Povestirea care urmează este 99% adevărată. Ea mi-a fost relatată de Ioanea Nicolaii Horlaii (Stoica Ioan), eroul principal al acestei povestiri. Evenimentele relatate au avut loc pe front, imediat după 23 August 1944. La vremea aceea Ioanea avea 19 ani, azi, badea Ioane are respectabila vârstă de 81 de ani. După ce, la 23 August 1944, armata română a întors armele împotriva armatei germane, a cărei aliat a fost până atunci, românii din Ardealul cedat ungurilor în 1940 , care făceau parte din armata ungară, au fost dezarmaţi, dezechipaţi de uniforme şi trimişi în tabere de muncă. Nicolaie Horlaii, tatăl, în vârstă de 55 de ani şi Ioanea Nicolaii Horlaii , fiul, erau în tabere de muncă diferite, situate la câteva sute de kilometrii una de alta, în zona subcarpatică din partea de nord-est a Ungariei de atunci. Teritoriul respectiv a fost răpit în 1940 Cehoslovaciei şi aparţine acum Ucrainei. În continuare îl las pe badea Ioane să povestească ce s-a întâmplat atunci.Read more…
Au trecut cam trei ani de prietenie la distanță, prin intermediul scrisorilor, cu Émilie, fata din Franța care mi-a devenit apropiată și foarte dragă. Corespondența se desfășura în limba engleză, eram, fără să știm, exponente ale unui soi de globalizare, o româncă și o franțuzoaică scriindu-și în limba engleză. Eram însă și exponente ale unei atitudini de frondă adusă orânduirii sociale de atunci din România, una care socotea străinii ca fiind aprioric dușmani. Altfel de ce ar fi fost interzisă prin lege găzduirea lor? Dacă nu erai rudă cu musafirul venit din străinătate, nu aveai voie să-i oferi sălaș, te putea vizita, asta da, dar să stea peste noapte, asta nu se putea. de granița maghiară. O vizită destul de complicată, fiindcă Émilie nu se urcă în avion, deci a trebuit să vină cu trenul și a făcut-o pe la Timișoara. Era luna iulie, eu eram încă la Cluj, în ultimele zile de practică și planul era ca Émilie să vină la Cluj, să stea vreo trei, patru zile până terminam eu cu practica și de aici să mergem la Oradea pentru vreo două zile, unde locuia tatăl meu, și apoi acasă, la Marghita, acolo urmând să petrecem împreună cea mai mare parte din vacanța ei, mai cu seamă la ștrandul termal și în mici excursii prin împrejurimi. Read more…
Prima vizită în România a dragei mele prietene franțuzoaice Émilie, avea destinația finală Marghita, orașul meu natal, pe care pe vremuri l-am îndrăgit foarte mult și așa a făcut și Émilie. este foarte rar, nostalgia mă sufocă, nu pot să stau prea mult, mi-e un dor sfâșietor de cei absenți și atunci mai bine mă țin departe, mă retrag, așa cum fac în viață și cu alte lucruri din care dezertez. Dar, la vremea despre care vorbesc acum, anii 80, aveam la Marghita un grup de prieteni tare dragi care au devenit, majoritatea, și prietenii Émiliei. Distracțiile noastre, încă din timpul liceului, erau, vara, întâlnirile cu grupul la ștrandul termal și seara, în parcul din centrul orașului, unde doi dintre prietenii noștri cântăreți la chitară ne cântau muzica folk, în mare vogă în epocă. Erau apoi desigur și discuțiile îndelungi pe multe teme, majoritatea filosofice, ne puneam întrebările firești ale celor tineri, la care nu aveam răspunsuri și poate nu avem nici azi… Émilie a găsit în grupul nostru prietenii pe care nu îi avea în Franța. A găsit căldură sufletească, umor, preocupări asemănătoare. Și a găsit, cum era de așteptat, dragostea.Read more…
Începem schimbul de noapte. La cantină e linişte şi pace. Parcă ne-am fi înţeles dinainte – cu toţii facem parte din acelaşi grup de prieteni. Încă o dovadă că echipa maghiară de la Centrul de tranzit de la gara din Cluj – organizată de asociaţia O masă caldă – este tot mai bine organizată. Ştim pe cine putem conta la anumite ore, ce sarcini ne aşteaptă şi cine le coordonează. Sala de odihnă e aproape goală, la cantină mai sunt doar câţiva refugiaţi. Majoritatea a plecat cu trenul de Viena, cei rămaşi aşteaptă rapidul Korona care va pleca în zori. Mai e o oră bună până la sosirea „trenului foamei”, care aduce vreo sutã de refugiati, deci schimbul de tură are loc într-o perioadă de acalmie. Trebuie doar să facem curăţenie şi să completăm stocul de alimente şi, desigur, să-i iniţiem pe voluntarii nou-veniţi. În aceste momente conştientizăm cât gunoi putem produce practic din nimic. Regula de bază este siguranţa alimentară şi de aceea totul se serveşte în ambalaj, în afara mâncării gătite (pe care o servim în farfurii de carton, cu tacâmuri de plastic de unică folosinţă). Dar nici vorbă de risipă, distribuirea hranei fiind raţională, în funcţie de necesităţi. Acest fapt este respectat şi de refugiaţi deşi alimentele sunt „la liber”.Read more…
Da, părerea mea este că Israelul și israelienii trebuie să aibă conștiința împăcată în privința ajutorului acordat ucrainenilor. Ca orice refugiați din propriile case și orașe, obligați fiind să fugă în fața unei armate cotropitoare a cărei operațiune trebuie condamnată, ucrainenii merită din plin solidaritate și ajutor, în limitele bunului gust dictat de istorie, morală și conștiință, precum și prin filtrul interesului național al Israelului. Exemple de ajutor israelian nu lipsesc – Israelul a construit primul spital de campanie într-o tabără de refugiați ucraineni. Israel a votat recent la ONU pentru condamnarea atacării Ucrainei de către Rusia. De asemenea, mai mulți israelieni au înființat puncte de distribuție a alimentelor și medicamentelor în taberele de refugiați. Nu mai puțin important, Israel a primit pe teritoriul ei mii de refugiați ucraineni și nu numai evrei! Dar numărul de refugiați acceptați de Israel nu i-a mulțumit pe politicienii ucraineni. Motivul principal de limitare a numărului de refugiați acceptați de Israel este unul demografic, pe care voi încerca să-l explic. Între 2010-2012, în Israel au intrat ilegal, prin Egipt, aproape 100.000 de fugari din Eritreea și din Sudanul de Sud, în căutarea unui loc de muncă, deci nu refugiați politici. Dacă nu s-ar fi luat măsurile necesare, poate că astăzi am fi avut peste un milion de africani, care nu au nimic comun cu Israelul și menirea lui de a fi singura țară a evreilor. Read more…
Zilele trecute am dat din întâmplare peste un articol care mi-a atras atenția. Articolul a apărut în noul număr al revistei ALEH, publicată de asociația imigranților olandezi din Israel. Autorul, Wout van Bekkum, a fost șeful catedrei de limbi orientale și de studii ale Orientului Apropiat la Universitatea din Groningen. Este prieten al soțului meu încă din studenție. Zilele trecute am dat din întâmplare peste un articol care mi-a atras atenția. Articolul a apărut în noul număr al revistei ALEH, publicată de asociația imigranților olandezi din Israel. Autorul, Wout van Bekkum, a fost șeful catedrei de limbi orientale și de studii ale Orientului Apropiat la Universitatea din Groningen. Este prieten al soțului meu încă din studenție. Articolul original se află aici: https://www.ioh.co.il/_files/ugd/98a859_f2278b81a46d4e9dacd952c85d064694.pdf (la pag. 25) Cu aprobarea lui l-am tradus, am adăugat ilustrații și câteva note explicative pentru cititorii de limbă română. La începutul anilor 1980, un israelian american stabilit la Haifa, un anume James Bennett, a vizitat clădirea impunătoare a Arhivelor Statului din Groningen[i], pe strada St. Jan. Groningen.Read more…
Modelul Volkswagen „broscuță” a fost fără îndoială una dintre cele mai îndrăgite mașini din istorie. A fost produsă în milioane de exemplare în diferite țări, din Germania până în Brazilia. Diverse popoare au numit-o gândac, buburuză, purice, broască țestoasă, balon de săpun – fiecare după imaginația lui. Îmi amintesc că în România anilor 1960 se importa în număr restrâns, numai pentru uzul miliției și când o prietenă m-a luat de la Timișoara la Arad într-un Volkswagen primit din Germania, mi s-a părut un mare lux – cea mai bună dovadă că îmi mai amintesc și după 50 de ani. Începuturile industriei germane de automobile destinate publicului larg au avut loc în perioada nazistă. Ideea genială a fost a lui Henry Ford încă înaintea Primului Război Mondial: dacă am oferi publicului o mașină ieftină, cererea ar fi mare, mașina ar putea fi produsă în serie, prețul ar scădea în continuare, cererea ar crește și mai mult – iată rețeta perfectă pentru o creștere economică aparent nelimitată. Ideea a fost preluată și în Germania. Hitler era interesat să producă o mașină ieftină, la îndemâna oricui. (De altfel Volkswagen înseamnă „mașina poporului”.) Proiectul trebuia să aducă prestigiu regimului, mai ales că în mijlocul anilor 1930 a început și construcția primelor autostrăzi.Read more…
În curând se împlinesc trei luni de la începutul războiului din Ucraina şi, din păcate, nu se întrezărește niciun semn că s-ar apropia de sfârșit și că părțile ar dori să înceapă negocieri de pace. Aș enumera două motive: unii nu vor, alții nu pot. Între timp Ucraina este distrusă în mod planificat, numărul morților crește în ambele tabere, iar lumea întreagă se confruntă cu consecințele catastrofale, deocamdată economice, ale acestui război. argumentele care i s-au prezentat cu privire la cauzele ”operațiunii militare speciale”, la un moment dat numărul morților, recunoscut pentru prima dată de Vladimir Putin în discursul din 9 mai ca fiind considerabil, va crește în așa măsură încât va stârni nemulțumirea și furia rușilor care vor exercita presiuni asupra conducerii statului. Read more…
Concursul „Șederea pe Găleți Răsturnate” din acest an s-a încheiat cu strigăte de nemulțumire generală. Juriul internațional nu s-a putut pune de acord asupra câștigătorului locului trei, darămite asupra râvnitelor medalii de aur și argint. Nici măcar după negocieri îndelungate nu s-a putut ajunge la o evaluare finală a participanților, iar concurenților dezamăgiți li s-a înmânat numai o diplomă de participare, fără un clasament general. Pentru a patra oară consecutiv, unii concurenți au luat acasă și o infecție venerică, pe care au primit-o de la un judecător rămas anonim. Au fost chiar zvonuri despre luare de mită și folosirea de substanțe interzise de Comisia de Doping Moderat și Acceptabil pentru obținerea rezultatelor mai bune la exerciții deosebit de dificile, cum ar fi șederea cu o singură fesă pe marginea găleții. O situație intolerabilă. Pentru a înțelege mai bine circumstanțele din cadrul competiției, să trecem în revistă pe scurt evenimentele care au marcat istoria acestui sport popular, pe care mulți chiar îl consideră o veritabilă formă de exprimare artistică. Rădăcinile șederii competitive pe găleți răsturnate datează de la sfârșitul secolului al XIX-lea. A treia revoluție tehnologică și procesul intensiv de industrializare au declanșat un fenomen social nemaiîntâlnit până atunci: migrarea populației paupere spre mediul urban, aflat în plin avânt industrial.Read more…
Recent am auzit rezultatele unui sondaj de opinie care m-a făcut să-mi pun câteva întrebări. Care este locul iudaismului, al studiului Torei în formația intelectuală și educația morală a tineretului israelian? Care este nivelul cunoașterii iudaismului în memoria colectivă a evreilor din Israel? Care este atitudinea diferitelor segmente ale populației israeliene față de această problemă? Rezultatele acestui sondaj de opinie le-am auzit la un program al canalului israelian de televiziune, numărul 14, canal cunoscut pentru atitudine lui de dreapta, națională și religioasă, dar care se străduiește adeseori să păstreze o notă de obiectivitate. Întrebarea era: ce crede populația despre necesitatea studiului Torei – recte a iudaismului – în Israel? Deși scopul sondajului nu era menționat, cred că el fusese organizat după ce ministrul învățământului, doamna Yifat Shasha-Biton, a decis ca examenul de bacalaureat să includă numai materii științifice, materiile umanistice continuând doar să fie predate în liceu. Alt motiv posibil pentru realizarea acestui sondaj de opinie pare să fie necesitatea verificării atitudinii generale a populației evreiești din Israel față de iudaism și față de studiul Torei, în condițiile tensiunii între evreii laici, religioși și ultrareligioși. Rezultatele au arătat că în rândul populației evreiești totale a țării, 74% dintre cei chestionați au răspuns că studiul Torei este foarte important. În privința diferitelor segmente ale populației, rezultatele sunt diferite. În rândul populației evreiești „laice”, numai 57% dintre cei chestionați au răspuns că studiul Torei și al iudaismului este foarte important. În alte segmente ale populației, rezultatele erau cele așteptate: acest răspuns a fost dat de 90% din evreii autodefiniți „tradiționaliști”, de 95% dintre evreii „religioși” și de 97% dintre cei „ultrareligioși” (haredim).Read more…
Placebo vine de la cuvântul latin placere (a face plăcere, a satisface). Placebo este aplicat în studiile unor medicamente noi. El poate fi o tabletă care conține o substanță inactivă (zahăr, lactoză), o injecție cu soluție salină, etc., care este comparată cu substanța activă studiată. De exemplu acțiunea unui analgezic (medicament contra durerii) este comparată cu cea a unui placebo, medicamentul trebuind să aibă un efect mai puternic decât placebo. În multe studii s-a observat însă că substanța inactivă poate avea un efect calmant al durerii chiar până în 80% din cazuri – acesta este efectul placebo. El poate apărea nu numai la administrarea de medicamente, ci chiar prin comunicare verbală pozitivă, Spre deosebire de efectul placebo, efectul nocebo a fost studiat științific și clinic numai în ultimii 20 de ani și presupun că mulți dintre cititori nu au auzit de el.Read more…
Spirala sinucigașă a Europei continuă cu o frenezie care va intra în analele psihopatologiei colective. Guvernul ultraliberal și globalist al Olandei își decapitează economic și financiar propriii fermieri, renumiți pentru hărnicia și modul tehnologic de vârf în care cultivă diverse plante furajere, flori și cresc animale. Agricultura și zootehnia olandeză au fost și sunt un vârf, respectiv un model mondial. A venit vremea distrugerii lor sub stindardul directivei europene de minimalizare a emisiilor de carbon. La fel sunt vizați vajnicii și ultramodernii pescari olandezi, ale căror ambarcațiuni mici au devenit brusc foarte poluante și trebuie fie casate, fie dotate prin cheltuieli astronomice cu motoare electrice. Se tinde clar spre distrugerea unor întregi sectoare prospere, unde preponderentă este mica proprietate privată. Sub faldurile ideologice ale noii absurdități obligatorii, sute de mii de existențe prospere vor fi distruse întru noua ordine economică mondială. Celebra democrație liberală de la Haga scoate blindatele pe stradă împotriva propriilor agricultori, cetățeni onești și corecți, buni plătitori de impozite, care au contribuit decisiv la belșugul Olandei și al Europei. Proteste violente ale fermierilor disperați au avut loc concomitent în Italia, Franța și Spania. Europa fierbe nu numai la propriu în această vară toridă, afectată de secetă și incendii, dar și de nemulțumirea crescândă a maselor populare, ca să folosesc un termen celebru odinioară. Mai mult, bătrânul continent geme sub povara incompetenței, a aroganței și agresivității elitei globaliste care o conduce direct spre dezastru, sub stindardul fals al coeziunii sancțiunilor împotriva Rusiei.Read more…
Voi face un apel naiv către pacea mondială, prin însăși genealogia mea. Mama, ascunsă cu părinții în pivnița casei unui vecin din Târgu Mureş – un om de bine maghiar – a scăpat miraculos de ghetoizare și apoi de drumul fără întoarcere la Auschwitz, fiind salvată apoi de Armata Roșie, adică de sovietici, adică de ruși. Pentru dânsa și părinții ei, chiar dacă erau o familie tipic burgheză, eliberarea și scăparea cu viață din marasmul horthisto-hitlerist s-a datorat rușilor. Tatăl meu a fost deportat din Cluj de horthiști, împreună cu părinții și sora lui, în lagărul de concentrare din Bergen-Belsen din nord-vestul Germaniei. Au avut noroc și au fost eliberați de anglo-americani. Apoi au avut un noroc și mai mare și au fost preluați de Crucea Roșie Elvețiană și duși la Sanatoriul TBC de lângă Lausanne, pentru a se recupera, după ce fiecare dintre ei cântărea în medie 40 kg.Read more…
Fala iudaismului mondial, cum era supranumit Filderman nu doar în cercurile evreilor din România, dar și în cele din America și Europa, s-a născut la București, de Iom Kipur, în 14/25 septembrie 1882. Provine dintr-o familie de meseriași. Tatăl său, proprietarul unui mic atelier de tipografie și legătorie, a murit la 35 de ani, când copilul abia împlinise 3 ani. La această vârstă, desigur, nu a putut înțelege semnificația acestei tragedii. Mama, proprietara unui atelier de broderie și lenjerie, a rămas unica sursă de susținere a familiei cu cinci copii. Wilhelm era cel mai mic. Veniturile nu i-au permis mamei să-și dea toți copiii la studii. Intuind însă capacitățile lui Wilhelm, a făcut cele mai mari eforturi ca să-i poată asigura condițiile necesare nu doar pentru studii primare și medii, ci și pentru studii superioare. Dar până la studiile superioare, copilul și adolescentul Filderman a trecut prin școala primară, gimnaziu și liceu. Cu antisemitismul s-a confruntat chiar din această etapă a vieții. Antisemitismul era parte integrantă din existența noastră zilnică – scrie Filderman în Memoriile sale. Printre altele relatează următoarea întâmplare: În școala noastră s-a înființat ceva de tipul unui club cu obiectivul de a invita persoane care să vorbească despre teme de cultură generală. Un coleg de clasă, Petru Locusteanu, mi-a cerut să fiu prezent la prima întâlnire care a fost prezidată de profesorul Banu. În prezența mea, desconsiderând regula, unul dintre colegi s-a ridicat și a cerut ca toți evreii să fie excluși din club. Locusteanu, care inițial m-a invitat, a aplaudat cel mai zgomotos. M-am ridicat și l-am întrebat pe profesorul Banu dacă clubul are drept scop să ne învețe elemente de cultură generală sau să promoveze o politică antisemită.Read more…
Anul acesta ne-am propus să repetăm concediul de anul trecut şi să ne ducem din nou, la început de septembrie, la Omiš. În acest orăşel, aflat pe ţărmul Dalmaţiei, la vărsarea râului Cetina în Marea Adriatică, stâncile semeţe se oglindesc în limpezimea mării şi ziua e ritmată de dangătul clopotelor care răsună din turlele vechilor biserici de piatră. Ne-a făcut plăcere să ne îmbăiem la soare pe plaja nisipoasă, să ne scăldăm în apa calmă şi mângâietoare mării, să ascultăm larma copiilor care sporovăiau în aproape toate limbile europene şi ne-am decis să revedem şi Splitul. Anul trecut am făcut un popas scurt în străvechiul Aspalathos, dominat de Palatul lui Diocleţian, vizitând doar sinagoga multiseculară. Îmi doream să hoinăresc din nou pe străduţele întortocheate, să privesc pe îndelete vestigiile palatului imperial construit de Diocleţian după ce a demisionat din poziţia de suveran, o minune a arhitecturii secolului III[1], care s-a păstrat în ciuda evenimentelor istorice furtunoase care au trecut peste el. Îmi împrospătasem informaţiile despre palat, despre bisericile şi clădirile emblematice ale orăşelului medieval construit între zidurile sale, şi aşteptam cu speranţă să le identific şi să le privesc pe îndelete. Am trecut prin poarta cetăţii şi am fost confruntaţi cu …viermuiala turiştilor. Practic era imposibil să înaintezi sau – în cel mai bun caz – trebuia să stai la rând ca să poţi merge pe străduţele pavate cu pietrele lustruite de paşii nenumăraţi ai celor care trecuseră pe acolo de-a lungul veacurilor.Read more…
Unchiul meu, Rudi Karpelesz, verişorul primar al mamei nu a mai apucat Anul Nou Evreiesc 5783. S-a stins din viaţă în ultima zi a anului care tocmai se încheia. L-am întâlnit în iulie, în casa lui primitoare. Ne-a omenit cu bucate gustoase şi must din recolta de struguri proprie, am depănat amintiri şi am ţesut planuri. Urma să ne vedem în decembrie, de ziua lui, când ar fi împlinit 98 de ani. Era în formă fizică bună, trebăluia prin grădină, mintea îi era ageră şi simţul umorului neştirbit. Eram încredinţată că vom sărbători împreună şi centenarul… Nu a apucat să împlinească 100 de ani, dar a trăit aproape un veac. A avut parte de o viaţă lungă, plină de încercări, unele cumplit de grele, dar şi de multe bucurii. Pentru Rudi, meseria nu a fost doar o brăţară de aur, ci şi un colac de supravieţuire. Rudi (Leopold) Karpelesz a fost singurul văr primar al mamei mele, din partea paternă, care a supravieţuit Holocaustului. Născut în 1924 la Ditrău, al doilea din cei patru băieţi ai lui Aron şi Leah Karpelesz, a copilărit în oraşul Gheorgheni, într-o locuinţă modestă din colonia de muncitori forestieri Rubin. Tatăl său era muncitor, dar şi vânzător de ziare, iar mama (mătuşa mamei mele) era casnică. La mijlocul anilor 1930 familia s-a mutat la Târgu Mureş, unde erau mai multe posibilităţi ca băieţii să înveţe meserie. Rudi s-a calificat ca zugrav-vopsitor, dar se ocupa şi cu vânzarea ziarelor, pentru a-şi ajuta tatăl.Read more…
În vara anului 1939, peste 2000 de evrei, cetățeni ai Palestinei Mandatare Britanice, se aflau în Polonia. Unii își vizitau rudele, participau la nunți în familie, sau pur și simplu se bucurau de o vacanță pe meleagurile natale. Erau mai ales femei cu copii, dar erau și oameni trimiși „în misiune”, ca instructori în taberele de pregătire a tineretului pentru emigrare în Palestina (Hahșara). La 1 septembrie a izbucnit cel de-al Doilea Război Mondial, Polonia a fost invadată de trupele germane, iar pentru turiștii din Palestina, vacanța s-a transformat foarte repede în coșmar. Singura lor șansă de scăpare era pașaportul britanic. În Palestina trăiau cam tot atâția templeri, de origine germană, pe care autoritățile britanice i-au luat prizonieri, ca cetățeni ai unei puteri inamice. Naziștii au încercat să-i elibereze în schimbul evreilor din Palestina. În acest scop, Eichmann l-a împuternicit pe ofițerul SS Rudolf Kröning să alcătuiască o listă cu evreii din Palestina aflați în Polonia cu pașapoarte britanice.Read more…
Un om în vârstă, îmbrăcat în haine ponosite dar curate, trecea în fiecare zi prin fața casei de pe strada Rákóczi, unde locuiau Péter și Betty. Se întorcea acasă cu un mers nesigur, ducând în mâinile tremurânde un sufertaș cu mâncare. Locuia undeva pe la capătul străzii. Întotdeauna apărea pe la amiază, când Péter și Betty erau deja întorși de la școală. Bătrânul era un descendent al renumitei familii nobiliare Bánffy. – Unde ai fost? – îl întrebau copiii. Ce ai în sufertaș? Ne dai și nouă din mâncarea ta? Adesea îl fugăreau ca să-l sperie. Săracul om se străduia să-și grăbească pașii, vărsând supa subţire din sufertaş. Se uita încruntat la copii și mormăia cuvinte pe care ei nu le înțelegeau. La aceste scene erau prezenți și alți copii din casele vecine. Unul dintre ei, Zoltán, striga după el de fiecare dată: “Baron sărac, arată-ne bogățiile tale!”Read more…
Nu mai am acces la aproape niciuna din casele copilăriei mele. S-au vândut, s-au transformat, au dispărut cu totul. Oamenii din ele au murit. Încerc să le reconstitui din amintiri. Din cuvinte și din tăceri. Una din cele mai vechi și dragi e legată de un jurământ al tăcerii. Sunt în Dobrogea, la poalele Munților Măcinului, în casa în care s-a născut Mama. Sunt doar cu Bunica. Tocmai am împlinit cinci ani, Bunicul a murit de câteva luni. E toamnă târziu, afară e frig și deja întuneric. Teracota e fierbinte. Atât de fierbinte, că nu pot sta cu spatele lipit de ea. Învăț să cos pe etamină. Stau pe un scăunel la picioarele Bunicii, care coase și ea. Cred că vorbesc mult, întreb și iscodesc, pentru că Bunica îmi propune un joc: să vedem cine tace mai mult. Avem și o poezioară care dă semnalul de început: La popa la poartă, E-o pisică moartă, Cine-o râde și-o vorbi s-o mănânce coaptă, cu mărar, cu pătrunjel, cu untură de cățel.Read more…
Într-un sertar cu mărunțișuri mi-am regăsit – fără să caut dinadins – primul pașaport, modelul verde, eliberat în mai 1990. Nu-mi mai amintesc dacă am stat la coadă ca să-l obțin, dar probabil că am stat. Memoria n-a reținut asta poate pentru că la începutul anilor 90 trebuia să stai la coadă cam peste tot: cele mai crunte cozi de care-mi amintesc au fost cele la blugi. Un magazin proaspăt privatizat din Brăila aducea marfă din Turcia și știu că m-am plimbat cu Mama prin fața vitrinei vreo trei zile, până am putut intra și mi-am cumpărat, pe fugă și pe neprobate, o fustă de blugi cu volane de dantelă. Dar să revin la pașaport. M-am dus împreună cu Mama și cu Tata să ni-l facem. Ei visau pe atunci la o călătorie în fosta Iugoslavie, pe care însă n-au apucat să o facă niciodată. Eu am putut să-l folosesc pe al meu abia în august 1995. Prima mea călătorie în străinătate a fost la Budapesta. Pentru o excursie de cinci zile, am primit de la părinți 100 de dolari, bani de buzunar. Îi cumpărasem împreună cu Mama de la singura casă de schimb valutar care funcționa pe atunci în oraș, în sediul fostului shop de la parterul hotelului partidului. Am cumpărat 100 de dolari și două cutii de Coca Cola. Primele pe care le-am băut vreodată. Drumul de la Cluj la Budapesta a fost lung și obositor, într-un microbuz cam vechi și cam uzat, cu arcuri slabe care scârțâiau îndurerate la fiecare groapă. La vamă am avut emoții mari, deși n-aveam nimic de ascuns sau de declarat.Read more…
Site-ul baabel.ro foloseste cookies pentru a oferi un maxim de performanta experientei tale aici. Cookie-urile sunt pentru autentificare, statistici trafic Pentru a continua te rugam sa dai click pe ACCEPT, in caz negativ pe REFUZ
