Noah era agricultor, avea o fermă de flori în sudul țării. Fiind căpitan în rezervă în trupele speciale, era deja a doua oară concentrat în 2023. Era într-o misiune într-o localitate în teritoriile ocupate, lângă Șhem, (cunoscut în presa internațională sub numele de Nablus). Erau cazați în corturi, nu departe de oraș. De fiecare dată când era chemat la datorie, încredința afacerea unui muncitor thailandez, Huan, în care avea încredere. De data acesta, Huan tocmai era plecat pentru un scurt concediu în țara lui. Nu a găsit altă soluție decât să-l roage pe bătrânul său tată să se ocupe de flori. Oare se va descurca? se întreba Noah. Ca de obicei, misiunea plutonului era capturarea unor teroriști palestinieni vinovați de uciderea unor cetățeni israelieni. În marea majoritate a cazurilor, acțiunile militare aveau loc seara sau noaptea. Într-o dimineață, când trupa se odihnea, Noah a ieșit din cort, a pornit să alerge, ceea ce acasă făcea în fiecare zi. Era pe o pajiște verde împrejmuită de flori de păpădie. Deodată a apărut în fața lui o minge de fotbal și împreună cu ea un copil localnic de vreo 6-7 ani, cam de vârsta lui Avi, fiul lui cel mare. Noah s-a oprit din alergare și s-a uitat la băiatul cu mingea. Purta un trening cu însemnele echipei F.C. Barcelona. – Vrei să jucăm fotbal? – l-a întrebat băiatul în arabă.Read more…
Povestea lui Tom și Emily Hand nu este un basm
Tom Hand e un irlandez tipic, roșcovan și pistruiat, care n-ar refuza niciodată o bere Guiness. Destinul său, însă, a fost unul atipic. În deceniul al treilea al vieții sale s-a dus să lucreze voluntar într-un kibuţ de lângă Fâşia Gaza, s-a îndrăgostit de Narkis, o frumoasă localnică, și s-a stabilit acolo. Cuplul a avut doi copii. După mulți ani cei doi s-au dezdrăgostit, căci uneori și iubirea are termen de expirare, însă Tom nu s-a mai reîntors în ploioasa Irlandă; se obișnuise în kibuţ. În plus, tocmai o cunoscuse pe Liat care i-a dăruit încă o fiică: Emily. Roșcată și cu pistrui, era copia lui fidelă. Din păcate, Liat nu a mai apucat să o vadă pe Emily crescând, căci s-a prăpădit, răpusă de o boală nemiloasă, când fetiţa nu împlinise nici trei ani…Atunci Narkis, fosta soție a lui Tom, s-a simțit chemată la apel și a crescut-o pe Emily, ca într-un fel de parteneriat între doi oameni maturi a căror iubire s-a evaporat, dar a rămas respectul. În fatidica zi de 7 octombrie 2023, teroriștii au pătruns în kibuţ și au ucis-o pe Narkis. S-a presupus că și Emily a fost asasinată, deși cadavrul ei nu a fost găsit, dar ea nu fusese acasă, dormise la o prietenă. La auzul veștii Tom a spus instinctiv: “Thank God, she is dead!” – căci în ochii lui, certitudinea morții era preferabilă coșmarului unei lungi captivități.Read more…
Cum să murim cu demnitate?
Acest scurt articol este poate o continuare firească a celui pe care l-am publicat în ediția anterioară a revistei Baabel, întitulat “Cum să murim bătrâni şi sănătoşi”, dar, cred eu, este mult mai realist. În urmă cu câteva zile a apelat la mine un vecin pentru un sfat care, la prima vedere, părea unul medical. Dar nu a fost așa. Sfatul pe care mi-l cerea era mult mai complex și nu am reușit să-i dau un răspuns satisfăcător. După moartea mamei vecinului, tatăl lui nonagenar a rămas singur, doar cu o îngrijitoare care se afla la el în permanență. În plus, fiul lui locuia în apropiere. Cu cât treceau anii, semnele de demență (care existau încă înainte de moartea soției) se agravau. Nu au ajutat nici nenumăratele consultații cu psihogeriatri, nici medicamentele, nici internările la spital pentru a detecta o eventuală cauză organică a demenței. Bătrânul decădea tot timpul, atât cognitiv cât și fizic. Nu se mai putea scula din pat. Pierduse și controlul asupra sfincterelor și avea nevoie în permanență de scutece. Dar poate cea mai mare problemă era că de la o vreme refuza orice mâncare și băutură, pentru că îi venea greu să înghită. În rest era perfect sănătos…Read more…
Kibuţnici 2025
Felicitări tovarășă! – îi spune băiatul în tricou kaki fiicei mele. Ești de-acum havera cu drepturi depline. Fiica mea și soțul ei tocmai au fost admiși în kibuț. S-a votat prin vot secret – 77% din membri au fost pentru, 23% contra. Cei care s-au opus nu au făcut-o pentru că au ceva împotriva fiicei mele, ci pentru că resursele kibuțului vor trebui împărțite între mai mulți membri. Dar și așa e un procent frumos, mă asigură Ţvika. Ţvika e un kibuţnik vechi, are vreo 60 de ani de kibuţie. Ca unul venit din România anilor 80 – care era pe atunci un fel de kibuţ mai mare – eu sunt oarecum mirat că oamenii chiar vor să intre în kibuţ. Ţvika parcă îmi ghicește întrebarea. – Eu am intrat în kibuţ, pentru că eram proaspăt căsătorit și soției mele nu-i plăcea să spele rufele. Am aflat că în kibuţ există mașini de spălat rufe la colectiv. „Evreii ne-au adus comunismul pe tancurile rusești ”– spune o sintagmă veche pe care o folosesc mai mult antisemiții. Dar în cazul lui Ţvika, ea e adevărată. Lui Ţvika evreii i-au adus într-adevăr comunismul, dar nu pe tancuri rusești, ci pe mașini de spălat rufe de proveniență incertă.Read more…
Copilul care voia să danseze
Mă numesc Deus. Am cincisprezece ani și m-am născut în Tanzania fără o mână și fără un picior. Numele mi-a fost dat ca o profeție, încă înainte să mă nasc: Deus, Dumnezeu. Mama a rostit acest nume când moașa îi ștergea sângele de pe picioare, iar Cel de Sus încă nu hotărâse dacă mă va lăsa să trăiesc. Odată, la umbra unui copac, mama mi-a spus cu lacrimi în ochi că în acel moment a simțit o mână caldă care o încuraja. Aveam un trup incomplet. Brațul stâng mai funcționa încă. Aproape toată mâna dreaptă îmi lipsea. Iar piciorul drept? Era doar umbra unui picior. Mă târam ca o șopârlă. Copiii din sat, nemiloși, mi-au pus tot felul de porecle. Iar doctorii mă examinau ca pe cineva care purta semnele nenorocirii, sperau într-o minune, dar nu îndrăzneau să creadă cu în ea adevărat. Eu nu voiam decât să stau în picioare, să mă joc, să dansez… Am simțit ce înseamnă să vezi lumea de jos, din praf. Atunci am zburat într-o țară îndepărtată, Israel, la spitalul Wolfson, unde mi-au reparat inima. Mi-au făcut și o proteză în locul piciorului drept și apoi m-au dus la fizioterapeutul Arie-John – un om înalt, care mergea cu pași măsurați și care avea amintirea multor copii cu trupul reparat. Nu m-a întrebat dacă mă doare. El știa că da. S-a uitat și dincolo de membrele mele deformate și de proteză, într-un loc în care nimeni nu a avut răbdarea să privească, în “interior”. Read more…
SERVICIUL CREDINCIOS
De curând, Unchiul meu, fratele Tatii, a primit o înaltă decoraţie conferită de preşedintele României, Klaus Johannis: Ordinul Naţional Serviciul Credincios în grad de Cavaler …”în semn de profund respect pentru suferințele îndurate în timpul celui de-al Doilea Război MondialRead more…
Despre Holocaust, altfel
Am aflat despre cele pe care vreau să vi le povestesc aici din spusele unora care au trăit aceste întâmplări. Din păcate, mi-au povestit târziu, iar atunci cand au trăit cele întâmplate, erau copii destul de mici si nu au reținut numele unora din cei implicați.
In vara anului 1941, mareșalul Antonescu a dat ordinul de “curățare a terenului”, altă denumire pentru ”solutia finala”. In jurul datei de 16 iulie ordinul de curățare a terenului s-a dat la Roman, Fălticeni, Galați .Prima măsură ce trebuia să fie dusă la îndeplinire a fost “exterminarea pe loc a tuturor evreilor aflați pe teritoriul rural; închiderea în ghetouri a evreilor de pe teritoriul urban”. Incă inainte de această dată, populația din sate incepuse sa se agite deoarece se pregăteau acțiuni de aceasta factura.Read more…
Întâlnirea cu Rodion
După absolvirea facultăţii de medicină am fost repartizat în comuna Gherţa Mică din Ţara Oaşului, judetul Satu Mare. Era un sat izolat, cu drum de ţară neasfaltat, n-avea nici măcar indicator de localitate, aşa c-am numit-o cu mătuşa mea – care mă însoţise în această primă vizită – ”Greaţa Mică”, în ciuda protestelor tatălui meu. La Direcţia Sanitară a judeţului Satu Mare, mi s-a adus la cunoştinţă că era localitatea cu cea mai ridicată rată a mortalităţii infantile, dar şi cu cea mai mare rată a natalităţii, din Ţara Oaşului . Tata încerca să mă liniştească şi mi- a dat să citesc romanul Garnizoana din Siberia, scris de Rodion Markovits (1884-1948), un scriitor evreu, de limbă maghiară, născut la… Gherţa Mică.Read more…
Ilia Ehrenkranz
născut în 1940 la Cernăuți, absolvent al Universității București, Facultatea de filologie (1961) și al IATC, secția Operatorie film (1968), stabilit în Israel din 1986, pensionat în 2007 după patruzeci de ani de muncă la studiourile de televiziune din România și Israel, trăiește la Ierusalim, în cartierul Gilo
Un colet de la Hamburg
Deunăzi serviciul de curierat rapid mi-a livrat o cutie de carton standard „Paket bis 10 kg” expediat de de la adresa Grindelberg 60, 20144 Hamburg, Deutschland… Adresa la care Czicza[1], prietena mamei mele, nu mai locuieşte… S-a mutat pe Câmpiile Elizee… Mi-aş dori ca, pentru Czicza, Câmpiile Elizee să fie la fel ca Champs-Élysées, un bulevard fermecător pe care să poată hoinări la nesfârşit, în ritm de dans, împresurată de atmosfera etern-romantică a Parisului. Pe Czicza o cunosc de când mă ştiu, mai exact, de când nici nu mă ştiam, lucru atestat de o fotografie alb-negru în care ea apare împreună cu mama mea, pe când eu încă stăteam cuibărită în pântecul ei. O cunoşteam deşi nu am întâlnit-o decât o singură dată, fugitiv – în 2008, la Cluj – după multe decenii de când ea existase în viaţa mea, prin poveştile mamei. Czicza era un personaj luminos, exuberant şi enigmatic, care apărea adesea în poveştile mamei, fie că-mi depăna întâmplările primilor ani de după război, 1946-1948 (când s-au împrietenit şi au locuit o vreme în acelaşi apartament), fie că-mi povestea cele petrecute în vara anului 1952, dinainte de a mă naşte…Read more…
Povești cu evrei din lumea asta mare
Vârsta mea mi-a oferit, între altele, și o serie de avantaje, precum cel de a afla o serie de povești adevărate care merită a fi cunoscute și de alții. Vă relatez numai două care mi s-au părut mai interesante. Prin anii 1880-1890 o familie din Focşani cu doi copii în vârstă de 6-10 ani, au plecat spre America, dar în cele din urmă s-au stabilit la Hong Kong. Urmașii lor simt acum nevoia să-și caute rădăcinile și să afle câte ceva despre țara de unde au pornit bunicii lor spre lumea cea mare. Urma ca eu să-l ajut pe acest avocat vorbitor de engleză. Necunoscând pe nimeni din comunitatea de la Focşani, le-am dat datele de contact ale Federației Comunităților Evreiești din România…O a doua poveste mai deosebită este cea a unei rude îndepărtate, poveste încă actuală, care se desfășoară sub ochii mei. Sunt sigură că fiecare dintre noi are astfel de povești, dar nu ni le relatează. Este vorba de Viorel Ș., de 70 de ani. În anii 50 ai veacului trecut părinții lui au avut funcții importante în PCR. Copilul nici măcar nu știa că este evreu și nici ce implică aceasta. Ca urmare a politicii de epurare a evreilor din funcțiile de rang înalt, s-a trezit la vârsta de 12 ani că pleacă în Israel împreună părinții și bunica. Read more…
Tusea măgărească şi cura de…altitudine
În aceste zile de pandemie, când orice urmă de tuse (mai ales seacă) mă pune în alertă şi mă trimite cu gândul la contaminarea cu „noul coronavirus”, am să vă relatez o poveste din perioada copilăriei când am suferit cu adevărat de tuse şi de modul în care m-am vindecat de ea. Boala a început ca o răceală banală. Am făcut febră şi m-au ţinut acasă. Sinceră să fiu îmi plăcea să fiu bolnavă pentru că intram în centrul atenţiei generale. Bunica îmi atingea fruntea să vadă dacă am febră şi-mi controla ganglionii de la gât dacă erau măriţi. Mi se punea termometrul sub braţ şi trebuia să stau cuminte 10 minute, după care urmăream cu emoţie cât a urcat coloana de mercur. Mi se gătea supa preferată şi mi se aducea la pat pe o tavă specială. Bunicii îmi citeau poveşti şi mama alerga zilinic să mă vadă după orele de serviciu care, de obicei, se lungeau până seara. După ce tusea a devenit din ce în ce mai îndărătnică, bunul doctor Tibi Lustig, care venea să mă vadă din două în două zile, a declarat că am făcut „tuse măgărească”, bazându-se şi evidenţa mai multor cazuri de pertussis apărute în grădiniţele din oraş. Faptul că era tuse nu mi se părea mare filosofie pentru că de tuşit, tuşeam din ce în ce mai des. Dar de ce „măgărească”? Nenea Tibi mi-a explicat că la un moment dat, după accesele de tuse voi…rage precum un măgăruş! În primăvara lui 1957, când convalescenţa mea se tot prelungea şi nu-mi mai trecea tusea, mama s-a decis să ceară câteva zile libere şi să mă ducă undeva la munte. ..Read more…
Aristocratul Roșu
Vagonul restaurant din trenul Intercity Cluj – Budapesta era ticsit. Doream să beau o cafea. Cu greu am găsit un loc liber. M-am așezat la masă. Vizavi de mine stătea un bărbat înalt, bine făcut, cărunt, de vreo șazeci și ceva de ani. Era ocupat cu laptopul, dar când m-am așezat și-a ridicat privirea și mi-a făcut loc. I-am mulțumit, iar el mi-a răspuns în engleză “You are welcome“. Am început să-mi beau cafeaua și să citesc ziarul local. – În ce limbă citești? – m-a întrebat omul de vizavi. – În limba română, dar dacă te interesează am și varianta maghiară, i-am răspuns în engleză. – Ești din Cluj? – m-a întrebat vecinul. I-am explicat că sunt un fost clujean, dar de mulți ani sunt israelian. – Mă numesc Steve Emil Jánossy, s-a prezentat omul de vizavi. M-am născut și am trăit în Cluj până la opt ani, de atunci trăiesc în SUA. – Ai un nume cu rezonanță de aristocrat maghiar. Nu vorbești maghiara? – l-am întrebat. – Am vorbit-o cu mama, atât timp cât a trăit, de atunci am uitat. O înțeleg, dar mi-e foarte greu să mă exprim în maghiară.Read more…
Serge și Beate Klarsfeld merită premiul Genesis
În fiecare an Israelul acordă premiul Genesis unor personalități care și-au dedicat viața cauzelor evreiești.Lista laureaților cuprinde nume de răsunet, din Israel și din diferite țări ale lumii, ultimul laureat fiind Isaac Herzog, actualul președinte al Statului Israel. El a primit distincția în calitatea lui de președinte al Agenției Evreiești. Propunerile pentru acest premiu pot fi făcute indiferent de țară, de instituții, comunități evreiești sau persoane particulare. Printre cei care credem că ar merita acest premiu ar putea figura și soții Serge și Beate Klarsfeld care și-au dedicat întreaga viață descoperirii și sancționării criminalilor de război naziști și ajutorării copiilor victimelor Holocaustului. Serge Klarsfeld este un supraviețuitor al Holocaustului. Născut la București, familia a reușit să emigreze în Franța înainte de izbucnirea celui de-al doilea război mondial.Read more…
Prietenie – încurcături (3)
Prima vizită în România a dragei mele prietene franțuzoaice Émilie, avea destinația finală Marghita, orașul meu natal, pe care pe vremuri l-am îndrăgit foarte mult și așa a făcut și Émilie. este foarte rar, nostalgia mă sufocă, nu pot să stau prea mult, mi-e un dor sfâșietor de cei absenți și atunci mai bine mă țin departe, mă retrag, așa cum fac în viață și cu alte lucruri din care dezertez. Dar, la vremea despre care vorbesc acum, anii 80, aveam la Marghita un grup de prieteni tare dragi care au devenit, majoritatea, și prietenii Émiliei. Distracțiile noastre, încă din timpul liceului, erau, vara, întâlnirile cu grupul la ștrandul termal și seara, în parcul din centrul orașului, unde doi dintre prietenii noștri cântăreți la chitară ne cântau muzica folk, în mare vogă în epocă. Erau apoi desigur și discuțiile îndelungi pe multe teme, majoritatea filosofice, ne puneam întrebările firești ale celor tineri, la care nu aveam răspunsuri și poate nu avem nici azi… Émilie a găsit în grupul nostru prietenii pe care nu îi avea în Franța. A găsit căldură sufletească, umor, preocupări asemănătoare. Și a găsit, cum era de așteptat, dragostea.Read more…
Spitale în care am lucrat după absolvirea facultății, până la pensionare.
Într-un articol anterior am amintit numeroasele spitale în care am lucrat ca extern și intern în timpul studenției timp de 3 ani. Cred că mai important este să amintesc cele două spitale în care am lucrat ca medic până la pensionare timp de 42 de ani. Timp de 9 ani am lucrat la spitalul Emilia Irza, care a fost baza clinică a institutului pentru ocrotirea mamei și copilului (IOMC) După absolvire am fost repartizată ca preparator la acest institut și în cei 9 ani cât am fost în acest spital am devenit cercetător și cercetător principal. Am dat și concursul de medic specialist și de primar și bine am făcut deoarece pe parcurs aceste titluri mi-au fost de folos. De fapt în acest spitalul Emilia Irza am învățat practic ce se cheamă a fi medic pediatru. Am învățat ce este un colectiv medical și mi-am făcut prieteni chiar pentru toată viața. Cei mai mulți din păcate au murit, dar eu îi pomenesc mereu în amintirile mele. Atunci spitalul era nou, relativ bine utilat pentru acea vreme fiind subvenționat de sindicate și era condus din punct de vedere medical cu “mână de fier” de doctorul Weintraub, un om priceput, care poate fi echivalat cu denumirea actuală de manager medical. Era primul care venea la și ultimul care pleca și știa tot ce se întâmpla în spital fără să te simți spionat. Nu voi descrie traseul organizatoric complicat prin care a trecut spitalul și mă voi axa pe unele din amintirile mele. Read more…
Herman
Dacă eu am 73 de ani, Herman ar trebui să aibă 87-88 de ani. Mi-aș dori mult să mai fie încă în viață. Spre sfârșitul anilor ‘50, când eu de-abia începusem școala, venea la noi, deseori, un coleg de clasă al unchiului meu. Se numea Herman. Seara, după o zi de muncă la serviciu, mergeau amândoi la Școala Medie Nr. 23 (acum, Liceul ”Dimitrie Bolintineanu”), cartierul Rahova, București, pentru a urma cursurile liceale, la seral. Trecând pe la noi, Herman lungea drumul de la casa lui până la liceu. Era îmbrăcat întotdeauna frumos, în contrast cu hainele unchiului meu, mai sărăcăcioase. Eu provin dintr-o familie foarte modestă, iar mama își adusese fratele mai mic din zona Mehedinți, să învețe o meserie. Ce știu este că unchiul meu primise în primii 7 ani de școală bursă de merit pentru că învăța foarte bine, iar bunicul, adică tatăl lui, era foarte sărac și, fără acest ajutor, nu l-ar fi putut ține la școală.Read more…
Întâlnirea mea, mai puțin blândă, cu Viktor Orbán
Problemele Ungariei au fost una dintre preocupările importante în activitatea mea jurnalistică. Într-un fel era firesc, pentru că lucram în presa română, dar eram și vorbitoare de maghiară. Și la Agerpres m-am ocupat de acest sector. Aceste probleme au devenit și mai vizibile în cei nouă ani petrecuți la secția externă a cotidianului Curierul Național. În perioada petrecută acolo – 1995-2004 – a existat o efervescență în relațiile româno-maghiare, în septembrie 1996 s-a semnat la Timișoara Tratatul de bază dintre România și Ungaria (condiție pentru intrarea celor două țări în UE și NATO), președinți și premieri români au vizitat Ungaria și reciproc, mai târziu a avut loc la Sibiu o ședință comună a celor două guverne. Spre norocul și satisfacția mea, am fost de față la toate aceste evenimente, inclusiv la alegerile din Ungaria, astfel că am fost martora venirii la guvernarea țării a Fidesz și a lui Viktor Orbán în 1998. Deși atunci Partidul Socialist Maghiar obținuse mai multe voturi decât Fidesz, acesta din urmă a reușit să formeze un guvern de coaliție cu alte trei partide și a obținut 213 din cele 386 de locuri din Parlament. Read more…
Un igen pentru mai târziu. Poveste maghiară în doi timpi
Mătușa mea s-a născut demult, pe vremea când Timișoara se numea încă Temesvar și era parte din Imperiu. Toate schimbările care au intervenit de-a lungul veacului au surprins-o, nu s-a prea putut adapta la ele. Cel mai greu i-a fost cu schimbarea limbii. Limba ei maternă era maghiara și omul nu-și schimbă chiar atât de ușor limba maternă. După ce foștii vecini s-au mutat și au venit vecini noi, a fost nevoită să învețe și românește. Maghiara o vorbea mai mult în casă, cu unchiul. După ce unchiul s-a prăpădit, a rămas orfană de maghiară. A încercat cu noi, dar ne era rușine. Toți colegii vorbeau românește la școală și mie îmi era jenă de e-ul meu deschis și de o-ul spre u care suna comic. Și atunci mătușa a făcut ceva deosebit, și-a luat un câine. Animalele, pe lângă alte calități, au și această caracteristică: te ascultă în orice limbă le-ai vorbi. Și uite așa, timp de opt ani, mătușa mea și Bobby au conversat cât se poate de amical în limba maghiară. Au trecut anii. Aș vrea să vorbesc ungurește, dar nu mai am cu cine. Mi-e rușine de rușinea mea de atunci. Read more…
Scrisori de despărțire
Tov lamut bead arțeinu. (E bine să murim pentru patria noastră.) Iosef Trumpeldor, erou al poporului evreu dinainte de întemeierea statului Israel. Este sâmbătă, ora opt dimineața, și ca de obicei ascult programul săptămânal al prezentatorului Oren Nahari, o adevărată “enciclopedia ambulantă”. De fiecare dată, în decurs de două ore, el prezintă atât subiecte actuale, cât și istorice. Subiectul pe care l-a prezentat astăzi m-a atins adânc la suflet: scrisorile de despărțire lăsate de soldați sau rezerviști aflați pe diverse fronturi, mai ales în Gaza, care au căzut eroic începând din “sâmbăta neagră”, din 7 octombrie 2023 – dar sacrificiul lor continuă și în zilele noastre. De fapt, acestea sunt mesaje pe WhatsApp sau texte telefonice adresate părinților, soțiilor, iubitelor sau prietenilor, înainte de a ieși într-o acțiune militară periculoasă, din care nu e sigur că se vor mai întoarce, sau în ultimele momente ale vieții lor, când, răniți fatal, mai au puterea să scrie câteva cuvinte celor dragi.Read more…


















