Evrei din Ploieşti, în perioada post 23 august 1944

Dec 16, 2021By

Am citit câteva cărți și articole recente despre istoria evreilor din Ploiești. Le-am studiat cu atenție, dat fiind că Ploiești este locul unde m-am născut și am trăit aproape 40 de ani. Am apreciat volumul scris de d-na Laura Cristina Geală Istoricul comunității evreiești din Ploiești , apărut la Editura Hasefer, precum şi articolul d-nei Dana Mihai: “Comunitatea evreiască din Ploieşti, o istorie de peste trei secole”. Un singur lucru m-a frapat: istoria evreilor din Ploiești se oprea fără excepție la 23 august 1944. Nimic despre viața și activitatea unor oameni care au contribuit la dezvoltarea acestui oraș în perioada care urmat celui de al Doilea Război Mondial. Intrigat de faptul că personalitățile evreiești de după 23 august ’44 nu au fost menționate în cartea d-nei Laura Cristina Geală și nici în articolul comunității evreilor din Ploiești, publicat pe internet, am cerut explicații atât autoarei cât și d-lui Iuftaru, pe atunci șeful comunității. Intrigat de faptul că personalitățile evreiești de după 23 august ’44 nu au fost menționate în cartea d-nei Laura Cristina Geală și nici în articolul comunității evreilor din Ploiești, publicat pe internet, am cerut explicații atât autoarei cât și d-lui Iuftaru, pe atunci șeful comunității. Domnia sa mi-a spus că nu există date în acest sens. Atunci m-am decis să redactez din memorie prezentul articol, în amintirea unor persoane care au trecut într-o lume mai bună sau au ajuns la o vârstă înaintată, în România sau pe diverse meridiane ale lumii Oameni care au contribuit la dezvoltarea socială și economică a orașului Ploiești si a județului Prahova, în perioada istorică care a urmat celui de al Doilea Război MondialRead more…

Dec 16, 2021 9 comments

Un taxi, vă rog!

Jul 14, 2022By

Pentru mine lumea șoferilor de taxi este un microcosm al populației Israelului și dacă o cunoști, poți înțelege mai bine diversitatea oamenilor care populează această mică și agitată parte a planetei. Unii sunt intelectuali ieșiți la pensie, alții nu au găsit de lucru în meseria lor, alții și-au ales meseria de șofer. După accentul cu care vorbesc ebraica, poți adesea ghici țara de baștină a fiecăruia. După felul în care se adresează clientului, mai ales când e vorba de persoane în vârstă, poți constata măsura politeții și a bunăvoinței, ca să nu spun a „educației” lor. După muzica pe care o ascultă, poți afla ce le place, iar după știrile pe care le comentează, care sunt părerile lor politice. Unii șoferi sunt adevărați psihologi și atunci când duc un client la policlinică sau la spital, pot ține prelegeri despre optimism, vârstă, boală și despre viață în general. Nu o dată am învățat din înțelepciunea acestor șoferi. Deunăzi am fost nevoiți să facem o călătorie la Tel Aviv.Read more…

Jul 14, 2022 19 comments

Miniatură cu fetiță exploratoare

Mar 23, 2023By

Am mai spus într-un articol precedent că-mi place mult să colecționez momente de viață care mi se oferă sub forma unor clipe de grație. Într-o după amiază din zilele trecute am fost din nou martora fericită a unei astfel de clipe, surprinzând pe stradă o conversație drăgălașă dintre o bunică și nepoțica ei. Mi-a plăcut atât de mult încât m-am hotărât pe loc s-o împărtășesc. Cele două se întorceau de la grădiniță, bucurându-se de o destul de lungă plimbare pe străzi lăturalnice, ferite de circulația prea intensă a orașului. În cartierul nostru, în care și eu mă plimb mereu, sunt străzi întregi de case cu grădini îngrijite, pline de flori și pomi, majoritatea ornamentali, care asigură trecătorilor ambianța plăcută a părții vechi a orașului. E liniștitor să treci pe aici, primăvara fac aproape zilnic rondul zonei ca să văd ce tufe au mai înmugurit și dacă lalelele, narcisele, câte o magnolie, sau gutuiul japonez au dat deja în floare, sau mai trebuie să le așteptăm câteva zile ca să ne încântăm de darurile lor. Bunica și fetița din povestea mea discutau despre fel de fel de lucruri, iar eu aveam privilegiul să trag cu urechea venind în spatele lor. Micuța avea probabil cam patru ani sau și mai puțin și punea multe întrebări la care nu accepta răspunsul ”nu știu”. Bunica trebuia să știe, cum adică?!Read more…

Mar 23, 2023 10 comments

Ciorba cu leuștean

Nov 1, 2023By

Au trecut trei săptămâni de la începutul războiului împotriva Hamasului. În ziua de 7 octombrie programasem un prânz cu familia la restaurantul Nițahon șel Hani (Victoria lui Hani) din Așkelon. Este urmașul restaurantului Nițahon (Victoria), unul din cele mai bune restaurante românești din Israel, pe care l-am vizitat adeseori cu multă plăcere. Puteai mânca acolo o ciorbă cu leuștean sau una de burtă care rivalizau cu cele din România, mititei à la Cina (restaurant bucureștean popular în anii șaizeci-șaptezeci, cu specific de preparate pe grătar) și cei mai buni papanași pe care i-am mâncat vreodată. Nelu și Geta, proprietarii restaurantului, îmi erau apropiați. Din păcate restaurantul a dat faliment. Ne-am bucurat să aflu că el a fost redeschis recent sub conducerea urmașei lor, Hani, dar încă nu am apucat să-l vizităm. În dimineața de 7 octombrie am auzit alarma care anunța atacul de rachete asupra Beer Șevei, urmat de măcelul din vestul Negevului. Planurile invadatorilor Hamas erau mult mai extinse, obiectivul era să se ajungă mult mai departe, dar au fost opriți, chiar dacă cu întârziere, de armată și de forțele de poliție. Cu greu te poți adapta la alarmele aeriene zilnice, sperând că toate rachetele vor fi distruse de Iron Dome. Oamenii stau cu ochii lipiți pe ecranele televizoarelor, urmărind emisiunile de actualități. În primele zile ale războiului m-am numărat și eu printre ei, dar pe parcurs am hotărât că îmi ajunge să urmăresc emisiunile de seară, oricum în timpul zilei sunt ocupat.Read more…

Nov 1, 2023 7 comments

Rada

May 30, 2024By

Acum câțiva ani, când nevastă-mea și-a fracturat mâna, ne-au dat o femeie să ne ajute la menaj. Rada, o arăboaică creștină din Nazaret, a rămas mai mult decât cele 12 săptămâni, cât era prevăzut în contract. Ne și gătea, deși asta nu era scris în fișa postului. Ne gătea kube cu nuci de pin – specialitatea casei. Erau foarte gustoase, chiar dacă mie tot la gulaș și papricaș îmi stătea gândul. S-a atașat și de copiii noștri. Și ea avea tot trei, de care era tare mândră. Doar ulterior am aflat că avea patru, dar despre cel mic păstra tăcerea – ea care, de altfel, era tare vorbăreață. Când a plecat de la noi, ne-a rugat că dacă o fi cumva să se mărite fetele, să o invităm și pe ea la nuntă. Zicea că ar fi o mare onoare. Am asigurat-o că o vom invita, deși presupuneam că o spune doar din politețe, așa cum spun uneori oamenii ca să facă o impresie plăcută.Read more…

May 30, 2024 12 comments

Ionii pozitivi din copilăria mea

Apr 3, 2025By

Pe Tanti Lenuța, croitoreasa, care locuia vizavi de casa noastră, eu și sora mea o ajutam deseori în munca ei. Corpul uman fiind simetric, ea ne învățase să punem materialul „parte peste parte” înainte de a fi croit. Prin însăilare se fixau pliurile sau îndoiturile de material, pentru ca apoi să urmeze tragerea la mașina de cusut Singer. Uneori ne ruga să scoatem fire dintr-un fel de șiret. Ața obținută astfel era mai ieftină decât cea din ibrișin. Primele două-trei fire se trăgeau mai anevoios, dar apoi, ieșeau  ușor. Cred că de acolo vine și expresia „a merge șnur”! Ața asta era de potrivită pentru a însăilările necesare probelor. Când haina era croită și trasă la mașină, urma surfilatul cusăturilor pe dosul rochiilor sau fustelor lucrate de Tanti Lenuța, ca să nu se destrame. Am observat încă de atunci cât mă relaxează munca migăloasă și repetitivă și mă duceam să dau o mână de ajutor, mai ales atunci când nu mai aveam randament la învățat. Nu ştiu dacă dumneaei se bucura sau nu, dar încântată de ajutorul nostru era soacra ei, Tanti Popa, pentru care avea sarcina să facă aceste operaţii. În afară de croitoreasă, mai ajutam voluntar doi vecini. Aceștia au dat și numele povestirii “Ionii pozitivi” din copilăria mea.Read more…

Apr 3, 2025 14 comments

Zăpezile de pe Kilimanjaro

Oct 1, 2025By

Boris, căpitan în rezervă, proprietar de restaurant în Haifa, a fost concentrat în primele zile ale războiului, imediat după 7 octombrie și în timpul luptelor pentru eliberarea localităților din Sudul Israelului a fost rănit grav. Sedat și ventilat o perioadă îndelungată, în terapia intensivă a Spitalului Soroka, a fost supus la numeroase intervenții chirurgicale, din cauza multiplele leziuni provocate de o rachetă de umăr LAW (light anti-tank weapon). Zile și nopți s-a zbătut între viață și moarte. După trei săptămâni s-a trezit. Tatăl lui îl ținea de mână. Medicii i-au explicat prin ce a trecut. – A fost o minune că ai rămas în viață, i-a spus șeful Terapiei Intensive, dar piciorul tău stâng n-a mai putut fi salvat. Boris a încremenit. – După ce te refaci, ți se va pune o proteză cu care vei putea umbla, i-a spus medicul. Boris, 28 de ani, emigrase în urmă cu zece ani din Kiev. Era neînsurat și locuia cu părinții. Prietena lui, Julia, era nelipsită de lângă patul lui. Camarazii lui din armată, Igor, Șai și Arie, îl vizitau des. Sportul lui preferat era alpinismul. De când a citit nuvela lui Hemingway Zăpezile de pe Kilimanjaro visa să urce și el pe acest munte. În momentele de răgaz dintre lupte, le povestea băieților despre visul lui. Toți i-au promis să-l însoțească în escaladarea muntelui, după ce se vor fi eliberați din armată. „N-o să-mi pot realiza visul”, se gândea cu amărăciune Boris. După câteva luni petrecute la un spital de recuperare, a învățat să umble cu proteza. Pe zi ce trece mergea tot mai bine. Era mulțumit, dar se gândea la Kilimanjaro și se întreba: „Oare cum o să-mi realizez visul?” Ajuns acasă, a început se antreneze la o sală de sport. Prietenii lui, Arie, Igor și Șai, doreau să-l ajute să-și realizeze visul, dar erau sceptici în privința reușitei. Dar Boris credea în puterile lui și a reușit să-și convingă camarazii să se pregătească de aventură. După ce trecuse un an și mai bine de la rănire, Boris se simțea capabil să escaladeze muntele Kilimanjaro. Celor patru prieteni li s-au alăturat și doi alpiniști cu experiență.Read more…

Oct 1, 2025 4 comments

Istoricul Carol Iancu – distins cu premiul Academiei Române

Jan 14, 2016By

Istoricul Carol Iancu, profesor la Universitatea din Montpellier, a fost distins, la 18 decembrie 2015, cu premiul ”A.D.Xenopol” al Academiei Române pe 2013, pentru lucrarea ”Evreii din Hârlău. Istoria unei comunități”. (volum preyentat pe larg a în revista Baabel http://baabel.suprapus.ro/2013/07/paul-schveiger-evreii-din-harlau-de-carol-iancu-o-istorie-scrisa-cu-empatie-si-obiectivitate/).

Jan 14, 2016 0 Comments

Se întâmplă la Alba Iulia

Sep 7, 2017By

Nu este o poveste….este realitate ! Maria și Nicolae Bolea din Alba Iulia și-au transformat casa într-un centru pentru copiii cu autism. Reîntorși din Germania unde lucraseră, deși aveau propria fiică, au adoptat o pereche de gemeni orfani, o fetiță și un băiat – Cristina și Cristian – fiica adoptivă fiind nevăzătoare și diagnosticată cu autism atipic. Familia Bodea a devenit îngerul păzitor al multor copii suferinzi de tulburări de spectru autist ADHD (Attention Deficit of Hyperactivity Disorder). Cristina a învățat să facă masaj, iar Cristi este elev la Liceul de Arte Regina Maria din Alba Iulia, pasionat de canto și chitară. Cu dragostea și priceperea soților Bodea, cei doi au reușit să învețe să vorbească, să mănânce singuri, să se integreze pe cât posibil în societate, să devină independenți.Read more…

Sep 7, 2017 2 comments

Ciudățenia copilăriei mele într-o fabrică de îmbrăcăminte

Jul 12, 2018By

În primii șapte ani ai vieții mele am locuit împreună cu familia într-o fabrică de textile. Nu că am fi hotărât să ne mutăm cu tot calabalâcul în incinta fabricii de confecții Cotex și să ne stabilim într-o hală prăfuită, plină de mașini de cusut. Nu, era tocmai invers: o fabrică în plină creștere s-a extins fără încetare pe socoteala spațiului locativ. Firma Cotex a fost înființată în perioada interbelică sub forma unui mic atelier de croitorie care a crescut, devenind o manufactură mai importantă. După naționalizare, întreprinderea s-a dezvoltat, devenind un adevărat combinat. În vremurile sale de glorie, în urmă cu mai multe decenii, lucrau acolo sute de salariați; acum e doar una din numeroasele ruine postcomuniste din Oradea. De-a lungul anilor Cotex s-a extins, ocupând pe rând clădirile adiacente. Pe vremea nașterii mele ocupa deja trei din cele patru laturi ale corpului de clădiri cuprins între străzile Kossuth și Zöldfa (sau „Independenței“ și „Vasile Alecsandri“ cum se numeau atunci). Din întregul complex, ultima casă în care se mai locuia era a noastră. În afară de noi mai stăteau acolo câteva familii care nu apucaseră să fugă din fața monstrului neînfrânat. Era o clădire cât se poate de obișnuită. Fațada de un verde murdar dădea într-o străduță lăturalnică, pe nume Ecaterina Teodoroiu, care între timp fusese total înglobată în teritoriul fabricii și barată la ambele capete cu porți mari de fier.Read more…

Jul 12, 2018 4 comments

Yom Kipur în familia mea!

Sep 21, 2018By

Iată-ne la o zi după Yom Kipur, moment de mare însemnătate pentru evrei. Această sărbătoare este cea în care păcatele noastre mai mici sau mai mari sunt cântărite și noi suntem pecetluiți în Cartea Vieții pentru anul care a început în urmă cu câteva zile, la Roș Hașana, pentru că atunci am fost înscriși în această mare Carte. În timp ce zilele dinaintea sărbătorii de Roș Hașana au fost dedicate, măcar în parte, recunoașterii greșelilor, înțelegerii lecțiilor de viață, iertării și împăcării cu noi înșine. Iată de ce, din toate punctele de vedere Yom Kipur este considerată o sărbătoare estențială din parcursul anului evreiesc pentru familiile noastre, între care se numără și familia mea. Înțelesul de aici al cuvântului ”familie” este mai larg. Mă refer la familia mea directă, care de-a lungul anilor a trecut prin modificări datorate trecerii ștachetei de la o generație la alta, dar mă gândesc și la familia mea lărgită, cea a comunității evreiești din Romania. Familia fiecăruia este parte sau ar trebui să fie a unei familii mai mari, fie ea comunitate etnică, comunitate în sens de așezare, oraș sau țară, regiune geografică și fără a le înșira pe toate ajungem la întreaga lume, la oamenii care la un moment dat populează Pământul.Read more…

Sep 21, 2018 1 comment

Marşul Memoriei a pornit către Auschwitz. Primul popas a avut loc la Cluj

May 16, 2019By

Anul acesta, cu prilejul împlinirii a 75 de ani de la începutul nimicirii evreimii din această parte de ţară, un număr de 75 de persoane au pornit într-un pelerinaj la Auschwitz. La acţiunea desfăşurată sub genericul Marşul Memoriei, iniţiată de Asociaţia Sionistă din România şi realizată în parteneriat cu Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România şi Fundaţia Caritatea, participă evrei de toate vârstele, reprezentând 11 comunităţi evreieşti din România, vicepreşedintele FCER, precum şi preşedintele şi vicepreşedintele Asociaţiei Sioniste. Unii dintre pelerini sunt descendenţi ai familiilor celor pieriţi în Holocaust, dar din grup fac parte şi neevrei, dornici să omagieze memoria martirilor evrei. Primul popas al pelerinajului cu destinaţia Auschwitz-Birkenau a avut loc la în seara de 15 mai 2019, la Muzeul de Artă din Cluj.Read more…

May 16, 2019 3 comments

Nu toate poveștile pot adormi copiii…

Apr 16, 2020By

Se pare că odată cu trecerea timpului a-ți schimba modul de gândire și tipul de conotații devine ceva foarte greu, dacă nu imposibil, de realizat. De fiecare dată când mă gândesc la Corona (și, închipuiți-vă, mă gândesc îndeajuns de des!) amintirile mă îndreaptă spre ”Dragoste în vremea holerei”, celebrul roman al lui Gabriel Garcia Marquez. Așa cum insinua Marquez, în vremuri de restriște relațiile umane capătă de multe ori în mod paradoxal o turnură pozitivă, făcând loc unor sentimente bine ascunse sau refulate de-a lungul timpului, iar obligativitatea traiului în comun, impus de împrejurări, poate duce – pe neașteptate – la o mai bună înțelegere, o mai bună cunoaștere a celuilalt, cu alte cuvinte, la întărirea unei fundații spirituale cu consecințe pozitive. Probabil, dar nu întotdeauna.Read more…

Apr 16, 2020 11 comments

Tată de weekend

Aug 6, 2020By

Ziaristul a murit sâmbată dimineața. S-a internat cu o pneumonie severă, după primele zile de ameliorare, în noaptea de sâmbătă spre duminică s-a agravat dramatic și, în ciuda resuscitării îndelungate, a decedat. Avea cinzeci și doi de ani, era sănătos tun, sportiv, plin de viață. Era cunoscut și apreciat în cercurile colegilor de breaslă. Dr. Emil Argintaru îl înlocuia pe șeful secției de Terapie Intensivă. Noaptea și-a petrecut-o în secție, încercând să salveze viața ziaristului. Era șapte dimineața. Emil stătea în cabinet și încerca să înțeleagă ce anume a cauzat deteriorarea bruscă și decesul ziaristului. Secția era plină și Emil se întreba de ce chiar acum, când șeful e în vacanță, apar situații de genul acesta. Îl aștepta o discuție dificilă și neplăcută cu familia decedatului. Vizita s-a prelungit, erau numeroase probleme de clarificat. Emil nu se grăbea, îi era groază de întâlnirea cu familia defunctului. A intrat în sala de seminarii împreună cu asistenta socială și cu membrii familiei în cauză. După ce și-a prezentat condoleanțele, a redat evenimentele din noaptea de sâmbătă spre duminică și a așteptat întrebările rudelor. Se aștepta la o confruntare dușmănoasă, cum se mai întâmplase în cazuri similare. Read more…

Aug 6, 2020 6 comments

Aplauze (virtuale) pentru Liana Tauberg şi „familia ei (nu doar) muzicală”!

Apr 8, 2021By

Astăzi simt nevoia să scriu despre un eveniment pe care – ca mulţi alţii – l-am vizionat online; mai bine spus, la două luni de când a început difuzarea online, graţie adresei de facebook pe care am primit-o şi pe care o împărtăşesc, cu bucurie, tuturor celor ce ar avea dorinţa de a o accesa pentru a asista comod, „din fotoliul telespectatorului”, la un eveniment de excepţie: Ziua Culturii Naţionale – 15 ianuarie 2021. Gazdă a fost primitorul Centru Cultural Buftea, prefaţarea fiind făcută de maestru Robert Nagy, cel pe care îl redescoperim deja de câţiva ani ca manager al Centrului şi, desigur, ca organizator şi inspirat „purtător de cuvânt” al culturii sub diversele ei faţete…Ideea, concepţia şi realizarea acestui spectacol ce reuneşte muzică, poezie, artă vizuală (fotografie) şi mult, mult sentiment, aparţin unui medic pentru care violon d’Ingres este – aţi ghicit! – cultura în toate ipostazele ei şi, mai ales, în cea a vibraţiei apropierii sufleteşti. Read more…

Apr 8, 2021 16 comments

Primarul din Jersey City este evreu cu origini ardelene

Jan 13, 2022By

Steven Michael Fulop[1] (născut la 28 februarie 1977) este cel de-al 49-lea primar al orașului Jersey City, New Jersey. Înainte de a deveni primar, timp de opt ani a fost membru în consiliul municipal, din partea Partidului Democrat. În prezent este la al treilea mandat, obţinut în 2021. La alegerile anterioare (2017) obţinuse o majoritate fără precedent, 78%. Steven Fulop s-a născut în Edison, New Jersey, din părinți evrei – Carmen Kohn și Arthur Fulop, ambii originari din România. Tatăl său, născut la 29 aprilie 1946 la Târgu Mureș, a crescut în Israel și a fost lunetist în Brigada Golani în timpul Războiului de Șase Zile. Ştiind că părinţii primarului din Jersey Citiy, născuţi în Transilvania, sunt descendenţii unor supravieţuitori ai Holocaustului, mi-am propus să caut informaţii despre ei şi părinţii lor (bunicii actualului primar) în cele mai importante baze de date de profil. Cercetând arhivele din Bad Arolsen şi Yad Vashem, precum şi Family Search, am aflat că bunicii din partea tatălui (părinţii lui Arthur Fülöp) au fost Elisabeta – născută la 7 mai 1921, la Luduş, şi Bentsi, născut în 18 august 1921, la Lăscud. Ei nu au fost deportaţi, întrucât Luduşul se afla în Ardealul de Sud, însă au suferit persecuţiile antievreieşti din România. Familia mamei (Carmen Fulop, era născută Kohn) a împărtăşit soarta evreimii din Ardealul de Nord. Read more…

Jan 13, 2022 6 comments

Nunta

Aug 11, 2022By

Avi, un bărbat scund de patruzeci de ani, cu handicap psihic, angajat necalificat la întreținerea centrului sportiv pe care îl frecventez, era fiul unuia dintre chirurgii vestiți ai spitalului din localitate. Prietenos cu publicul, căuta mereu un partener de discuții. Într-o zi, văzându-mă mestecând gumă, mi-a cerut foarte respectuos să-i dau și lui. S-a așezat pe un scaun lângă mine, mi-a mulțumit pentru gumă, după care a intrat în vorbă. – De unde mă cunoști? – De la ceilalți clienți de la piscină, i-am răspuns. – L-ai cunoscut pe tatăl meu? – m-a întrebat. – Sigur că da, am lucrat împreună cu el în sala de operații. – Să știi că eu nu-i întreb pe oamenii de aici cum îi cheamă, mi-a spus Avi, doar pe cei care-mi sunt simpatici. – Bine, vrei să știi numele meu? – l-am întrebat. – Da, mi-a răspuns. M-a prezentat câtorva “prieteni” de-ai lui de la piscină și de fiecare dată când mă vedea, se interesa de programul meu, mai ales cel legat de muncă. Într-una din zile mi s-a adresat, spunându-mi că vrea să discute cu mine o problemă importantă.Read more…

Aug 11, 2022 8 comments

Detectivul și maseurul

Mar 23, 2023By

Dușul era cald, aproape fierbinte, venea ca un jet de jacuzzi, era o plăcere după o oră de înotat în bazinul YMCA din New Bedford. Îmi recapitulam lista lucrurilor pe care le aveam de făcut în acea zi. Bum! s-a auzit din cabina vecină. Mi-am abandoneat dușul ca să văd ce s-a întâmplat. Un om masiv, afroamerican, era întins pe jos. Apa continua să curgă și el zăcea palid, fără cunoștință. – Ce-i cu tine, ce s-a întâmplat? – l-am întrebat de câteva ori. Într-un târziu a deschis ochii și mi-a răspuns: – Nu știu. Am început să-i fac o anamneză scurtă, dar deodată mi-am dat seama că nu am permis de practică medicală în Statele Unite. Totuși sunt medic și indiferent unde mă aflu, am datoria să-l ajut. Între timp s-au adunat și alți oameni și au chemat un angajat al centrului sportiv. În cele din urmă a apărut maseurul, nu mai puțin masiv. I-am povestit ce s-a întâmplat, după care împreună cu maseurul l-am luat pe afroamerican și l-am întins pe unul din paturile de masaj, cu picioarele ridicate. După câteva minute și-a revenit. Am terminat de luat anamneza. Între timp a venit un alt angajat care făcuse un curs de prim ajutor și a adus un defibrilator. L-am folosit doar să-i controlăm ritmul cardiac. Maseurul insista să-l trimită cu salvarea la spital. Cred că avea dreptate, dar pacientul nostru a refuzat. L-am sfătuit să-și consulte medicul de familie cât mai repede cu putință. El ne-a mulțumit pentru ajutor, s-a îmbrăcat și-a plecat. – Doc, mi-a spus Patrick, maseurul, îți mulțumesc pentru ajutor. Îți fac un masaj gratuit.Read more…

Mar 23, 2023 2 comments

Bătrânețe, haine grele

Nov 1, 2023By

Paul (Pali) s-a născut într-o familie de evrei nereligioși într-un sat de lângă Carei, în nordul Transilvaniei. Pe la vârsta de 17 ani, Paul s-a îndrăgostit foc de o fostă colegă de clasă, Ibi (Ibolya), care era de etnie maghiară. Se întâlneau în secret într-o pădurice de la marginea satului. Citeau împreună poezii de dragoste și își împărtășeau visurile despre un viitor comun. Paul lucra cu tatăl său în atelierul lor de tâmplărie, iar Iboya își ajuta părinții la întreținerea livezii și la culesul fructelor. În 1944, Paul, surioara lui de cinci ani, Malca, și părinții lor au fost deportați la Auschwitz. Paul, care avea 18 ani, a fost singurul care a supraviețuit. În 1945, la începutul verii, a reușit să ajungă la Carei și de acolo în satul său natal. Poarta casei lor era închisă. Trist, singuratic și înfometat, Paul a bătut la ușa lui Ibi, prietena lui. I-a deschis mama ei, Piroska néni, care s-a speriat la vederea lui, recunoscându-l doar după voce și după zâmbetul fermecător. Arăta groaznic: rămăsese o umbră, abia dacă mai cântărea 40 de kilograme. Era murdar și zdrențăros. Pantofii rupți îi strângeau picioarele umflate. Piroșka néni l-a îmbrățișat, i-a încălzit apă într-un lighean mare și i-a dat săpun, prosop, haine și pantofi ai soțului ei, Zoli bácsi, fiindcă înainte de deportare ei aveau o constituție asemănătoare. După baie, Paul a mâncat un gulaș cald cu pâine proaspătă de casă și a adormit pe șezlongul din bucătărie. S-a trezit după câteva ore, la mângâierile lui Ibi, care-l privea cu dragoste, fericită că iubitul ei a revenit. Cei doi tineri au terminat liceul la Carei, la fără frecvență, după care au plecat împreună la București. Ibi a învățat economia, iar Paul a studiat ingineria mecanică. S-au căsătorit și după trei ani s-a născut singura lor fiică, Elena. Ea a studiat medicina la București. În 1978, familia a imigrat în Israel. Paul și Ibi aveau deja 52 de ani. Paul a fost primit ca inginer la o companie de electricitate, iar Ibi și-a găsit de lucru la o bancă. Anii au trecut. Ibi și Paul s-au pensionat, dar au continuat să lucreze ca voluntari la o casă de bătrâni. Ei ajutau la bucătărie, aduceau bolnavilor mâncarea și obișnuiau să converseze cu ei, chiar și cu cei care aveau probleme cognitive.Read more…

Nov 1, 2023 19 comments

Uluca

Jun 13, 2024By

Strada era locul de joacă frecvent folosit în copilăria mea. Numărul celor care ne jucam creștea și odată cu el și țipetele noastre din timpul jocului. Ne fugăream, ne piteam pe după vreun stâlp. Mașini nu erau… că tare bune ar mai fi fost de ascunziș! Școala făcea încercări izolate de mixtare. Dar la joacă, noi nu cunoșteam separarea fetițelor de băieți. Nu știu cum se făcea că ajungeam cu ”terenul” de joacă la multe case depărtare de ale noastre. Din cauza țipetelor mai răzbătea spre noi câte un ”Ia mai duceți-vă la porțile voastre!”, dar nu prea vedeam fețele celor care ne goneau. Rețineam doar felul gardului. Plecam, desigur, nu așteptam prea multe îndemnuri, dar nu peste mult timp iar supăram pe cineva.În timpul jocului ni se alătura câte un copil plecat în fugă de acasă cu ceva de mâncare în mână. Deodată simțeam că ne e foame rău. Opream jocul și plecam acasă. De cele mai multe ori primeam de la mama câte o felie unsă cu untură, peste care ni se înfigeau sau lipeau – cum vreți să spuneți – bucățele mici de usturoi. Doamne, ce bună mai era această gustare rapidă și simplă! Uneori aveam doar desert. Mama ne punea zahăr pe pâine și o zbugheam cu felia pe stradă să continuăm jocul. Read more…

Jun 13, 2024 14 comments