Când am auzit prima oară dangătul clopotelor din Omiš mi-am amintit de o întâmplare petrecută cu mulţi ani în urmă. Cineva l-a întrebat pe fiul meu, care pe atunci avea vreo cinci-şase ani, ce voia să se facă atunci când va fi mare. „Clopotar” a răspuns acesta uimindu-ne pe toţi, deopotrivă. „De ce tocmai clopotar?” „Pentru că-mi place foarte mult cum sună clopotele”, a fost explicaţia băieţelului care peste ani avea să absolve muzicologia. Dangătul clopotelor din Omiš, reverberate de stâncile la poalele cărora este pitit orăşelul, m-a fermecat din seara în care am sosit şi până în dimineaţa plecării către casă. Clopotele băteau în zori, la amiază şi seara, iar în zilele de duminică de mai multe ori, chiar şi târziu. Începea clopotul uneia dintre biserici (după o ordine pe care nu am putut s-o descifrez) şi i se alăturau, pe rând, clopotele celorlalte patru, într-un canon încântător. În fiecare zi pe care am petrecut-o în pitorescul orăşel croat – aşezat pe o palmă de loc, străbătută de râul Cetina şi încadrată între stâncile maiestuoase şi de ţărmul nisipos al Mării Mediterane – ciuleam urechile pentru a intui dangătul clopotelor, încă înainte de a începe….Read more…
Un pământ concav, o civilizație subterană și două expediții pseudoștiințifice
Referinţe la fiinţe misterioase care ar locui în interiorul pământului abundă în folclorul a nenumărate popoare. Incorporarea acestor elemente în sânul unor organizaţii ca Societatea Thule şi, ulterior, în cadrul Partidului Nazist, este însă o elevare la un statut semioficial a unor credinţe populare în forţe supranaturale. Aparent, repetarea unor idei false sau iraţionale le conferă cu timpul rangul de “adevăr” și ele sunt adoptate de pături tot mai largi ale populaţiei. Pentru mulţi, ubicuitatea pare a fi o substituire acceptabilă a faptelor empirice. În 1871, Edward Bulwer-Lytton a publicat romanul The Coming Race/ Rasa care va veni sau The New Utopia/Noua Utopie, care a incitat imaginaţia cititorilor de pe tot globul cu istoria unei rase superioare subterane, care foloseşte forţa Vril pentru a-şi întreţine imperiul secret…Read more…
Dezacord
Spre deosebire de multe cataclisme naturale care se manifestă cu intensități diferite, mai mult sau mai puțin local, Covid-19 pare să nu cunoască granițe în spațiu și timp. Omenirea e în căutarea “glonțului vrăjit” eficient împotriva Covid-19. Pentru multe boli în trecut, “glonțul vrăjit” a fost găsit și numit vaccin. Unii consideră că l-au găsit și îl consideră vaccin anti Covid-19, deși din start diferă de vaccinurile convenționale prin modul aparte prin care pregătește sistemul imun să lupte cu boala. Faptul că i s-a dat denumirea de vaccin nu face să dispară această diferență. Există însă și alte caracteristici precum administrare, eficiență în timp, efecte secundare, posibilitatea ca cel vaccinat să se poată îmbolnăvi și a transmite apoi boala la alții – acestea, deși parțial cunoscute, nu sprijină denumirea atribuită. Pentru simplificare nu voi dezbate terminologia, ci voi remarca numai că societatea e divizată și nu în mod egal între cei care sunt pro și cei care sunt contra vaccinului. Eu, nevaccinându-mă, sunt evident în dezacord clar cu cei pro, nu din dorința de a avea o dispută, ei având argumentele lor, iar eu pe ale mele. Read more…
Vigdorisme
1. Scula-m-aș da’ nu am unde, țara dă să se scufunde !
2. Cu spatele proptit înainte, departe ajungi….
3. Sentimentul omenesc al ființei, nătărăi au fost, nătărăi sunt încă, și-or fi în neamul omenesc !
4. Vrei nu vrei, dai de evrei ! dedicație pentru antisemiți
5. Na amu’ iară fuce Arghialu’ – doctrina regionalismului.
6. Toți suntem România, dar acum suntem figuranți în războiul stelelor….
7. Am fost părtinitor cu prietenii care mi-au cântat în strună, dar m-am ferit de cei ciripitori….
8. Creșterea nivelului de trai reprezintă basmul colectiv pentru adulți propovăduit de orice regim sau conducător politic.
Read more…
Vigdorisme (II)
Singlismul este tensionata oscilație autonomă, de-o parte și de alta a axei mundi.
Prostia colectivă constituie aurul gratuit pe care alchimiștii oricărei guvernări îl folosesc cu deosebită eficiență. Mană omenească.
Statura morală este direct proporțională cu soldul din contul bancar privat.
Întotdeauna există mai jos: drumul spre abis este lung, anevoios și traumatizant. Se poate face voluntar, ajutat de rude și prieteni ori pur și simplu de destin.
Cameleonismul constituie metoda eficientă și îndeobște acceptată de societate a supraviețuirii morale cu orice preț.
Ani de zile am stat. Am lucrat la stat și n-am cugetat.
Simbolul eșecului fiecărui regim se schimbă în permanență: în comunism inginerii, în democrație economiștii, în globalism experții.
Adulterul reprezintă singurul sport pentru amatori practicat în general în tandem care nu se desfășoară în public și nu are reguli scrise.Read more…
Copii evrei în seara de Ajun, în Budapesta anului 1944
Următorul fragment din cartea autobiografică a Sarei Székely, Szurika, Éva lánya (Surica, fiica Evei) publicată în 2007, la Editura Mega din Cluj, prezintă o poveste adevărată, ai cărei protagonişti au fost copiii evrei, de la Orfelinatul Báró Hirsch, din Budapesta, prinşi în capcana asediului şi a dezlănţuirii furiei ultimelor zvâcniri ale regimului Szálasi. În perioada respectivă toţi evreii din afara capitalei Ungariei fuseseră deportaţi şi majoritatea exterminaţi, însă cei din Budapesta mai trăiau, închişi în ghetou sau în casele însemnate cu stea în şase colţuri. Orfelinatul Báró Hirsch adăpostea câteva sute de copii din Budapesta şi din provincie.Read more…
Nababul
Emil, prietenul meu la care țineam ca la un frate mai mare, a început să mă “patroneze” de la vârsta de paisprezece ani. Diferența de vârstă între noi era de zece ani, suficient ca să-i accept sfaturile. Era un bărbat înalt, bine făcut, veșnic pus pe glume. Terminase dreptul, era jurisconsult la o întreprindere din oraș. Nu era mulțumit de munca lui, visa să ajungă judecător, lucru care nu era realizabil, având în vedere originea lui socială nesănătoasă, tatăl fost proprietar de tipografie. Prietenilor mai tineri le recomanda cărți, le dădea sfaturi și îi încuraja când aveau necazuri. Mergeam împreună la filme, pe care el le alegea, la meciuri de fotbal, de rugby, etc. Avea timp de toate, scria și versuri care i-au fost publicate, dar nu era mulțumit. – Într-o bună zi o să-mi iau lumea-n cap și o să părăsesc țara asta, m-a amenințat de câteva ori. “Într-o bună zi o să-mi iau lumea-n cap și o să părăsesc țara asta”, m-a amenințat de câteva ori. La începutul anilor șaptezeci, Emil a ajuns la Viena. De atunci încolo viața lui s-a desfășurat ca un film hollywoodianRead more…
Rânduri şi gânduri despre jurnale
Aveam 13 ani când, aflată în tabăra de copii de la Năvodari, într-o zi, spre sfârșitul sejurului, jurnalul mi-a fost înstrăinat. A fost o lovitură teribilă. Vestea s-a răspândit ca fulgerul în grupul nostru, nici n-am apucat să-i constat lipsa, că am și fost alertată. Și iată-le! Niște fete, care mă priviseră chiorâș de când începuse tabăra, se hrăneau lacome cu paginile micului meu carnet portocaliu, în timp ce eu încercam să par nepăsătoare. Nu țin minte să fi plâns, sigur nu m-am bătut, căci nu mai eram un copil. În schimb, când ușa s-a deschis și făptașa a azvârlit jurnalul pe pat ca pe o cârpă stoarsă, i-am tras o palmă peste obraz. Nu a ripostat. N-am mai împărțit palme fetelor, de atunci. Jurnalele personale sunt secrete și poartă o aură de mister. Știm că acel gând e autentic, e sincer, chiar asta am simțit, nu e poveste! Oare faptul că jurnalele introspective sunt scrise, de obicei, de fete, este doar o impresie? În afară de câțiva curajoși – Mircea Eliade sau Kurt Cobain – jurnalele scrise de băieți/bărbați sunt mai degrabă mărturii ale unor aventuri, călătorii, expediții, decât consemnarea unor analize introspective. Odată cu răspândirea feminismului și depășirea rolurilor date de societatea patriarhală, femeile vor scrie, în curând, multe jurnale ale aventurilor lor temerare, poate în spațiu. Îți voi explica și ce înseamnă feminismul, dar poate știi deja, fără să-ți dai seama. Read more…
Povestea cântecului
Nu, nu mă refer la basmul cu acest nume, chiar dacă Vladimir Colin a fost unul din autorii preferați ai copilăriei mele, ci la povestea adevărată a unui cântec cât se poate de real, cântecul israelian cunoscut în întreaga lume: Hava naghila. Cu toate că nu de mult a împlinit 100 de ani, nu și-a pierdut cu nimic din popularitate, ba chiar din contră. Ne aflăm în anul 1917, în Palestina. Primul Război Mondial e în toi. Populația evreiască trece prin clipe foarte grele: locuitorii din Jaffa și din noul oraș Tel Aviv sunt izgoniți din casele lor, exporturile spre Europa, care erau pentru ei o importantă sursă de venit, s-au întrerupt, genocidul armean amenință să se extindă în orice moment și asupra lor… Ofensiva britanică din toamna anului 1917 le-a adus o rază de speranță. Evreii au sprijinit din toate puterile efortul militar britanic: mulți dintre ei, și nu numai din Palestina, s-au prezentat ca voluntari în armata britanică, organizația NILI a întreprins acțiuni de spionaj în favoarea forțelor britanice. Și când armata condusă de generalul Allenby a cucerit Ierusalimul și cele patru secole de stăpânire otomană au luat sfârșit, bucuria nu a cunoscut margini, mai ales că abia cu o lună înainte fusese publicată Declarația Balfour, prin care guvernul britanic își afirma intenția de a sprijini stabilirea în Palestina a unui cămin național al poporului evreu. Noua dominație britanică era văzută ca binevoitoare, progresistă, civilizată, exact opusul stăpânirii turcești. Părea că visul milenar al evreilor era pe cale să se îndeplinească! Atmosfera de optimism și de bucurie a acelor zile se răsfrânge în cântecul Hava naghila.Read more…
Numele celebrului sportiv Farkas Paneth e mult mai potrivit pentru o stradă clujeană decât cel al savantului fascist Nicolae Paulescu
De curând publicaţia Newsweek (https://newsweek.ro/actualitate/derapaj-la-primaria-cluj-vrea-sa-numeasca-o-strada-nicolae-paulescu-extremist-si-antisemit-notoriu) semnala demersul Primăriei Cluj-Napoca de a atribui unei străzi din oraş numele lui Nicolae Paulescu, cel care în 1922 înfiinţa, alături de A.C. Cuza, Uniunea Naţional Creştină, primul partid din Europa care adopta svastica drept simbol oficial. lescu devenea vicepreşedintele Ligii Apărării Naţionale Creştine care avea drept însemn tricolorul românesc având în centru aceeaşi svastică neagră. Nicolae Paulescu a publicat numeroase articole şi broşuri de un antisemitism virulent, având o influenţă covârşitoare asupra lui Corneliu Zelea Codreanu, întemeietorul Legiunii Arhanghelul Mihail, precum şi asupra tineretului legionar. De altfel, Nicolae Paulescu a fost membru în Senatul Legionar…Mă întreb oare de ce Primăria Muncipiului Cluj-Napoca s-a gândit să-l onoreze pe controversatul savant bucureştean Nicolae Paulescu – atribuind numele său unei străzi – şi nu pe un clujean valoros?Read more…
Rusia a atacat Ucraina. O decizie irațională
Hotărârea lui Vladimir Putin de a recunoaște cele două regiuni ucrainene: Donbas și Lugansk drept state independente cu populație rusofonă, pe care Moscova este obligată să o apere în fața așa zisei agresiuni ucrainene, să le folosească drept pretexte pentru invazia care a început, fără să se limiteze la ”protejarea” populației din cele două regiuni și, în continuare, să bombardeze puncte strategice din Ucraina, inclusiv Kievul, are și va avea consecințe distructive nu numai locale, respectiv în spațiul ucrainean, ci și europene și globale. Prin această decizie Putin a deschis o cutie a Pandorei care periclitează echilibrul geopolitic şi afectează într-o mare măsură și Rusia și poporul rus. Mulți opinau că președintele rus este imprevizibil, dar este greu de explicat logic ce l-a determinat să facă acest pas. De fapt, nu este așa, deoarece am folosit cuvântul logic și la ora actuală orice se poate spune despre Putin numai că ar gândi logic nu. Read more…
Degringoladă operațională și strategică
Într-o lume isterizată și copleșită de catastrofa umanitară din Ucraina, voi încerca să-mi păstrez cumpătul, echilibrul și să ofer – pe cât posibil – o schiță de neutră și obiectivă a situaţiei actuale. Rusia a dovedit în primele 9 zile de conflict că impresionanta sa mașinărie de război este departe de a funcționa la parametri așteptați de conducerea de la Kremlin, ba chiar de către Ucraina și aliații ei occidentali. Scopul strategic al „operațiunii speciale”, cum a fost denumită invazia Ucrainei de către Putin, și anume blitzkrieg-ul de maxim trei zile, prin care urma să fie cucerită întreaga țară vecină și instaurat un guvern marionetă Problemele logistice de aprovizionare cu muniție, carburanți și alimente ale trupelor invadatoare rusești s-au manifestat pregnant pe toate teatrele de operațiuni, dar în special în est și în nord, unde coloanele de trupe înaintează cu viteza melcului, devenind o țintă relativ ușoară pentru ucrainenii, dotați în ultima clipă de americani și NATO, cu rachete antitanc Juvelin, rachete antiaeriene Stinger, respectiv aruncătoare de grenade ucrainene ultramoderne Stugna-P. Ucrainenii mai folosesc cu succes, împotriva convoaielor rusești care înconjoară orașele, dronele turcești care au scos din luptă zeci de tancuri și camioane. Faimosul convoi de 60 de km lungime pornit din Belarus să înconjoare Kievul de la nord, a ajuns, abia acum, cu pierderi grele la marginea marii metropole. Problemele logistice de aprovizionare cu muniție, carburanți și alimente ale trupelor invadatoare rusești s-au manifestat pregnant pe toate teatrele de operațiuni, dar în special în est și în nord, unde coloanele de trupe înaintează cu viteza melcului, devenind o țintă relativ ușoară pentru ucrainenii, dotați în ultima clipă de americani și NATO, cu rachete antitanc Juvelin, rachete antiaeriene Stinger, respectiv aruncătoare de grenade ucrainene ultramoderne Stugna-P.Read more…
Avioanele supersonice de luptă
Prezentul articol are ca obiect avioanele supersonice de luptă din generația a 4-a și a 5-a, produse în Europa, Israel, Statele Unite, China și Coreea. Sunt avioane de luptă cu două motoare și aripă variabilă. Ele există în trei variante: de luptă și bombardament, interceptor și pentru apărare antiaeriană. Au fost dezvoltate și construite de un consorțiu format din British Aerospace, MBB din Germania și Aeritalia. Primul zbor în a fost în 1974. Au fost construite 990 de aeronave Tornado. Este utilizat de cele trei țări partenere și de Arabia Saudită. A fost folosit în Războiul din Golf, în Bosnia, Kosovo, Irak, Libia, Afganistan, Yemen și Siria.Read more…
Ploieştiul de altădată (I)
În acest articol voi povesti despre locuri, oameni şi întâmplări din Ploieştiul meu natal.M-am născut și am trăit primii patru ani de viață în clasica clădire construită de arhitecții Socolescu. Hotelul a aparținut tatălui meu, Avram Toivi, până în anul 1940, când a fost “confiscat” ilegal de legionarul Davidescu și am fost nevoiți să ne mutăm cu chirie. În toamna anului 1944, revenind în oraș, am privit uimiți clădirea avariată de bombele americane. În timpul războiului, când bombardierele americane se apropiau de Ploiești, germanii emiteau o ceață densă asupra orașului menită să mascheze rafinăriile. Americanii bombardau la întâmplare, transformând o mare parte din locuințe în ruine. Orașul era plin de afișe în culori: „Marii noștri aliați: Stalin, Churchill și Roosevelt”. În anii comunismului, ruina a fost demolată și în locul ei s-a clădit noul centru administrativ orășenesc, poreclit “Casa Albă”.Read more…
Amintiri despre Egon Lővith (II). Ultimul desen
În mod interesant, după ce atât părinţii mei, cât şi Egon s-au concentrat asupra dezvoltării profesionale, întâlnirile dintre familiile noastre şi vizitele în atelierul artistului s-au rărit. Tata a urcat în ierarhia universitară ajungând la cel mai înalt nivel (profesor universitar şi şef de catedră), mama şi-a finalizat studiile şi a ajuns tot cadru didactic universitar, eu am terminat liceul şi am intrat la facultate. Egon muncea cu râvnă şi încrâncenare, căutându-şi stilul propriu, original, în sculptură. concentrat pe ceramică, apoi pe cioplitul în piatră şi mai apoi pe sculptura în bronz. Îi priveam cu admiraţie munca şi-l ascultam vorbind despre creaţiile sale. Uneori dădea glas optimismului şi speranţei, alteori nemulţumirii şi frământărilor. Prima expoziţie personală de anvergură a avut loc în 1973, în sălile Galeriei UAP din Cluj, şi a dezvăluit fără echivoc inconfundabilul „stil Lővith”, uimind spectatorii şi câştigând sufragiile criticii. La fiecare vernisaj, Egon îşi invita prietenii, din toate perioadele vieţii şi toate categoriile sociale, astfel încât aceste evenimente, dincolo de sărbătorirea artistului, erau şi prilejuri de revedere a oamenilor dragi de demult pe care – din varii motive – nu-i mai întâlnisem. Luna iunie 1999 a fost tragică pentru ambele familii. S-au stins din viaţă, la o diferenţă de doar câteva zile, mai întâi tatăl meu (brusc, în câteva minute) şi apoi, în urma unei boli îndelungate, Margot, soţia iubită, muza şi stâlpul vieţii lui Egon. Durerea acestor pierderi ne-a făcut să ne apropiem din nou.Read more…
Clubul de engleză
În clădirea unui prestigios liceu orădean, aflată chiar în spatele teatrului, în fiecare vineri seara, între ora șase și ora opt, se întâlnesc niște oameni, într-o sală de clasă care devine pentru scurt timp sediul Clubului orădean de engleză. Clubul nu este menit învățării ci exersării, nu sunt lecții de tip clasic și totuși sunt excelente lecții de engleză. Ce este asta și cum se desfășoară totul, vă veți. Acest club este cel mai bun exemplu al unor oameni obișnuiți care s-au organizat fără ajutorul unor autorități administrative, fără regulamente rigid încadrate în legiferări sterile, doar cu voința și priceperea lor, și desfășoară o activitate dragă lor, benefică și interesantă, dedicându-se unor idei care îi reunesc pentru două ore săptămânale de prietenie reciprocă și devotament față de limba engleză. La întâlnirile săptămânale participă un grup eterogen ca vârste și ocupații – tineri, unii elevi sau studenți, dar și oameni maturi, unii retrași deja din activitate.Read more…
Как у вас, так и у нас (Așa cum e la voi, așa e și la noi).
Dacă nu mă înșel, era în vara lui 1957. Familia unchiului meu, rămasă în Soroka copilăriei tatălui meu (pe vremuri URSS, azi Republica Moldova), primise aprobarea să ne viziteze la București. Personal m-am bucurat foarte mult, pentru că era prima ocazie de a-i cunoaște, dar mai ales eram dornic să mă întâlnesc cu vărul meu primar care purta exact același nume ca mine. Garik (așa îl strigau părinții) era un copil simpatic, vioi, plăcut la vedere. Singurul obstacol în calea unei legături, fie ea superficială, era bariera limbii. Garik vorbea bineînțeles rusește, înțelegea oarecum o discuție în idiș, dar poseda în bagajul său lingvistic doar câteva cuvinte în românește. Îi plăcea să se uite în jur, comenta tot ce vedea cu părinții și cu tatăl meu (alt vorbitor de rusă literară), dar eu mă descurcam cu greu cu puținele fraze pe care le puteam construi în limba lui Cehov și Tolstoi.
Cam la o săptămână de la întrunirea familiei, la masa de seară, Garik a așteptat să poată lua cuvântul, s-a uitat în jur, și a exclamat:”Как у вас, так и у нас”. Într-o singură frază, un băiețel de nici 10 ani concretizase o situație pe care doar o bănuiam, dar care foarte repede s-a dovedit corectă.Read more…
Peter Rosenthal: În capcana timpului (4)
Părinții mei erau plecați de câteva săptămâni și în curând avea să se afle că fugiseră. Era timpul să dispar pentru o vreme de pe ecran. Mi-am petrecut o parte din vacanța de vară într-o tabără de pionieri. De data aceasta am plecat la Moneasa, o stațiune care pe ungurește se numea Menyháza, ceea ce s-ar putea traduce prin „Casa din cer”, sau „Casa din rai”. Ei bine, numai rai nu era! Eram doisprezece într-un dormitor, înghesuiți ca sardelele în consevă. Hrana era mai degrabă din iad – foarte curând aveam cu toții stomacul stricat. Nu s-au organizat activități de nici un fel. Profesorii care ar fi trebuit să se ocupe de noi erau cu totul nepăsători. Singurul lucru care-i interesa era să ne trimită cât mai repede în dormitoarele posomorâte ca să scape de grija noastră. Spiritul țării și al sistemului apăsa greu asupra întregii tabere: lipsă de perspective, nepăsare, deprimare, lene, lipsă de interes, tocire a sentimentelor, mai ales a simțului răspunderii, a compasiunii – bineînțeles că erau bătăi – să nu mai vorbim de integritatea morală. Dar noi copiii, pionierii, nu ne dădeam seama, nici nu ne interesa. Noi eram între noi și profesorii între ei.
Peste zi ne învârteam prin satul liniștit, așezat într-un peisaj deluros încântător. În centru era o piscină, unde ne petreceam diminețile mai mult sau mai puțin de capul nostru. Seara ședeam împreună în sala comună sau în dormitoare.
Cannes 75 (II). Nu cumva dansăm pe un Titanic?
Cu patru ani în urmă, la conferința de presă a minunatului film Leto (Vara), scaunul pe care ar fi trebuit să stea autorul, Kirill Serebrennikov, era gol. În dreptul lui, numele absentului, scris cu litere mari pe un carton. Nonconformistul, provocatorul Serebrennikov, denunțător al presiunilor exercitate asupra creatorilor, cunoscut mai ales ca om al scenei – din păcate, noi îl știam doar ca regizor al filmului Ucenicul – se afla arestat la domiciliu, ridicola acuzație fiind o așa-zisă sustragere de fonduri din avutul Centrului Teatral Gogol, înființat și condus de el. În plină filmare a amintitului Vara, a fost ridicat, procesul sfârșind cu exilarea în propria locuință. La amintita conferință de presă, colaboratorii cineastului, operatorul, co-scenariștii, monteurul, au povestit chinuitoarea naștere a filmului: au lucrat singuri pe platou, urmând indicațiile regizorului, după care, în casa cineastului, montau materialul. Nu ai cum să nu te miri, cunoscând tot acest parcurs dureros, cum de a ajuns pe peliculă atâta explozie a bucuriei de a trăi, de a iubi, de a-ți asuma o libertate de nimeni acordată, de a respira numai și numai prin muzică.Read more…
De ce Mengele nu a ajuns în ștreang?
După prezentarea înregistrărilor lui Eichmann într-un serial de TV, descris de Tiberiu Ezri în recentul articol „Mărturiile pierdute ale lui Eichmann” , Mosadul a mai publicat un episod legat de un subiect apropiat. Mosadul nu are purtător de cuvânt și nu vorbește cu ziariști. În chestiuni operative, legătura se face neoficial, printr-un ziarist apropiat de serviciu. În ultimii ani acesta este Dr. Ronen Bergman, un specialist de talie mondială în activitatea serviciilor secrete. El a scris multe cărți despre operațiunile Mosadului și contribuie la Yediot Aharonot și New York Times. Dezvăluirile din acest articol au apărut simultan în cele două ziare, precum și în câteva interviuri. Dr. Josef Mengele, așa-zis „medic”, a fost super-ucigașul de la Auschwitz, cel care a inventat și a implementat înfiorătorul sistem de „selecție” și chiar a ucis cu mâna lui bolnavi, persoane cu dizabilităţi, copii… El a dispărut încă în mai 1945, reapărând abia în 1948 în Argentina, cu acte emise de Crucea Roșie. După documente aflate la Mosad, Crucea Roșie știa că era criminal de război. În Argentina el a purtat la început un nume fals, însă curând și-a reluat numele adevărat; pe ușa lui era scris „Dr. J. Mengele”. Cu toate că instanțele germane îi cunoșteau crimele, nu numai că nu i-au cerut extrădarea, ci chiar l-au ajutat cu documente false. Ambasadorul Germaniei la Buenos Aires avea ordine să se poarte cu el ca și cu oricare alt cetățean german. Abia în 1959 guvernul Germaniei de Vest a emis pentru el un mandat de arestare.Mosadul a inițiat căutarea lui Mengele în 1959…Read more…