Fotograful

Oct 30, 2025By

Dan, un om mărunt cu barbă, fotograful ziarului Maariv și al revistei locale din Beer Șeva, era prezent la toate demonstrațiile de solidaritate cu ostaticii. Născut la Arad, România, a venit cu părinți la Beer Șeva prin anii cinzeci, când avea șapte ani. Ne cunoșteam de pe vremea când eram rezident și făceam gărzi la Unitatea Mobilă de Terapie Intensivă. De fiecare dată când era vreun accident de mașină sau un act de violență, ajungea primul la fața locului și adesea era primul care ne dădea detalii cu privire la cele întâmplate.
– De unde știți voi, fotografii de presă, despre aceste evenimente înaintea tuturor?
– Secret profesional, îmi răspundea zâmbind.
– Ce îți place cel mai mult să prinzi în obiectiv? – l-am întrebat.
– Oameni în diverse ipostaze: spectacole, nunți, evenimente deosebite, demonstrații. Îmi place să redau trăirile care se reflectă nu doar pe fețe, ci și pe pozițiile oamenilor. O privire, o mână ridicată în nenumărate variante, un zâmbet, o lacrimă, toate acestea reflectă adevăratele sentimente ale semenilor noștri.Read more…

Oct 30, 2025 2 comments

O nouă vizită israeliană la Colegiul Sigismund Toduță din Cluj

Apr 21, 2016By

În anul 2013 s-a materializat un vis a două foste absolvente ale Liceului de Muzică din Cluj, prof. Delia Iacob și prof.dr. Monica Noveanu (promoția 1971), de a se crea un parteneriat între Colegiul de Muzică Sigismund Toduță din Cluj, România și Conservatorul de Muzică ,,Ted & Lin Arison” – Tel Aviv – Israel. Scopul acestei acțiuni este, în primul rând, cunoașterea și promovarea valorilor culturii și învățământului muzical românesc, alături de dorința de a crea o punte afectivă specială între cele două țări. Read more…

Apr 21, 2016 0 Comments

Moartea unui decedat sau mormântul lui Mircea Crişan…Sau ”Bucuria unui optimist”

Nov 9, 2017By

Nu, nu vă speriați, stimați cititori, revista Baabel nu se află într-o asemenea situație încât să fie nevoită a reproduce materiale publicate în urmă cu ani. Din contră, numărul cititorilor crește mai tot timpul și interesul pentru articolele publicate de două ori pe lună devine din ce în ce mai vizibil.
Motivul pentru care în cele ce urmează veți găsi același articol, despre Mircea Crişan, publicat în urmă cu aproape un an și jumătate e cu totul altul. Și acum să vă vad! Oare veți avea răbdarea de a parcurge articolul de mai jos (publicat anul trecut) încă o dată? Pentru că dacă da, sfârșitul lui vă va oferi o surpriză. Dar chiar dacă nu vreți să vă pierdeți timpul recitind o poveste ce pare, cel puțin la prima vedere, perimată, surpriza e tot acolo, adică la sfârșit.Read more…

Nov 9, 2017 20 comments

George Kun

Jul 26, 2018By

Ca locuitori ale acestei clădiri impozante, Babelul, ar fi bine să ne cunoaștem și împrietenim și în contextul Baabelului. Eu sunt un tip căruia îi place să vorbească și să se asculte singur, mai ales când am nevoie de păreri experte sau de conversaṭii inteligente. Cu timpul însa am descoperit limitările catastrofice ale acestui obicei și am început să caut un forum matur și neinhibat ale cărui membrii își semnalează prezenṭa în lume și prin comentarii la ceea citesc. Astfel am descoperit Baabelul, o revistă inteligentă, interesantă care merită să fie cunoscută, răspândită, popularizată și sprijinită, una a cărei apariṭie e așteptată cu emoṭie și nerăbdare. Una care oferă satisfacṭie intelectuală, artistică și literară. Bravo Baabel!Read more…

Jul 26, 2018 2 comments

O vizită emoţionantă

Nov 22, 2018By

În luna iunie a acestui an am publicat o cărticică: Alfabetul vesel. Originalitatea ei constă în faptul că pentru fiecare literă a alfabetului am scris câte o poveste cu tâlc, în care toate cuvintele încep cu aceeași literă. Poveștile sunt ilustrate cu talent și haz de către Sofia Ulubeanu, draga mea nepoată, la vremea când abia împlinise 10 ani. Oferind un exemplar doamnei Roza Brumfeld chiar „la cald”, în iunie, am avut o mare și foarte plăcută surpriză. Trebuie să menționez faptul că această inimoasă persoană voluntariază de ani de zile la Centrul Rezidențial Amalia și Șef Rabin Dr. Moses Rosen. De data aceasta, arătându-le și citindu-le din cartea mea, a avut ideea să îi stimuleze și pe rezidenți să caute cuvinte care încep cu aceeași literă și să le lege în mici povestioare. Rezultatul a fost uimitor. S-au prins în acest joc mulți dintre pensionarii acestui centru și, cu siguranță, unele dintre creațiile lor au fost foarte reușite. Read more…

Nov 22, 2018 3 comments

Merinde de la Bănişor

Aug 22, 2019By

Şi în acest an, de Sfânta Maria Mare, am revenit de la Bănişor încărcată de merinde. Merindele pentru trup ne-au fost dăruite de gazda noastră Viorica Chifor, „Licăşoaia”, care ne-a omenit în casa ei primitoare cu bucate gustoase şi nu ne-a lăsat să plecăm din casa ei fără să luăm cu noi legume şi fructe din belşug, dar şi mâncare gătită: tocană de ciuperci, sarmale, friptură şi…un bol de mămăligă cu brânză încă aburindă. Merindele spirituale, trei publicaţii abia scoase de sub tipar, le-am primit de la prietenul nostru Artemiu Vanca, omul-instituţie, Cetăţean de Onoare al comunei Bănişor. Merindele sufleteşti s-au adunat rând, pe rând, de-a lungul zilei de 15 August, pe care am petrecut-o în satul natal al tatălui meu şi al bunicii mele pierite la Auschwitz… Satul în care au trăit străbunicii şi stră-străbunicii mei care odihnesc în micul cimitir evreiesc de lângă islaz unde poposesc de fiecare dată pentru a mă reculege, a aprinde candele şi a aşeza pietrele neuitării… Read more…

Aug 22, 2019 6 comments

Rembrandt și dirigintele

May 7, 2020By

În aceste zile ale pandemiei cu Covid 2019, cu școlile închise din motive lesne de înțeles, îmi aduc aminte de anii mei de liceu și mai ales de dirigintele clasei în care am învățat. Într-o zi de Luni a intrat în clasă profesorul de desen. S-a uitat la noi, elevi de clasa a opta și s-a prezentat: Laurenţiu Buda. N-am apucat bine să ne dezmeticim că a şi luat o cretă în mâna stângă şi începu să deseneze pe tablă un sat de munte tipic ardelenesc cu munți împăduriți şi căsuțe de lemn . Era scund, cu părul negru pieptănat cu o cărare la mijloc şi o mustaţă à la Salvador Dali şi un mers asemănător cu al lui Chaplin. – Sunt profesorul vostru de desen, pictor și grafician – ne spuse când termină desenul. V-am schiţat pe tablă un peisaj de țară în care puteți să vedeți influența artei populare asupra picturii. A făcut o scurtă pauză după care a continuat: – Sunt de asemenea și dirigintele vostru….Read more…

May 7, 2020 7 comments

Dascăli

Sep 3, 2020By

În preajma începutului de an şcolar gândul mă duce la dascăli: învăţătorii şi profesorii care au un rol covârşitor în formarea, devenirea unui om. Din păcate, de o vreme încoace ei ajung în centrul atenţiei doar atunci când sunt protagoniştii unor scandaluri. Îndeobşte activitatea lor este ignorată, salarizarea mediocră şi discreditarea sporind lipsa de atractivitate a acestei profesiuni pentru tinerii capabili. În consecinţă calitatea noilor cadre didactice lasă tot mai mult de dorit, ducând (ca într-un cerc vicios) la deteriorarea tot mai accentuată a învăţământului preuniversitar, nereformat, care face faţă tot mai greu provocărilor erei digitale. Foarte puţini tineri se mai îndreaptă din vocaţie către cariera didactică, chiar dacă mulţi au fost influenţaţi în devenirea lor, uneori decisiv, de către învăţătorii sau profesorii lor, care i-au înzestrat cu cunoştinţe esenţiale şi le-au dat merinde spirituale. Nu doresc să ţin aici o pledoarie pentru nobila profesiune de dascăl, ci doar să schiţez – prin câteva scene relevante – portretele unor cadre didactice care m-au impresionat.Read more…

Sep 3, 2020 14 comments

Fundațiile invizibile ale vieţii

Jun 3, 2021By

Zilele trecute m-am întâlnit cu un amic constructor, care mi-a spus o povestioară nostimă legată de munca sa: tocmai lucrau de zor la fundația unei case, când fiul de vreo 5 ani al cuplului beneficiar i-a strigat stupefiat din mașina părinților care veniseră pentru a discuta despre câteva detalii: „Tata vă plătește să-i construiți o casă, nu să-i săpați o groapă în curte!” Iar când toți adulții din preajmă au încercat să-i explice, amuzați, că echipa lucrează la fundație, fără de care nu se recomandă construirea unei case, copilul mai întâi nu i-a crezut, arătând în jur spre celelalte case care „nu sunt cocoțate deasupra unor gropi”, apoi n-a înțeles de ce să sapi o groapă pe care apoi s-o umpli la loc, chit că o umpli cu altceva, nu cu pământul scos, și în cele din urmă nu pricepea nici în ruptul capului de ce trebuie să se muncească atât la un detaliu care oricum nu se va vedea după completarea lucrărilor. După această discuție haioasă m-am întrebat în drum spre casă dacă noi, oamenii în general, știm să apreciem „fundațiile” invizibile din viețile noastre, fără de care n-am fi reușit să devenim cine suntem. Ați auzit de doamna Kiesler, pe numele de fată: Gertrude Lichtwitz? Frumoasa Trude, adorată de „marea burghezie evreiască a vremii”, umplea săli de concerte oriunde în Europa. Publicul a uitat-o pe nedrept pe Gertrude, și s-ar putea să credeți că nici n-ați auzit de ea vreodată – dar dacă vă spun că era mama actriței și inventatoarei Hedy Lamarr?Read more…

Jun 3, 2021 4 comments

Prietenie – prima vizită (2)

Feb 24, 2022By

Au trecut cam trei ani de prietenie la distanță, prin intermediul scrisorilor, cu Émilie, fata din Franța care mi-a devenit apropiată și foarte dragă. Corespondența se desfășura în limba engleză, eram, fără să știm, exponente ale unui soi de globalizare, o româncă și o franțuzoaică scriindu-și în limba engleză. Eram însă și exponente ale unei atitudini de frondă adusă orânduirii sociale de atunci din România, una care socotea străinii ca fiind aprioric dușmani. Altfel de ce ar fi fost interzisă prin lege găzduirea lor? Dacă nu erai rudă cu musafirul venit din străinătate, nu aveai voie să-i oferi sălaș, te putea vizita, asta da, dar să stea peste noapte, asta nu se putea. de granița maghiară. O vizită destul de complicată, fiindcă Émilie nu se urcă în avion, deci a trebuit să vină cu trenul și a făcut-o pe la Timișoara. Era luna iulie, eu eram încă la Cluj, în ultimele zile de practică și planul era ca Émilie să vină la Cluj, să stea vreo trei, patru zile până terminam eu cu practica și de aici să mergem la Oradea pentru vreo  două zile, unde locuia tatăl meu, și apoi acasă, la Marghita, acolo urmând să petrecem împreună cea mai mare parte din vacanța ei, mai cu seamă la ștrandul termal și în mici excursii prin împrejurimi. Read more…

Feb 24, 2022 10 comments

Un cadou de centenar sau eu şi Wikipedia

Aug 11, 2022By

În 6 august se împlinesc o sută de ani de la naşterea tatălui meu, Emeric (Imre) Székely (1922-1999). Au trecut peste 23 de ani de când tata s-a mutat la cele veşnice, dar amintirea frumoaselor zile de naştere de pe vremea când era alături de noi nu a pălit. La ultima zi de naştere sărbătorită împreună, tata împlinea 76 de ani. A 77-a aniversare nu a mai apucat-o, stingându-se din viaţă fulgerător, în 4 iunie 1999. Ziua de naştere a tatii o marcăm – şi postum – în cercul familial restrâns, dar anul acesta, la centenar, mi-aş fi dorit să-şi amintească de el şi cei de la Universitatea Tehnică. Am sperat că, la un moment dat, mă va căuta cineva, spunându-mi că vor să organizeze un eveniment în memoria profesorului Székely, dar nici pomeneală! În niciun caz nu voiam să iau eu iniţiativa şi să mobilizez lumea care, de fapt, îl dăduse uitării demult. Sunt sigură că nici tatii nu i-ar fi făcut plăcere. Au trecut peste două decenii de la moartea lui. Cine să şi-l amintească? Numele lui figurează pe câteva cărţi de referinţă, dar probabil cei care învaţă din ele habar nu au cine a fost, de fapt, autorul… Şi chiar dacă ar încerca să afle mai multe şi ar da o căutare pe Internet, mare lucru nu ar găsi…Astfel mi-am dat seama că pot să-i fac un cadou postum tatălui meu: să creez un articol Wikipedia cu numele lui.Read more…

Aug 11, 2022 19 comments

Steagul alb

Apr 20, 2023By

Noah era agricultor, avea o fermă de flori în sudul țării. Fiind căpitan în rezervă în trupele speciale, era deja a doua oară concentrat în 2023. Era într-o misiune într-o localitate în teritoriile ocupate, lângă Șhem, (cunoscut în presa internațională sub numele de Nablus). Erau cazați în corturi, nu departe de oraș. De fiecare dată când era chemat la datorie, încredința afacerea unui muncitor thailandez, Huan, în care avea încredere. De data acesta, Huan tocmai era plecat pentru un scurt concediu în țara lui. Nu a găsit altă soluție decât să-l roage pe bătrânul său tată să se ocupe de flori. Oare se va descurca? se întreba Noah. Ca de obicei, misiunea plutonului era capturarea unor teroriști palestinieni vinovați de uciderea unor cetățeni israelieni. În marea majoritate a cazurilor, acțiunile militare aveau loc seara sau noaptea. Într-o dimineață, când trupa se odihnea, Noah a ieșit din cort, a pornit să alerge, ceea ce acasă făcea în fiecare zi. Era pe o pajiște verde împrejmuită de flori de păpădie. Deodată a apărut în fața lui o minge de fotbal și împreună cu ea un copil localnic de vreo 6-7 ani, cam de vârsta lui Avi, fiul lui cel mare. Noah s-a oprit din alergare și s-a uitat la băiatul cu mingea. Purta un trening cu însemnele echipei F.C. Barcelona. – Vrei să jucăm fotbal? – l-a întrebat băiatul în arabă.Read more…

Apr 20, 2023 10 comments

Povestea lui Tom și Emily Hand nu este un basm

Nov 30, 2023By

Tom Hand e un irlandez tipic, roșcovan și pistruiat, care n-ar refuza niciodată o bere Guiness. Destinul său, însă, a fost unul atipic. În deceniul al treilea al vieții sale s-a dus să lucreze voluntar într-un kibuţ de lângă Fâşia Gaza, s-a îndrăgostit de Narkis, o frumoasă localnică, și s-a stabilit acolo. Cuplul a avut doi copii. După mulți ani cei doi s-au dezdrăgostit, căci uneori și iubirea are termen de expirare, însă Tom nu s-a mai reîntors în ploioasa Irlandă; se obișnuise în kibuţ. În plus, tocmai o cunoscuse pe Liat care i-a dăruit încă o fiică: Emily. Roșcată și cu pistrui, era copia lui fidelă. Din păcate, Liat nu a mai apucat să o vadă pe Emily crescând, căci s-a prăpădit, răpusă de o boală nemiloasă, când fetiţa nu împlinise nici trei ani…Atunci Narkis, fosta soție a lui Tom, s-a simțit chemată la apel și a crescut-o pe Emily, ca într-un fel de parteneriat între doi oameni maturi a căror iubire s-a evaporat, dar a rămas respectul. În fatidica zi de 7 octombrie 2023, teroriștii au pătruns în kibuţ și au ucis-o pe Narkis. S-a presupus că și Emily a fost asasinată, deși cadavrul ei nu a fost găsit, dar ea nu fusese acasă, dormise la o prietenă. La auzul veștii Tom a spus instinctiv: “Thank God, she is dead!” – căci în ochii lui, certitudinea morții era preferabilă coșmarului unei lungi captivități.Read more…

Nov 30, 2023 7 comments

Cum să murim cu demnitate?

Jul 25, 2024By

Acest scurt articol este poate o continuare firească a celui pe care l-am publicat în ediția anterioară a revistei Baabel, întitulat “Cum să murim bătrâni şi sănătoşi”, dar, cred eu, este mult mai realist. În urmă cu câteva zile a apelat la mine un vecin pentru un sfat care, la prima vedere, părea unul medical. Dar nu a fost așa. Sfatul pe care mi-l cerea era mult mai complex și nu am reușit să-i dau un răspuns satisfăcător. După moartea mamei vecinului, tatăl lui nonagenar a rămas singur, doar cu o îngrijitoare care se afla la el în permanență. În plus, fiul lui locuia în apropiere. Cu cât treceau anii, semnele de demență (care existau încă înainte de moartea soției) se agravau. Nu au ajutat nici nenumăratele consultații cu psihogeriatri, nici medicamentele, nici internările la spital pentru a detecta o eventuală cauză organică a demenței. Bătrânul decădea tot timpul, atât cognitiv cât și fizic. Nu se mai putea scula din pat. Pierduse și controlul asupra sfincterelor și avea nevoie în permanență de scutece. Dar poate cea mai mare problemă era că de la o vreme refuza orice mâncare și băutură, pentru că îi venea greu să înghită. În rest era perfect sănătos…Read more…

Jul 25, 2024 17 comments

Kibuţnici 2025

May 1, 2025By

Felicitări tovarășă! – îi spune băiatul în tricou kaki fiicei mele. Ești de-acum havera cu drepturi depline. Fiica mea și soțul ei tocmai au fost admiși în kibuț. S-a votat prin vot secret – 77% din membri au fost pentru, 23% contra. Cei care s-au opus nu au făcut-o pentru că au ceva împotriva fiicei mele, ci pentru că resursele kibuțului vor trebui împărțite între mai mulți membri. Dar și așa e un procent frumos, mă asigură Ţvika. Ţvika e un kibuţnik vechi, are vreo 60 de ani de kibuţie. Ca unul venit din România anilor 80 – care era pe atunci un fel de kibuţ mai mare – eu sunt oarecum mirat că oamenii chiar vor să intre în kibuţ. Ţvika parcă îmi ghicește întrebarea. – Eu am intrat în kibuţ, pentru că eram proaspăt căsătorit și soției mele nu-i plăcea să spele rufele. Am aflat că în kibuţ există mașini de spălat rufe la colectiv. „Evreii ne-au adus comunismul pe tancurile rusești ”– spune o sintagmă veche pe care o folosesc mai mult antisemiții. Dar în cazul lui Ţvika, ea e adevărată. Lui Ţvika evreii i-au adus într-adevăr comunismul, dar nu pe tancuri rusești, ci pe mașini de spălat rufe de proveniență incertă.Read more…

May 1, 2025 11 comments

Copilul care voia să danseze

Nov 27, 2025By

Mă numesc Deus. Am cincisprezece ani și m-am născut în Tanzania fără o mână și fără un picior. Numele mi-a fost dat ca o profeție, încă înainte să mă nasc: Deus, Dumnezeu. Mama a rostit acest nume când moașa îi ștergea sângele de pe picioare, iar Cel de Sus încă nu hotărâse dacă mă va lăsa să trăiesc. Odată, la umbra unui copac, mama mi-a spus cu lacrimi în ochi că în acel moment a simțit o mână caldă care o încuraja. Aveam un trup incomplet. Brațul stâng mai funcționa încă. Aproape toată mâna dreaptă îmi lipsea. Iar piciorul drept? Era doar umbra unui picior. Mă târam ca o șopârlă. Copiii din sat, nemiloși, mi-au pus tot felul de porecle. Iar doctorii mă examinau ca pe cineva care purta semnele nenorocirii, sperau într-o minune, dar nu îndrăzneau să creadă cu în ea adevărat. Eu nu voiam decât să stau în picioare, să mă joc, să dansez… Am simțit ce înseamnă să vezi lumea de jos, din praf. Atunci am zburat într-o țară îndepărtată, Israel, la spitalul Wolfson, unde mi-au reparat inima. Mi-au făcut și o proteză în locul piciorului drept și apoi m-au dus la fizioterapeutul Arie-John – un om înalt, care mergea cu pași măsurați și care avea amintirea multor copii cu trupul reparat. Nu m-a întrebat dacă mă doare. El știa că da. S-a uitat și dincolo de membrele mele deformate și de proteză, într-un loc în care nimeni nu a avut răbdarea să privească, în “interior”. Read more…

Nov 27, 2025 27 comments

Despre Holocaust, altfel

May 12, 2016By

Am aflat despre cele pe care vreau să vi le povestesc aici din spusele unora care au trăit aceste întâmplări. Din păcate, mi-au povestit târziu, iar atunci cand au trăit cele întâmplate, erau copii destul de mici si nu au reținut numele unora din cei implicați.

In vara anului 1941, mareșalul Antonescu a dat ordinul de “curățare a terenului”, altă denumire pentru ”solutia finala”. In jurul datei de 16 iulie ordinul de curățare a terenului s-a dat la Roman, Fălticeni, Galați .Prima măsură ce trebuia să fie dusă la îndeplinire a fost “exterminarea pe loc a tuturor evreilor aflați pe teritoriul rural; închiderea în ghetouri a evreilor de pe teritoriul urban”. Incă inainte de această dată, populația din sate incepuse sa se agite deoarece se pregăteau acțiuni de aceasta factura.Read more…

May 12, 2016 6 comments

Întâlnirea cu Rodion

Dec 7, 2017By

După absolvirea facultăţii de medicină am fost repartizat în comuna Gherţa Mică din Ţara Oaşului, judetul Satu Mare. Era un sat izolat, cu drum de ţară neasfaltat, n-avea nici măcar indicator de localitate, aşa c-am numit-o cu mătuşa mea – care mă însoţise în această primă vizită – ”Greaţa Mică”, în ciuda protestelor tatălui meu. La Direcţia Sanitară a judeţului Satu Mare, mi s-a adus la cunoştinţă că era localitatea cu cea mai ridicată rată a mortalităţii infantile, dar şi cu cea mai mare rată a natalităţii, din Ţara Oaşului . Tata încerca să mă liniştească şi mi- a dat să citesc romanul Garnizoana din Siberia, scris de Rodion Markovits (1884-1948), un scriitor evreu, de limbă maghiară, născut la… Gherţa Mică.Read more…

Dec 7, 2017 3 comments