Zilele trecute, poate una din ultimele zile calde ale sezonului, am luat bicicleta și m-am dus într-unul din parcurile mele preferate. După câteva ture prin parc am hotărât să fac o pauză și să mă odihnesc pe o bancă de unde să pot observa ceva interesant. Am găsit banca ideală la încrucișarea dintre un drum pentru mașini și o potecă de biciclete. În fața băncii era parcată o dubiță albă Mercedes, nouă și frumoasă. În spatele meu pe iarbă stătea o familie mare de pakistanezi, un bărbat mai în vârstă cu turban, o femeie mult mai tânără cu hijab, o fată de vreo 11 ani și trei băieți de vreo 10, 8 și 5 ani. Stăteau cu toții în cerc și patriarhul citea încet dar emfatic din Coran. Toată familia părea să-l asculte, doar cel mic se foia plictisit. Eram curios cât timp patriarhul va fi în stare să le mențină atenția fără admonestări sau violență verbală sau fizică. Cel mic era tot mai nervos. Era clar că nu avea răbdare să asculte poveștile sau versurile pe care oricum nu le înțelegea.Read more…
Eroul meu din copilărie
Orice călător are nevoie de puncte de reper pentru a se dumiri: de unde a venit, unde se află, încotro se îndreaptă. Iar dacă acest adevăr e valabil în lumea coordonatelor spaţio-temporale, cu atât mai mult se aplică în cea a simbolurilor şi a principiilor în care spiritul uman încearcă să-şi găsească calea. Omul are nevoie de referinţe pentru a se orienta în viaţă, iar unele „indicatoare” din drum îmbracă forma… unui bătrânel şchiop şi gârbovit de exemplu, cu ochii senini şi vorba domoală. Da. Şi în basme populare se întâmplă ca personajul principal să fie sfătuit de o bătrânică, uneori chiar fără nume, mereu fără pretenţii la faimă, răsplată, jumătatea împărăţiei sau orice altceva râvnit de eroul poveştii. Acest „reper fără nume” din basmul meu a fost bunicul. Care nici măcar nu mi-a fost bunic în sens biologic. Read more…
Politică pe iarbă
Gazonul din jurul piscinei, tuns frumos și îngrijit ca niciodată după mai bine de șase luni de lockdown, s-a umplut din nou cu scaune comode, proaspăt vopsite în alb și albastru, și cu oameni fericiți. Meir, un fost lider sindical la una din fabricile din oraș, era așezat în mijlocul unui public de șase persoane obosite după înot și le explica de ce Partidul Muncii, renăscut ca pasărea Phoenix, va avea mare succes la alegerile apropiate. Toți cei prezenți votau de ani de zile numai pentru acest partid, așa că nu era greu să-și convingă auditoriul. Trecutul glorios le era cunoscut tuturor, prezentul și viitorul erau însă incerte. De grup s-a apropiat Grigori, originar din fosta Uniune Sovietică, din tabăra alegătorilor partidului Likud. – Tot Bibist (adică adept a lui Benjamin / Bibi Netanyahu) ai rămas? îl întrebă Doron, unul din grup, pe noul venit. – Nu, răspunse Grigori, încă nu m-am hotărât. În afară de faptul că vor să-l înlocuiască pe Bibi, niciun partid din opoziție nu are o platformă politică prin care să atragă alegătorii, continuă Grigori. Discuțiile s-au încins, dar până la urmă participanții nu au ajuns la nicio concluzie cu privire la rezultatul alegerilor.Read more…
Dalai Lama
Așa îi spuneau prietenii de la Autobaza 2 Militari. După ce ieșise din pușcărie pentru cei patru ani făcuți dintr-o eroare judiciară. Un fel de a spune. Făcuse un accident mortal, fără să fie și vinovat. Ce să demonstrezi, ce să argumentezi, toate probele erau împotriva lui. Ba s-a mai găsit și un martor care zicea că a văzut tot și că el era un bețiv notoriu. Un turnător nenorocit, un denunțător. Acum ăștia au căutare, deh. De unde până unde știa dobitocul ăla că bea el mult, habar n-avea, nu l-a văzut pe omul ăla niciodată în viața lui. Merita măcar un cap în gură. Dar poți să-i iei la bătaie pe toți care ar merita o mamă de bătaie fără să împiedici justiția să-și facă datoria? Te poți opune independenței justiției din România care ne tot spune că nimeni nu e mai presus de lege? Păi nu? Pe cine să crezi, ă? Cine era el? Un simplu șofer. Adică el băuse un kil de vin cu prietenul lui care-l tot bătea la cap că nevastă-sa îl înșală cu un negustor nepricopsit din Dragomirești, dar el n-a greșit cu nimic. Când e să se suie în cabina mașinii, parcă e alt om. Îi place ce face. De când se știe. De copil. Read more…
Mătăsuri
Într-o zi de octombrie din primul meu an de liceu, mama mi-a adus la cunoştinţă, emoţionată, că în 28 octombrie (cum să uit data?) eram invitată la onomastica unui licean, vecin şi amic cu L., fiul unei bune prietene de-a mamei. Ea îmi transmisese invitaţia, sugerând că eu urma să fiu însoţitoarea fiului ei. În ochii tinerilor de azi o astfel de invitaţie protocolară poate fi îngrozitor de desuetă, dar pe atunci – acum mai bine de o jumătate de veac – era un lucru firesc ca o fată să fie invitată cum se cuvine, luată de acasă şi condusă înapoi acasă, în mod cavaleresc, pentru a fi ferită de orice incident neplăcut. Tocmai intrasem la liceu şi, fiind în al şaisprezecelea an de viaţă. potrivit unui vechi şlagăr maghiar, urma să cunosc dulceaţa primului sărut, dar încă nu avusesem nici măcar prima întâlnire. Cred că părinţii mei, căsătoriţi din dragoste foarte tineri (mama nu împlinise 16 ani şi tata avea 24) erau aproape la fel de nerăbdători ca mine, altfel nu-mi pot imagina de ce s-au bucurat (aproape mai mult decât mine) şi m-au îndemnat să accept invitaţia, ba chiar s-au implicat în pregătirea evenimentului care – păstrând proporţiile – echivala cu faimosul „debut” în societate al tinerelor de odinioară. Mama a declarat că trebuie să mergem numaidecât la croitoreasă…Read more…
Omul cu mașina verde.
De vreo două luni apăruse în parcarea imobiliarului în care locuiesc în Beer Sheva, o mașină mică marca Fiat, de culoare verde. După atâta amar de vreme, n-am reușit sa-l cunosc pe proprietar. Nici nu era de mirare. Pleca dis de dimineață în jur de ora cinci şi se întorcea seara pe la unsprezece şi ceva. Vineri şi sâmbătă mașină verde nu se mișca din parcareDe multe ori mi- l închipuiam scund (altfel cum ar fi încăput într-o asemenea mașină?!), cu chelie , între două vârste, vorbitor de limba rusă, ursuz şi retras… Altfel l-aş fi cunoscut!Read more…
Povestea amuzantă a unei bariere lingvistice
Am fost numit șef de proiect, pe baza expertizei mele tehnice și a istoriei mele de succes în multe alte proiecteAm propus ca în loc să aducem din Italia tehnicienii firmei pentru instalare, testare, și punere în producție, să trimitem la firma italiană personalul nostru canadian calificat, care să fie antrenat prin participare directă la asamblarea și testarea echipamentului în Italia, trecând și prin niște examene de competență aprobate de producătorii italieni. Urma ca apoi canadienii să reasambleze și să pună în producție linia nouă, în Canada, fără nici un ajutor de la tehnicienii firmei italiene.
Propunerea mea a fost aprobată și mi s-a dat sarcina să selectez doi mecanici, un electrician și un programator din uzină și să-i duc in Italia pe vreo 4-6 săptămâni. Tehnicienii aleși de mine erau foarte buni şi urmau să dovedească cât de eficienți şi concentrați vor putea rămâne, timp de câteva săptămâni, departe de casă, într-un anturaj de limbă și cultură diferită și cu presiunea de a onora cu succes maxim încredera investită în ei.Read more…
Șina de cale ferată
Mergea pe lângă șina de cale ferată. Nu vedea nimic, în afară de femeia din fața ei. De șoldurile femeii, pentru că era mult mai înaltă decât ea. Sau ea era mult mai mică. Mai mică decât de obicei, cu capul tras între umeri, neîndrăznind să privească decât înainte. Timorată. Nu de neverosimilul zilelor, săptămânilor, lunilor trecute. Nu de groaza celor care vor veni. Câte? Cum le va suporta? Vor fi zile, luni, poate chiar ani?! Femeile vorbeau despre asta, dar ea nu precizase niciodată imprecizia viitorului în intervale de timp. Era timorată de prezent, de târșâitul ritmic al pașilor femeilor, de zgomotul asimetric al bocancilor ei de numere inegale. Ce conta că pe un picior avea 42 și pe celălalt 43, atunci când ea purta în mod normal 35? Teama de a-și pierde încălțămintea era mai preocupantă decât durerea produsă de faptul că îi rodea pielea…„Schnell, schnell!” Ei i se spunea oare? Nu îndrăzni să-și ridice capul, să vadă. Mintea ei îngrozită preluă comanda, o traduse în limba maternă, o amplifică, o explicită: „Repede, repede, Lia Feldmann, dacă nu vrei să-ți trag o mamă de bătaie în cel mai autentic stil SS-ist!”Read more…
Poveste din cartierul de sud
În cartier lucrurile își aveau rânduiala lor. La fel și oamenii, încă de cum veneau pe lume. Cu cât așteptau mai multe trăsuri în fața bisericii, la botez, cu atât se știa că pruncul aparține unei familii de viță nobilă, iar calea în viață îi va fi ușoară, căci fusese deja netezită de generațiile de dinainte. La fel stăteau lucrurile și la căsătorie. La fel și la înmormântare. În seara aceea murise domnul Petőfi, angrosist și comerciant, una din personalitățile orașului. Dumnezeu nu îl blagoslovise cu copii, dar nici nu îl amărâse cu vreo nevastă, așa că domnul Petőfi fusese toată viața holtei și liber ca pasărea cerului. Nici prea cheltuitor nu fusese, iar acum lăsa toată averea-i frumușică prin testament în custodia Bisericii locale. Domnului Petőfi i se cuvenea așadar o înmormântare pe cinste. Nu cu trăsura cu doi cai, ca muritorilor de rând. Nici dricul cu patru, ca în cazul funcționarilor de stat. Domnului Petőfi i se cuvenea o înmormântare clasa întâi.Read more…
Când ai un fluviu în familie
Într-un sertar cu mărunțișuri mi-am regăsit – fără să caut dinadins – primul pașaport, modelul verde, eliberat în mai 1990. Nu-mi mai amintesc dacă am stat la coadă ca să-l obțin, dar probabil că am stat. Memoria n-a reținut asta poate pentru că la începutul anilor 90 trebuia să stai la coadă cam peste tot: cele mai crunte cozi de care-mi amintesc au fost cele la blugi. Un magazin proaspăt privatizat din Brăila aducea marfă din Turcia și știu că m-am plimbat cu Mama prin fața vitrinei vreo trei zile, până am putut intra și mi-am cumpărat, pe fugă și pe neprobate, o fustă de blugi cu volane de dantelă. Dar să revin la pașaport. M-am dus împreună cu Mama și cu Tata să ni-l facem. Ei visau pe atunci la o călătorie în fosta Iugoslavie, pe care însă n-au apucat să o facă niciodată. Eu am putut să-l folosesc pe al meu abia în august 1995. Prima mea călătorie în străinătate a fost la Budapesta. Pentru o excursie de cinci zile, am primit de la părinți 100 de dolari, bani de buzunar. Îi cumpărasem împreună cu Mama de la singura casă de schimb valutar care funcționa pe atunci în oraș, în sediul fostului shop de la parterul hotelului partidului. Am cumpărat 100 de dolari și două cutii de Coca Cola. Primele pe care le-am băut vreodată. Drumul de la Cluj la Budapesta a fost lung și obositor, într-un microbuz cam vechi și cam uzat, cu arcuri slabe care scârțâiau îndurerate la fiecare groapă. La vamă am avut emoții mari, deși n-aveam nimic de ascuns sau de declarat.Read more…
Tula pentru veşnicie
Sunt Tula, pisica maidaneză pe care o cunoașteți de câțiva ani, revin cu o poveste nouă. În luna ianuarie, prietenul meu s-a mutat din blocul lângă care locuiesc, undeva departe, în centrul orașului. Eram tristă că m-a părăsit. M-am așezat pe banca unde m-a mângâiat înainte de a se urca în mașină și am privit lung în urma camionului care părăsea curtea cu lucrurile lui. Cine o să mă alinte, cine o să mă mângâie?, mă întrebam, dacă el nu mai locuiește aici. Mâncare voi primi de la mamițica de la etajul 4, dar nu mai mult. Spre uimirea mea, după câteva zile, prietenul meu cu părul cărunt a reapărut. E drept că venea doar o dată pe zi, dar era bine și așa. Îmi aducea mâncare, mă răsfăța și îmi povestea tot felul de întâmplări cu pisici și câini. Mi-a cumpărat și un cadou, o minge mică, portocalie, care mi-a plăcut mult. Pisicile din jur, prietenele mele: Dă-mi și mie (cerea tot timpul mâncare), Pasta (cu coada în formă de spaghetti), Pinguin (o pisică neagră cu o pată albă pe piept) se bucurau și ele de revenirea lui. Când mă striga, veneau toate, de parcă și ele se numesc tot Tula. Primeau și ele de mâncare, e drept, o porție mai mică.Read more…
Daria Dascălu: VÂRSTA 2/3 – CU BĂTRÂNEŢEA LA CONSULTAŢIE
Aștept la doctor. Am văzut că toate cunoștințele de vârsta mea suferă. Imposibil să nu am și eu vreo boală ascunsă care să apară brusc când mi-o fi lumea mai dragă, așa că m-am programat la consultație. În sala deRead more…
Locotenentul şi evreii
După terminarea facultății de medicină, mi-am satisfăcut stagiul militar timp de patru luni la Focșani, județul Vrancea. Am sosit la cazarmă undeva la sfârșitul lunii octombrie 1973. Ofițerul comandant al companiei, locotenentul Anghel, era un bărbat foarte tânăr {abia terminase școala de ofițeri}, cu o figură severă, uniforma stătea impecabil pe el, arăta ca într-o poză dintr-o revista militară. În timpul instrucțiilor era foarte sever, însă în pauze se întreținea cu noi, prietenos. Într-o zi Compania Nr. 1 cu care eram în același batalion, a întârziat de la gimnastica de înviorare şi tot batalionul a fost pedepsit Read more…
Hippocrate și teroristul
Într-una din zilele lui octombrire 1998, după un atac terorist nu departe de Beer Sheva, au fost admiși aproape în același timp doi răniți la Terapia Intensivă a spitalului în care lucrez. Unul era victima, un kibuțnic, celălalt agresorul, palestinian din Hevron, rănit de soldații israelieni. Amândoi erau în stare foarte gravă și aveau puține șanse de supraviețuire. Kibuțnicul era elev de liceu, palestinianul nu avea nici el mai mult de 20 de ani. Părinții victimei și ai agresorului veneau zilnic să-și viziteze băieții. Cei doi răniți erau tratați fără nicio deosebire. În fiecare zi unul din membrii echipei medicale stătea de vorbă cu rudele răniților, le dădea informații în legătură cu starea pacienților și răspundea la întrebările lor. Am avut și eu ocazia să stau de vorbă cu părinții din ambele părți. Într-o convorbire între patru ochi, tatăl tânărului din kibuț m-a întrebat:Read more…
Nemulţumitului i se ia darul (Din ciclul dedicat Bunicului)
„De altfel” – mi-a spus bunicul, – „sentimentul satisfacţiei ţine de suflet, nu de circumstanţe. Cine nu poate fi mulţumit cu puţin, dezvoltându-şi propria capacitate de a folosi tot ce are, degeaba ar primi mai mult, nimic nu i-ar fi de ajuns. Însă cine se bucură de ce are, va avea și beneficii la care nici nu s-ar fi aşteptat.” Şi ca să nu uit vreodată acest lucru, mi-a povestit despre cele două fetiţe voioase din cătunul celor nemulţumiţi, care, în treacăt fie spus, aveau codiţe, ca fetiţa de pe ascuţitoarea mea. (Poveştile bunicului aveau mereu o legătură concretă cu realitatea din viaţa mea şi explicau foarte logic şi pe înţelesul meu unele fenomene sau detalii din mediul înconjurător.) Povestea veveriţelor A fost odată ca niciodată un sat unde, dintr-un motiv sau altul, câţiva oameni s-au sculat într-o zi cu faţa la cearceaf. Erau tare bosumflaţi, dar nu era nimic de făcut și de aceea ei au devenit tot mai nesuferiţi. Se legau de toată lumea, atacau şi criticau tot ce le ieşea în cale şi oriunde mergeau, purtau cu ei o atmosferă proastă, sâcâitoare, care mai apoi s-a răspândit ca o infecţie – oamenii erau supărați, se certau, se plângeau, se văicăreau, blestemau şi acuzau cerul şi pământul, găseau hibe şi greşeli în tot şi în toate. Au ajuns atât de rău, încât s-a lăsat o ceaţă neagră și usturătoare peste întregul sat şi chiar Bunicuţa Munţilor a auzit vestea acestei năpaste stranii… Read more…
Întâmplări cu ceai
De obicei, când mă aşez în faţa computerului – ca acum, de pildă – am la îndemână o ceaşcă de ceai. Înainte de a-l prepara, baleiez raftul ticsit de cutii cu diferite sortimente de ceai: revigorant, alcalinizant, relaxant, pentru armonia sufletească, de iarnă, de vară, pentru zile însorite sau vremuri furtunoase…De obicei, când mă aşez în faţa computerului – ca acum, de pildă – am la îndemână o ceaşcă de ceai. Înainte de a-l prepara, baleiez raftul ticsit de cutii cu diferite sortimente de ceai: revigorant, alcalinizant, relaxant, pentru armonia sufletească, de iarnă, de vară, pentru zile însorite sau vremuri furtunoase…La noi în casă se bea mult ceai. Chiar şi seara târziu, când ne întoarcem de la un spectacol sau din vizită, preparăm câte o ceaşcă de ceai şi stăm la taclale. Am deprins acest obicei în casa părintească şi l-am continuat acasă la noi. Ai mei s-au obişnuit cu ceaiul rusesc în studenţie, la Leningrad, dar în viaţa mea „ceaiul adevărat” nu a intrat în prima copilărie. Poate că aici e locul să explic că, de fapt, doar ceaiul adevărat se numeşte ceai (sau tea), restul infuziilor şi decocturilor din plante au uzurpat acest termen după ce băutura din China – care potrivit legendei, îşi are sorgintea acum patru milenii – pătruns pe meleagurile noastre, acum vreo două veacuri.Read more…
Pojejena – un loc (suficient de) îndepărtat.
Declar din capul locului că nu e vorba de însemnări de călătorie, pentru că niciodată nu am ajuns la Pojejena deşi, la un moment dat, credeam că voi locui acolo un răstimp mai mult sau mai puţin îndelungat…Lista posturilor pentru absolvenţii Facultăţii de Fizică a fost afişată în luna iulie, la scurt timp după încheierea examenului de licenţă. Am studiat cu înfrigurare listele cu posturi pentru specialităţile noastre. La specializarea soţului meu erau două posturi de fizician în Cluj şi mai erau şi două posturi didactice în Cluj. El având medie mare şi buletin de Cluj, avea toate şansele să ia unul din cele patru posturi. Problema era la specializarea mea, unde nu exista niciun post în Cluj, cel mai apropiat post fiind la… Miercurea Ciuc, iar restul erau împrăştiate prin ţară, de la Urziceni şi până la Orşova. Opţiunea pentru învăţământ era exclusă, întrucât existau şase posturi în producţie pentru şapte absolvenţi şi ştiam sigur că şeful nostru de promoţie dorea un post de profesor într-un oraş mare. Soţul meu a studiat cu atenţie lista posturilor şi apoi a citit cu glas tare: Direcţia Drumuri Poduri Timişoara, Secţia de reparaţii drumuri Orşova, Staţia de mixturi asfaltice Pojejena. Apoi a conchis: „Iată postul pe care trebuie să-l ceri” Read more…
Ţi-a fugit firul!
Eram în clasa a şasea sau a şaptea şi câteva dintre colegele mele de clasă începuseră să poarte ciorapi de nailon. Potrivit legii nescrise, dar respectate cu stricteţe de către elevele de la Liceul (azi Colegiul Naţional) George Bariţiu, după ce treceai de pragul primului ciclu, aveai dreptul să porţi ciorapi de nailon. Ciorapii transparenţi puneau în valoare forma picioarelor lolitelor din vremea adolescenţei mele, stârnind invidia celor care mai purtau de ciorapi tricotaţi patent (sau flor). Pe atunci ciorapii de nailon se găseau destul de greu şi costau ceva bani, astfel încât obţinerea lor, prin cumpărare sau împrumut de la mămici (sau bunici) era precedată de multe insistenţe şi promisiunea de a avea mare grijă de ei. Primii ciorapi de nailon i-am văzut la sfârşitul anilor 1950, aduşi de tata de la Moscova, unde era la doctorat. Adusese în dar câteva perechi atât mamei, cât şi bunicii. Textura lor nu era atât de fină ca a ciorapilor originali de mătase, dar se spunea că erau mai robuşti şi mai durabili. Ciorapii de nailon deveniseră cunoscuţi şi (relativ) accesibili la noi în ţară, la peste douăzeci de ani de la apariţia lor în America interbelică. Nailonul este un material sintetic obţinut de către Wallace Hume Carothers şi asistentul său Julian W. Hill, de la compania americană DuPont. Este o poliamidă brevetată în februarie 1937, cu scurt timp înainte de sinuciderea lui Carothers, care de mult timp se lupta cu depresia.Read more…
Daria Dascălu: CU O FLOARE NU SE FACE PRIMĂVARĂ
Traducerea în limba română a dictonului Omnia mea mecum porto este: „Port cu mine tot ceea ce am”. Se spune că acestea ar fi fost cuvintele spuse de filozoful Bias din Priene concetăţenilor săi, miraţi că părăseşte cetatea (asediată deRead more…
Menora (Capitolul 13)
Activitatea din încăperea destinată acțiunii Menora, continua cu intensitate. Au fost centralizate toate informaţiile privind cardinalii Marcisio Vertone şi Aleso Montenero din ultimile decenii. Alon studia tema prin internet (google etc.), Roni analiză ziarele italiene cu ajutorul discului primit de la ambasada italiană şi inginerul de computere culegea informaţii din Facebook, Twiter sau Linkedin sau folosind metode mai puţin ortodoxe. Pentru fiecare din cele două personalităţi sau întocmit fişe detailate privind: Copilăria. Adolescenţq. Universitatea. Maturitatea. Ascensiunea.
În fiecare periodă se cerceta existența unor traume: Divorțuri. Incesturi. Căsătorii. Relaţii sexuale cu femei, bărbaţi sau minori. Abuzuri sexuale . Aspecte ilicite. Procese juridice. Copii legitimi sau ilegitimi. s.a.m.d.Read more…