Un colet de la Hamburg

Nov 22, 2018By

Deunăzi serviciul de curierat rapid mi-a livrat o cutie de carton standard „Paket bis 10 kg” expediat de de la adresa Grindelberg 60, 20144 Hamburg, Deutschland… Adresa la care Czicza[1], prietena mamei mele, nu mai locuieşte… S-a mutat pe Câmpiile Elizee… Mi-aş dori ca, pentru Czicza, Câmpiile Elizee să fie la fel ca Champs-Élysées, un bulevard fermecător pe care să poată hoinări la nesfârşit, în ritm de dans, împresurată de atmosfera etern-romantică a Parisului. Pe Czicza o cunosc de când mă ştiu, mai exact, de când nici nu mă ştiam, lucru atestat de o fotografie alb-negru în care ea apare împreună cu mama mea, pe când eu încă stăteam cuibărită în pântecul ei. O cunoşteam deşi nu am întâlnit-o decât o singură dată, fugitiv – în 2008, la Cluj – după multe decenii de când ea existase în viaţa mea, prin poveştile mamei. Czicza era un personaj luminos, exuberant şi enigmatic, care apărea adesea în poveştile mamei, fie că-mi depăna întâmplările primilor ani de după război, 1946-1948 (când s-au împrietenit şi au locuit o vreme în acelaşi apartament), fie că-mi povestea cele petrecute în vara anului 1952, dinainte de a mă naşte…Read more…

Nov 22, 2018 3 comments

Povești cu evrei din lumea asta mare

Sep 19, 2019By

Vârsta mea mi-a oferit, între altele, și o serie de avantaje, precum cel de a afla o serie de povești adevărate care merită a fi cunoscute și de alții. Vă relatez numai două care mi s-au părut mai interesante. Prin anii 1880-1890 o familie din Focşani cu doi copii în vârstă de 6-10 ani, au plecat spre America, dar în cele din urmă s-au stabilit la Hong Kong. Urmașii lor simt acum nevoia să-și caute rădăcinile și să afle câte ceva despre țara de unde au pornit bunicii lor spre lumea cea mare. Urma ca eu să-l ajut pe acest avocat vorbitor de engleză. Necunoscând pe nimeni din comunitatea de la Focşani, le-am dat datele de contact ale Federației Comunităților Evreiești din România…O a doua poveste mai deosebită este cea a unei rude îndepărtate, poveste încă actuală, care se desfășoară sub ochii mei. Sunt sigură că fiecare dintre noi are astfel de povești, dar nu ni le relatează. Este vorba de Viorel Ș., de 70 de ani. În anii 50 ai veacului trecut părinții lui au avut funcții importante în PCR. Copilul nici măcar nu știa că este evreu și nici ce implică aceasta. Ca urmare a politicii de epurare a evreilor din funcțiile de rang înalt, s-a trezit la vârsta de 12 ani că pleacă în Israel împreună părinții și bunica. Read more…

Sep 19, 2019 3 comments

Tusea măgărească şi cura de…altitudine

May 14, 2020By

În aceste zile de pandemie, când orice urmă de tuse (mai ales seacă) mă pune în alertă şi mă trimite cu gândul la contaminarea cu „noul coronavirus”, am să vă relatez o poveste din perioada copilăriei când am suferit cu adevărat de tuse şi de modul în care m-am vindecat de ea. Boala a început ca o răceală banală. Am făcut febră şi m-au ţinut acasă. Sinceră să fiu îmi plăcea să fiu bolnavă pentru că intram în centrul atenţiei generale. Bunica îmi atingea fruntea să vadă dacă am febră şi-mi controla ganglionii de la gât dacă erau măriţi. Mi se punea termometrul sub braţ şi trebuia să stau cuminte 10 minute, după care urmăream cu emoţie cât a urcat coloana de mercur. Mi se gătea supa preferată şi mi se aducea la pat pe o tavă specială. Bunicii îmi citeau poveşti şi mama alerga zilinic să mă vadă după orele de serviciu care, de obicei, se lungeau până seara. După ce tusea a devenit din ce în ce mai îndărătnică, bunul doctor Tibi Lustig, care venea să mă vadă din două în două zile, a declarat că am făcut „tuse măgărească”, bazându-se şi evidenţa mai multor cazuri de pertussis apărute în grădiniţele din oraş. Faptul că era tuse nu mi se părea mare filosofie pentru că de tuşit, tuşeam din ce în ce mai des. Dar de ce „măgărească”? Nenea Tibi mi-a explicat că la un moment dat, după accesele de tuse voi…rage precum un măgăruş! În primăvara lui 1957, când convalescenţa mea se tot prelungea şi nu-mi mai trecea tusea, mama s-a decis să ceară câteva zile libere şi să mă ducă undeva la munte. ..Read more…

May 14, 2020 5 comments

Oare de ce revin la Bănişor?

Sep 17, 2020By

Acum, în pragul Sărbătorilor de Toamnă, evreii vizitează mormintele celor dragi, aşezând o piatră, aprinzând o candelă şi rostind o rugăciune pentru sufletele lor. Ieri am fost din nou (îmi vie să spun „acasă”), la Bănişor…În acest sat românesc, vechi de peste 800 de ani, aşezat între dealurile molcome ale Sălajului şi-au găsit un cămin şi un rost antecesorii mei care (bănuiesc, nu am dovezi documentare) au părăsit Galiţia acum un veac şi jumătate, pentru a-şi afla un trai mai bun în Transilvania, pe atunci parte a Austro-Ungariei unde tocmai se adoptase legea emancipării evreilor. La Bănişor familia Fischman a dus o viaţă tihnită, timp de aproape un secol. A făcut negoţ şi agricultură, a sporit numeric, şi-a căsătorit feciorii şi fiicele, în sat, în satele învecinate sau chiar la Cluj (precum bunica mea, Malka) şi şi-a îngropat morţii în micul cimitir de lângă islazul comunei. Tatăl şi unchiul meu îşi petreceau vacanţele la bunicii Fischman, iar în 1932-1933 – în perioada crizei care afectase puternic starea materială a familiei sale din Cluj – tata a locuit la bunici vreme mai îndelungată, absolvind clasa a IV-a primară la şcoala din sat, iar apoi a reuşit cu brio la examenul de admitere în faimosul Liceu George Bariţiu din Cluj. Existenţa lor a fost retezată în mai 1944…Read more…

Sep 17, 2020 14 comments

O jumătate de veac, pentru un minut!

Jul 29, 2021By

Ankie Hacks s-a născut în Olanda la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Erau ani grei, chiar și pentru olandezi, dar părinții ei s-au străduit să facă în așa fel încât să nu îi lipsească nimic. Este o fată inteligentă, sensibilă, iubește literatura, iar cartea care o impresionează cel mai mult este Jurnalul Annei Frank. Deși Ankie e catolică, visul ei este să vadă cu ochii ei țara în care Anna nu mai apucase să ajungă. în 1969 vede un mic anunț din care află că într-un kibuț din Israel se caută voluntari. Anunțul e însoțit de o poză romantică, cu băieți și fete dansând hora în jurul unui tractor și culegând portocale. „Aici e de mine”, își spune Ankie. Ajunge în kibuț în anul următor. Tractoare sunt prea puține, iar la portocale sunt deja prea mulți, așa că e trimisă la curățat ceapă la bucătăria kibuțului. Peste un an se întoarce în Olanda. Decide că ar trebui să practice un sport. Scrima ar fi o opțiune. E un sport elegant, dezvoltă agilitatea, formează caracterul. Se înscrie la Academia de Scrimă de la Haga. Antrenor îi e un băiat cu ochelari, care vorbește olandeza cu accent străin. „Probabil un balcanic”, gândește ea. Antrenamentele sunt grele, tânărul antrenor, deși politicos, o cam chinuie. La unul din antrenamente, Ankie are o răbufnire: Maspik (destul!), spune ea în ebraică!Read more…

Jul 29, 2021 7 comments

Pâinea noastră cea de toate zilele

Feb 24, 2022By

Când am cunoscut-o, doamna Mioara avea vreo patruzeci de ani și era vânzătoare la magazinul de pâine din cartierul în care locuiam. Era prin anii cincizeci, pe vremea când toate produsele de panificație se vindeau pe cartele de diverse culori, în funcție de ce lucrau membrii familiei: cei care făceau muncă fizică grea primeau cartele roșii, care le dădeau dreptul la un kilogram de pâine pe zi; cei care făceau munci mai ușoare aveau cartele galbene, verzi etc., pe care primeau cantități mai mici. Pâinea ajungea pe la prânz, dar coada se forma cu mult înainte. Responsabil cu ordinea era un pensionar de încredere, nenea Mitu. Școala mea era la câțiva pași de prăvălia cu pricina, așa încât eu eram cel care asiguram aprovizionarea cu pâine a familiei. Camionul care aducea marfa parca cu spatele lângă intrarea în magazin. Joska bácsi, șoferul mustăcios, ne privea cu multă seriozitate, apoi începea să ne dea ordine: – Tinerii, elevii și oamenii între două vârste vor descărca marfa, dând produsul din mână în mână, până în magazin, la doamna vânzătoare, după care se vor întoarce la locurile lor din coadă. Ne-am înțeles? aer plutea un miros amețitor de pâine proaspătă.Read more…

Feb 24, 2022 6 comments

Odă bucuriei

Sep 22, 2022By

Pe scena sălii festive din Ebingen (Germania) toți elevii care tocmai încheiaseră cu succes ultimul concert al acestui proiect înălțător de schimb cultural și muzical care a reunit trei țări, precum și profesorii care i-au îndrumat, i-au instruit și le-au fost alături la fiecare pas al acestei împliniri, stăteau în picioare obosiți, dar strălucind de bucurie. În timp ce se împărțeau daruri și cuvinte de laudă și apreciere, iar organizatorii nu mai pridideau cu aparatele de fotografiat și filmat, străduindu-se să imortalizeze acest moment unic, din sală, din rândul publicului tot atât de copleșit de emoție, s-au auzit voci firave care intonau Oda Bucuriei din finalul Simfoniei a IX-a de L. v. Beethoven. În următoarele clipe, scânteia a aprins un torent de glasuri, iar copiii de asemenea, în mod spontan, ca la un singur gând, au luat instrumentele și au acompaniat în aceeași tonalitate, cu același entuziasm, celebra cântare, simbol al păcii și al dragostei. Dacă uneori convingerile sau frustrările vieții ne aduc în pragul îndoielilor, sau chiar al negației, în acele momente cu siguranță l-am simțit cu toții pe D-zeu în inima noastră, i-am simțit îmbrățișarea care a contopit pentru câteva minute credința noastră, a tuturor, în Binele suprem. Ideea acestui schimb s-a înfiripat cu un an înainte, la întâlnirea de 50 de ani de la terminarea Liceului de Muzică din Cluj Napoca. Majoritatea foștilor absolvenți au îmbrățișat cariera muzicală, iar pe mulți dintre ei destinul i-a îndreptat spre alte țări, spre alte meleaguri unde fiecare, fără excepție, s-a străduit în felul său să-și desăvârșească menirea. Așa ne-am întâlnit colegi care de decenii se adaptează, își clădesc viața și își dezvoltă profesia în alte țări cum ar fi: Franța, Germania, SUA, sau Israel.Read more…

Sep 22, 2022 3 comments

Steagul alb

Apr 20, 2023By

Noah era agricultor, avea o fermă de flori în sudul țării. Fiind căpitan în rezervă în trupele speciale, era deja a doua oară concentrat în 2023. Era într-o misiune într-o localitate în teritoriile ocupate, lângă Șhem, (cunoscut în presa internațională sub numele de Nablus). Erau cazați în corturi, nu departe de oraș. De fiecare dată când era chemat la datorie, încredința afacerea unui muncitor thailandez, Huan, în care avea încredere. De data acesta, Huan tocmai era plecat pentru un scurt concediu în țara lui. Nu a găsit altă soluție decât să-l roage pe bătrânul său tată să se ocupe de flori. Oare se va descurca? se întreba Noah. Ca de obicei, misiunea plutonului era capturarea unor teroriști palestinieni vinovați de uciderea unor cetățeni israelieni. În marea majoritate a cazurilor, acțiunile militare aveau loc seara sau noaptea. Într-o dimineață, când trupa se odihnea, Noah a ieșit din cort, a pornit să alerge, ceea ce acasă făcea în fiecare zi. Era pe o pajiște verde împrejmuită de flori de păpădie. Deodată a apărut în fața lui o minge de fotbal și împreună cu ea un copil localnic de vreo 6-7 ani, cam de vârsta lui Avi, fiul lui cel mare. Noah s-a oprit din alergare și s-a uitat la băiatul cu mingea. Purta un trening cu însemnele echipei F.C. Barcelona. – Vrei să jucăm fotbal? – l-a întrebat băiatul în arabă.Read more…

Apr 20, 2023 10 comments

Povestea lui Tom și Emily Hand nu este un basm

Nov 30, 2023By

Tom Hand e un irlandez tipic, roșcovan și pistruiat, care n-ar refuza niciodată o bere Guiness. Destinul său, însă, a fost unul atipic. În deceniul al treilea al vieții sale s-a dus să lucreze voluntar într-un kibuţ de lângă Fâşia Gaza, s-a îndrăgostit de Narkis, o frumoasă localnică, și s-a stabilit acolo. Cuplul a avut doi copii. După mulți ani cei doi s-au dezdrăgostit, căci uneori și iubirea are termen de expirare, însă Tom nu s-a mai reîntors în ploioasa Irlandă; se obișnuise în kibuţ. În plus, tocmai o cunoscuse pe Liat care i-a dăruit încă o fiică: Emily. Roșcată și cu pistrui, era copia lui fidelă. Din păcate, Liat nu a mai apucat să o vadă pe Emily crescând, căci s-a prăpădit, răpusă de o boală nemiloasă, când fetiţa nu împlinise nici trei ani…Atunci Narkis, fosta soție a lui Tom, s-a simțit chemată la apel și a crescut-o pe Emily, ca într-un fel de parteneriat între doi oameni maturi a căror iubire s-a evaporat, dar a rămas respectul. În fatidica zi de 7 octombrie 2023, teroriștii au pătruns în kibuţ și au ucis-o pe Narkis. S-a presupus că și Emily a fost asasinată, deși cadavrul ei nu a fost găsit, dar ea nu fusese acasă, dormise la o prietenă. La auzul veștii Tom a spus instinctiv: “Thank God, she is dead!” – căci în ochii lui, certitudinea morții era preferabilă coșmarului unei lungi captivități.Read more…

Nov 30, 2023 7 comments

Cum să murim cu demnitate?

Jul 25, 2024By

Acest scurt articol este poate o continuare firească a celui pe care l-am publicat în ediția anterioară a revistei Baabel, întitulat “Cum să murim bătrâni şi sănătoşi”, dar, cred eu, este mult mai realist. În urmă cu câteva zile a apelat la mine un vecin pentru un sfat care, la prima vedere, părea unul medical. Dar nu a fost așa. Sfatul pe care mi-l cerea era mult mai complex și nu am reușit să-i dau un răspuns satisfăcător. După moartea mamei vecinului, tatăl lui nonagenar a rămas singur, doar cu o îngrijitoare care se afla la el în permanență. În plus, fiul lui locuia în apropiere. Cu cât treceau anii, semnele de demență (care existau încă înainte de moartea soției) se agravau. Nu au ajutat nici nenumăratele consultații cu psihogeriatri, nici medicamentele, nici internările la spital pentru a detecta o eventuală cauză organică a demenței. Bătrânul decădea tot timpul, atât cognitiv cât și fizic. Nu se mai putea scula din pat. Pierduse și controlul asupra sfincterelor și avea nevoie în permanență de scutece. Dar poate cea mai mare problemă era că de la o vreme refuza orice mâncare și băutură, pentru că îi venea greu să înghită. În rest era perfect sănătos…Read more…

Jul 25, 2024 17 comments

Kibuţnici 2025

May 1, 2025By

Felicitări tovarășă! – îi spune băiatul în tricou kaki fiicei mele. Ești de-acum havera cu drepturi depline. Fiica mea și soțul ei tocmai au fost admiși în kibuț. S-a votat prin vot secret – 77% din membri au fost pentru, 23% contra. Cei care s-au opus nu au făcut-o pentru că au ceva împotriva fiicei mele, ci pentru că resursele kibuțului vor trebui împărțite între mai mulți membri. Dar și așa e un procent frumos, mă asigură Ţvika. Ţvika e un kibuţnik vechi, are vreo 60 de ani de kibuţie. Ca unul venit din România anilor 80 – care era pe atunci un fel de kibuţ mai mare – eu sunt oarecum mirat că oamenii chiar vor să intre în kibuţ. Ţvika parcă îmi ghicește întrebarea. – Eu am intrat în kibuţ, pentru că eram proaspăt căsătorit și soției mele nu-i plăcea să spele rufele. Am aflat că în kibuţ există mașini de spălat rufe la colectiv. „Evreii ne-au adus comunismul pe tancurile rusești ”– spune o sintagmă veche pe care o folosesc mai mult antisemiții. Dar în cazul lui Ţvika, ea e adevărată. Lui Ţvika evreii i-au adus într-adevăr comunismul, dar nu pe tancuri rusești, ci pe mașini de spălat rufe de proveniență incertă.Read more…

May 1, 2025 11 comments

Copilul care voia să danseze

Nov 27, 2025By

Mă numesc Deus. Am cincisprezece ani și m-am născut în Tanzania fără o mână și fără un picior. Numele mi-a fost dat ca o profeție, încă înainte să mă nasc: Deus, Dumnezeu. Mama a rostit acest nume când moașa îi ștergea sângele de pe picioare, iar Cel de Sus încă nu hotărâse dacă mă va lăsa să trăiesc. Odată, la umbra unui copac, mama mi-a spus cu lacrimi în ochi că în acel moment a simțit o mână caldă care o încuraja. Aveam un trup incomplet. Brațul stâng mai funcționa încă. Aproape toată mâna dreaptă îmi lipsea. Iar piciorul drept? Era doar umbra unui picior. Mă târam ca o șopârlă. Copiii din sat, nemiloși, mi-au pus tot felul de porecle. Iar doctorii mă examinau ca pe cineva care purta semnele nenorocirii, sperau într-o minune, dar nu îndrăzneau să creadă cu în ea adevărat. Eu nu voiam decât să stau în picioare, să mă joc, să dansez… Am simțit ce înseamnă să vezi lumea de jos, din praf. Atunci am zburat într-o țară îndepărtată, Israel, la spitalul Wolfson, unde mi-au reparat inima. Mi-au făcut și o proteză în locul piciorului drept și apoi m-au dus la fizioterapeutul Arie-John – un om înalt, care mergea cu pași măsurați și care avea amintirea multor copii cu trupul reparat. Nu m-a întrebat dacă mă doare. El știa că da. S-a uitat și dincolo de membrele mele deformate și de proteză, într-un loc în care nimeni nu a avut răbdarea să privească, în “interior”. Read more…

Nov 27, 2025 17 comments

Hanuka la Havana

Dec 21, 2017By

Pe aeroportul de la Madeira, aşteptând avionul spre Madrid, s-a apropiat de mine un om între doua vârste, afro-american.
– Sunt Raul Santos, medic anestezist la Havana, şi vă cunosc de la prezentarea dumneavoastră la simpozion.Ştiu că veniti din “Ţara Sfântă” . Iertaţi-mi îndrăzneala, dar n-am vorbit niciodată cu un israelian, putem vorbi? Desigur, i-am răspuns, cu plăcere, nici eu n-am avut ocazia să vorbesc cu un cubanez, mai ales cu un anestezist.Read more…

Dec 21, 2017 0 Comments

Tiberiu Ezri

Jul 26, 2018By

M-am născut la 5 decembrie 1951 în comuna Marghita, judetul Bihor, din părinți supraviețuitori ai holocaustului. De la o vârstă tânără mi-a placut istoria și geografia, dar am decis totuși să fac medicina, pe care am teminat-o la Timișoara în 1976. Tot la Timișoara m-am căsătorit cu Elisabeta Feldman (actualmente Elisheva Ezri) și am emigrat împreună în Israel în 1978. Aici ne-am întemeiat și fortificat viața familială, având doi băieți, unul inginer de aeronautică și celălalt economist, precum și trei nepoți. După ulpan de ebraică m-am specializat în anestezie la spitalul universitar Kaplan din Rehovot.Read more…

Jul 26, 2018 8 comments

Luna cadourilor

Dec 6, 2018By

Decembrie este Luna Cadourilor. Hanuka, Miculaşul, Crăciunul şi Anul Nou sunt tot atâtea prilejuri care se cer a fi celebrate cu daruri destinate celor dragi şi nu numai. Este perioada potrivită în care, oferind cadouri, ne exprimăm gratitudinea faţă de binefăcători, colegi şi coechipi sau ne achităm obligaţiile faţă de medici, profesori sau…şefi. În mintea mea între dar şi cadou există o diferenţă exprimabilă, mai ales, prin intensitatea sentimentului care animă gestul de a oferi. Darul e mai intim, având o puternică încărcătură afectivă, în timp ce cadoul e mai convenţional, mai protocolar. Dar şi într-un caz şi în altul, pentru ca un dar sau cadou să se apropie de perfecţiune, trebuie întrunite trei condiţii: alegerea potrivită, oferirea adecvată şi obţinerea efectului scontat.Read more…

Dec 6, 2018 1 comment

Ghici cine va fi vecinul nostru

Sep 19, 2019By

– Șalom, domnule. Ai auzit că în apartamentul de la etajul trei se mută un etiopian? – m-a întrebat Igal, președintele comitetului de locatari. Nu. Și apoi ce importanță are? – i-am răspuns. Cum, nu înțelegi? Locuim într-un imobil foarte bine cotat, pe o stradă cu case elegante, vecini buni, oameni din clasa mijlocie. Dacă un om de culoare se mută în blocul nostru, prețurile apartamentelor vor scădea, după ce până acum au crescut în fiecare an, spuse Igal. De fapt toți vecinii sunt îngrijorați. Crezi că așa se va întâmpla? Încă nici nu știm cine este noul locatar, cum arată, cu ce se ocupă și deja tragi concluzii pesimiste. – Așa se întâmplă în multe cazuri, a continuat Igal. Folosesc niște condimente cu miros neplăcut, mai încercă președintele comitetului de locatari….Read more…

Sep 19, 2019 7 comments

Eu… analefbetha

May 28, 2020By

Am intrat în clasa I-a primară cam în perioada când se încheia glorios campania de alfabetizare din România, la care şi mama mea participase ca voluntar. Atunci mi-a povestit ce important este să înveţi să scrii şi să citeşti pentru că „ţi se deschide mintea”. Mi-a mărturisit că tatăl ei – muncitor forestieri la Gheorgheni (Harghita) – nu ştia carte şi că acest fapt l-a împiedicat să aibă un loc de muncă mai bun şi condiţii de viaţă pe măsură. Tocmai din această cauză mama ei, Eva, pierită în Holocaust, a ţinut să-şi dea fiica la şcoală, a trimis-o să înveţe la Budapesta, pentru a-şi face un viitor. Dacă nu ar fi plecat la Budapesta, mama – care în mai 1944 nu împlinise 14 ani – ar fi ajuns cu siguranţă în camerele de gazare de la Auschwitz, dar astfel a fost salvată de Wallenberg. Dorinţa Evei de a avea o fiică şcolită nu a adus după sine doar o viaţă mai bună, ci chiar salvarea vieţii! Acasă vorbeam ungureşte. Româneşte nu ştiam nici o iotă, dar părinţii m-au înscris la şcoala română şi simultan cu literele, am învăţat şi o limbă nouă. Acelaşi lucru mi se întâmplă acum, peste şase decenii când, într-un târziu, m-am apucat să învăţ limba ebraică. Read more…

May 28, 2020 11 comments

Aristocratul Roșu

Oct 2, 2020By

Vagonul restaurant din trenul Intercity Cluj – Budapesta era ticsit. Doream să beau o cafea. Cu greu am găsit un loc liber. M-am așezat la masă. Vizavi de mine stătea un bărbat înalt, bine făcut, cărunt, de vreo șazeci și ceva de ani. Era ocupat cu laptopul, dar când m-am așezat și-a ridicat privirea și mi-a făcut loc. I-am mulțumit, iar el mi-a răspuns în engleză “You are welcome“. Am început să-mi beau cafeaua și să citesc ziarul local. – În ce limbă citești? – m-a întrebat omul de vizavi. – În limba română, dar dacă te interesează am și varianta maghiară, i-am răspuns în engleză. – Ești din Cluj? – m-a întrebat vecinul. I-am explicat că sunt un fost clujean, dar de mulți ani sunt israelian. – Mă numesc Steve Emil Jánossy, s-a prezentat omul de vizavi. M-am născut și am trăit în Cluj până la opt ani, de atunci trăiesc în SUA. – Ai un nume cu rezonanță de aristocrat maghiar. Nu vorbești maghiara? – l-am întrebat. – Am vorbit-o cu mama, atât timp cât a trăit, de atunci am uitat. O înțeleg, dar mi-e foarte greu să mă exprim în maghiară.Read more…

Oct 2, 2020 7 comments