23 August – Hegyeshaloimes. De vină erau mititeii, o mâncare națională românească, care însă în perioada lui Ceaușescu, în târgurile de provincie se găsea numai cu ocazii speciale. Dacă aveai norocul să dai peste o tarabă, înfulecai la mititei ca un apucat, cu mult muștar. În Germania se vând sub numele de „cevapcici românești”, dar au tot atât de puțin în comun cu cevapcicii din Balcanii de Vest, cât are în comun pizza turcească cu cea italiană. Da, gălbenarea ni se trăgea de la mititei. Am priceput acest lucru când ne-am reîntâlnit la biroul de internări, toți cei cinci prieteni care fuseserăm împreună la taraba cu mici de lângă tabăra Moneasa, de 23 August. Iar patru săptămâni mai târziu, după perioada de incubație, ne-am regăsit cu toții la spital, galbeni ca gutuile. Eram bolnavi, dar măcar nu eram singuri! Virusurile își au și ele rânduiala lor, m-am gândit. Eu însumi mă aflam în perioada de incubație de „maipuțindedoiani”, timpul care mă despărțea de plecarea în Germania, la părinți – cel puțin așa speram. Faptul că eram împreună ne mai potolea teama și speram să petrecem perioada de carantină în modul cel mai plăcut posibil. Dar din intențiile noastre nu s-a ales nimic. Peste zi eram la pământ, abia ciuguleam câteva linguri de iaurt, iar noaptea ne revenea frica, cu gândacii cât podul palmei, a căror promenadă trecea de-a curmezișul prin salonul nostru. Exact sub noi se afla spălătoria spitalului și se zice că gândacii preferă locurile calde și pe bolnavii cu febră…Read more…
Ebraica de sub acoperiș
Cu multă emoție mă aplec asupra foii de hârtie. Lucru știut, memoria nu este un depozit ci, mai degrabă, un atelier în care amintirile se fluidizează și estompează. Dar există și aduceri-aminte cu rădăcini profunde și care rămân tulburător de prezente. În 1980, în podul Universității din București, marele poet Ioan Alexandru ținea un curs facultativ de ebraică biblică. Nu era ceva de la sine înțeles. Anevoios drum, cu trepte săpate în stâncă, străbătuse poetul născut în 1941, la Topa Mică, nu departe de Cluj, pentru a putea oficia în 1980, în fața unor studenți și a unor liceeni entuziaști. Tânărul „bălai și sfios”, cum îl descria profesoara Zoe Dumitrescu Bușulenga, publicase în 1960 prima lui poezie în revista Tribuna din Cluj. Prestigiul lui poetic crescuse vertiginos în anii 60, cu volumele Cum să vă spun (1964), Viața deocamdată (1965), Infernul discutabil (1966), Vămile pustiei (1969). Studiase și aprofundase fără încetare lingvistica, filosofia religiei, limba greacă, ebraică și aramaică. A fost recipient al unei burse de studii, acordată de filosoful Heidegger. Vorbeam de trepte dăltuite în stâncă și mă voi opri la ultimele două, însemnate, dinaintea cursului: Gramatica limbii ebraice vechi (1975) și Cântarea cântărilor (1977), traducere din ebraică.Read more…
Peter Rosenthal: În capcana timpului 7
După plecarea părinților, în timpul așteptării încordate a pașaportului, mi se părea că tot ce se întâmplă în jur e legat de situația mea. Nerăbdarea de a părăsi lumea aceea, în care fiecare în felul lui trăia ca o fantomă, devenea o mizerie pe care o suportam din ce în ce mai greu. Existența noastră ar fi putut da material pentru multe povestiri grotești, ba uneori chiar a dat, dar pe vremea aceea nu eram receptiv la acest gen de umor. Fiecare trăia închis în sine – dacă totul în jur era naționalizat, suferința încă mai putea fi privatizată. Bunica și cu mine nu eram singuri, eram noi doi împreună, iar ceilalți erau ceilalți. Dna Tomuș, Esti, Haritonovici, Cukorka, Balogh Bácsi, Fărcaș și chiar Conducătorul trăiau fără speranță, într-o lume sortită pieirii. Era prea târziu, asta se putea vedea chiar pe ceasul dnei Ranszburg, cu mult înainte ca tovarășul Gorbaciov să fi rostit vestita formulă „Cine întârzie va fi pedepsit de viață”. Ceasul de perete nu se sinchisea și mergea inexorabil înainte, întârziind doar vreo șase-șapte minute, până după dictatură, până azi și până într-un viitor care probabil va fi fost întârziat încă înainte de a sosi. În orice caz pe vremea aceea nimeni n-a încercat să repare pendula dnei Ranszburg. Ce rost ar fi avut? Și așa nimic nu se mai conforma cu realitatea. Dar adevăratul motiv al acestei aparente lipse de interes era altul. Pur și simplu ceasul era al dnei Ranszburg, nu era treaba noastră.Read more…
O hartă, două hărţi…O fabulă şi o poveste adevărată
Mă aplec ca hipnotizată asupra unei hărţi aşternute pe masă. O netezesc cu grijă şi în timp ce mă orientez printre semne, hârtia îmi vorbeşte cu sunetele auzite sau imaginate ale meleagurilor reprezentate, îmi proiectează imagini înregistrate în subconştient – reale sau imaginare – și mă răsfaţă cu o adiere proaspătă de brad, sau cu briza salină a mării. Ce mult reprezintă pentru mine această foaie de hârtie presărată cu semne, simboluri şi denumiri! De câte ori am încercat aceleaşi sentimente de nerăbdare în anticiparea plăcerii unei călătorii, revederii unor prieteni, sau nostalgie în cazul când semnele magice îmi readuceau în memorie momentele unei excursii reuşite și care, poate, ar trebui repetată. Încărcătura emoţională a unei hărţi nu poate fi exprimată întotdeauna în cuvinte. În acest sens, o compar cu un emoji…Nu sunt unică în a considera că rolul unei hărţi nu se reduce la scopul ei de a te orienta în spaţiu; sunt atrasă tocmai de atributele care îi depăşesc rolul utilitar.Read more…
Continuitate, între Tradiție și Schimbare
În zilele de după moartea reginei Elisabeta a II-a a fost amintită adesea faimoasa promisiune: “întreaga mea viață, de va fi ea lungă sau scurtă, va fi devotată în serviciul vostru…” Promisiunea a fost evocată și de fiul reginei, Charles, în primul său discurs ca rege. A fost mai mult decât o promisiune, a spus el, a fost un angajament profund personal, care a definit întreaga viață a mamei sale. A fost o promisiune, am putea spune, care s-a transformat în destin. Dar deși a fost invocată adesea, ar merita să fie mai bine precizate și circumstanțele în care a avut loc promisiunea, fiindcă au o semnificație deosebită. La 21 aprilie 1947, prințesa Elisabeta se afla în Africa de Sud, unde părinții ei, regele George al VI-lea, și soția sa, regina Elisabeta, făceau o vizită protocolară. Tânăra prințesă împlinea în acea zi 21 de ani, vârsta maturității, cum se considera atunci, și evenimentul a fost marcat printr-un discurs radiodifuzat din Cape Town. Era un discurs de mulțumire pentru “miile de felicitări primite ” și exprima totodată gîndurile de viitor ale tinerei prințese. Discursul era adresat “tuturor popoarelor din Commonwealth si din Imperiul Britanic”, “marii noastre familii imperiale din care cu toții facem parte”. Am subliniat cuvântul “Imperiu”, fiindcă Charles l-a evitat in discursul său, menționând doar Commonwealth-ul, care la vemea aceea cuprindea de fapt doar patru dominioane: Canada, Africa de Sud, Australia și Noua Zeelandă… În discursul său, regele Charles a mai spus că mama sa a reprezentat “acea dragoste nestrămutată pentru tradiție, împreună cu acea capacitate de a îmbrățișa cu curaj progresul, care fac măreția unei națiuni”. Vorbind de tradiții, el s-a referit la valorile tradiționale de cinste, onoare, etică a muncii, bun simț și modestie, dar în mod special la tradițiile monarhiei constituționale britanice. Read more…
Pogromul de la Iași din 1899
Dacă istoria evreilor din România în perioada fascistă este destul de bine cunoscută, același lucru nu se poate spune despre perioada anterioară. Titlul articolului se referă la pogromul din 16 mai 1899. Nu sunt istoric și nu am făcut o cercetare serioasă în domeniu, dar aș vrea să prezint câteva repere mai puțin cunoscute cititorilor. Revoluția de la 1848 a adus cu sine idealuri liberale vest-europene, printre care și dorința de emancipare a evreilor. Proclamația de la Islaz cerea „emancipația israeliților și drepturi politice pentru orice compatrioți de altă credință” (Articolul 21). Evreii au sprijinit cu entuziasm revoluția. Pictorul Constantin Daniel Rosenthal a plătit chiar cu viața participarea la revoluție. După Unire, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a făcut primii pași spre emancipare. Dar bunele intenții s-au evaporat repede. Constituția din 1866, cu toate că prevedea egalitatea în fața legii, libertatea credinței, libertatea de exprimare și multe alte libertăți fundamentale, le refuza evreilor cetățenia română: „Numai streinii de rituri crestine pot dobindi impamentenirea” (Articolul 7). Mai mult, temându-se de un influx de imigranți, liberalii au instituit o serie de acțiuni anti-evreiești, precum interdicții de a locui în mediul rural, expulzări, restricții de ordin economic etc. După Războiul de Independență, Tratatul de la Berlin (1878) prevedea ca împământenirea să-i includă și pe evrei și pe musulmani. Articolul 7 a fost reformulat, dând posibilitatea acordării individuale a cetățeniei după anumite criterii. Read more…
Popoare care (încă) nu au un stat propriu
Frontierele însângerează omenirea până astăzi. Funcționari incompetenți din birourile ministerelor de externe de la Londra și Paris au generat hărți trasate geometric, ignorând distribuția rasială, etnică sau religioasă a populației din întinse regiuni geografice afro-asiatice. Numeroase popoare, având o limbă și o regie distinctă, au fost distribuite pe teritoriul unor state cu care nu au nimic în comun. Kurzii sunt numai un exemplu. Sau poporul baloch, împărțit între Pakistan, Iran și Afganistan. Priviți configurația bizară a republicii Mali, care include populații creștine, tuaregi musulmani și animiști africani, generând un război sângeros. Kurzii. Numărul kurzilor din Asia de Sud-Vest este estimat la 30 – 45 de milioane, plus 1 – 2 milioane în diaspora. Kurzii reprezintă 18 – 25% din populația Turciei, cca 20% în Irak, 10% în Iran și 9% în Siria. Kurzii formează majorități regionale în toate aceste patru țări. Kurzii sunt al patrulea grup etnic ca mărime din Asia de Vest, după arabi, perși și turci. În 1991 numărul total de kurzi a fost estimat la 22,5 milioane, dintre care 48% trăiau în Turcia, 24% în Iran, 18% în Irak și 4% în Siria.Read more…
De la Ben Gurion, la Ben Gvir
Întoarcerea huliganului este titlul unui roman autobiografic al scriitorului Norman Manea. Dar ar putea fi și mottoul apropiatelor alegeri din Israel. Itamar Ben Gvir este o corcitură ciudată între un habotnic și un guraliv. Uneori, în lumea noastră deformată, asta ajunge pentru vreo duzină de mandate care să-l facă să devină, conform sondajelor, al treilea partid în Parlament. Deține și un pistol, pe care nu sunt sigur că știe să-l folosească, pentru că atunci când promoția lui își făcea serviciul militar, el se ocupa de vandalizarea bunurilor arabilor din teritorii, ori a evreilor care nu-i erau pe plac. Printre altele a demontat și tăblița cu logoul de la mașina fostului prim ministru Yitzhak Rabin, declarând atunci că dacă a ajuns la tablă, poate ajunge și la om. Bineînțeles că Itamar Ben Gvir nu acționează singur. El este “ajutat” în primul rând de acei teroriști arabi, înfierbântați de propaganda Hamasului, care au comis o serie de atentate pe străzile Israelului. Fiecare astfel de terorist îi mai adaugă lui Ben Gvir un mandat.Read more…
Toamna vieții
O dimineață de octombrie. După prima ploaie care vestește venirea toamnei, cu mirosul plăcut al ierbii ude, sunt singurul care stă așezat comod pe un scaun pe pajiștea piscinei. Vremea s-a răcit, bazinul a fost acoperit pentru iarna care vine, apa nu va mai reflecta razele îmbietoare ale soarelui. În fața mea e o construcție nouă, viitoarea piscină acoperită. Mă gândesc că va mai trece o bucată de vreme până va fi gata și regret vara care a trecut, soarele cald, vocile vizitatorilor, cu veselia copiilor, miresmele mâncărurilor din ghereta unde doi tineri pregăteau șnițele gustoase. Puțini oameni trec pe iarbă în drum spre bazin, sunt cei pe care îi întâlnesc de obicei ori de câte ori vin să înot. Privirea mi-e atrasă de o pereche pe care nu am mai întâlnit-o. Un bărbat înalt cu părul alb, îmbrăcat sportiv, cu un rucsac pe spate, sprijinindu-se de un baston, și alături de el o femeie cam de o vârstă cu el, cu o rochie frumoasă de vară și cu o pălărie asortată, care mergea și ea cu un baston.Read more…
De data aceasta fără pușcă pe umăr…
Pentru cine nu mă cunoaște bine, încep cu o mărturisire: eu sunt un om ordonat (pe cât posibil). De exemplu, eu notez în calculator fiecare călătorie în străinătate, un obicei bazat pe obsesia individului care timp de zeci de ani n-a avut cum să viziteze o țară vecină. De zeci de ani îmi doresc să mă urc în mașină, s-o iau spre nord și în câteva ore să ajung la Beirut, într-o după-amiază de duminică primăvăratică, și să beau o cafea turcească într-o cafenea din centrul orașului căruia până nu de mult i se spunea ”Parisul Orientului Apropiat”. Până una-alta, mi-am pus pofta-n cui. Aici trebuie să fac o corectură care să explice și titlul. De fapt, de-a lungul a aproape două decenii eu am fost în țări arabe, în Liban, în Siria și în Iordania. Nu ca vizitator, sau turist, sau ca participant la vreun congres, ci ca medic militar, cu arma în mână, îngrijind răniți, și tot timpul cu speranța să ajung acasă, dar nu cu picioarele înainte… Și ăsta numai turism nu este! Ei bine, ”tradiția” a fost încălcată!Read more…
Prietena mea, Saşa Feyer
Pe Sașa am cunoscut-o în anul 1990 și ne-am împrietenit ca și cum ne-am fi știut din copilărie. Lucram încă la spitalul Fundeni și într-o bună zi mi se telefonează de la camera de gardă că mă caută cineva. Crezând că e o mamă sau o rudă a unui copil bolnav care solicită informații despre pacient, am spus, ca de obicei, că persoana să ia liftul și să urce la etajul VI, unde eu o voi aștepta. Surpriza mare a fost când mi s-a adresat în limba germană: ”Tu ești Mimi Korber; am vrut să te cunosc. Sunt Sașa Feyer, nepoata familiei Kreisel din Câmpulung.” Nu o cunoșteam, deoarece era cu șapte ani mai mică decât mine, dar i-am cunoscut bunicii, iar o mătușă de-a ei era prietenă cu verișoara mea, Sylvia pe care eu o adoram. Așa a început prietenia noastră, o prietenie de care amândouă am avut de profitat. Sașa era o persoană foarte inteligentă, cultă, răbdătoare, foarte de treabă și prietenia noastră a venit într-un moment prielnic, deoarece amândouă aveam nevoie de un om apropiat. La fel ca mine, a fost și ea deportată împreună cu familia în Transnistria, ajungând în cele din urmă la Șargorod, la vreo 60 km de Moghilev.Read more…
Petarde de iarnă (3)
Când un evreu este pălmuit, avem de-a face cu un fapt obișnuit, în cel mai bun caz cu unul divers, care a intrat în rutina istoriei. Ba chiar un fapt îmbucurător în percepția multora. Dacă se întoarce cumva placa și arareori un evreu pălmuiește un neevreu, toată lumea este consternată, iritată, de-a dreptul jignită și revoltată. Acest exemplu ilustrativ de la nivel individual se transferă perfect la nivel colectiv: dacă asupra populației civile a Israelului sunt trase mii de rachete, mass media și organismele internaționale tac chitic. Ele reacționează însă vehement și extrem de critic la adresa Statului Evreu când acesta contraatacă ca o măsură de legitimă apărare, înfierându-l în toate forurile mondiale, ca pe un stat terorist. Spiritul comun al antisemitismului tradițional și al antiisraelianismului contemporan este tocmai esența sa anti. Anti-evreiască. ONU și EU fac tot efortul diplomatic rușinos și josnic de a submina și izola pe plan internațional Israelul, în loc să sprijine singurul avanpost al democrației și civilizației occidentale în Orientul Mijlociu, care este Statul Evreu! Mulțumesc public României și Ungariei pentru pozițiile proisraeliene adoptate împotriva unor rezoluții a căror menire este să delegitimeze Statul Evreu și Ierusalimul ca vatră istorică a poporului evreu.Read more…
Călătorind așa cum am visat mereu (2). Aix-en-Provence
Sunt încântată de orice călătorie, spontană sau planificată cu grijă, mai ales pentru cât de multe aflu în timpul ei și pentru amintirile pe care le adun. Sunt din zodia Gemeni și aceștia sunt oameni curioși. Îmi place să fac o analogie între călătorii și școală, o școală foarte plăcută, unică în felul ei, la care poți să iei parte sau nu, cum te îndeamnă inima. Dar dacă alegi să iei parte la lecțiile călătoriei, vei afla multe lucruri fascinante despre geografia locului – prima și cea mai la îndemână lecție – despre istoria lui, apoi despre oameni, felul lor de a fi, de a se comporta, de a vorbi, de a se îmbrăca, de a petrece… Poți afla despre arta locului, populară sau cultă, despre construcții, despre obiceiuri curioase, legi ciudate, întâmplări de tot felul, viață economică, societate și atâtea altele. La fel ca în clasă, dacă vrei să participi la oră și ești atent, te alegi cu cunoștințe noi, iar dacă nu ești, pierzi lecția. Amintirile colorate, parfumate, hazlii, poate și cele neplăcute, m-au învățat multe, în primul rând despre mine și apoi despre lume. Pentru programul primei zile prin Provența am ales un traseu mai deosebit, departe de autostrăzi, urcând prin departamentul Alpes de Haute Provence, prin munți, urmând să coborâm în câteva ore printre lanurile de lavandă spre primul nostru popas: Aix-en-Provence.Read more…
Un iranian în Israel
Mohsen Banaie s-a născut în 1965 la Teheran, într-o familie strict musulmană, cu vederi de stânga și care a participat activ la revoluția islamică din 1979. Cum spune el însuși: „Tatăl meu s-ar fi răsucit în mormânt dacă ar fi aflat că plec în Israel.” Și totuși… Tatăl lui lucra la fabrica unui evreu și se bucura de condiții foarte bune. Așa se face că în copilărie Mohsen nu prea știa ce să creadă: pe de o parte un evreu asigura existența familiei sale, pe de altă parte evreii erau priviți ca dușmanii declarați ai musulmanilor. Ura împotriva evreilor a crescut în timpul revoluției islamice; pentru băiatul de 13 ani totul era limpede: dușmanii țării sale erau în primul rând Israelul și abia după aceea SUA. La un an după revoluție Mohsen a intrat în Mojahedin-e-Khalq, o organizație musulmană stalinistă, opusă regimului Khomeini. Ei aveau legături strânse cu organizația PLO, care i-a instruit în lupte de gherilă și atentate. Bineînțeles că ura față de Israel era la odinea zilei. În 1981 organizația Mojahedin-e-Khalq a fost scoasă în afara legii. Au urmat arestări, deportări, tortură, execuții în masă. Mohsen și-a petrecut următorii patru ani ascuns. Neputând merge la școală, citea tot ce îi cădea în mână – printre altele și Mein Kampf. De altfel subiectul îi era cunoscut, tatăl lui era un mare admirator al lui Eichmann….Împotriva evreilor existau prejudecăți „nevinovate”, ca de exemplu „zgârcit ca un evreu”, dar și zvonuri că evreii ar ucide copii musulmani, folosind sângele lor în ritualuri satanice. Și totuși, în copilărie el a avut o bună prietenă de joacă, o fetiță evreică pe nume Șirin.Read more…
Omagiindu-l cu obstinaţie pe Horthy
Cu câteva zile în urmă, cu prilejul celei de a 66-a comemorări a morţii lui Miklós Horthy, în vechiul cimitir reformat din Târgu Secuiesc, a avut loc o adunare omagială. Au luat parte membri ai Erdélyi Vitézi Rend (Ordinul Vitejilor din Ardeal) – întemeiat de însuşi Horthy –, reprezentanţi ai Consiliului Secuiesc din Târgu Secuiesc şi Scaunul Chizdului, precum şi „păstrători ai tradiţiilor” din oraş şi din comunele din împrejurimi, printre care şi elevi. Evenimentul solemn s-a desfăşurat în faţa stelei monumentale, împodobite cu un basorelief al lui Horthy, inaugurate în decembrie 2013. Discursurile rostite au omagiat memoria celui care a fost Vitéz Miklós Horthy de Nagybánya, amiral şi regent al Ungariei. I-au fost lăudate virtuţile şi faptele valoroase pentru patria maghiară care trebuie să constituie o pildă pentru urmaşii săi, îndatoraţi moral faţă de întemeietorul Ordinului Vitejilor din Ardeal. Dr. Zsolt Székely, căpitanul Ordinului Vitejilor din Ardeal a spus, printre altele: „Şi în prezent suntem bântuiţi de ideologia comunistă, motiv pentru care atât în patria ciuntită, cât şi aici în Transilvania sau Slovacia, guvernatorul Horthy are o faimă proastă. Părerile sunt împărţite, multora nu le place ceea ce spunem noi aici, dar pilda guvernatorului ar trebui să ne inspire, pentru că se ştie că el nu a fost acuzat, ci doar martor la Procesul de la Nürnberg, niciodată nimeni nu l-a acuzat de prigonirea evreilor, însă, din păcate, în timpul dictaturii comuniste s-a pus un semn de egalitate între hitlerism, fascism şi epoca Horthy”.Read more…
Detectivul și maseurul
Dușul era cald, aproape fierbinte, venea ca un jet de jacuzzi, era o plăcere după o oră de înotat în bazinul YMCA din New Bedford. Îmi recapitulam lista lucrurilor pe care le aveam de făcut în acea zi. Bum! s-a auzit din cabina vecină. Mi-am abandoneat dușul ca să văd ce s-a întâmplat. Un om masiv, afroamerican, era întins pe jos. Apa continua să curgă și el zăcea palid, fără cunoștință. – Ce-i cu tine, ce s-a întâmplat? – l-am întrebat de câteva ori. Într-un târziu a deschis ochii și mi-a răspuns: – Nu știu. Am început să-i fac o anamneză scurtă, dar deodată mi-am dat seama că nu am permis de practică medicală în Statele Unite. Totuși sunt medic și indiferent unde mă aflu, am datoria să-l ajut. Între timp s-au adunat și alți oameni și au chemat un angajat al centrului sportiv. În cele din urmă a apărut maseurul, nu mai puțin masiv. I-am povestit ce s-a întâmplat, după care împreună cu maseurul l-am luat pe afroamerican și l-am întins pe unul din paturile de masaj, cu picioarele ridicate. După câteva minute și-a revenit. Am terminat de luat anamneza. Între timp a venit un alt angajat care făcuse un curs de prim ajutor și a adus un defibrilator. L-am folosit doar să-i controlăm ritmul cardiac. Maseurul insista să-l trimită cu salvarea la spital. Cred că avea dreptate, dar pacientul nostru a refuzat. L-am sfătuit să-și consulte medicul de familie cât mai repede cu putință. El ne-a mulțumit pentru ajutor, s-a îmbrăcat și-a plecat. – Doc, mi-a spus Patrick, maseurul, îți mulțumesc pentru ajutor. Îți fac un masaj gratuit.Read more…
Ieșirea din Egipt în perspectivă istorică
În fiecare primăvară, când se apropie sărbătoarea de Pesach (Paștele evreiesc), mă gândesc cu nostalgie la serile petrecute în familie, când tata povestea despre ieșirea din Egipt. Întâi citea textul clasic, apoi se apuca să-l comenteze. Și mai interesant era când se afla la noi și bunicul. Atunci fiecare dintre ei susținea un punct de vedere diferit și discuțiile luau uneori întorsături neașteptate… Împreună cu cântecele și cu mâncărurile speciale, era de fiecare dată un eveniment! De data aceasta aș vrea să încerc să vorbesc despre ieșirea din Egipt așa cum ar fi făcut-o tatăl meu. Problema majoră este că arheologii ne asigură că nu s-a găsit nicio urmă materială care să ateste autenticitatea poveștii despre viața și apoi ieșirea israeliților din Egipt. Așa să fie? Un arheolog cu mintea mai deschisă ca a altora, Prof. Yonatan Adler, a făcut o afirmație înțeleaptă: ”Absence of evidence is not necessarily evidence of absence”, sau cu alte cuvinte, lipsa de dovezi în sine nu dovedește nimic! Poate că dovezile vor fi descoperite în viitor? Sau se vor găsi metode noi de interpretare a celor deja găsite? După părerea istoricilor, povestea care s-a desfășurat în secolul al XIII-lea î.e.n., în perioada faraonului Ramses al II-lea sau al III-lea, a fost scrisă cu multe secole mai târziu. Read more…
De la Cristofor Columb la Paul Ehrlich
După ce am publicat în revista Baabel articolul despre societatea clujeană a medicilor evrei “Paul Ehrlich” (https://baabel.ro/2022/05/asociatia-paul-ehrlich-a-medicilor-evrei-din-clujul-interbelic/ ), mai mulţi cititori m-au rugat să scriu despre Paul Ehrlich, viaţa şi opera, ca deschizător de drumuri în medicină. Cristofor Columb (1451-1506) s-a născut la Genova. La început a fost ţesător ca şi tatăl său, dar încă de la o vârstă fragedă a intrat în lumea navigației. Studiind globul terestru, a ajuns la concluzia în India se poate ajunge nu numai călătorind către est, ci şi navigȃnd spre vest. S-a stabilit în Spania şi după multe încercări, în 1492, a reușit să-i convingă pe regele Aragonului, Ferdinand al II-lea, şi pe regina Castiliei, Isabella, să-i finanţeze acest proiect temerar. În final, navigând către vest, Columb nu a ajuns în India, ci a descoperit un nou continent: America. De acolo el a adus aur și argint, dar şi cacao, tutun, porumb, cartofi, floarea soarelui, – lucruri necunoscute de europeni. A adus şi 25 de “indieni” care au făcut senzație la Sevilla. Dar, din păcate, lucrurile nu s-au oprit aici. Tinerii marinari, care au petrecut multe luni pe corăbii, s-au “îndrăgostit” de tinerele “indiene” de pe noul continent. Curând după ce au coborât de pe vapor, s-au dedicat celebrării zeiţei amorului, în colibele din jungla americană. Despărţirea de frumoasele şi focoasele localnice a fost grea. Din păcate, amintirile desfătărilor de neuitat au fost estompate de suferinţele care au urmat: la revenirea în Spania natală, o mare parte din marinarii lui Columb s-au trezit cu plăgi pe corp, însoţite de dureri insuportabile. Mulţi dintre ei şi-au găsit moartea după cȃteva săptămȃni de chinuri îngrozitoare.Read more…
Graniţa (*)
Casa lui Tanti Bertuş (protestantă) şi a lui Nenea Leontin (greco-catolic) este graniţa. Ei îi spun conac, la fel cum îi zic şi sătenii. Noi ne adăpostim în bucătăria de vară. Şi aşteptăm. Aşteptăm acea noapte nevrednică de mai, când putem porni să ne facem nevăzuţi în zloată, pentru a nu dispărea în fumul unui coş îndepărtat. Ne ferim mai întâi de grănicerii maghiari şi apoi de cei români, care ne-ar preda Gestapoului dacă ne-ar captura. Dar dacă totuşi nu ne vor prinde? Noi, copiii – Marta, în vârstă cinci ani, Anikó, de trei, Mira (încă în pântecul mamei) şi cu mine, care am opt ani şi aş fi continuat să merg la şcoală, în clasa întâia, dacă mi s-ar fi permis – habar nu avem de aceste elemente hotărâtoare. Noi doar păşim prin noroi, înfriguraţi: „Nicio tuse, niciun strănut! Nu scoateţi niciun sunet!”. Fiecare strânge din răsputeri mâna mamei sale şi mergem fără să ştim încotro şi fără să ştim de ce. „De ce” este o întrebare foarte importantă. De ce a trebuit să ne sculăm din aşternutul pufos, în plină noapte? Să părăsim mobilele familiare, jucăriile îndrăgite, mirosurile cunoscute, matca sigură în care trăiam? Până şi păpuşa mea Lenci a putut rămâne acasă, doar noi păşim împleticindu-ne aici, la graniţă, noaptea, pentru că nu există decât noapte şi graniţă. Nicăieri nu mai suntem acasă. Suntem nicăieri. Noi suntem nimicul. Read more…
Acrobaţii
Îi vedeam la diverse intersecții din centrul orașului, de obicei doi tineri – ea și el – făcând acrobație în zona în care circulația era oprită de culoarea roșie a semaforului. De cele mai multe ori ea era cățărată pe umerii lui. Totul nu dura decât până când semaforul trecea pe verde şi abia mai aveau timp să umble cu pălăria printre mașinile care așteptau să-și continue drumul. Mărturisesc că şi eu abia apucam să-mi scot portofelul din buzunar și să le dau câţiva bănuți. Oare cine or fi tinerii aceștia? Studenți sau boschetari? Într-una din zile i-am văzut odihnindu-se pe insula dintre sensurile de circulație. Eram liber şi am parcat mașina în apropiere. Venise timpul să-i cunosc. – Scuzați-mi îndrăzneala, am spus, dar de când v-am văzut prima dată am fost curios să vă cunosc. Cum ați ajuns să faceţi acrobații în locuri atât de primejdioase? Iulia s-a grăbit să-mi răspundă: Suntem studenți la Școala de actorie din oraș. Părinții mei îmi plătesc studiile, dar n-au venituri suficiente ca să-mi plătească chiria, să-mi dea bani de cheltuială şi aşa mai departe. Acrobația aduce ceva bani (nu mulţi), dar mai lucrez și ca babysitter.Read more…