Basarabia… la Ierusalim

La Ierusalim, și poate nu numai acolo, omul de pe stradă e în permanentă goană, probabil el își împarte timpul altfel decât mine, trebuie să ajungă peste tot și, din păcate, și la Ierusalim ziua are numai 24 ore. Orașul prezintă semne clare de sărăcie, mai ales în cartierele periferice. Capitala statului Israel este considerat unul din orașele cele mai sărace din țară, mai ales în ceea ce privește populația ultrareligioasă (haredim) și cea arabă, fiecare reprezentând cam o treime din cei care respiră aerul sacru al Ierusalimului. Nu intru în amănunte, nu acesta e subiectul rândurilor de față. Din fericire, chiar și turistul ateu găsește o mulțime de locuri care să-i satisfacă și curiozitatea, dar și dorința de a se simți bine într-un loc care nu e pe lista celor mai ieftine din lume. În centru, restaurantele și magazinele care nu respectă prescripțiile religioase se întâlnesc la tot pasul și cine vrea să se bucure de o cină reușită, pregătită cu tot dichisul și fără îndrumarea rabinatului, să vină la Ierusalim. Așa se explică ușurința cu care mi-am convins soția și cuplul de prieteni apropiați (geografic, dar mai ales sufletește) să profite de ocazie și să mă ajute să transform evenimentul în ceva plăcut, adică cu iz turistic. Și uite-așa am ajuns la… Barul Basarabia.Read more…

Râsu-plânsu Epocii de Aur

Deunăzi am intrat într-o dispută cu o cunoştinţă bună, privind interdicţia de circulaţie în timpul iernii, instituită de regimul Ceauşescu prin anii 1985. A fost ger şi a viscolit câteva zile în sudul României, după care s-a interzis circulaţia tuturor autoturismelor particulare din ţară, pe tot parcursul iernii respective şi – din câte îmi aduc aminte – câteva ierni la rând. Interlocutorul meu – care nu era deloc de rea-credinţă – o ţinea una şi bună că aşa ceva nu s-a petrecut, iar eu confund lucrurile, pentru că interdicţia circulaţiei autoturismelor se referea doar la alternanţa săptămânală a numerelor de înmatriculare pare şi impare. În schimb eu uitasem cu desăvârşire de această măsură ! Din conversaţia noastră, verificată apoi prin amintirile altora, s-a conturat un fragment  din tabloul sumbru al totalitarismului ceauşist care se destramă pe zi ce trece şi – privit retrospectiv –  se transformă într-un peisaj estompat şi idilic, pentru tot mai mulţi concetăţeni. Prima acţiune menită să salveze amintirile pe care le mai păstrez, a fost să deschid un fişier în care să stochez câteva sintagme cheie pentru acele timpuri detestabile: lipsa cronică a alimentelor şi bunurilor de larg consum, cozile interminabile la orice, frigul din case, întreruperile de curent electric, izolarea  până la strangulare, amestecul şi scormonirea neruşinată în cele mai intime unghere ale  vieţii, supravegherea continuă şi delaţiunea din partea oricui, minciuna şi propaganda deşănţată – ascultată, acceptată şi retransmisă – dedublarea, mimetismul, lipsa de reacţie, laşitatea, dezamăgirea până în rărunchi, inerţia şi teama…Read more…

Patru farfurii „cu japoneze”

Cele patru farfurii „cu japoneze” aşezate pe o tavă ”cu japoneze” şi păstrate în vitrina bufetului din sufragerie sunt singurul serviciu de porţelan fin pe care-l posed… Şi acela desperecheat, lipsind două dintre farfuriile de tort iniţiale. Întotdeauna mi-a plăcut să admir vesela de porţelan de lux, mai ales pe cea de pe timpuri, expusă în vitrina Consignaţiei din centrul Clujului. Serviciile complete de 12 persoane, cu farfurii adânci şi întinse de diferite mărimi, cu boluri pentru compot, supiere graţioase, tăvi pentru friptură şi peşte, chiar şi cu solniţe din aceeaşi garnitură decorată cu floricele mărunte în culori pastelate şi borduri aurii, aminteau de vremurile bune „de pace”, cum spunea Bunica Erzsi. Erau „moştenire de familie”, îmi explica Bunica Erzsi, iar eu mă gândeam că familia noastră restrânsă nu avea niciun fel de moştenire, pentru că părinţii mei, supravieţuitori orfani ai Holocaustului, şi-au găsit locuinţele complet devastate şi golite şi au luat-o „de la lingură”, cum se zice în popor, ceea ce în cazul lor era adevărul-adevărat, nu o figură de stil. Mama şi tata s-au descurcat foarte bine cu vasele cumpărate, „pe puncte”, din comerţul socialist. Nu aveau nostalgii „mic-burgheze”, iar bruma de bani pe care o economiseau o investeau în cărţi, nu în porţelanuri. Eu, în schimb, crescând în locuinţa bunicilor mei adoptaţi, m-am obişnuit de mică să am în preajmă piese de mobilier Biedermeier, tablouri ale unor maeştri de la Baia Mare, obiecte decorative confecţionate măiestrit din sticlă, porţelan sau faianţă fină. E drept că ele se împuţinau, pe măsură ce bunicii erau nevoiţi să-şi completeze veniturile (doar bunicul avea pensie şi aceea era foarte mică). Rămăseseră, totuşi, câteva piese de mobilier de strictă necesitate (două paturi, două dulapuri, un scrin şi o masă ovală) şi câteva servicii pentru musafiri pentru care ori nu găsiseră cumpărători, ori Bunica Erzsi nu se îndura să se despartă de ele… Cel mai mult îmi plăceau farfuriile “cu japoneze”.Read more…

O mițva* pentru o fată iraniană

Toronto nu e nici pe departe în zonele mai reci ale Canadei, totuși iernile pot fi aspre (momentan mă “bronzez” la Timișoara, la vreo +13oC). Verile, cam trei luni pe an, pot fi însă neplăcut de fierbinți, cu temperaturi de peste 30o – vreme tocmai bună pentru o vizită la micul complex sportiv cu teren de tenis și bazin de înot de la marginea ravenei dintre bloc și șosea. Din ravenă văd iepuri, vulpi, veverițe și alte drăgălășenii ale naturii care se furișează uneori pe sub gard și traversează în grabă aleea din jurul blocului, dar important e că de jur împrejur e verde și sunt și zone de umbră. Într-o zi fierbinte din vara trecută am coborât la bazin, m-am bronzat vreo jumătate de oră pe un șezlong, apoi mi-am făcut „norma” de înot – 100 de lungimi sau 2 km, nonstop, după care m-am întins din nou pe șezlong, am băut dintr-o răsuflare o jumătate de litru de apă, mi-am pus șepcuța cu cozoroc și ochelarii de soare și, total relaxat, am început să studiez lumea din jur. Erau vreo 25 de persoane, mai ales doamne, câțiva domni mai în vârstă, cu bastoane, și trei adolescente. Doamnele vorbeau destul de zgomotos, în farsi, și cum în blocul nostru sunt mulți iranieni (și chiar mă împrietenisem cu unii din ei), înțelegeam puțin din ce vorbeau doamnele pe care în sinea mea le numeam “coțofene”. Acești oameni au plecat cum au putut din Iranul islamic, infestat de mullahi și condus de ayatollahi foarte ostili și periculoși pentru dizidenți sau critici ai regimului. Canada este foarte primitoare atât pentru refugiați, cât și pentru teroriști, dar asta e altă poveste.Read more…

Resuscitarea falsă

În principiu, în fiecare caz de stop cardiac neprevăzut, pe stradă, acasă sau la spital, pacientul trebuie resuscitat sau reanimat (cele două sunt sinonime.) La fel și bolnavii care au suferit stop cardiac după înec. (La cei înecați în ape reci, prognoza este mai bună, fiindcă temperatura joasă scade nevoia de oxigen a creierului.). Cine nu trebuie resuscitat? Răspunsul la această întrebare diferă în funcție de legile în vigoare, de decizia bolnavului și a familiei, care la rândul ei este influențată de credința lor religioasă. În principiu, cei cu boli incurabile, terminale, ireversibile, nu ar trebui resuscitați. Îmi amintesc un caz care a stârnit multe comentarii în presa israeliană și în rândul personalului medical. O femeie de 95 de ani, care avea cancer cu numeroase metastaze, a avut un stop cardiac. Era noapte. Medicul de gardă era tânăr și cu puțină experiență. Împreună cu două asistente medicale, el s-a “năpustit” asupra bolnavei și a început să o resusciteze cu compresii toracice și respirație artificială, după protocol. La un moment dat, pe monitor a apărut un ritm de fibrilație ventriculară. Defibrilatorul era pregătit; medicul a declanșat un șoc electric. Ritmul cardiac al bolnavei s-a normalizat, dar în timpul șocului în defibrilator s-a produs un scurt circuit și flacăra a provocat arsuri de gradul 2-3 pe tot toracele pacientei. Femeia a murit după 24 de ore, în chinuri și dureri.Read more…

“Antisemit” – responsabilitatea unei etichetări

Combaterea, stăvilirea şi eradicarea antisemitismului sunt obiectivele oricărei societăţi democratice, fiind consfinţite şi în legislaţia acestora. Orice cetăţean, orice Om responsabil este dator să semnaleze, să-şi ridice glasul împotriva manifestărilor antisemite – dar şi rasiste, xenofobe, ostile faţă de oamenii aparţinători unor grupări etnice, religioase – pe care le sesizează în spaţiul public, fie el real sau virtual. Pe de altă parte, aceste acţiuni implică responsabilitate şi discernământ în identificarea antisemitismului, a expresiilor sale şi a antisemiţilor care le dau glas, incitând la ură şi acţiuni duşmănoase îndreptate împotriva evreilor. Constat, din păcate, că eticheta de „antisemit” este aplicată cu uşurinţă în conflicte sau vendete politice şi personale, fiind o acuzaţie menită să stigmatizeze, să scoată din luptă un rival, un inamic. A acuza de antisemitism preşedintele statului – care se bucură de respectul şi aprecierea evreimii din România şi a celor mai importante organisme evreieşti internaţionale – pe motiv că nu-ţi ies pasienţele politice şi a argumenta acest fapt prin martiriul strămoşilor, mi se pare un comportament imatur şi iresponsabil care duce la demonetizarea, bagatelizarea unei primejdii reale, grave, care de-a lungul istorie s-a dovedit generatoare de moarte.Read more…