Mătușa mea s-a născut demult, pe vremea când Timișoara se numea încă Temesvar și era parte din Imperiu. Toate schimbările care au intervenit de-a lungul veacului au surprins-o, nu s-a prea putut adapta la ele. Cel mai greu i-a fost cu schimbarea limbii. Limba ei maternă era maghiara și omul nu-și schimbă chiar atât de ușor limba maternă. După ce foștii vecini s-au mutat și au venit vecini noi, a fost nevoită să învețe și românește. Maghiara o vorbea mai mult în casă, cu unchiul. După ce unchiul s-a prăpădit, a rămas orfană de maghiară. A încercat cu noi, dar ne era rușine. Toți colegii vorbeau românește la școală și mie îmi era jenă de e-ul meu deschis și de o-ul spre u care suna comic. Și atunci mătușa a făcut ceva deosebit, și-a luat un câine. Animalele, pe lângă alte calități, au și această caracteristică: te ascultă în orice limbă le-ai vorbi. Și uite așa, timp de opt ani, mătușa mea și Bobby au conversat cât se poate de amical în limba maghiară. Au trecut anii. Aș vrea să vorbesc ungurește, dar nu mai am cu cine. Mi-e rușine de rușinea mea de atunci. Read more…
Scrisori de despărțire
Tov lamut bead arțeinu. (E bine să murim pentru patria noastră.) Iosef Trumpeldor, erou al poporului evreu dinainte de întemeierea statului Israel. Este sâmbătă, ora opt dimineața, și ca de obicei ascult programul săptămânal al prezentatorului Oren Nahari, o adevărată “enciclopedia ambulantă”. De fiecare dată, în decurs de două ore, el prezintă atât subiecte actuale, cât și istorice. Subiectul pe care l-a prezentat astăzi m-a atins adânc la suflet: scrisorile de despărțire lăsate de soldați sau rezerviști aflați pe diverse fronturi, mai ales în Gaza, care au căzut eroic începând din “sâmbăta neagră”, din 7 octombrie 2023 – dar sacrificiul lor continuă și în zilele noastre. De fapt, acestea sunt mesaje pe WhatsApp sau texte telefonice adresate părinților, soțiilor, iubitelor sau prietenilor, înainte de a ieși într-o acțiune militară periculoasă, din care nu e sigur că se vor mai întoarce, sau în ultimele momente ale vieții lor, când, răniți fatal, mai au puterea să scrie câteva cuvinte celor dragi.Read more…
Ghid pentru Italia sau două poveşti de iubire… simetrice
În urmă cu câteva zile am întors ultima filă virtuală a unei cărţi care m-a captivat, m-a impresionat şi mi-a inspirat articolul de faţă. Cartea scrisă de cunoscuta traducătoare şi scriitoare Daniela Ştefănescu[1] se intitulează Pe urmele tatii, ale visului său și destinului nostru – Călătorind în 2024 prin Toscana îndrumată de un ghid din 1938 şi este, de fapt, relatarea unei călătorii complexe în care popasurile de pe meleagurile italiene actuale sunt tot atâtea porţi (sau portaluri) către istoria propriei vieţi, mai exact a timpului când viitorii ei părinţi încă nu se cunoscuseră. Este un pelerinaj inspirat de memoriile scriitorului Mircea Ştefănescu[2], tatăl Danielei, consemnate într-o perioadă de suferinţă trupească şi zbucium sufletesc, când îşi căuta tămăduirea sub cerul însorit al Toscanei, presimţind că în curând avea să-şi întâlnească iubirea vieţii, chiar dacă nu atunci şi nu acolo. Nu doresc să relatez mai pe îndelete cuprinsul cărţii, îi invit pe cititorii revistei să se delecteze cu lectura ei, descărcând-o de pe pagina editurii LierNet. Eu voi continua povestea recunoscând că încă nu am fost în Italia, deşi mi-am dorit mult această călătorie, dar niciodată nu s-au aliniat stelele pentru a o întreprinde. Am şi un ghid de vizitat Italia, scrisanume pentru mine: o cărţulie cu foi dactilografiate, cu coperte albastre de mătase, broşate la legătoria de cărţi de pe strada Făcliei din Cluj. Am primit-o în dar de ziua mea de la Bunicul Nándor. Nu am mai luat-o în mână de vreo patruzeci de ani, de când ne-am mutat în locuinţa actuală, dar după citirea cărţii Danielei Ştefănescu m-am dus aţă la raftul bibliotecii, unde era pitită între două volume groase.Read more…
Repere culturale armeneşti, la Cluj, în memoria genocidului
Cu un veac în urmă, în sânul Imperiului Otoman măcinat de lupte interne, izbucnea teroarea împotriva armenilor, orchestrată de autorităţile otomane, care a început prin exterminarea elitelor şi avea să sfârşească prin moartea a peste un milion de oameni –Read more…
Solidaritate pentru memoria evreilor din Gherla
Duminică 22 mai 2016 am asistat la inaugurarea Monumentului Memorial al Martirilor Holocaustului din Gherla, un popas de omagiere, un spaţiu de reculegere, un loc armonios care îndeamnă la rememorare şi la reflecţie… Am încercat să identific cuvântul cheie pentruRead more…
Hanuka la Havana
Pe aeroportul de la Madeira, aşteptând avionul spre Madrid, s-a apropiat de mine un om între doua vârste, afro-american.
– Sunt Raul Santos, medic anestezist la Havana, şi vă cunosc de la prezentarea dumneavoastră la simpozion.Ştiu că veniti din “Ţara Sfântă” . Iertaţi-mi îndrăzneala, dar n-am vorbit niciodată cu un israelian, putem vorbi? Desigur, i-am răspuns, cu plăcere, nici eu n-am avut ocazia să vorbesc cu un cubanez, mai ales cu un anestezist.Read more…
Tiberiu Ezri
M-am născut la 5 decembrie 1951 în comuna Marghita, judetul Bihor, din părinți supraviețuitori ai holocaustului. De la o vârstă tânără mi-a placut istoria și geografia, dar am decis totuși să fac medicina, pe care am teminat-o la Timișoara în 1976. Tot la Timișoara m-am căsătorit cu Elisabeta Feldman (actualmente Elisheva Ezri) și am emigrat împreună în Israel în 1978. Aici ne-am întemeiat și fortificat viața familială, având doi băieți, unul inginer de aeronautică și celălalt economist, precum și trei nepoți. După ulpan de ebraică m-am specializat în anestezie la spitalul universitar Kaplan din Rehovot.Read more…
Luna cadourilor
Decembrie este Luna Cadourilor. Hanuka, Miculaşul, Crăciunul şi Anul Nou sunt tot atâtea prilejuri care se cer a fi celebrate cu daruri destinate celor dragi şi nu numai. Este perioada potrivită în care, oferind cadouri, ne exprimăm gratitudinea faţă de binefăcători, colegi şi coechipi sau ne achităm obligaţiile faţă de medici, profesori sau…şefi. În mintea mea între dar şi cadou există o diferenţă exprimabilă, mai ales, prin intensitatea sentimentului care animă gestul de a oferi. Darul e mai intim, având o puternică încărcătură afectivă, în timp ce cadoul e mai convenţional, mai protocolar. Dar şi într-un caz şi în altul, pentru ca un dar sau cadou să se apropie de perfecţiune, trebuie întrunite trei condiţii: alegerea potrivită, oferirea adecvată şi obţinerea efectului scontat.Read more…
Ghici cine va fi vecinul nostru
– Șalom, domnule. Ai auzit că în apartamentul de la etajul trei se mută un etiopian? – m-a întrebat Igal, președintele comitetului de locatari. Nu. Și apoi ce importanță are? – i-am răspuns. Cum, nu înțelegi? Locuim într-un imobil foarte bine cotat, pe o stradă cu case elegante, vecini buni, oameni din clasa mijlocie. Dacă un om de culoare se mută în blocul nostru, prețurile apartamentelor vor scădea, după ce până acum au crescut în fiecare an, spuse Igal. De fapt toți vecinii sunt îngrijorați. Crezi că așa se va întâmpla? Încă nici nu știm cine este noul locatar, cum arată, cu ce se ocupă și deja tragi concluzii pesimiste. – Așa se întâmplă în multe cazuri, a continuat Igal. Folosesc niște condimente cu miros neplăcut, mai încercă președintele comitetului de locatari….Read more…
Eu… analefbetha
Am intrat în clasa I-a primară cam în perioada când se încheia glorios campania de alfabetizare din România, la care şi mama mea participase ca voluntar. Atunci mi-a povestit ce important este să înveţi să scrii şi să citeşti pentru că „ţi se deschide mintea”. Mi-a mărturisit că tatăl ei – muncitor forestieri la Gheorgheni (Harghita) – nu ştia carte şi că acest fapt l-a împiedicat să aibă un loc de muncă mai bun şi condiţii de viaţă pe măsură. Tocmai din această cauză mama ei, Eva, pierită în Holocaust, a ţinut să-şi dea fiica la şcoală, a trimis-o să înveţe la Budapesta, pentru a-şi face un viitor. Dacă nu ar fi plecat la Budapesta, mama – care în mai 1944 nu împlinise 14 ani – ar fi ajuns cu siguranţă în camerele de gazare de la Auschwitz, dar astfel a fost salvată de Wallenberg. Dorinţa Evei de a avea o fiică şcolită nu a adus după sine doar o viaţă mai bună, ci chiar salvarea vieţii! Acasă vorbeam ungureşte. Româneşte nu ştiam nici o iotă, dar părinţii m-au înscris la şcoala română şi simultan cu literele, am învăţat şi o limbă nouă. Acelaşi lucru mi se întâmplă acum, peste şase decenii când, într-un târziu, m-am apucat să învăţ limba ebraică. Read more…
Aristocratul Roșu
Vagonul restaurant din trenul Intercity Cluj – Budapesta era ticsit. Doream să beau o cafea. Cu greu am găsit un loc liber. M-am așezat la masă. Vizavi de mine stătea un bărbat înalt, bine făcut, cărunt, de vreo șazeci și ceva de ani. Era ocupat cu laptopul, dar când m-am așezat și-a ridicat privirea și mi-a făcut loc. I-am mulțumit, iar el mi-a răspuns în engleză “You are welcome“. Am început să-mi beau cafeaua și să citesc ziarul local. – În ce limbă citești? – m-a întrebat omul de vizavi. – În limba română, dar dacă te interesează am și varianta maghiară, i-am răspuns în engleză. – Ești din Cluj? – m-a întrebat vecinul. I-am explicat că sunt un fost clujean, dar de mulți ani sunt israelian. – Mă numesc Steve Emil Jánossy, s-a prezentat omul de vizavi. M-am născut și am trăit în Cluj până la opt ani, de atunci trăiesc în SUA. – Ai un nume cu rezonanță de aristocrat maghiar. Nu vorbești maghiara? – l-am întrebat. – Am vorbit-o cu mama, atât timp cât a trăit, de atunci am uitat. O înțeleg, dar mi-e foarte greu să mă exprim în maghiară.Read more…
Serge și Beate Klarsfeld merită premiul Genesis
În fiecare an Israelul acordă premiul Genesis unor personalități care și-au dedicat viața cauzelor evreiești.Lista laureaților cuprinde nume de răsunet, din Israel și din diferite țări ale lumii, ultimul laureat fiind Isaac Herzog, actualul președinte al Statului Israel. El a primit distincția în calitatea lui de președinte al Agenției Evreiești. Propunerile pentru acest premiu pot fi făcute indiferent de țară, de instituții, comunități evreiești sau persoane particulare. Printre cei care credem că ar merita acest premiu ar putea figura și soții Serge și Beate Klarsfeld care și-au dedicat întreaga viață descoperirii și sancționării criminalilor de război naziști și ajutorării copiilor victimelor Holocaustului. Serge Klarsfeld este un supraviețuitor al Holocaustului. Născut la București, familia a reușit să emigreze în Franța înainte de izbucnirea celui de-al doilea război mondial.Read more…
Prietenie – încurcături (3)
Prima vizită în România a dragei mele prietene franțuzoaice Émilie, avea destinația finală Marghita, orașul meu natal, pe care pe vremuri l-am îndrăgit foarte mult și așa a făcut și Émilie. este foarte rar, nostalgia mă sufocă, nu pot să stau prea mult, mi-e un dor sfâșietor de cei absenți și atunci mai bine mă țin departe, mă retrag, așa cum fac în viață și cu alte lucruri din care dezertez. Dar, la vremea despre care vorbesc acum, anii 80, aveam la Marghita un grup de prieteni tare dragi care au devenit, majoritatea, și prietenii Émiliei. Distracțiile noastre, încă din timpul liceului, erau, vara, întâlnirile cu grupul la ștrandul termal și seara, în parcul din centrul orașului, unde doi dintre prietenii noștri cântăreți la chitară ne cântau muzica folk, în mare vogă în epocă. Erau apoi desigur și discuțiile îndelungi pe multe teme, majoritatea filosofice, ne puneam întrebările firești ale celor tineri, la care nu aveam răspunsuri și poate nu avem nici azi… Émilie a găsit în grupul nostru prietenii pe care nu îi avea în Franța. A găsit căldură sufletească, umor, preocupări asemănătoare. Și a găsit, cum era de așteptat, dragostea.Read more…
Prietenie – Din nou împreună
Am văzut chiar azi o frază a lui Jack Kerouak, foarte subtilă dar penetrantă, care mă însoțește: ”bietele inimi omenești bat oriunde s-ar afla…” M-am gândit, dacă așa este, atunci hai să le ducem departe, în locuri care să le facă să bată mai repede. Avem o destinație pe măsură, avem pretextul cum se spune. Este prima vizită după exact 20 de ani la Émilie, buna mea prietenă, în adorata Franță care e mult schimbată și care trebuie văzută ”la pas” aproape, în acest an de grație, anul călătoriei noastre epice. Călătoria mea și a fiului meu Mircea, un drum care va relua și va pecetlui prietenia și legătura dintre Émilie și noi. Avem o destinație pe măsură, avem pretextul cum se spune. Este prima vizită după exact 20 de ani la Émilie, buna mea prietenă, în adorata Franță care e mult schimbată și care trebuie văzută ”la pas” aproape, în acest an de grație, anul călătoriei noastre epice. Călătoria mea și a fiului meu Mircea, un drum care va relua și va pecetlui prietenia și legătura dintre Émilie și noi. Fiul meu a avut ideea și mi-a propus, în felul lui generos, să mă ducă la prietena mea pe care n-o mai văzusem de 11 ani, de la ultima ei vizită în România, atunci când ne sărbătoriserăm împreună 100 de ani de viață. Hotărârea a fost repede luată, cu entuziasm și încredere, care ne-au fost răsplătite de Univers prin reușita ei deplină. Așa că am început să ne pregătim amândoi planul timp de mai multe luni, întâi s-a conturat intenția, apoi aceasta a început să se concretizeze în acțiuni serioase, cum a fost cumpărarea unei mașini de către Mircea. De fapt, i s-a dat ocazia, aproape necrezută, de a-și vinde mașina veche și apoi, curând, a găsit mașina americană, încăpătoare și puternică, perfect potrivită în planul nostru – frumosul Crysler argintiu, cu eleganța lui neostentativă, în stil retro, puternic și confortabil, având cutia de viteze automată, care s-a comportat minunat pe cei peste 5.300 de km parcurși în total.Read more…
Acrobaţii
Îi vedeam la diverse intersecții din centrul orașului, de obicei doi tineri – ea și el – făcând acrobație în zona în care circulația era oprită de culoarea roșie a semaforului. De cele mai multe ori ea era cățărată pe umerii lui. Totul nu dura decât până când semaforul trecea pe verde şi abia mai aveau timp să umble cu pălăria printre mașinile care așteptau să-și continue drumul. Mărturisesc că şi eu abia apucam să-mi scot portofelul din buzunar și să le dau câţiva bănuți. Oare cine or fi tinerii aceștia? Studenți sau boschetari? Într-una din zile i-am văzut odihnindu-se pe insula dintre sensurile de circulație. Eram liber şi am parcat mașina în apropiere. Venise timpul să-i cunosc. – Scuzați-mi îndrăzneala, am spus, dar de când v-am văzut prima dată am fost curios să vă cunosc. Cum ați ajuns să faceţi acrobații în locuri atât de primejdioase? Iulia s-a grăbit să-mi răspundă: Suntem studenți la Școala de actorie din oraș. Părinții mei îmi plătesc studiile, dar n-au venituri suficiente ca să-mi plătească chiria, să-mi dea bani de cheltuială şi aşa mai departe. Acrobația aduce ceva bani (nu mulţi), dar mai lucrez și ca babysitter.Read more…
Gentrificarea
Zilele trecute am luat-o pe nepoata noastră cea mare la o zi de relaxare la un mall din Tel Aviv. Cum ei nimic nu îi scapă și este foarte curioasă din fire, s-a oprit lângă o reclamă care arăta niște blocuri turn în curs de construcție în nordul Tel Avivului. Nepoata s-a întors spre mine și m-a întrebat: “De ce nordul orașelor este de obicei mai înfloritor și locuitorii sunt mai înstăriți decât în sud?” Cunoșteam acest lucru în Israel, dar niciodată nu m-am întrebat de ce. Nordul orașului Rehovot, acolo unde locuiesc eu, găzduiește celebrul Institut Weizmann și Facultatea de Agricultură și, fără discuție, locuitorii din nordul orașului au un statut social mai ridicat și probabil sunt mai înstăriți decât cei din sud. Acest fenomen este și mai pronunțat la Tel Aviv astfel încât în glumă (sau în batjocură) cei din sud îi numesc pe cei din nord țfonim (nordici), iar cuvântul de argou țfonbonim a devenit o poreclă pentru băieții de bani gata. Tel Avivul este numit chiar Medinat Tel Aviv (Statul Tel Aviv), el fiind nu numai centrul economic al Israelului, ci și centrul vieții culturale și boeme. Dacă mă gândesc bine, acest lucru se aplică și Europei de Nord față de cea de Sud, Americii de Nord față de cea de Sud, Italiei de Nord față de cea de Sud, etc. Dar care este explicația? Care sunt factorii care intervin în alegerea domiciliului? De ce unii preferă nordul și nu sudul? Cercetând pe Internet articole legate de preferința locului unde am vrea să trăim, m-am oprit la cuvântul Gentrification.Read more…
Primul rid
În acea dimineaţă am ajuns prima la birou. Mi-am scos pudriera din poşetă şi înainte de a-mi aranja obrajii îmbujoraţi şi uşor transpiraţi după efortul urcării străzii Republicii, am observat cu stupoare că în jurul gurii îmi apăruse (din senin) o linie, ca o trăsătură fină de condei. Un rid! Nu-mi venea să cred. Încă nu împlinisem 27 de ani şi tocmai cu câteva zile în urmă, când ne-am clătit ochii la raionul de cosmeticale cu Feli, colega mea de birou, şi am cerut un produs nou (un tub pe care scria ceva în poloneză), vânzătoarea ne-a spus: „E o cremă antirid, voi sunteţi prea tinere şi încă nu aveţi nevoie!” Ridul neobrăzat de pe obrazul meu contrazicea afirmaţia vânzătoarei, infirmându-i competenţa şi întristându-mă peste măsură. Eram gata-gata să izbucnesc în plâns, când am auzit din prag vocea sonoră a lui Piţi, colegul meu înalt, mereu pus pe şotii, cu doar câţiva ani mai mare decât mine, dar cu o alură de etern adolescent. – Ce-i cu tine, Andreluţa? Ţi s-au înecat corăbiile? – Mi-a apărut un rid! Piţi, unul dintre cei mai harnici şi talentaţi informaticieni de la Cercetare, venea la lucru în zori pentru a-şi rula netulburat programele în Sala Calculator, iar de la ora opt (când începea programul nostru) îşi făcea rondul prin birouri pentru a afla noutăţile şi a le duce mai departe. Era un fel de mesager hazos şi sfătos care poposea pe la colegii de la toate etajele. Silueta lui înaltă umplea încăperea, umorul său debordant ne descreţea frunţile şi avea un talent special de a-şi imita colegii (şi şefii). În scurt timp tot Centrul a aflat de păţania mea. Piţi mă maimuţărea, privindu-şi palma (care înlocuia oglinda), luând o mină disperată şi oftând „Uite, mi-a apărut un rid! De unde o fi răsărit?!” Pot spune cu mâna pe inimă că primii trei ani şi jumătate din „câmpul muncii”, petrecuţi la Centrul Teritorial de Calcul Electronic (CTCE) Cluj, au fost cei mai frumoşi din cele peste patru decenii pe care le-am lucrat înainte de pensionare.Read more…
Tov. Rusu
Tovarășul Rusu era vecinul meu de palier. Niciodată nu ne-am fi gândit să-i spunem altfel. În apelativul acesta nu era nicio batjocură, doar recunoașterea unei apartenențe. Era un om mai în vârstă, cu părul alb. Evident că era securist, toți copiii din bloc știam. Auziserăm la Europa Liberă ca în România ceaușistă, unul din patru români era securist. Pe palierul nostru de patru apartamente nu aveam nicio îndoială cine e acesta, pentru că – aflaserăm noi – securiștii te trag de limbă și sunt simpatici. Tovarășul Rusu era un om foarte simpatic. Avea umor și îi plăcea fotbalul. Dar mai avea o trăsătură – cea mai importantă – care îl dădea în vileag: el nu se plângea niciodată. În vreme ce părinții noștri cârcoteau pe la cozi, tovarășul Rusu avea mereu același zâmbet care îi dezvelea un dinte de aur. Și mai era ceva: spre deosebire de noi, tovarășul Rusu nu își pusese antenă de sârbi. – Ce rost are, dacă nu știu sârbește? Eu pe românii mei vreau să-i văd. Problema era că de la o vreme românii lui nu mai transmiteau meciurile din Campionatele Mondiale care îi plăceau atât de mult tovarășului Rusu. De fapt, românii nu mai transmiteau niciun fel de competiții sportive. Dar nici atunci nu am văzut pe fața lui vreo urmă de supărare.Read more…
„Sărbătoarea Sărbătorilor” – un eveniment cultural major la Haifa
Unul dintre evenimentele cel mai strâns asociate cu perioada sărbătorii Hanuka la Haifa este festivalul „Sărbătoarea Sărbătorilor” (Holiday of Holidays), care are loc în fiecare decembrie încă de la începutul anilor ’90. De-a lungul anilor, festivalul a devenit un reper important în calendarul cultural al orașului și o expresie clară a caracterului său multicultural. Ce este „Sărbătoarea Sărbătorilor? Festivalul a avut loc pentru prima dată în decembrie 1993, un an în care Hanuka, Crăciunul și una dintre sărbătorile musulmane au avut loc într-un interval de timp foarte apropiat. Această coincidență a dat naștere ideii unei celebrări comune a luminii, culturii și identității. De atunci, festivalul a devenit o tradiție anuală, chiar și în anii în care nu există o suprapunere completă a datelor sărbătorilor.Read more…
ZIUA IERUSALIMULUI – SĂRBĂTORITĂ LA BRAŞOV
În zilele de 15 , 16 şi 17 mai , sinagoga „BEITH ISRAEL” din Braşov a îmbrăcat strai de sărbătoare , evenimentul care a generat aceasta , fiind YOM YERUSHALAIM – ZIUA IERUSALIMULUI din data de 17 mai a acestuiRead more…

















