În acea dimineaţă am ajuns prima la birou. Mi-am scos pudriera din poşetă şi înainte de a-mi aranja obrajii îmbujoraţi şi uşor transpiraţi după efortul urcării străzii Republicii, am observat cu stupoare că în jurul gurii îmi apăruse (din senin) o linie, ca o trăsătură fină de condei. Un rid! Nu-mi venea să cred. Încă nu împlinisem 27 de ani şi tocmai cu câteva zile în urmă, când ne-am clătit ochii la raionul de cosmeticale cu Feli, colega mea de birou, şi am cerut un produs nou (un tub pe care scria ceva în poloneză), vânzătoarea ne-a spus: „E o cremă antirid, voi sunteţi prea tinere şi încă nu aveţi nevoie!” Ridul neobrăzat de pe obrazul meu contrazicea afirmaţia vânzătoarei, infirmându-i competenţa şi întristându-mă peste măsură. Eram gata-gata să izbucnesc în plâns, când am auzit din prag vocea sonoră a lui Piţi, colegul meu înalt, mereu pus pe şotii, cu doar câţiva ani mai mare decât mine, dar cu o alură de etern adolescent. – Ce-i cu tine, Andreluţa? Ţi s-au înecat corăbiile? – Mi-a apărut un rid! Piţi, unul dintre cei mai harnici şi talentaţi informaticieni de la Cercetare, venea la lucru în zori pentru a-şi rula netulburat programele în Sala Calculator, iar de la ora opt (când începea programul nostru) îşi făcea rondul prin birouri pentru a afla noutăţile şi a le duce mai departe. Era un fel de mesager hazos şi sfătos care poposea pe la colegii de la toate etajele. Silueta lui înaltă umplea încăperea, umorul său debordant ne descreţea frunţile şi avea un talent special de a-şi imita colegii (şi şefii). În scurt timp tot Centrul a aflat de păţania mea. Piţi mă maimuţărea, privindu-şi palma (care înlocuia oglinda), luând o mină disperată şi oftând „Uite, mi-a apărut un rid! De unde o fi răsărit?!” Pot spune cu mâna pe inimă că primii trei ani şi jumătate din „câmpul muncii”, petrecuţi la Centrul Teritorial de Calcul Electronic (CTCE) Cluj, au fost cei mai frumoşi din cele peste patru decenii pe care le-am lucrat înainte de pensionare.Read more…