În 1949 aveam 10 ani, eram în clasa a V-a și profesorul nostru ne-a cerut să scriem o compoziție despre cunoscutul roman al lui Pușkin, Fata căpitanului, povestea unui tânăr de viță nobilă care la vârsta de 17 ani e trimis să-și facă serviciul militar departe de casă. De ce tocmai această carte? N-am idee. Știu însă că la acea vreme eram deja fascinat de povestiri și că povestea lui Piotr Andreevici mi-a plăcut mult. Acțiunea se petrece în secolul al XVIII-lea, în timpul răscoalei lui Pugaciov, un cazac care a condus o mișcare populară antițaristă și și-a sfârșit viața la Moscova, decapitat în piața centrală a orașului. Îmi închipui că prezența lui Pugaciov i-a determinat pe activiștii regimului comunist din România acelor vremuri să considere că romanul lui Pușkin  era potrivit pentru educația noii generații, supuse unui început de serioasă îndoctrinare. Am citit romanul și m-am pus pe scris. Doar că imaginea lui Pugaciov nu mi-a făcut o impresie bună, drept pentru care în compoziția mea eu am luat partea armatei țariste și l-am creionat pe Pugaciov ca pe un criminal care și-a meritat soarta! Vă închipuiți cum a fost primită compoziția mea! Profesorul a cerut ca tata să apară la școală și i-a arătat cumplita eroare politică a fiului său. Părintele meu s-a întors acasă și fără multe explicații m-a așezat la masa de scris și mi-a dictat noul text care trebuia prezentat a doua zi și în care, bineînțeles, eroul pozitiv e Pugaciov și criminalul e țarul! Și de ce această lungă introducere, la cele ce vor urma? Pentru că în cele ce urmează intenționez să discut reacția subiectivă a cititorului / spectatorului la întâmplările sau acțiunile la care, volens-nolens, se simte obligat să ia partea unuia sau altuia dintre personajele unei cărți, film sau piesă de teatru.Read more…

Un vis pe care mi l-am împlinit în 2018, odată cu ieșirea la pensie, a fost să particip la un curs de limba arabă la una din nenumăratele școli particulare care oferă cursuri de limbi străine pentru adulți. Soția mea și cu mine, născuți și crescuți în Ardeal, suntem bilingvi (română și maghiară) de când ne știm, la fel ca toți copiii din jurul nostru, încă înainte de a fi mers la școală. Și acum mă deranjează că copiii mei, născuți în Israel, nu sunt și ei bilingvi. Spre deosebire de noi, care am făcut școală în România, unde studiul limbii și literaturii maghiare nu era obligatoriu, în Israel, în școlile guvernamentale, limba arabă era obligatorie în clasele primare în perioada când ei umblau la școală. Opinia mea este că pentru a avea o șansă de coexistență (nu neapărat pașnică), trebuie să cunoaștem limba și cultura celorlalți, cel puțin atât și așa cum o cunosc ei pe a noastră. Nu am pretenția să citesc Coranul sau literatura arabă „serioasă”, nici măcar ziarul, îmi doresc doar să înțeleg ce vorbesc în jurul meu casierițele la supermarket-ul din cartier, tinerii care lucrează în garaje, surorile la spital – vecini cu care aveam contact zilnic. La cursul de începători eram șase „elevi” și, cu excepția unei adolescente, toți eram trecuți bine peste 50 de ani, la fel ca profesorul nostru, un arab dintr-un sat din apropiere.Read more…