Mă aflu în Sala de Seminarii a centrului de congrese Weimarhalle, alături de alte cel puţin două sute de persoane – sala e arhiplină – la ceremonia acordării Cetăţeniei de Onoare a Oraşului Weimar mai multor supravieţuitori ai lagărului de la Buchenwald. Printre ei se numără şi unchiul meu, Vasile (László) Székely, deportat la Auschwitz-Birkenau, în mai 1944, când abia împlinise 15 ani. După câteva săptămâni de detenţie în cumplitul lagăr de exterminare, a fost trimis cu un transport la Buchenwald, de acolo la Bochum, fiind readus la Buchenwald cu câteva săptămâni înainte de 11 aprilie 1945, data auto-eliberării lagărului. Atunci s-a reîntâlnit cu tatăl meu, Imi, care sosit aici în ianuarie 1945, după ce fusese evacuat de la Auschwitz şi supravieţuise unei călătorii de şapte zile în vagon deschis şi unui marş al morţii. Am vizitat Buchenwald în aprilie 2019 şi am fost profund marcată de cele trăite atunci. Mi-am depănat impresiile în paginile revistei Baabel şi nu mi-am imaginat că aveam să mă mai întorc. Ţin foarte mult la unchiul meu Laci, de aceea mi-am dorit mult să fiu de faţă la festivitatea în care i se conferă titlul de Cetăţean de Onoare al Oraşului Weimar. Dorinţa mi s-a îndeplinit; am ajuns la Weimar şi nu oricum, ci într-o deplasare oficială, împreună cu echipa TVR Cluj. Colegii mei filmează, iar eu – copleşită de emoţie – stau îndărătul unchiului Laci şi mătuşii Lenkice. Începe ceremonia. Primarul Peter Kleine, în ţinută de gală, purtând un colan auriu cu stema oraşului, îşi începe discursul arătând că oraşul Weimar şi-a dobândit faima mondială prin Goethe, Schiller și Bach, prin curentul Bauhaus şi prin Republica de la Weimar, dar puţini ştiu că în proximitatea oraşului se afla un tărâm al suferinţei: lagărul de concentrare nazist de la Buchenwald, un sinistru loc de detenţie pe care weimarezii l-au ignorat, s-au făcut că nu ştiu, au întors capul în partea cealaltă. Tocmai de aceea, începând din 2020, dintr-o iniţiativă comună cu Memorialul Buchenwald, Consiliul Local al oraşului Weimar acordă titlul de Cetăţean de Onoare unor supravieţuitori ai acestui lagăr, în semn de reparaţie, reverenţă şi recunoştinţă faţă de foştii deţinuţi care participă an de an la festivităţile de la 11 Aprilie, ziua eliberării Lagărului de la Buchenwald, fiind alături de municipalitate în efortul continuu de a combate antisemitismul, antiţigănismul, rasismul, reînvierea fascismului și ascensiunea extremei drepte.Read more…

Era una din nopțile infernale ale Războiului de Douăsprezece Zile cu Iranul – povestește doamna Geta. S-a auzit sirena și am intrat în adăpost. După o perioadă de așteptare, un bum puternic a cutremurat clădirea în care stăteam, cum nu se mai întâmplase în alte atacuri cu rachete. Am ieșit din adăpost și am încremenit. Apartamentul meu era distrus în întregime. Stăteam în ușa camerei-adăpost, în pijama, cu urechile înfundate, și nu îndrăzneam să mă mișc. M-am pipăit să văd dacă nu cumva eram rănită. Spre norocul meu eram întreagă. urechile înfundate, și nu îndrăzneam să mă mișc. M-am pipăit să văd dacă nu cumva eram rănită. Spre norocul meu eram întreagă.

– Dixi! Dixi!  Unde mi-era câinele pe care îl luasem cu mine în adăpost? Dixi a apărut de sub birou. Tremura toată. Nu îndrăzneam să ies, nu știam ce să fac. Aveam la mine doar celularul și buletinul. Ar fi trebuit să caut prin casă alte lucruri importante, dar era praf și nu se vedea nimic. După o vreme care mi s-a părut o veșnicie, au apărut pompierii. La intrarea în apartament, ușa era blocată, a trebuit forțată. Eram derutată, nu puteam percepe realitatea. – Cum vă simțiți, doamnă, sunteți rănită? – m-a întrebat paramedicul echipei de salvare. – Sunt bine, dar trebuie să caut niște documente importante, am răspuns. – Nu se poate, e periculos, clădirea poate să se prăbușească în orice clipă, mi-a spus un ofițer al apărării civile. Trebuie să vă evacuăm imediat. Vă coborâm cu macaraua. – Aș fi vrut ca tot ce mi s-a întâmplat să fi fost doar un coșmar din care mă voi trezi, a continuat doamna Geta. M-au dus la un hotel din apropiere cu tot ce mai aveam: Dixi și celularul.Read more…

Toronto nu e nici pe departe în zonele mai reci ale Canadei, totuși iernile pot fi aspre (momentan mă “bronzez” la Timișoara, la vreo +13oC). Verile, cam trei luni pe an, pot fi însă neplăcut de fierbinți, cu temperaturi de peste 30o – vreme tocmai bună pentru o vizită la micul complex sportiv cu teren de tenis și bazin de înot de la marginea ravenei dintre bloc și șosea. Din ravenă văd iepuri, vulpi, veverițe și alte drăgălășenii ale naturii care se furișează uneori pe sub gard și traversează în grabă aleea din jurul blocului, dar important e că de jur împrejur e verde și sunt și zone de umbră. Într-o zi fierbinte din vara trecută am coborât la bazin, m-am bronzat vreo jumătate de oră pe un șezlong, apoi mi-am făcut „norma” de înot – 100 de lungimi sau 2 km, nonstop, după care m-am întins din nou pe șezlong, am băut dintr-o răsuflare o jumătate de litru de apă, mi-am pus șepcuța cu cozoroc și ochelarii de soare și, total relaxat, am început să studiez lumea din jur. Erau vreo 25 de persoane, mai ales doamne, câțiva domni mai în vârstă, cu bastoane, și trei adolescente. Doamnele vorbeau destul de zgomotos, în farsi, și cum în blocul nostru sunt mulți iranieni (și chiar mă împrietenisem cu unii din ei), înțelegeam puțin din ce vorbeau doamnele pe care în sinea mea le numeam “coțofene”. Acești oameni au plecat cum au putut din Iranul islamic, infestat de mullahi și condus de ayatollahi foarte ostili și periculoși pentru dizidenți sau critici ai regimului. Canada este foarte primitoare atât pentru refugiați, cât și pentru teroriști, dar asta e altă poveste.Read more…

În prima zi a lunii septembrie a lui 1970, mama a decedat subit la vârsta de numai 49 de ani, din cauza unui infarct miocardic. Eram student la medicină în anul trei și în seara aceea m-am întors acasă târziu. Ușa de la dormitorul părinților era închisă și nu le-am putut ura “noapte bună”, cum făceam de obicei. În toiul nopții m-am trezit cu tata lângă patul meu, strigând că mama e pe moarte. Am sărit din așternut și am alergat în dormitorul părinților. Mama respira sacadat. Am început să-i fac masaj cardiac și între timp mă gândeam ce ar mai putea-o ajuta. – Salvarea, avem nevoie de o salvare cu medic, strigam. elefon în casă nu aveam. (În acei ani era foarte dificil să obții un abonament de telefon). Am sunat la ușa unuia dintre vecini care știam că avea, dar nu mi-a deschis. L-am rugat pe tata să continue masajul cardiac și am ieșit din casă, am traversat strada, pe partea de vis a vis era “Leagănul de Copii” cu un aparat de telefon public. Poarta era închisă, nici urmă de portar, așa că am sărit peste un gard înalt, pe care a doua oară nu cred că aș fi reușit să-l trec și am chemat Salvarea. A sosit un medic, sau poate felcer, care după ce și-a pus stetoscopul pe pieptul mamei, a declarat că nu mai e nimic de făcut, mama a decedat. sunt la un pas de moarte.Read more…

– Poftim fularul dumitale! M-am uitat la omul care mi-a ridicat fularul căzut pe jos. Era un om bine făcut, înalt cu ochi albaștri, zâmbitori. Stăteam unul lângă altul, cocoțați pe niște scaune înalte, la un bar din New Bedford, Massachusetts. – Mulțumesc mult, i-am spus. Ce fel de bere ai comandat? l-am întrebat în continuare, dorind să intru în vorbă cu el. – Samuel Adams seasonal, mi-a răspuns. Dumneata ce bei? – Bere pilsen cehească, i-am răspuns. – De unde ești? – m-a întrebat. Ai un accent puternic pe care nu-l cunosc. – Din Israel, i-am răspuns. – Tocmai iarna ți-ai găsit să vii în America ? m-a întrebat omul cu ochii albaștri. Pe scurt i-am satisfăcut curiozitatea. – Faci sport? – l-am întrebat, văzându-l înalt și zdravăn. – Am făcut destul sport la viața mea, mi-a răspuns noul meu cunoscut. Am fost jucător de hochei pe gheață în tinerețe, am continuat cu arte marțiale care îmi erau necesare pentru munca mea. Pe piept avea o insignă de poliție și un fluier.Read more…

Trecuseră zece zile de la începutul războiului de Yom Kipur. Ioav pilota un avion Phantom. Era deasupra Kuneitrei, pe partea siriană a podișului Golan. Își terminase misiunea și se pregătea să se întoarcă la bază. Deodată aparatul s-a cutremurat puternic. Fusese atins de o rachetă antiaeriană siriană, s-a gândit Ioav. Motorul din partea dreaptă a luat foc, nici vorbă de aterizare forțată. Singura soluție era să se catapulteze și să se roage ca parașuta să se deschidă. N-a mai reușit să se orienteze unde va cădea cu parașuta, de partea israeliană sau de cea siriană. A aterizat lin într-o pădurice. Timp de câteva minute a fost liniște. Nu departe de el erau împrăștiate fragmentele avionului pe care îl pilotase. De după copaci au apărut soldați sirieni cu țevile armelor îndreptate spre el. – Sus mâinile! – a strigat într-o ebraică stâlcită unul dintre ei care avea gradul de sergent. Nu ar fi avut niciun rost să folosească pistolul cu care era înarmat. În timp ce ridica mâinile, și-a amintit cuvintele comandantului flotilei aeriene de care aparținea: – În situația în care sunteți luați prizonieri, trebuie să vă fie clar: singurul lucru important este să supraviețuiți!Read more…

Recent m-am întors din Portugalia. Nu a fost prima vizită în această țară, dar această ultimă călătorie a fost cea care m-a impresionat cel mai mult. Starea de război în care se află Israelul, demonstrațiile pro-palestiniene și antisemite din orașele europene, relatările despre comportarea agresivă a autorităților față de turiștii israelieni din diversele aeroporturi din Europa m-au făcut să fiu îngrijorat, sceptic în legătură cu vizita în Portugalia. Mă temeam de atitudinea ostilă a personalului din aeroportul din Lisabona. Până la urmă nu am avut niciun fel de probleme nici la aeroport, nici la hoteluri. Totul a decurs normal. Mi s-a sugerat să folosesc pașaport străin și să nu-mi dezvălui naționalitatea. Dar mie nu-mi stă în fire să-mi ascund etnia. Nu am făcut-o pe vremea când eram în România, de ce să procedez altfel în Portugalia? Nu am întâlnit oameni care să se poarte dușmănos. Mă așteptam să mă ciocnesc de demonstrații pro-palestiniene, dar nu am dat decât de defilări cu ocazia Zilei Libertății, sărbătorită în 25 aprilie. Cu patruzeci de ani în urmă a avut loc revoluția care a dus la căderea regimului fascist al lui Salazar, Revoluția Garoafelor Roșii. În orașul Porto, toți oamenii purtau în mână câte o garoafă roșie. Am cumpărat și eu una și am continuat vizita pitorescului oraș Porto cu garoafa în mână. La colțul uneia din nenumăratele străzi pitorești ale Lisabonei, privirea mi-a fost atrasă de un om îmbrăcat în haine după moda anilor 1920-30Read more…