Telefonul cu fise

A trecut deja o lună de când Clujul s-a reumplut de studenți. Pentru că locuiesc foarte aproape de căminele din Observator, mă întâlnesc în fiecare zi cu ei. Cel mai adesea în autobuz. Pe cei din anul I îi depistez imediat. Sunt timizi, retrași, ușor neliniștiți. Încă nu știu precis la ce stație trebuie să coboare și se uită pe geam, nu în telefon. Duminica seară vin de la gară, cărând bagaje grele în care se ciocnesc borcane de zacuscă și de gem. Mulți vorbesc la telefon cu părinții. Zilele trecute o fată se conversa cu maică-sa probabil. Îi spunea că a răcit și întreba ce medicamente ar trebui să-și cumpere de la farmacie. Alții cer rețete de mâncare, întreabă cum se fac vinetele pane și pastele cu ciuperci. Povestesc primele impresii de la cursuri, despre profesori și despre cum s-au gândit să se organizeze pentru sesiunea din iarnă. Îmi place să-i privesc și să-i ascult, îmi aduc aminte de anii mei de studenție. În toamna asta s-au împlinit 30 de ani de când căram și eu de la gară până la cămin o geantă mare de fâș, pe care ai mei o burdușiseră cu mâncare. Dar pentru că Brăila mea natală era departe, făceam drumul spre casă destul de rar și-mi astâmpăram dorul vorbind la telefon.Read more…

Viaţa şi activitatea lui Iuliu Barasch – într-o carte amplă, apărută de curând

“Iuliu Barasch, un iluminist evreu în Țara Românească” – acesta e titlul unei cărți recent apărute în editura RAO și pe care mi-am propus s-o aduc în atenția cititorilor revistei Baabel. Este o carte foarte interesantă, coordonată de Irinel Popescu și Lucian-Zeev Herșcovici, iar autorii ei sunt: Jean-Jacques Askenasy, Lya Benjamin, Claudia Bosoi, Octavian Buda, Lucian-Zeev Herșcovici, Ștefan Petrescu, Ioan Aurel Pop, Irinel Popescu, Lucia Tăușan Matu și Felicia Waldman. Fiecare a scris câte un capitol, încercând să redea personalitatea complexă și activitatea lui Iuliu Barasch. Biografia captivant[ a lui Iuliu Barasch a fost scrisă de Lucian-Zeev Herşcovici. Eu am aflat despre Iuliu Barasch în timpul studenției, la cursul facultativ de istoria medicinei și nu i-am dat prea mare importanță. Nici măcar despre legătura lui cu teatrul Barașeum nu am știut prea multe. Iuliu Barasch a trăit doar 48 de ani (1815 – 1863), dar a activat în domenii din cele mai variate. S-a ocupat de filosofie generală și a iudaismului. Ca jurnalist a întemeiat revista de științe naturale Isis sau Natura, posibilă precursoare a revistei engleze Nature. Activitatea publicistică și-a dedicat-o emancipării evreilor și multor altor subiecte. În acest articol am să mă concentrez în special asupra activității lui de medic.Read more…

Miniatură cu jucărie uitată

Când mă întorc din oraș spre casă trebuie să trec printr-o porțiune de parc unde mă întâlnesc adesea cu bunici care-și plimbă și își distrează nepoțeii. Pe jos sau pe triciclete viu colorate, micuții aduc în parc voia bună, glasurile cristaline, micul lor univers în expansiune, cu care umplu locul și-l înveselesc. Deunăzi, pe acest drum am asistat fără intenție la o conversație delicioasă între o bunică și nepoțelul ei. Erau orele după-amiezii. Bunica îl scosese pe copil de la sistemul after school și îl conducea spre casă. Băiețelul avea vreo șase sau șapte ani și era grozav de necăjit, fiindcă își uitase în bancă mașinuța roșie de jucărie. Urmau câteva zile libere și el era neliniștit că mașinuța lui va fi de negăsit când se va întoarce la școală. Bunica încerca să-l consoleze cum putea mai bine, dar cum băiatul se lamenta în continuare, bunica și-a cam pierdut răbdarea și a întors-o spunând că, din capul locului, el nu ar fi trebuit să-și ducă jucăria la școală. Read more…

Întrebări la sfârșit de an

Anul trecut, în ultimul articol din decembrie vă propuneam chestionarul lui Proust spre atenție și eventuală completare (https://baabel.ro/2021/12/chestionarul-lui-proust/). Îmi face plăcere ca la sfârșit de an să reflectez măcar puțin la ceea ce am trăit, la cum m-au schimbat întâmplările anului care a trecut, ce mi-a oferit și ce mi-a luat și pentru ce trebuie să-i mulțumesc. Mă gândesc la felul în care am hotărât lucruri, la ce am izbândit, la ce trebuia să fac și n-am făcut, la câtă iubire sau timp am irosit, la ce am greșit și peste ce am răzbit. Mie aceste reflecții mi-au intrat deja în obicei și recunosc că îmi fac bine, îmi sunt folositoare spre a-mi împuțina poticnelile viitoare. Unele din întrebările pe care vreau să vi le împărtășesc le-am discutat pe parcursul acestui an și au un caracter inedit în doze care le poate face interesante, așa încât iată-le în cele de mai jos! Poate veți avea dispoziția să le acordați atenție.Read more…

Ce mic e omul în fața muntelu-i…

Nu, titlul nu conține nicio greșeală de ortografie, doar că originea expresiei se găsește adânc îngropată în amintirile mele din tinerețe, iar uneori e greu să ajung în straturile mai profunde. Dar pentru asta există Dr. Google, cel care le știe pe toate, și iată dialogul dintre Grigore Vasiliu Birlic și Radu Beligan, din urmă cu mulți ani: “– Vreți să scrieți ceva în registrul vizitatorilor? – Lasă fleacurile. Dă-mi un coniac! Da, imediat. – Și nu uita disciplina colonială! Am înțeles, domnule comandant. – Lasă-l, frate, nu vezi c-o să plătească? Uite, și-a băgat mâna în buzunar. A, nu, și-a scos batista. Mototol! Mototol a făcut-o, da. – Registrul vizitatorilor… Hm! Ia să vedem. – Ce mic e omul în fața muntelui! Hm! ‘Muntelu-i’. Heh! Hahaha!– Iată un cetățean care merită o lecție de ortografie!” Scheciul celor doi actori de neuitat mi-a venit în minte deunăzi, pe când îmi începeam dimineața cu lupta aproape zilnică pentru a mă adapta modificărilor fără de sfârșit care apar în sistemele tehnologice care fac parte din viața noastră cotidiană.Read more…

Ierusalimul în miniatură

Îmi închipui că majoritatea cititorilor, chiar dacă nu locuiesc în Israel, au vizitat Ierusalimul măcar o dată în viață și dacă vorbesc despre Orașul Vechi, Poarta Jaffa și Turnul lui David, vor ști exact la ce mă refer.  Ei bine, în zilele noastre complexul cu Turnul lui David adăpostește Muzeul de Istorie a Ierusalimului, iar unul dintre exponatele mele preferate este o machetă a orașului, așa cum arăta către sfârșitul secolului al XIX-lea.  Pare o jucărie, cu casele cât cutiile de chibrituri, dar în realitate este o încercare de a reprezenta cât se poate de fidel orașul din acea perioadă; de fapt ar putea fi numit o „hartă tridimensională”.  Dar puțini vor fi auzit prin câte peripeții a trecut această machetă. Povestea începe la colecția de hărți a Bibliotecii Naționale, despre care am mai scris. La începutul anilor 1980, căutând prin colecția de hărți, Prof. Rehav Rubin de la Facultatea de Geografie a Universității Ebraice a observat ceva ciudat.  Era o reprezentare a Ierusalimului văzut de sus, publicată la Viena.  Desenul nu era datat, dar părea din a doua parte a secolului al XIX-lea.  Totul era cât se poate de exact, era clar că fusese făcut după natură – dar la Ierusalim nu există niciun punct destul de înalt care să ofere o asemenea perspectivă.Read more…

Iluzitania 2

Aceasta este o poveste imaginară și eroii ei la fel. Este continuarea poveștii pe care am publicat-o în 2019 în revista Baabel , cu titlul ILuzitania sau ţara orbilor. Povestea anterioară se termina prin refugierea regelui Iluzorus V, împreună cu regina și cele patru prințese, în țara vecină, Luzeria, nu înainte de a-și fi însuşit din banca națională câteva miliarde de iluzolari (moneda țării, care pe acele vremuri echivala cu aceeași sumă în dolari). După o perioadă tulbure, în Iluzitania s-a instaurat democrația constituțională și economia țării s-a refăcut repede,  graţie hărniciei și inventivității populației și a sprijinului primit de la marile puteri democratice. Din păcate, în funcţia de prim-ministru au ajuns oameni cu intenții bune, dar cu experiență politică insuficientă, astfel încât guvernele formate de diferitele partide politice nu au rezistat mai mult de un an sau doi. Între timp, Iluzorus V, fostul rege a Iluzitaniei, a fost acuzat de furt din bugetul țării și dacă era găsit vinovat, ar fi fost condamnat la mulți ani la închisoare. Singura posibilitate de a scăpa de pedeapsă era să rămână pe veci în Luzeria vecină care nu avea tratat de extrădare cu Iluzitania. Totuşi, mai exista o alternativă: fiind în continuare cetățean al Iluzitaniei, el avea dreptul să candideze la alegerile iluzitane și dacă obținea majoritatea prin vot democratic, putea să ajungă prim-ministru și să formeze noul guvern. În perioada cât era prim-ministru ar fi beneficiat de imunitate și procesul lui ar fi fost reluat doar după ce guvernul condus de el ar fi căzut.Read more…

Democraţia la coafor

În fiecare an mă bucur de 1 martie. Prima zi a primăverii, Ziua Mărțișorului, chiar dacă urmează Zilele Babei. Dar îmi amintesc de o strofă dintr-un pastel de Vasile Alecsandri (citez din memorie, sper să nu greșesc): „S-a dus zăpada albă de pe cuprinsul țării,/ Se duc Zilele Babei și nopțile vegherii./ Câmpia scoate aburi; pe umedul pământ/ Se-ntind cărări uscate de-al primăverii vânt”. Parcă mi s-a părut interesantă pentru acest 1 martie în Țara lui Israel. Mi-am amintit și altceva, o întrebare pe care mi-o puneam atunci când eram copil: ce înseamnă frizer, coafor, bărbier? Copil fiind, nu știam care este deosebirea…Mai târziu a început să-mi placă să mă duc la frizer, fiindcă acolo se adunau oameni la orele de vârf și aveam cu cine să stau de vorbă, să învăț câte ceva de la alții, deși îmi plăcea doar să-mi aștept rândul, nu și să mă tund. Tunsoarea era parcă prețul pe care trebuia să-l plătesc pentru a cunoaște oameni maturi, tineri și bătrâni, care povesteau una-alta. Vorbeau și de democrație, ceea ce nu apărea în ziarele comuniste, pentru că probabil nu le păsa, nu-i cunoștea nimeni….Astăzi se vorbește de altă revoluție, a legislației, pro și contra. Dar cei care sunt contra nu mai folosesc doar cadrul parlamentar.Read more…

Călătorind așa cum am visat mereu 5. Micul principat alpin Liechtenstein, cu capitala Vaduz

Venim din Elveția, unde am poposit puțin și nu am avut acces nici la telefon şi nici la internet, navigând pe baza indicatoarelor rutiere spre micul principat Liechtenstein pe care, dacă te iei cu vorba, poți ușor să-l ratezi din goana mașinii, de mic ce este. Va fi o nouă țară pe lista mea de țări vizitate și încă una dintre cele foarte mici în care am fost, alături de San Marino și Monaco. Liechtenstein este o ”țară sandviș” întinsă pe o fâșie de 160 km pătrați între Elveția și Austria, toate fără ieșire la mare, și fiind pe locul patru în Europa ca micime, după Vatican, Monaco și San Marino. Relieful alpin, ridicol de frumos, este aidoma celui al Elveției de unde ne îndreptăm spre Vaduz, localitate atestată documentar pentru prima dată în anul 1150. Capitala cu 5300 de locuitori este de fapt un soi de ”comună regală”, obscen de bogată, situată pe valea Rinului. Ea găzduiește reședința familiei regale, precum și sediile guvernului și parlamentului. Abia așteptăm să ajungem, pe o ploaie subțirică dar cam sâcâitoare, și ne cuprinde entuziasmul când vedem primul indicator pe care scrie Vaduz și, cocoțat pe o culme de munte, castelul principelui Hans-Adam al II-lea de Liechtenstein și al principesei Maria.Read more…

Steagul alb

Noah era agricultor, avea o fermă de flori în sudul țării. Fiind căpitan în rezervă în trupele speciale, era deja a doua oară concentrat în 2023. Era într-o misiune într-o localitate în teritoriile ocupate, lângă Șhem, (cunoscut în presa internațională sub numele de Nablus). Erau cazați în corturi, nu departe de oraș. De fiecare dată când era chemat la datorie, încredința afacerea unui muncitor thailandez, Huan, în care avea încredere. De data acesta, Huan tocmai era plecat pentru un scurt concediu în țara lui. Nu a găsit altă soluție decât să-l roage pe bătrânul său tată să se ocupe de flori. Oare se va descurca? se întreba Noah. Ca de obicei, misiunea plutonului era capturarea unor teroriști palestinieni vinovați de uciderea unor cetățeni israelieni. În marea majoritate a cazurilor, acțiunile militare aveau loc seara sau noaptea. Într-o dimineață, când trupa se odihnea, Noah a ieșit din cort, a pornit să alerge, ceea ce acasă făcea în fiecare zi. Era pe o pajiște verde împrejmuită de flori de păpădie. Deodată a apărut în fața lui o minge de fotbal și împreună cu ea un copil localnic de vreo 6-7 ani, cam de vârsta lui Avi, fiul lui cel mare. Noah s-a oprit din alergare și s-a uitat la băiatul cu mingea. Purta un trening cu însemnele echipei F.C. Barcelona. – Vrei să jucăm fotbal? – l-a întrebat băiatul în arabă.Read more…

Naziști de omenie

Este știut că majoritatea populației Germaniei a colaborat cu regimul nazist. Cât despre “soluția finală”, mulți aveau sentimente ambivalente, considerând că o parte din evrei erau oameni de treabă și trebuiau cruțați. Oare cum am apărea noi în ochii lumii, dacă am declara că unii arabi sunt de treabă, dar restul… Este clar că orice german care asculta discursurile lui Hitler, Himmler sau Goebbels cunoștea intenția naziștilor de a extermina evreimea europeană. Și, într-adevăr, două treimi din evreimea europeană au fost nimicite. Mai puțin se știe despre germanii care s-au împotrivit și chiar au salvat evrei, periclitându-și propria viață. Printre ei au fost chiar membri al partidului național-socialist ca Oscar Schindler, despre care nu voi scrie aici. Ziarul britanic The Guardian a scris despre un mic muzeu din Berlin, ridicat în cinstea germanilor care au încercat să se împotrivească regimului și au salvat evrei pe vremea tiraniei naziste. Este vorba de Gedenkstätte Stille Helden / Silent Heroes Memorial (Centrul Memorial al Eroilor Tăcuți)Read more…

Scrisoarea Kieveană

Am mai scris despre gniza din Cairo, acea „debara” din incinta sinagogii Ben Ezra, unde timp de aproape un mileniu s-au pus la păstrare texte sfinte deteriorate, dar și alte texte scrise în ebraică sau în celelalte limbi vorbite de evrei: iudeo-arabă, ladino, aramaică și chiar idiș.  Pot fi cărți uzate, dar și acte, scrisori, chitanțe și câte altele, chiar și exerciții scrise de elevi.  Multe sunt de proveniență locală, dar sunt și documente aduse de călători sau de negustori din toate colțurile lumii cunoscute pe atunci. Numărul manuscriselor este atât de mare încât după peste un secol de cercetare, încă se mai fac descoperiri noi. Dar ce legătură are așa-numita Scrisoare Kieveană cu gniza din Cairo??  Întâmplarea face ca cel mai vechi document care s-a păstrat din Rusia Kieveană este scris în ebraică și a fost găsit tocmai la Cairo!  Cum a ajuns acolo este o poveste destul de neobișnuită.  Scrisoarea datează din jurul anului 930, deci cam de pe vremea întemeierii Rusiei Kievene. Începuturile orașului Kiev sunt învăluite în legendă; chiar părerile istoricilor sunt împărțite.  Unii spun că a fost o veche așezare slavă, alții că a fost ocupat de triburi maghiare, alții că a aparținut Imperiului Khazar – și poate că toți au dreptate, pentru că ne aflăm în perioada migrației popoarelor și situația se putea schimba rapid.  Arheologii au găsit urmele unei așezări de prin anul 800. Fiind la confluența dintre râurile Nipru și Dezna, Kievul era un important centru comercial.  (Drumuri încă nu erau, principalul mod de transport era cu barca și râurile erau arterele comerciale ale vremii.)  Cândva, prin secolul al X-lea, cetatea a fost cucerită de varegi (vikingi), care au întemeiat Rusia Kieveană.  În orice caz cetatea Kievului exista și înainte. Scrisoarea, redactată în ebraică și descoperită în gniza din Cairo dovedește că pe vremea scrierii ei Kievul aparținea de Imperiul Khazar – precum se știe, la un moment dat khazarii, sau cel puțin unii dintre ei, s-au convertit la iudaism. Read more…

József Árkövy – un pionier al stomatologiei moderne

Cu ceva timp în urmă, citeam în Baabel articolul doctorului Tiberiu Ezri despre unguri eminenţi. Mi-a părut rău că printre aceştia nu figura şi numele lui József Árkövy, cel care a adus stomatologia modernă în Ungaria şi în estul Europei. În secolul al XIX-lea, în Europa răsăriteană stomatologia încă nu era o specialitate medicală de sine stătătoare. Nu era o disciplină obligatorie pentru studenţii medicinişti, dar, ceea ce era şi mai grav, stomatologia era practicată de indivizi care nu aveau nicio pregătire medicală de bază. Ei făceau anestezii, mici intervenţii chirurgicale şi extracţii dentare, periclitând viaţa pacienţilor şi provocându-le, uneori, decesul. Tehnicieni dentari şi chiar oameni fără nicio calificare făceau tratamente dentare prin tȃrguri sau alte locuri neadecvate, fără o minimă sterilizare a instrumentelor medicale. În 1851 se năştea la Pesta, într-o familie de evrei maghiari din clasa mijlocie, József Arnstein (care avea să-şi schimbe numele în József Árkövy). Tatăl său a fost tehnician dentar. Tȃnărul Árkövy a urmat medicina, având preocupări ştiinţifice încă din facultate, când s-a ocupat de transplantul de germeni dentari la pisici.Read more…

Turism sau antisemitism?

Curiozitatea este o calitate a sufletului omenesc. Fără ea, societatea umană nu s-ar fi dezvoltat și nu ar fi progresat. Ca atare, nouă israelienilor, și sunt sigur că și românilor, ne place să călătorim, să cunoaștem lumea. Scopul călătoriilor noastre în timpul vacanțelor este de a ne relaxa, de a ne bucura, de a ne odihni și de a cunoaște cât mai multe despre locurile vizitate. De obicei, începem să ne relaxăm când ne așezăm pe locul rezervat în avion, chiar dacă zburăm cu companii de aviație low cost, unde scaunele sunt incomode și nici nu ți se servește nici măcar un pahar cu apă. Dar dacă suntem întâmpinați de stewardese zâmbitoare, așa cum se întâmplă de obicei, acest lucru compensează pentru lipsurile de care am amintit mai sus. Chiar și zborul la întoarcere poate fi relaxant, mai ales la gândul că în curând îi vom revedea pe cei dragi. Dar această plăcere de întoarcere acasă a fost perturbată în mod grosolan în zborul Ryanair de la Bologna la Tel Aviv din ziua de 14 iunie. După declarațiile unor călători, publicate în presa israeliană și cea internațională, în timpul călătoriei una dintre stewardese a anunțat la microfon în repetate rânduri, în engleză și în italiană, că în curând avionul va ateriza în Palestina ocupată, și anume la Tel Aviv din Palestina ocupată. Călătorii au avertizat-o că a greșit și că trebuie să-și ceară scuze și să spună că este vorba de aterizare în Israel. Numai că nu era cu adevărat o greșeală, fusese făcută intenționat. Read more…

Crima organizată evreiască din SUA împotriva naziștilor

În Statele Unite ale Americii, în perioada interbelică și stimulat de anii de criză economică, cu multă sărăcie și tragedii, antisemitismul a crescut vertiginos și în întreaga țară au luat naștere peste 100 de organizații antisemite, sprijinite de populația de origine germană, destul de numeroasă. Ele purtau nume ca Prieteni ai Noii Germanii (Nazi Bund), Cămășile Argintii, Apărătorii Credinței Creștine, Frontul Creștin sau Cavalerii Cameliei Albe. Protejate de Primul Amendament al Constituției americane, organizau adunări publice, mărșăluiau pe străzi cu uniforme naziste și sub stindarde naziste, publicau reviste în care își manifestau deschis ura față de evrei. Evreii americani erau intimidați, cuprinși de frică. Această stare de lucruri este descrisă de Philip Roth în romanul The Plot against America, din 2004. Reacția organizațiilor evreiești s-a dovedit timidă, deoarece se temeau că un răspuns mai viguros va intensifica antisemitismul. Surprinzător, a existat totuși un astfel de răspuns viguros și foarte eficient din partea unui segment al populației evreiești care s-a dovedit curajos, fără teamă de consecințe și a cărui brutalitate (binevenită, am putea spune) i-a speriat pe naziștii americani, și anume crima organizată evreiască.Read more…

Rai 2030

În primăvara anului 2030, un grup mare de stegari, cam 400 la număr, au ajuns între nori, la o poartă pe care scria cu litere mari și roșii “RAI”. Comandantul stegarilor, un fost general de aviație, s-a oprit brusc în fața porții zicând stupefiat: – Măi băieți, noi am zburat deseori printre norii ăștia, dar niciodată nu am văzut intrarea în Rai. De fapt, eu nu cred în forțe supranaturale și nici în Rai. Cât despre Iad, îmi plăceau doar poveștile din mitologia greacă despre Hades și Cerber, câinele monstruos cu trei capete. Povești de adormit copiii! – Păi, șefule, zise stegarul de lângă el, nu vezi că ăștia sunt nori artificiali? Și totul din jur este creația inteligenței artificiale, controlată deocamdată de anumiți oameni. Este proprietatea Guvernului. – Dar nouă ni s-a spus că suntem trimiși într-o misiune specială împotriva inamicului. – Ce noroc, zise altul, că deși cele două sute de avioane cu care am venit s-au dezintegrat simultan, noi am rămas ca prin minune nevătămați. – Haideți, băieți, să intrăm pe poarta Raiului. Niciodată nu mi-am închipuit că există așa ceva.Read more…

Amintiri la bătrânețe

În tot ce am scris pentru Baabel am încercat să nu vorbesc despre mine și familia mea. Dar cum am ajuns la o vârstă pe care o cunosc toți cei care citesc revista Baabel, cred că a venit timpul să scriu despre amintirile personale și familia mea directă (părinți, soră, nepoți). Poate că aceste amintiri sunt deformate de vârstă, dar sper că păstrează totuși realitatea. Circulau în familie câteva legende pe care mi le-a povestit mama și care au devenit acum amintirile mele. Una dintre ele e povestea suzetei de care mama și-a amintit când am început facultatea de medicină. La vârsta când mai foloseam suzeta, în timpul unei călătorii cu trenul de la Câmpulung la Rădăuți împreună cu părinții, am pierdut suzeta și am plâns toată noaptea. A doua zi, primul drum al lui tata a fost la farmacie, de unde s-a întors victorios cu două suzete. Marele necaz al părinților a fost când n-am vrut să iau în gură suzeta, pentru că era roșie și am motivat că nu vreau Blut (sânge). Atunci chiar m-am dezvățat de suzetă și n-am mai avut nevoie de ea. Dar povestea nu s-a terminat. Foarte mulți ani, chiar până în adolescență, nu am mâncat nici tomate și nici pepene verde, din cauză că erau roșii și îmi aminteau de suzetă. Când m-am înscris la medicină, mama spunea că nu voi fi în stare să văd sânge.Read more…

O vizită la doamna doctor Mirjam Bercovici

De la bun început trebuie să precizez: nu a fost o vizită obișnuită, ci una care marca un eveniment. Doamna doctor Bercovici a împlinit incredibila vârstă de 100 de ani! Și cuvântul ”incredibil” nu l-am folosit pentru anii ei. Întâmplător (sau nu, ținând cont și de cele peste opt decenii ale mele), sunt înconjurată de persoane care, dacă nu au aceeași vârstă cu domnia sa, se apropie de ea. Dar niciuna nu are nici pe departe felul de a fi al doamnei Mirjam, cum o numește toată lumea. Știa de ce vin la ea, de altfel nu făceam parte din ”primul eșalon”. De două zile, mi-a povestit, arătându-mi florile răspândite în toată casa, primea felicitări de la o lume întreagă – și nu numai din România, ci și de peste hotare, din Israel, din Germania… Modestă, mi-a spus: ”Nu știam că atât de multă lume mă cunoaște” – a fost replica la informația pe care i-am dat-o, că aproape 100 de persoane au felicitat-o pe Facebook. Doamna Mirjam nu are Facebook, „nu-mi place să mă dezbrac în fața lumii”, de aceea m-a rugat să-i citesc câteva nume, unele cunoscute, oameni apropiați, altele mai puțin cunoscute. Asculta înșiruirea cu mirare, nu conștientiza că a devenit persoană publică, în cel puțin trei ipostaze: ca medic pediatru, când ani de zile îi vindeca cu succes și cu blândețe pe cei mici, ca supraviețuitoare a Holocaustului, când a ținut să împărtășească lumii din experiența sa dramatică de deportată în Transnistria și ca autoare foarte citită în revista Baabel.Read more…

”Romanul a murit. Și nicio forță din lume nu va învia această formă literară”

Nu întâmplător am pus titlul de mai sus între ghilimele. Fraza nu-mi aparține mie, ci lui Varlam Șalamov, celebrul povestitor (da, povestitor, nu scriitor), autorul Poveștilor din Kolîma, una din cele mai sumbre și mai triste culegeri de povești din gulagul stalinist. Fraza cu pricina m-a pus pe gânduri. Ea apare în prefața primului volum de povestiri de care aminteam, o prefață de peste 20 pagini(!) în care autorul își prezintă opiniile despre cum trebuie să arate literatura vremurilor noastre. Nu voi plictisi cititorul cu prea multe amănunte din perorația în scris a autorului acelor povești, perorație care îți ridică părul măciucă și care indică cu exactitate magnitudinea cruzimii și neomenia regimului introdus de ”Soarele Popoarelor” între cele două războaie mondiale. Volumul de peste 500 pagini conține vreo 60 povești, toate adevărate, ai căror eroi sunt ”oameni fără biografie, fără trecut și fără viitor”, așa cum îi definește autorul. biografie, fără trecut și fără viitor”, așa cum îi definește autorul.

Și deși Șalamov e conștient de faptul că nu e primul care a introdus în literatura universală povestirile luate din ceea ce el numește ”viața vieții”, prefața indică fără semne de întrebare opinia autorului despre inutilitatea romanului în zilele noastre.Read more…

Animalismul uman în toată ”splendoarea” lui

Deunăzi mi-am adus aminte (oare de ce?!) de expresia latină homo homini lupus. Adică, în traducere liberă omul e fiară pentru semenul său. Cred că am mai adus în discuție aportul lui Freud la acest aspect al mentalității animalului pe două picioare. Îmi cer scuze, dar simt nevoia să mă repet. Noi ne naștem cu două instincte clare, cel de supraviețuire și cel de înmulțire, și facem tot ce ne stă în putință pentru a le aduce la îndeplinire (cum se spunea pe vremea mea). Dar din păcate, sau din fericire, omul e un animal social, adică e făcut să trăiască în colectiv pe care îl numim ”societate”. Colectivul își are și el obligațiile sale, pe care le impune celor care-i aparțin. Într-o societate civilizată (definită după regulile impuse de cele zece porunci, unanim acceptate) pur și simplu nu poți face ce vrei, ci trebuie să ții cont de interesele și drepturile celuilalt, sau „libertatea mea se termină acolo unde începe libertatea ta”. Principiul sanctității vieții e recunoscut doar de câteva mii de ani, dar în mod cu totul surprinzător, nu a devenit ubicuitar. În lumea de azi (ca și cea de ieri sau alaltăieri) există indivizi pentru care acest principiu e facultativ, derizoriu și practic lipsit de importanță.Read more…