demonizării candidatului republican Donald Trump la funcția supremă în SUA, instrumentată cu o vehemență și o aplicație demne de o cauză mai bună de mass media globală, stângist-liberală cu accente neomarxiste. 2. Chiar și în momentul atentatului, CNN a încercat să dreagă busuiocul afirmând că Trump a căzut de pe podium. Atâta negare a realității, atâta partizanat stupid, atâta meschinărie într-un post de televiziune, altădată foarte profesional și imparțial, este o rușine de proporții a jurnalisticii mondiale actuale.Read more…
Happy Nation
De la vârsta de 10 ani urmăresc jocurile olimpice, în anii 1960 la radio, mai târziu la televizor, alb-negru, în culori, pe ecrane mici, apoi din ce în ce mai mari. Sunt un pasionat al sportului, fiecare olimpiadă era o sărbătoare pentru mine. Aceste jocuri, urmărite de milioane de oameni din toată lumea, au înlocuit pe parcursul lor știrile despre politică, reportajele de război din Vietnam, Afganistan, Irak etc., umplând de bucurie inimile spectatorilor. Olimpiada de la Paris, recent încheiată, am urmărit-o altfel ca pe cele dinainte – pe de o parte cu interes, pe de altă parte cu îngrijorare din cauza războiului în care se află țara mea. Mă uitam cu invidie la publicul de pe stadioane, care urmărea degajat și fericit spectacolul deosebit oferit de acest eveniment sportiv. Delegația israeliană și-a făcut pe deplin datoria, s-a întors cu șapte medalii – a fost cea mai bună performanță pe care a realizat-o de când participă la jocurile olimpice… Din păcate, pe canalele de sport din Israel, aproape toate transmisiunile olimpiadei au fost umbrite de apariția pe ecran a culorii portocalii, cu lista localităților atacate de rachetele organizației teroriste Hezbollah. Și erau multe. Mă gândeam la melodia formației Ace of Base, Happy Nation și îmi doream ca și țara mea să facă parte din aceste națiuni fericite.Read more…
Memoria publică a evreilor din Alba Regia: două pietre şi un capăt de linie ferată
Alba Regia, numele latin al oraşului Székesfehérvár din Ungaria, m-a fascinat încă din copilărie, când am văzut un film sovietic care se petrecea acolo. Mai târziu aveam să aflu că acest oraş cu denumire asemănătoare cu Alba Iulia (în maghiară Gyulafehérvár) fusese cetatea de scaun[2] a Ungariei până la cotropirea otomană. Aici au fost încoronaţi regii Ungariei medievale, printre care şi Mathia Corvin, regele născut la Cluj. Îmi doream demult mi să ajung la Székesfehérvár, dar abia anul acesta am avut prilejul să poposesc aici, la întoarcere de pe coasta Dalmaţiei. Din prima clipă am fost frapată de liniştea aşternută peste străzile înguste, flancate de case în stil baroc, peste piaţetele cu cafenele şi cofetării unde oamenii adăstau, admirând oraşul care li se dezvăluia sub soarele blând al sfârşitului de vară. Edificiile maiestuoase ale bisericilor, numărul mare de monumente, statui şi plăci memoriale amplasate pe ziduri vădesc că oraşul este impregnat de istorie, respiră istorie, îndeplinindu-şi fără răgaz misiunea de căpătâi de a împărtăşi această istorie tuturor celor care poposesc aici. Şi nu e de mirare, pentru că cetatea Albei Regia a fost întemeiată odată cu descălecarea, a înflorit în epoca glorioasă a Ungariei medievale şi a decăzut după cotropirea otomană, Turcii au fost alungaţi definitiv abia în 1686 şi oraşul, ajuns sub stăpânire habsburgică, a început să se dezvolte din nou. După Revoluţia din 1848, odată cu trezirea conştiinţei naţionale, a început recuperarea istoriei maghiare a cetăţii de scaun Székesfehérvar, printr-o acţiune temeinică şi de durată care continuă şi acum. Vizitatorul întâlneşte la tot pasul lăcaşuri de cult, locuri memoriale, statui, parcuri şi monumente dedicate marilor figuri istorice şi religioase ale Ungariei medievale şi nu numai.
În aceste locuri evocatoare ale istoriei Albei Regia, am căutat să descopăr şi urmele evreilor…Read more…
Mănăstirea din Valea Crucii
Îmi amintesc de una din primele noastre călătorii la Londra. Stăteam în gazdă (bed and breakfast). Într-o seară ne-am întors obosiți și i-am povestit gazdei:
– Azi am vizitat Parlamentul. Am fost și înăuntru. Ce frumos este!
– Zău? Eu stau de cincizeci de ani la Londra și încă nu am văzut Parlamentul pe dinăuntru. Și eu stau de cincizeci de ani la Ierusalim, am trecut de nenumărate ori pe lângă Mănăstirea Sfintei Cruci, poate a venit timpul să o vizitez? Și nu că ar trece neobservată! Este o cetate impunătoare, se vede că e foarte veche. Până acum un secol se afla în afara orașului, de aceea avea într-adevăr nevoie de ziduri de apărare. Dar cum Ierusalimul a crescut, acum se află aproape de Parlament (Knesset), Muzeul Israel, campusul Universității. Este o zonă cu multă verdeaţă, un loc ideal de plimbare și, datorită mănăstirii, zona a primit numele de Emek Hamațleva (Valea Crucii). Locul unde s-a construit mănăstirea nu a fost ales la întâmplare: după tradiție, acolo a crescut copacul din care romanii au făcut crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul. Sf. Elena l-a aflat cu trei secole mai târziu printr-o revelație divină. Read more…
O amintire ca un ecou
Sărbătorile de toamnă, Rosh Hashana și Yom Kippur, le-am petrecut la o sinagogă din New York, mică, dar plină cu oameni inimoși care, indiferent de profesiile pe care le au în viața de zi cu zi, erau fericiți să se întâlnească și să fie împreună în aceste zile. Printre ei am găsit și câțiva care aveau câte un bunic sau o bunică din România, iar vreo doi își aminteau unele expresii sau refrene ale unor cântece auzite la aceștia. Unul dintre ei, domn în vârstă, la rândul lui bunic, mi-a spus că el se străduiește să fie mai tolerant cu unele idei ale nepoților, așa cum erau bunicii lui cu el la vârsta adolescenței. Tot el și-a amintit că odată, în copilărie, când a rămas cu bunicii în perioada sărbătorilor de toamnă, a fost la ”sinagoga românească” din New York și a fost impresionat de atmosfera de acolo. Sigur, nu era prima dată când pășea într-o sinagogă, mai fusese cu părinții, dar aceea l-a impresionat. Nu își amintea precis ce anume îi crease o impresie atât de puternică, poate lumina sau acustica, dar acea impresie din prima perioadă a copilăriei l-a urmărit toată viața, dar nu a mai regăsit-o niciodată. Am întrebat unde se află această sinagogă și, din păcate, am aflat că nu mai există, clădirea a fost demolată. Se numea Shaarey Shamoyim (Porțile Cerului) și la vremea ei fusese celebră. Mi-a stârnit curiozitatea, așa că am început să caut să aflu mai multe despre ea. .. În inima cartierului Lower East Side din Manhattan, într-o perioadă în care valuri de imigranți soseau pe tărâmul american în căutarea unei vieți mai bune, s-a născut o comunitate vibrantă care avea să devină un punct de referință pentru evreii români din Statele Unite. Era prima Congregație a Evreilor Români din America, cunoscută sub numele de Congregația Shaarey Shamoyim. Read more…
Richard, Trump și subsemnatul
– Vă cunosc de undeva, mi s-a adresat un om între două vârste, privindu-mă peste ochelarii groși de vedere. Eram în vestiarul piscinei YMCA din New Bedford MA, în costum de baie și cască de înot. Eu nu-mi aminteam să ne fi cunoscut, dar nu are importanță. Andrei, m-am prezentat. Richard, s-a prezentat și proaspătul meu cunoscut. După ce fiecare dintre noi s-a lămurit de unde este și cu ce se ocupă celălalt, ne-am dat întâlnire la un restaurant. Am ales un restaurant portughez, New Bedford are o populație numeroasă de origine portugheză. Richard era profesor de biologie și sociologie la Massachusetts University. Era tocmai înaintea alegerilor pentru președinția Statelor Unite. Nu îndrăzneam să-l întreb pentru cine votează, dar, parcă ghicindu-mi gândurile, el mi-a spus: Eu votez întotdeauna pentru democrați, însă anul acesta mă tem că Harris o să piardă alegerile. Pare de necrezut, dar Trump va fi încă o dată președinte și urmarea va fi sfârșitul democrației americane.Read more…
Femei șahiste
Șahul este considerat sportul minții. În copilărie credeam că evreii nu sunt în stare să câștige la sporturi fizice și de aceea s-au concentrat pe șah. Dar istoria sportului arată altfel. Iată doar câteva cifre care contrazic ceea ce credeam în tinerețe. Începând cu prima olimpiadă, cea de la Atena din 1896 și până în 2024, sportivii evrei au câștigat la olimpiade 198 medalii de aur, 149 de argint și 134 de bronz. Ei au excelat la gimnastică, înot, scrimă și la alte ramuri sportive. Și totuși, șahul a fost poate cel mai popular sport practicat de evrei. De când s-a introdus competițiile de șah în secolul al XIX-lea, 50% dintre jucătorii de frunte din întreaga lume au fost evrei. La teoria și studiile asupra șahului au contribuit în mod substanțial evreii Lasker, Botvinik, Tal, Fisher, Kasparov, Smyslov și mulți alții. În Israel trăiesc 39 bărbați și patru femei, mari maeștri activi. Boris Gelfand a câștigat cupa mondială și în 2012 a fost chiar candidat la titlul de campion mondial, dar a fost învins în jocul final. Selecționata Israelului a câștigat câteva medalii la olimpiadele de șah.Read more…
Senzualitatea nasului
Două lucruri m-au provocat să scriu despre senzualitatea nasului. Primul a fost că (spre rușinea mea de medic) am auzit pentru prima oară de la mezinul nostru despre feromoni și al doilea, articolul doamnei Medrea, întitulat “Toamna, distilări” care descrie în mod fermecător mirosurile toamnei.
Când spunem că ne-a plăcut supa, friptura sau prăjitura, spunem că ea are un gust bun, dar, de fapt, gustul este dat nu numai de receptorii din gură (cald, rece, sărat, acru, dulce, amar, iute), ci, mai ales, de informațiile transmise spre creier de receptorii mirosului, aflați în mucoasa nazală. Nu e suficient ca o ciorbă să fie caldă, sărată și acrișoară; la gustul ciorbei contribuie și mirosul diverselor ingrediente precum zarzavaturile, carnea, condimentele etc. Fără ele, ciorba ni s-ar părea fadă. La fel, nu e suficient ca prăjiturile sau înghețata să fie numai dulci. Deci calitățile alimentului, deși le atribuim gustului, în realitate sunt determinate de o combinație între gust, miros și chiar termocepție. De fapt, senzația de gust este și mai complexă. Se adaugă textura alimentului (tare, moale, cremos, crocant etc.) și chiar impresiile vizuale: o prezentare atrăgătoare contribuie și ea la „gustul” mâncării. Subiectul principal al acestui articol este mirosul. Read more…
Rămas bun, Gheorghe Eisikovits!
E îngrozitor de greu să scrii la timpul trecut despre Gheorghe (Gyuri – pentru mulţi dintre noi) Eisikovits, un om care trăia la prezent şi avea mereu proiecte de viitor. Un om dinamic, energic, a cărui prezenţă (şi voce sonoră) umplea spaţiul în care se găsea, creând instantaneu conexiunea cu cei din preajma sa, insuflându-le energie, încredere şi speranţă. S-a stins, s-a topit, în doar câteva săptămâni, părăsind această lume în răstimpul dintre Crăciun şi Anul Nou, în cea de a patra zi de Hanuka: 28 decembrie 2024…
L-am cunoscut în anii 1990, când a venit la noi acasă, ca să discute cu tata despre înscrierea la doctorat. Atunci era un tânăr inginer cu frumoase perspective în învăţământul superior, foarte prietenos şi optimist. După plecarea lui, tata ne-a spus că Gyuri era un om extrem talentat, care renunţase la cariera artistică pentru o profesiune pragmatică. Ştia asta de la prietenul nostru, sculptorul Egon Marc Lővith, care îi povestise că tânărul Eisikovits era un talent deosebit, avea o forţă creatoare ieşită din comun, cochetase cu sculptura, dar până la urmă nu a ales-o. Aveam să-l reîntâlnesc la sărbătorile comunităţii unde era solist al corului. Vocea sa puternică de bariton care reverbera în incinta sinagogii, energiza atât colegii de pe podium, cât şi întregul auditoriu. Născut din tată evreu şi o mamă creştină (fiică a unei vechi familii de preoţi şi intelectuali transilvăneni) era în situaţia dificilă de suporta (nu o dată) insultele antisemite – la care răspundea cu fermitate – şi totuşi să nu fie considerat pe deplin evreu (după mamă)… Dar asta nu l-a împiedicat să fie devotat comunităţii atât ca şi corist-solist cât şi, mai târziu, membru valoros al consiliului de conducere şi, de aproape doi ani, vicepreşedintele ei.Read more…
Amintiri melancolice din epoca de aur a vieții mele
Dezastrul a început într-o după-amiază ploioasă de septembrie. Un dispozitiv monstruos, numit forceps, m-a apucat de cap și m-a smuls fără milă din refugiul meu confortabil și plăcut încălzit, aducându-mă „la lumina zilei”, cum îi place acestor măcelari neîndemânatici să spună. Lumina zilei, ha? A fost violență, forță brută, nimic altceva. Dragi colegi de suferință, victime ale nașterii neașteptate și nedorite, vă prezint aici, așa cum ați dorit, autobiografia mea. Dar permiteți-mi să clarific un lucru de la început: mă voi limita la singura perioadă demnă de menționat – timpul dinaintea „intervenției”. Tot ce a urmat e mai bine dat uitării. Dar acele câteva luni… ei bine, ele au fost fericire pură: răsfăț non-stop într-un centru de wellness cu pensiune completă – un paradis cum nu s-a mai văzut. Totul a început modest: Eu, minuscul și amorf ca o bobiță, pluteam fără țintă până am găsit o cută primitoare a mucoasei uterine, care părea să mă aștepte. Primul meu gând? „Aici îmi place, aici mă așez!” Și am avut perfectă dreptate: de îndată ce m-am stabilit, am primit un confort de locuit de primă clasă, mâncare à la carte și o senzație de liniște deplină – așa se trăiește! Aici am putut să cresc și să mă dezvolt fără griji. E adevărat, m-am îngrășat rapid câteva grame, dar cine m-ar putea învinui, când aveam parte de o asemenea ospitalitate? Pe scurt: „bucătăria mamei la superlativ”. Lipsa de spațiu care avea să urmeze mi se părea pe atunci la fel de îndepărtată ca următoarea ovulație.Read more…
De ce crește vertiginos nivelul oceanelor
În zilele noastre nici cei mai îndărătnici oponenți ai încălzirii globale nu mai pot nega că nivelul oceanelor crește vertiginos. Între 1993 – 2023, nivelul mediu al oceanelor a crescut cu peste un metru, un nou record! Viteza de creștere anuală a nivelului oceanelor mai mult decât s-a dublat între anii 2006 – 2015 (de la o medie de 1,4 mm pe an în secolul XX la 3,6 mm pe an). Nu pare mult, dar frecvența inundațiilor produse de maree înalte a crescut de 3 – 9 ori în ultimii 50 de ani. Iar de-a lungul coastelor Statelor Unite, nivelul mării ar putea crește cu 2,2 metri până în 2100 și 3,9 metri până în 2150. Sunt “șanse” ca nepoții și strănepoții noștri să apuce acele vremuri groaznice, dacă până atunci nu va izbucni un război mondial atomic, sau mai optimist vorbind, statele lumii nu vor face tot posibilul să încetinească ritmul încălzirii globale.Read more…
Un ceai cald și o poveste de aventuri
Nu pot să-mi închipui ceva mai potrivit pentru o seară rece de februarie. Și atunci de ce să nu povestim despre ceai? Promit că va veni și rândul aventurilor. Ceaiul se cunoaște în China de peste două milenii, se poate spune că este băutura națională a chinezilor. Primii care l-au adus în Europa au fost olandezii și el s-a răspândit destul de repede în diferite părți ale lumii – și nu numai în țările cu climă rece ca Anglia sau Rusia, ci și în Turcia și în țările arabe (unde este aromatizat cu frunze de salvie sau de mentă). Rusia își aducea ceaiul cu caravanele, în timp ce Anglia a dezvoltat un intens comerț maritim cu China. Englezii beau ceai cu multă plăcere, fiscul percepea taxe care umpleau vistieria statului și proprietarii de corăbii se îmbogățeau – deci totul era perfect. Sau aproape perfect… Doar că în schimbul ceaiului, China nu accepta mărfuri, ci numai argint și Anglia nu avea atâta argint. Englezii au încercat să vândă chinezilor opiu din India (aflată în stăpânirea lor) – un demers total lipsit de etică. Mulți chinezi au devenit dependenți și încercarea a dus la cele două Războaie ale Opiului. Hotărât lucru, nu era soluția optimă. Tufa din ale cărei frunze se prepară ceaiul este originară din Myanmar, cam la mijloc între China și India. Ea creștea și în India, dar numai soiuri inferioare și, mai ales, lipseau aromele sofisticate, obținute prin metode de prelucrare dezvoltate de chinezi de secole, dar ținute strict secret. Dacă cineva ar putea să „șterpelească” semințe sau chiar răsaduri și să descopere modul de prelucrare al ceaiului, englezii ar putea produce ceai mult mai ieftin în India. Read more…
Refugiați
Cine caută dreptatea să nu o caute în istorie, căci istoria nu e dreaptă. Asta i-am explicat unui prieten cu care discutam despre conflictul israelo-palestinian. Asta i-aș explica și lui Ahmed care se autodefinește ca refugiat din Așkelon, fiind născut în Gaza în 2001. I-aș spune lui Ahmed că istoria nu e dreaptă și pentru asta nu trebuia să mă întrebe pe mine. Ar fi putut discuta cu a cărui întreagă familie a pierit la Auschwitz, refugiat și el din Transilvania horthistă. Dar László a avut puterea să ia lucrurile de la capăt, fără ranchiună și fără ură, ajutat și de iubirea lui pentru muzică, și până la urmă László Roth a devenit un nume pe scenele mondiale de operă. Sau i-aș spune să-l întrebe pe Horst, germanul din Banat care s-a trezit într-o dimineață deportat în URSS, deși el nu avea nicio vină, nu participase în atrocitățile făcute de naziști în al Doilea Război Mondial. Sau i-aș recomanda să-i întrebe pe Yusuf și Yorgos, un turc și un grec din Ciprul măcinat de războiul civilRead more…
Plictiseala
Eu nu prea mă plictisesc în viața mea de pensionar: ba scriu la Baabel, ba citesc, pregătesc o prezentare pentru medici, asistente medicale, studenți la medicină sau la școala de asistente medicale, îmi vizitez nepoții sau ei ne vizitează pe noi și chiar vizionez unele programe TV (o dată pe zi știrile, programe de gătit la televiziunea româna sau maghiară, nelipsitele seriale de la ProTV International Inimă de țigan și Regina, pe care le văd poate pentru a zecea oară, sau concursul Românii au talent. Mai rămâne timp și pentru scurte plimbări în oraș și cumpărături, “răsfoitul” prin Facebook și corespondența prin e-mail sau Whatsapp. Nu lipsește nici Sudoku pe care încerc să-l rezolv de 3-4 ori pe zi. Plictiseala este un fenomen complex și uneori dinamic, adică ea poate crește cu timpul în frecvență, durată și intensitate și ea nu este neapărat legată de lipsa de activitate. Sunt oameni care au întotdeauna mutre acre și dacă îi întrebi cum se simt, dau din umeri sau cască. Asta nu înseamnă că ei ar suferi de vreo boală organică. Plictiseala cronică este un mod de viață. Ea se deosebește de plictiseala întâmplătoare (atunci când nu ai ce face), la fel cum depresia cronică se deosebește de cea care urmează unui eveniment traumatic în viață (de exemplu divorț, pierderea unei persoane iubite etc.). Plictiseala cronică are un impact negativ în viața celui afectat și se pare că produce efecte negative asupra stării mintale și fizice. Persoana nu are interes pentru nimic. Plictiseala cronică a devenit o problemă și mai mare în timpul pandemiei de COVID-19.Read more…
Papa Francisc, 12 file de istorie
Aș fi ipocrit să vă scriu că m-a șocat vestea trecerii în neființă a Suveranului Pontif, mai ales după aflarea veștilor din ce în ce mai îngrijorătoare din ultimele săptămâni, referitoare la starea de sănătate mai mult decât șubredă a conducătorului Bisericii catolice. Este o veste tristă. În dimineața zilei de 21 aprilie, o liniște grea s-a așternut asupra Vaticanului, iar clopotele bazilicii Sfântul Petru au răsunat în semn de doliu și rugăciune. Am simțit că lumea s-a oprit în loc, și-a făcut prezența o tăcere nouă, una care doare, dar nu rănește, o tăcere care nu vine din absență, ci din prea-plinul amintirilor. Din păcate, de data aceasta trebuie să vă relatez la timpul trecut, nu ca în 2019. Papa Francisc a fost omul care a iubit mai mult decât a judecat, la Șumuleu-Ciuc a fost zâmbetul din mulțime, parcă ne aduna pe toți în brațe, indiferent de cine eram, de unde veneam sau ce credeam. Mi-l amintesc cum a apărut în mulțimea adunată pe dealul Șumuleului, cu figura lui modestă și ochii obosiți, dar senini. Cuvintele lui nu erau înalte, ci calde. Atunci când ne-a transmis mesajul său, cât se poate de clar, că oamenii ar trebui să fie mai buni cu cei din jur, nu ne-a vorbit de sus, din poziția unui conducător, ci din locul unde dorul și speranța se întâlnesc.Read more…
SRL Gâsca și alte întâmplări hazlii
Prietenului meu Michael, medic de profesie și specialist în terapia durerii, îi plac aventurile. Este un om de o bunătate rară, cunoscut în oraș că în cabinetul lui particular, consulta mulți bolnavi pe gratis. Soția lui, Orna, încerca să facă ordine și să-i stăvilească potopul de clienți și filantropia. Sala de așteptare era neîncăpătoare și mulți pacienți ședeau pe fotoliile din salon, alături de prietenii care îl vizitau. Împreună cu amicii lui Michael, Orna îi servea cu băuturi și pe pacienții care își așteptau rândul la consultație, săraca de ea nu reușea să-i deosebească. Uneori le oferea chiar băuturi alcoolice. – Interesant, i-a spus Michael soției la sfârșitul unei zile de consultații, mulți dintre pacienții mei consumă alcool înainte de a veni la cabinet. Să fie din cauza emoțiilor? – Nu mai primi atât de mulți pacienți, încât să nu mai încapă în sala de așteptare, i-a răspuns Orna râzând. În afară de pasiunea lui pentru profesie, Michael era atras și de afaceri, dar majoritatea se terminau cu un eșec. Una din ideile lui a fost să comercializeze ficat de gâscă. Împreună cu câțiva de prieteni a înființat în acest scop SRL Gâsca, într-un sat din Banat. Read more…
Buhușiul meu – leagănul unei conviețuiri pașnice
Nu m-am născut la Buhuși, dar Buhușul reprezintă copilăria mea. Am trăit în orășelul de pe Bistrița până la vârsta de 11 ani, când părinții au decis să ofere odraslelor lor atmosfera capitalei și apropierea de familie. Și cu toate acestea, eu am rămas buhușean, pentru simplul motiv că la vârsta mea poți uita ce ai mâncat alaltăieri, dar nu poți uita evenimentele vârstei fragede. O mulțime de amănunte îmi sunt vii, de parcă nu ar fi trecut zeci de ani: prieteni, vecini, mersul la râu, vizitele la ”colonia” fabricii, cabinetul tatei, steaua galbenă purtată în timpul războiului, farmacia mamei, naționalizată în aprilie 1949, unde îmi petreceam după-amiezile, când nu aveam tovarăși de joacă. Dar, mai ales, nu pot uita atmosfera calmă, plăcută, o realitate în care comunitatea evreiască își trăia viața departe de orice probleme, obstacole sau dușmănie. Sunt convins că nu greșesc: eram cu toții o apă și-un pământ! Cei cinci medici, trei evrei și doi români, se ocupau fiecare de pacienții săi, fără nici cel mai mic semn de ostilitate reciprocă. Nu pot uita căruțele din fața casei noastre, unde își avea tata cabinetul, care aduceau țărani din satele vecine, în căutarea alinării diverselor suferințe.Read more…
Rămas bun, Mirjam Bercovici!
Medicul şi scriitoarea Mirjam Bercovici a plecat la cele veşnice. În 11 septembrie ar fi împlinit 102 ani de viaţă şi deja îmi pregătisem titlul articolului aniversar: Încă nu am ajuns la vârsta la care să nu mai pot învăţa ceva nou. Această frază mi-a spus-o acum vreo două luni, când am sunat-o ca s-o întreb de ce întârzie cu articolul pentru Baabel. – Mi s-a stricat computerul şi sunt pe cale să-mi cumpăr un laptop. – Vă luaţi un laptop nou? – Desigur. – Oare n-ar fi mai bine să cumpăraţi unul second-hand cu sistem de operare mai vechi? Cel nou are cea mai recentă versiune de Windows şi e greu de învăţat. – Încă nu am ajuns la vârsta la care să nu mai pot învăţa ceva nou! Mintea receptivă şi energia doamnei Mirjam erau o dovadă vie pentru faptul că vârsta este doar un număr. Poimâine, 18 iunie se împlinesc 10 ani de când a publicat primul articol în Revista Baabel. În acest deceniu a publicat, aproape constant, câte un articol pe lună. „Nu am energia să scriu în fiecare număr, dar mi-a propus să public în fiecare al doilea număr al revistei” – mi-a spus şi s-a ţinut de cuvânt.Read more…