La începutul Celui de-al Doilea Război Mondial, în timp ce studiam la Academia de Muzică din Moscova, un prieten al tatălui meu m-a sfătuit să găsesc un post de profesoară la sat, acolo aş fi putut avea o şansă de a reduce impactul creat de foametea şi mizeria războiului. Deoarece nevoia de profesori de limba germană era mare, nevoie creată şi de perspectiva în creştere a războiului, erau acceptaţi şi cei care nu aveau studii formale, dar cunoşteau câte ceva din limbă. Mânată de necesităţile primordiale ale vieţii de zi cu zi, o viaţă grea de foame şi frig într-una din iernile cele mai crâncene ale acelor ani, am hotărât să fac o pauză în studiile mele de pian şi să accept postul oferit de Comitetul pentru învăţământ regional într-un sat din judeţul Balaşov, aflat lângă Volga. Sătucul se numea Pinierovka şi era unul, în care “lumpen proletariatul” local era prezent printre acei ţărani pe care foamea şi restriştea îi împinsese către orăşelele din jur, pentru a-şi găsi un post de muncitor angajat într-unul din micile ateliere sau făbricuţe îngrămădite la marginile orăşelelor. Gara era legătură şi, în acelaşi timp, poartă de ieşire către paradisul visat de toţi cei care îşi aduceau de afară gologanii cu care îşi întreţineau familii, fraţi, părinţi, uneori neveste şi copii, de multe ori nedoriţi. Un fum greu plutea asupra centrului, aşa fel încât de la un tren la altul abia izbutea să se împrăştie şi să ducă până la marginea aşezării izul încărcat de miresme de cărbune amestecate cu speranţă. Poate odată îşi vor găsi un alt loc, în afara sătucului sărac şi meschin.Read more…