Anul acesta, cu prilejul împlinirii a 75 de ani de la începutul nimicirii evreimii din această parte de ţară, un număr de 75 de persoane au pornit într-un pelerinaj la Auschwitz. La acţiunea desfăşurată sub genericul Marşul Memoriei, iniţiată de Asociaţia Sionistă din România şi realizată în parteneriat cu Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România şi Fundaţia Caritatea, participă evrei de toate vârstele, reprezentând 11 comunităţi evreieşti din România, vicepreşedintele FCER, precum şi preşedintele şi vicepreşedintele Asociaţiei Sioniste. Unii dintre pelerini sunt descendenţi ai familiilor celor pieriţi în Holocaust, dar din grup fac parte şi neevrei, dornici să omagieze memoria martirilor evrei. Primul popas al pelerinajului cu destinaţia Auschwitz-Birkenau a avut loc la în seara de 15 mai 2019, la Muzeul de Artă din Cluj.Read more…
Se pare că odată cu trecerea timpului a-ți schimba modul de gândire și tipul de conotații devine ceva foarte greu, dacă nu imposibil, de realizat. De fiecare dată când mă gândesc la Corona (și, închipuiți-vă, mă gândesc îndeajuns de des!) amintirile mă îndreaptă spre ”Dragoste în vremea holerei”, celebrul roman al lui Gabriel Garcia Marquez. Așa cum insinua Marquez, în vremuri de restriște relațiile umane capătă de multe ori în mod paradoxal o turnură pozitivă, făcând loc unor sentimente bine ascunse sau refulate de-a lungul timpului, iar obligativitatea traiului în comun, impus de împrejurări, poate duce – pe neașteptate – la o mai bună înțelegere, o mai bună cunoaștere a celuilalt, cu alte cuvinte, la întărirea unei fundații spirituale cu consecințe pozitive. Probabil, dar nu întotdeauna.Read more…
Ziaristul a murit sâmbată dimineața. S-a internat cu o pneumonie severă, după primele zile de ameliorare, în noaptea de sâmbătă spre duminică s-a agravat dramatic și, în ciuda resuscitării îndelungate, a decedat. Avea cinzeci și doi de ani, era sănătos tun, sportiv, plin de viață. Era cunoscut și apreciat în cercurile colegilor de breaslă. Dr. Emil Argintaru îl înlocuia pe șeful secției de Terapie Intensivă. Noaptea și-a petrecut-o în secție, încercând să salveze viața ziaristului. Era șapte dimineața. Emil stătea în cabinet și încerca să înțeleagă ce anume a cauzat deteriorarea bruscă și decesul ziaristului. Secția era plină și Emil se întreba de ce chiar acum, când șeful e în vacanță, apar situații de genul acesta. Îl aștepta o discuție dificilă și neplăcută cu familia decedatului. Vizita s-a prelungit, erau numeroase probleme de clarificat. Emil nu se grăbea, îi era groază de întâlnirea cu familia defunctului. A intrat în sala de seminarii împreună cu asistenta socială și cu membrii familiei în cauză. După ce și-a prezentat condoleanțele, a redat evenimentele din noaptea de sâmbătă spre duminică și a așteptat întrebările rudelor. Se aștepta la o confruntare dușmănoasă, cum se mai întâmplase în cazuri similare. Read more…
Anul trecut, de Pesah, la începutul lui aprilie, petreceam un seder acasă, în doi, cu soţul meu, depănând amintiri despre seder-uri trecute, petrecute alături de membrii comunităţii evreilor din Cluj, sau alături de copii, în Israel. Condiţiile dictate de pandemia care a năpădit lumea m-au determinat să scriu un “Epilog la pesah”, pe care l-am încheiat cu urarea leşana habaa beyahad (anul viitor – împreună), parafrazând dorinţa exprimată la sfârşitul ceremoniei: leșana habaa beIerușalaim (anul viitor la Ierusalim). Pandemia însă, pârdalnica, s-a încăpăţânat să nu părăsească scena; prin urmare m-am gândit să scriu, de această dată, un prolog la sărbătoarea de Pesah care se prefigurează a fi asemenea celei de anul trecut, acasă, în doi.Read more…
Am citit câteva cărți și articole recente despre istoria evreilor din Ploiești. Le-am studiat cu atenție, dat fiind că Ploiești este locul unde m-am născut și am trăit aproape 40 de ani. Am apreciat volumul scris de d-na Laura Cristina Geală Istoricul comunității evreiești din Ploiești , apărut la Editura Hasefer, precum şi articolul d-nei Dana Mihai: “Comunitatea evreiască din Ploieşti, o istorie de peste trei secole”. Un singur lucru m-a frapat: istoria evreilor din Ploiești se oprea fără excepție la 23 august 1944. Nimic despre viața și activitatea unor oameni care au contribuit la dezvoltarea acestui oraș în perioada care urmat celui de al Doilea Război Mondial. Intrigat de faptul că personalitățile evreiești de după 23 august ’44 nu au fost menționate în cartea d-nei Laura Cristina Geală și nici în articolul comunității evreilor din Ploiești, publicat pe internet, am cerut explicații atât autoarei cât și d-lui Iuftaru, pe atunci șeful comunității. Intrigat de faptul că personalitățile evreiești de după 23 august ’44 nu au fost menționate în cartea d-nei Laura Cristina Geală și nici în articolul comunității evreilor din Ploiești, publicat pe internet, am cerut explicații atât autoarei cât și d-lui Iuftaru, pe atunci șeful comunității. Domnia sa mi-a spus că nu există date în acest sens. Atunci m-am decis să redactez din memorie prezentul articol, în amintirea unor persoane care au trecut într-o lume mai bună sau au ajuns la o vârstă înaintată, în România sau pe diverse meridiane ale lumii Oameni care au contribuit la dezvoltarea socială și economică a orașului Ploiești si a județului Prahova, în perioada istorică care a urmat celui de al Doilea Război MondialRead more…
Pentru mine lumea șoferilor de taxi este un microcosm al populației Israelului și dacă o cunoști, poți înțelege mai bine diversitatea oamenilor care populează această mică și agitată parte a planetei. Unii sunt intelectuali ieșiți la pensie, alții nu au găsit de lucru în meseria lor, alții și-au ales meseria de șofer. După accentul cu care vorbesc ebraica, poți adesea ghici țara de baștină a fiecăruia. După felul în care se adresează clientului, mai ales când e vorba de persoane în vârstă, poți constata măsura politeții și a bunăvoinței, ca să nu spun a „educației” lor. După muzica pe care o ascultă, poți afla ce le place, iar după știrile pe care le comentează, care sunt părerile lor politice. Unii șoferi sunt adevărați psihologi și atunci când duc un client la policlinică sau la spital, pot ține prelegeri despre optimism, vârstă, boală și despre viață în general. Nu o dată am învățat din înțelepciunea acestor șoferi. Deunăzi am fost nevoiți să facem o călătorie la Tel Aviv.Read more…
Am mai spus într-un articol precedent că-mi place mult să colecționez momente de viață care mi se oferă sub forma unor clipe de grație. Într-o după amiază din zilele trecute am fost din nou martora fericită a unei astfel de clipe, surprinzând pe stradă o conversație drăgălașă dintre o bunică și nepoțica ei. Mi-a plăcut atât de mult încât m-am hotărât pe loc s-o împărtășesc. Cele două se întorceau de la grădiniță, bucurându-se de o destul de lungă plimbare pe străzi lăturalnice, ferite de circulația prea intensă a orașului. În cartierul nostru, în care și eu mă plimb mereu, sunt străzi întregi de case cu grădini îngrijite, pline de flori și pomi, majoritatea ornamentali, care asigură trecătorilor ambianța plăcută a părții vechi a orașului. E liniștitor să treci pe aici, primăvara fac aproape zilnic rondul zonei ca să văd ce tufe au mai înmugurit și dacă lalelele, narcisele, câte o magnolie, sau gutuiul japonez au dat deja în floare, sau mai trebuie să le așteptăm câteva zile ca să ne încântăm de darurile lor. Bunica și fetița din povestea mea discutau despre fel de fel de lucruri, iar eu aveam privilegiul să trag cu urechea venind în spatele lor. Micuța avea probabil cam patru ani sau și mai puțin și punea multe întrebări la care nu accepta răspunsul ”nu știu”. Bunica trebuia să știe, cum adică?!Read more…
Au trecut trei săptămâni de la începutul războiului împotriva Hamasului. În ziua de 7 octombrie programasem un prânz cu familia la restaurantul Nițahon șel Hani (Victoria lui Hani) din Așkelon. Este urmașul restaurantului Nițahon (Victoria), unul din cele mai bune restaurante românești din Israel, pe care l-am vizitat adeseori cu multă plăcere. Puteai mânca acolo o ciorbă cu leuștean sau una de burtă care rivalizau cu cele din România, mititei à la Cina (restaurant bucureștean popular în anii șaizeci-șaptezeci, cu specific de preparate pe grătar) și cei mai buni papanași pe care i-am mâncat vreodată. Nelu și Geta, proprietarii restaurantului, îmi erau apropiați. Din păcate restaurantul a dat faliment. Ne-am bucurat să aflu că el a fost redeschis recent sub conducerea urmașei lor, Hani, dar încă nu am apucat să-l vizităm. În dimineața de 7 octombrie am auzit alarma care anunța atacul de rachete asupra Beer Șevei, urmat de măcelul din vestul Negevului. Planurile invadatorilor Hamas erau mult mai extinse, obiectivul era să se ajungă mult mai departe, dar au fost opriți, chiar dacă cu întârziere, de armată și de forțele de poliție. Cu greu te poți adapta la alarmele aeriene zilnice, sperând că toate rachetele vor fi distruse de Iron Dome. Oamenii stau cu ochii lipiți pe ecranele televizoarelor, urmărind emisiunile de actualități. În primele zile ale războiului m-am numărat și eu printre ei, dar pe parcurs am hotărât că îmi ajunge să urmăresc emisiunile de seară, oricum în timpul zilei sunt ocupat.Read more…
Acum câțiva ani, când nevastă-mea și-a fracturat mâna, ne-au dat o femeie să ne ajute la menaj. Rada, o arăboaică creștină din Nazaret, a rămas mai mult decât cele 12 săptămâni, cât era prevăzut în contract. Ne și gătea, deși asta nu era scris în fișa postului. Ne gătea kube cu nuci de pin – specialitatea casei. Erau foarte gustoase, chiar dacă mie tot la gulaș și papricaș îmi stătea gândul. S-a atașat și de copiii noștri. Și ea avea tot trei, de care era tare mândră. Doar ulterior am aflat că avea patru, dar despre cel mic păstra tăcerea – ea care, de altfel, era tare vorbăreață. Când a plecat de la noi, ne-a rugat că dacă o fi cumva să se mărite fetele, să o invităm și pe ea la nuntă. Zicea că ar fi o mare onoare. Am asigurat-o că o vom invita, deși presupuneam că o spune doar din politețe, așa cum spun uneori oamenii ca să facă o impresie plăcută.Read more…
Pe Tanti Lenuța, croitoreasa, care locuia vizavi de casa noastră, eu și sora mea o ajutam deseori în munca ei. Corpul uman fiind simetric, ea ne învățase să punem materialul „parte peste parte” înainte de a fi croit. Prin însăilare se fixau pliurile sau îndoiturile de material, pentru ca apoi să urmeze tragerea la mașina de cusut Singer. Uneori ne ruga să scoatem fire dintr-un fel de șiret. Ața obținută astfel era mai ieftină decât cea din ibrișin. Primele două-trei fire se trăgeau mai anevoios, dar apoi, ieșeau ușor. Cred că de acolo vine și expresia „a merge șnur”! Ața asta era de potrivită pentru a însăilările necesare probelor. Când haina era croită și trasă la mașină, urma surfilatul cusăturilor pe dosul rochiilor sau fustelor lucrate de Tanti Lenuța, ca să nu se destrame. Am observat încă de atunci cât mă relaxează munca migăloasă și repetitivă și mă duceam să dau o mână de ajutor, mai ales atunci când nu mai aveam randament la învățat. Nu ştiu dacă dumneaei se bucura sau nu, dar încântată de ajutorul nostru era soacra ei, Tanti Popa, pentru care avea sarcina să facă aceste operaţii. În afară de croitoreasă, mai ajutam voluntar doi vecini. Aceștia au dat și numele povestirii “Ionii pozitivi” din copilăria mea.Read more…
Shlomo David s-a născut la Dorohoi, pe 29 aprilie 1930 (anul acesta ar fi împlinit 86 de ani). A crescut și și-a făcut educația într-o casă cu tradiții evreiești și cu idei sioniste, el însuși fiind activ în organizațiile de tineret care visau la Eretz Israel, atunci Palestina. A cunoscut în copilărie prigoana antisemită, în Dorohoiul unde avusese loc în 1940 primul pogrom din România și de unde s-au făcut deportări masive în Transnistria. Read more…
Locuiesc în Israel de aproape 35 de ani, mai puțini decȃt am trăit în Romȃnia, dar în mod paradoxal, aici am mult mai mulți prieteni decȃt am avut vreodată acolo. Pe prietenii de azi, i-am cunoscut în anii dificili de acomodare și afirmare în Israel, cȃnd cu toții ne confruntam cu aceleași probleme spinoase ale începutului unei noi vieți. Nu este întȃmplător faptul că de-a lungul anilor, noi am rămas prieteni “la cataramă” deoarece avem o limbă maternă comună, ne-am educat și instruit în universitățile din Romȃnia, suntem ambițioși și tenace și în ciuda “handicapului lingvistic”, din anii de început în Israel, am reușit să ne afirmăm în profesiile noastre. Mulți dintre noi avem profesii comune, iar unii dintre copiii noștri au îmbrățișat profesia părinților sau chiar a bunicilor continuȃnd astfel și pe plan profesional legătura familială dintre generații. Ȋn mod deosebit acest lucru s-a petrecut în profesiile medicinei și muzicii.Read more…
Sunt orăşeancă get-beget. Ba mai mult, mama era tot orăşeancă, născută la Gheorgheni, iar tata era clujean. De fapt, tata se născuse la Bănişor, satul natal al mamei sale – Malka Fischman – dar locuia la Cluj de la vârsta de câteva luni. Totuşi, tata îşi petrecuse vacanţele la rudele din acest sat sălăjean, unde în anii 1930 locuia bunica lui şi familiile unor unchi care aveau să fie deportaţi la Auschwitz, unde au pierit cu toţii. După război, după ce scăpase cu viaţă de la Auschwitz şi Buchenwald, Bănişorul a rămas zăvorât pe tărâmul amintirilor. De curând, Bănişorul a revenit în atenţia mea, odată cu traducerea Enciclopediei Geografice a Holocaustului din Transilvania de Nord, unde apare ca un titlu de sine stătător, conţinând informaţii despre mica obşte evreiască ce trăia aici de la începutul secolului al XIX-lea şi până la deportare. Curioasă de existenţa unor izvoare despre acest sat locuit şi de strămoşii mei, am început să „googlez” (mai bine mai târziu decât niciodată) şi am dat de asociaţia Fiii Satului Bănişor care are o pagină de Facebook şi am aflat că există şi un anuar al comunei Bănişor, redactat de inginerul Artemiu Vanca, bănişorean stabilit la Bucureşti. Pasul următor a fost să iau legătura cu el, ca o fiică îndepărtată a aceluiaşi sat. Din răspunsul prompt şi binevoitor al lui Artemiu Vanca am aflat cu uimire, bucurie şi recunoştinţă, că în numerele acestui anuar au fost publicate informaţii şi amintiri despre evreii din localitate.Read more…
Din anul 2002, de când am început să cunosc, cu greutate și foarte încet, calculatorul și mai târziu internetul, mi-am dat seama pe parcurs că lumea noastră mare s-a micșorat și că aproape nu mai există limite de distanță de niciun fel. Skype mi-a mijlocit ceea ce părea o poveste și Whatsapp au întregit tot ce eram în stare să-mi imaginez cu mintea mea veche de pe la începutul secolului trecut. Am încercat să le asimilez pe toate și mi-au plăcut. Dar niciodată nu mi-aș fi putut închipui că-mi vor putea înbogăți viața cu o rudă de care habar nu aveam că există și că de fapt lumea mea, pe care o credeam mare, este de fapt foarte mică. La mijlocul anului trecut am primit un email foarte curios. Un mesaj lung, aproape o scrisoare, iscălită Werner W., care suna cam așa: Sunt la Berlin. Partenera mea a citit din întâmplare revista online Baabel la care colaborați și în articolul pe care l-ați scris a dat de numele de familie Merdler, nume pe care l-a purtat străbunicul meu David și fiica lui, bunica mea. Cred că suntem rude.Read more…
Povestea datează din 1956, din timpul războiului din Sinai – dar întregul adevăr a ieșit la lumină abia recent, când unul din participanți, generalul de brigadă în rezervă Aharon Lavran și-a publicat amintirile: “În a doua zi a războiului am primit ordin să plec cu vreo zece soldați în două jeep-uri pentru a „curăța” drumul de la Eilat spre așezarea Temed din Sinai. Drumul era practicabil, nu au fost ambuscade, a avut loc un singur incident. La un moment dat am văzut la distanță un camion militar oprit, înconjurat de un grup de oameni. Eram convinși că sunt soldați egipteni și am tras asupra lor. Unii s-au adăpostit sub camion, alții s-au împrăștiat care încotro. Când ne-am apropiat am descoperit că era un camion de-al nostru, abandonat, probabil avariat, iar oamenii din jur erau beduini. Unul singur părea să fie soldat egiptean, așa că l-am luat prizonier. Înainte de a pleca am auzit de sub camion un plânset de copil. M-am aplecat și din grămada de morți am scos un bebeluș, o fetiță beduină. Mama ei era moartă, fetița era și ea rănită. Doar nu era s-o lăsăm pradă fiarelor sălbatice! Am luat-o cu noi în mașină..”Read more…
Într-unul din zborurile mele spre America trebuia să schimb avionul la Frankfurt. Am pierdut legătura spre Chicago și am fost nevoit să rămân în oraș. Era la începutul serii, aveam timp suficient să mă plimb. Lângă hotelul la care stăteam era o stație de metro, așa că în douăzeci de minute am fost în centrul orașului. Era în 17 decembrie, în ajunul Crăciunului. Orașul era împodobit feeric. Era o atmosferă de sărbătoare, piața centrală era plină de de dughene cu bere, se simțeau miresme îmbietoare de cârnați și varză, pomul de Crăciun îți fura privirea. Am intrat într-un bistrou, m-am așezat la bar și-am cerut o halbă de bere. Lângă mine stăteau doi tineri cu berea în mână, cu un drapel al echipei de fotbal Eintracht Frankfurt și fulare cu culorile echipei. Nu păreau prea veseli, probabil că echipa lor a pierdut, mi-am spus. – Cu cine a jucat Eintracht și care a fost rezultatul? am întrebat eu în engleză. – Cu Hertha Berlin și am pierdut, a spus unul dintre ei, care s-a prezentat mai târziu pe numele de Helmuth. – Nu prea merge echipa în ultimul timp, a spus Dietrich amărât, celălalt fan al echipei. – Îmi pare rău, am spus. Prosit! am continuat cu berea în mână. Să bem pentru un An Nou fericit și mai bun și pentru echipa voastră. – Prosit! mi-au răspuns. De unde sunteți? m-au întrebat. – Din Israel, le-am spus și m-am prezentat.Read more…
Se pare că numele Barcan provine de la un toponim: satul ardelenesc Barcan sau cel moldovean Bărcănești. Numele există în două variante, Barcan și Bărcan; pe eroul povestirii mele îl chema Barcan. Cum am mai scris într-un articol precedent, prima mea noapte petrecută ca medic începător la dispensarul din Cândești, județul Neamț, a fost o noapte ”furtunoasă”. Am evacuat urgent la spitalul din Piatra Neamț o gravidă în stare de șoc, cu sângerare placentară. După ce m-am întors de la spital la Cândești, am făcut cunoștință cu personalul dispensarului, alcătuit dintr-o moașă experimentată, o soră-farmacistă care vizita dispensarul destul de rar, căruțașul, țața Maria, femeia de serviciu și nea Barcan, infirmierul, personajul principal al acestei povestiri. Nea Barcan avea în jur de 50 de ani și se născuse în satul vecin, Bărcănești, unde pe majoritatea locuitorilor îi chema Barcan. Când se îmbăta, ceea ce se întâmpla frecvent, nea Barcan arăta ca o caricatură: pe corpul scund și slab era așezat un cap destul de mare care se mișca fără încetare, avea ochii sclipitori și injectați, o privire șugubeață, o mustăcioară cu multe fire albe și doar doi dinți în gură. Read more…
Astăzi simt nevoia să scriu despre un eveniment pe care – ca mulţi alţii – l-am vizionat online; mai bine spus, la două luni de când a început difuzarea online, graţie adresei de facebook pe care am primit-o şi pe care o împărtăşesc, cu bucurie, tuturor celor ce ar avea dorinţa de a o accesa pentru a asista comod, „din fotoliul telespectatorului”, la un eveniment de excepţie: Ziua Culturii Naţionale – 15 ianuarie 2021. Gazdă a fost primitorul Centru Cultural Buftea, prefaţarea fiind făcută de maestru Robert Nagy, cel pe care îl redescoperim deja de câţiva ani ca manager al Centrului şi, desigur, ca organizator şi inspirat „purtător de cuvânt” al culturii sub diversele ei faţete…Ideea, concepţia şi realizarea acestui spectacol ce reuneşte muzică, poezie, artă vizuală (fotografie) şi mult, mult sentiment, aparţin unui medic pentru care violon d’Ingres este – aţi ghicit! – cultura în toate ipostazele ei şi, mai ales, în cea a vibraţiei apropierii sufleteşti. Read more…
Steven Michael Fulop[1] (născut la 28 februarie 1977) este cel de-al 49-lea primar al orașului Jersey City, New Jersey. Înainte de a deveni primar, timp de opt ani a fost membru în consiliul municipal, din partea Partidului Democrat. În prezent este la al treilea mandat, obţinut în 2021. La alegerile anterioare (2017) obţinuse o majoritate fără precedent, 78%. Steven Fulop s-a născut în Edison, New Jersey, din părinți evrei – Carmen Kohn și Arthur Fulop, ambii originari din România. Tatăl său, născut la 29 aprilie 1946 la Târgu Mureș, a crescut în Israel și a fost lunetist în Brigada Golani în timpul Războiului de Șase Zile. Ştiind că părinţii primarului din Jersey Citiy, născuţi în Transilvania, sunt descendenţii unor supravieţuitori ai Holocaustului, mi-am propus să caut informaţii despre ei şi părinţii lor (bunicii actualului primar) în cele mai importante baze de date de profil. Cercetând arhivele din Bad Arolsen şi Yad Vashem, precum şi Family Search, am aflat că bunicii din partea tatălui (părinţii lui Arthur Fülöp) au fost Elisabeta – născută la 7 mai 1921, la Luduş, şi Bentsi, născut în 18 august 1921, la Lăscud. Ei nu au fost deportaţi, întrucât Luduşul se afla în Ardealul de Sud, însă au suferit persecuţiile antievreieşti din România. Familia mamei (Carmen Fulop, era născută Kohn) a împărtăşit soarta evreimii din Ardealul de Nord. Read more…
Avi, un bărbat scund de patruzeci de ani, cu handicap psihic, angajat necalificat la întreținerea centrului sportiv pe care îl frecventez, era fiul unuia dintre chirurgii vestiți ai spitalului din localitate. Prietenos cu publicul, căuta mereu un partener de discuții. Într-o zi, văzându-mă mestecând gumă, mi-a cerut foarte respectuos să-i dau și lui. S-a așezat pe un scaun lângă mine, mi-a mulțumit pentru gumă, după care a intrat în vorbă. – De unde mă cunoști? – De la ceilalți clienți de la piscină, i-am răspuns. – L-ai cunoscut pe tatăl meu? – m-a întrebat. – Sigur că da, am lucrat împreună cu el în sala de operații. – Să știi că eu nu-i întreb pe oamenii de aici cum îi cheamă, mi-a spus Avi, doar pe cei care-mi sunt simpatici. – Bine, vrei să știi numele meu? – l-am întrebat. – Da, mi-a răspuns. M-a prezentat câtorva “prieteni” de-ai lui de la piscină și de fiecare dată când mă vedea, se interesa de programul meu, mai ales cel legat de muncă. Într-una din zile mi s-a adresat, spunându-mi că vrea să discute cu mine o problemă importantă.Read more…
Site-ul baabel.ro foloseste cookies pentru a oferi un maxim de performanta experientei tale aici. Cookie-urile sunt pentru autentificare, statistici trafic Pentru a continua te rugam sa dai click pe ACCEPT, in caz negativ pe REFUZ
