Clujean fiind, încă din copilărie m-am deprins cu ițele, meandrele și subterfugiile conflictului istoric româno-maghiar și reverberațiile sale „pe terenul” vieții noastre cotidiene. Evreii ardeleni din rândul cărora mă trag au avut parte sub regimul habsburgic de o perioadă înfloritoare din punct de vedere economic, juridic, confesional și cultural, bucurându-se de o reală egalitate în drepturi. Ei s-au simțit realmente acasă, împământeniți, cetățeni de rangul întâi, astfel încât generația bunicilor mei s-a dus cu entuziasm să moară pentru Kaiser în timpul Primului Război Mondial. Slujind zelos o cauză pierdută, evreii ardeleni de limbă maghiară și germană s-au trezit brusc încorporați în postura de minoritari în granițele statului național român reîntregit în 1918, o realitate cu totul nouă pentru ei, cu administrație și instituții noi și fără să cunoască deloc limba oficială a statului sau foarte puțin, cei din zonele rurale.Read more…
Adeseori, puţin obosit de dramatismul muzicii clasice sau de necazurile cotidiene mă refugiez – în faţa calculatorului, prin intermediul programelor youtube şi a unor căşti sau difuzoare fidele – în lumea mirifică a melodiilor relaxante care m-au fascinat nu o dată…Avantajul youtub-ului este faptul că mă scuteşte de drumul cu automobilul până la sala de spectacole, dificultățile parcării precum şi de situatia de a fi blocat câteva ore pe scaunul sălii respective… Pentru amatorii de muzică în limba franceză şi prezenţe feminine atrăgătoare, propun clipurile lui Patrick Sebastien cu admirabilele spectacole de Anul Nou, încheiate cu “Comment ca va”, 2012 şi “ Les Sardines”. Read more…
Parcurgând ediţia de Pesah a publicaţiei Baabel, mi s-au redeşteptat nişte amintiri, vechi clişee din îndepărtata copilărie şi am simţit nevoia să aştern pe hârtie câteva gâduri şi impresii legate de această sărbătoare. Adunându-le într-un mănunchi, m-am gândit că ar putea fi un fel de “epilog” al sărbătorii de anul acesta. Desfăşurând filmul copilăriei, mă voi opri doar la două momente din acea perioadă. Închid ochii şi revăd casa în care a crescut mama mea şi unde am petrecut şi eu clipe minunate la bunici. Este Pesah şi în camera dinspre stradă a casei, învăluită în căldura plăcută emanată de impunătoarea sobă de teracotă dintr-un colţ (afară era răcoare şi s-a făcut focul), sub candelabrul ce atârna din tavan, luminând întreaga încăpere, în mijloc, trona masa acoperită cu o faţă de masă albă, brodată, pe care stau aşezate farfurii frumoase, pe care nu le-am prea văzut înainte. În capul mesei, bunicul, impunător (în ochii mei), într-un halat alb, cu tales-ul pe umeri, iar în jurul mesei – familia toată. Suntem deja la sfârşitul “programului”, totul s-a desfăşurat conform normelor seder-ului, dar pentru mine acuma a sosit momentul culminant. Isteaţa de mine, cea mai mică dintre nepoţi, am găsit afikoman-ul ascuns şi întrucât ceremonia nu se putea continua fără acesta, eu urma să-l înapoiez, primind ceva în schimb. În toamna acelui an urmând să devin şcolăriţă, dorinţa mea a fost să primesc un ghiozdan. Chiar l-am primit şi cu darul bunicului meu am trecut mândră pragul şcolii. Read more…
La jumătatea lunii decembrie 2019 am lansat o revistă științifică despre sustenabilitate. Întrebarea majoră adresată în articole ar fi, cum să-și satisfacă omenirea necesitățile de consum, atât în materie de bunuri cât și cele alimentare, fără a periclita viitorul generațiilor următoare? La mai puțin de două săptămâni de la mediatizarea noului for științific, la Wuhan a apărut o epidemie de origine necunoscută, care avea să devină pandemie. În scurt timp lumea a devenit complet nesustenabilă, economia, viața culturală, inclusiv cea familială. Am schimbat conținutul editorialului, conferindu-i titlul Tolstoian de Virus și pace. Mă conformez recomandării unui virolog american și de o lună zile stau în izolare completă. Un prieten mai tânăr, purtând mască de protecție, mă aprovizionează cu cele necesare. I-am cerut alimente în cantități limitate, întrucât dispun de spații de depozitare restrânse, iar frigiderul meu este doar de mărime mijlocie. Locuința fiind închiriată, mă bucur că este utilată cu mașini casnice și nu mă pot plânge de mărimea frigiderului. Timp de doi ani s-a dovedit suficient de încăpător, întrucât aici, în centrul Budapestei, la distanță de o șchioapă de stația de metro Astoria, funcționeză nu mai puțin de cinci magazine alimentare, la numai de cinci minute pe jos. ..Read more…
La 11 aprilie 2020 se împlineau 75 de ani – trei sferturi de veac – de la eliberarea lagărului de concentrare de la Buchenwald. Erau planificate festivităţi ample care urmau să aibă loc cu o săptămână mai devreme întrucât anul acesta Paştele de rit occidental cădea în 12 şi 13 aprilie. În ciuda epidemiei de COVID19 care începuse să se extindă către Europa, la sfârşitul lui februarie-începutul lui martie încă nu se anulase nimic şi cei doi supravieţuitori clujeni ( ambii nonagenari cu acte în regulă) primiseră biletele de avion şi erau decişi să plece la Buchenwald. Erau foarte optimişti afirmând că „Am supravieţuit noi condiţiilor de la Auschwitz şi Buchenwald, n-o să ne temem de un virus!”. Totuşi, situaţia din Germania s-a deteriorat şi nimeni nu-şi putea permite riscul de a reuni în acelaşi loc un număr mare de oameni trecuţi de 90 de ani, mulţi însoţitori şi voluntari, astfel încât totul s-a contramandat…Read more…
În urmă cu câteva săptămâni Bernard Sanders, senator american care s-a lansat în campania de nominalizare a Partidului Democrat pentru alegerile prezidențiale, a declarat că se retrage din competiție, iar de curând a afirmat că îl va susține pe Joe Biden, care la ora actuală a rămas singurul candidat pentru nominalizare. Gestul lui Sanders a însemnat sfârșitul unui proces care, dacă ar fi avut succes, ar fi rezultat în două schimbări semnificative ale vieții politice americane. Dar demersul a eșuat, astfel că deocamdată America nu va avea un președinte evreu și nici unul cu ideologie social-democrată. Bernie Sanders reprezenta ambele calificative, numai că alegătorii democrați, precum și suprastructura partidului nu au agreat această opțiune. De fapt, ceea ce a atârnat mai greu în balanță nu a fost calitatea lui de evreu (cel puțin nimeni nu s-a folosit de acest argument, nu era ”politically correct”), ci ideile lui, ale unui om care în luptele electorale a reprezentat o cale proprie, independentă de partide. E bine de știut că Sanders a intrat în Partidul Democrat cu puțin timp înainte de a se lansa în 2015, în campania pentru nominalizare împotriva lui Hillary Clinton. Acea campanie s-a soldat de asemenea cu un eșec sau semieșec, fiindcă până la urmă a făcut echipă cu Hillary care îl desemnase vicepreședinte. Mult timp în viața lui politică Sanders s-a prezentat ca independent, având însă strânse relații cu Partidul Democrat. Sanders s-a născut și a crescut într-o familie de evrei, tatăl emigrând din Polonia iar familia mamei, din Rusia. Erau moderat religioși…Read more…
Când veți arunca ochii pe acest articol, va fi ultima zi a sărbătorii de Pesach dar și Joia Mare în care creștinii ortodocși încep pregătirile pentru sărbătorile pascale. În tot acest răstimp și încă cine știe cât, vom sta în „izolare voluntară” privind cu interes, îngrijorare și nedumerire informațiile zilnice de la ora 13.00, ale Grupului de Comunicare Strategică. De altfel, ziua în care veți arunca ochii pe acest articol, coincide cu împlinirea unei luni de izolare pentru noi. În lipsa unei perspective ”strategice” încerc să trag concluzii logice din cifrele publicate de Worldometer care este un comunicat on-line zilnic al OSM (Organizația Mondială a Sănătății). M-am uitat la statisticile referitoare la insulele pe care le-am vizitat în februarie când încă pandemia era în fașă. Ciudat. Am poposit (câteva ore) pe șapte din cele câteva zeci de insule și insulițe care alcătuiesc grupul insulelor ”spre vânt”, din arhipelagul Antilelor Mici. Viața insulelor va fi și ea afectată câtva timp, fără îndoială. Dar oamenii insulelor, partenerii sau guvernanții lor, folosind experiența istorică și natura generoasă, vor găsi cu certitudine soluții de supraviețuire. Așa cum au găsit de-a lungul câtorva secole agitate, folosind curajul, ingeniozitatea și voința unor întreprinzători, printre care și câțiva evrei.Read more…
La balconul Templulului Memorial al Deportaților Evrei din Cluj, ale cărui lucrări de reabilitare sunt în curs de finalizare, se va înființa un muzeu de istorie al evreimii clujene. Necesitatea și utilitatea înființării acestui muzeu s-a impus mai ales în ultimul deceniu, odată cu desfășurarea simpozioanelor anuale File din istoria evreimii clujene (şapte ediții în perioada 2011 – 2019) care au relevat, treptat, excepționala contribuție a populației evreiești la dezvoltarea culturală și economică a orașului. Deși în fiecare an s-au editat câte două volume (în limbile română şi maghiară) cu conținutul complet al conferințelor susținute, toată lumea a fost de acord că această istorie trebue să trăiască veșnic în memoria populației și că modul cel mai intuitiv pentru aceasta este un muzeu de istorie. Pe parcursul ultimilor ani, mai ales după ce s-a stabilit (din anul 2014) că la balconul sinagogii renovate se va crea un spațiu expozițional de aproximativ 200 mp, s-au vehiculat, oarecum neorganizat, numeroase păreri, idei, schițe de proiect, chiar și unele ambiții personale. Dar totul a rămas la nivelul discuțiilor și nu s-a născut un proiect implementabil, ale cărui lucrări pregătitoare s-ar fi desfăşurat în paralel cu reabilitarea sinagogii. S-a realizat totuși o prelucrare și o clasificare a arhivei comunității (ceea ce a mai rămas după Holocaust) și s-au reabilitat unele (puține) obiecte de cult care urmau să fie expuse. Dar nu exista o listă exhaustivă a materialului propus pentru expunere.Read more…
Ierusalimul este un oraș extraordinar, diferit de toate celelalte orașe din lume. De ce? Există o infinitate de răspunsuri, eu aș vrea să propun cititorilor pe unul din ele. În majoritatea orașelor europene, fie că este vorba de Paris sau Praga, sau de Arad sau Cluj, centrul datează din în sec. al XIX-lea, ceea ce conferă multora dintre ele o atmosferă asemănătoare. Ierusalimul este mult mai vechi. Partea veche nu seamănă cu nimic din ce există în Europa. Partea nouă este foarte frumoasă, dar ea se limitează aproape numai la sec. XX-XXI. Iar între partea antică și cea nouă există foarte puțin. Explicația este simplă: în sec. al XIX-lea Ierusalimul era un oraș neînsemnat de la periferia Imperiului Otoman, unde nu se întâmpla nimic. Tocmai de aceea puținele clădiri rămase de atunci au în ochii mei un farmec deosebit. Și multe dintre ele au în comun numele arhitectului: Conrad Schick (1822–1901).Read more…
Bucătăria de iarnă era confortabilă și primitoare în toate anotimpurile.Un pat mare în fund de tot, cu o ladă pentru așternuturi vopsită în vișiniu, pe care se aflau tot felul de mărunțușuri. Foarfeci, ochelari, aparatul de radio cu baterii și un ceas de masă Slava, vișiniu și el. Pe stânga, imediat după ușă, o masă iar deasupra ei rafturi pe care se aflau esența de rom și de vanilie, condimente și niște poze vechi, cam răsucite și coapte de soare. Pe dreapta, soba cu cuptor și margini argintii, date cu bronz. Vara tăcută și misterioasă, iarna bolborosind, trosnind și aruncând umbre pe pereți, pe care le urmăream cu privirea până mă apuca somnul. Deasupra sobei, hârtie înflorată cumpărată de la cooperativă, prinsă cu pioneze ca să protejeze peretele. Se înlocuia de două ori pe an: înainte de Paști și de Crăciun.Read more…
Se pare că odată cu trecerea timpului a-ți schimba modul de gândire și tipul de conotații devine ceva foarte greu, dacă nu imposibil, de realizat. De fiecare dată când mă gândesc la Corona (și, închipuiți-vă, mă gândesc îndeajuns de des!) amintirile mă îndreaptă spre ”Dragoste în vremea holerei”, celebrul roman al lui Gabriel Garcia Marquez. Așa cum insinua Marquez, în vremuri de restriște relațiile umane capătă de multe ori în mod paradoxal o turnură pozitivă, făcând loc unor sentimente bine ascunse sau refulate de-a lungul timpului, iar obligativitatea traiului în comun, impus de împrejurări, poate duce – pe neașteptate – la o mai bună înțelegere, o mai bună cunoaștere a celuilalt, cu alte cuvinte, la întărirea unei fundații spirituale cu consecințe pozitive. Probabil, dar nu întotdeauna.Read more…
De obicei se învață că exilul de aproape două mii de ani a început după distrugerea celui de al Doilea Templu, în anul 70 e.n. Dar adevărul istoric este că părăsirea în masă a țării natale și desființarea comunității evreiești din Iudeea a început cu circa 65 de ani mai târziu. În Iudeea au avut loc două revolte contra romanilor, la o diferență de 65 de ani. Prima revoltă a avut loc între anii 66-70 e.n. a avut cel puţin trei cauze: guvernarea nemiloasă a romanilor, conflictele dintre locuitorii evrei și cei din alte religii și conflicte dintre diferitele fracțiuni evreiești. Romanii i-au trimis pe Vespasianus și pe fiul său Titus, ca să înăbușe revolta. Apogeul a avut loc în anul 70 când a fost cucerit Ierusalimul și templul a fost distrus. Dar revolta nu s-a încheiat, ci a mai durat cam trei ani până când ultima redută, Masada (Mețada) a fost cucerită. Răscoala a fost un eșec total și consecințele au fost crunte. Sute de mii de evrei au fost uciși, mulți expulzați și alții vânduți ca robi și ca gladiatori…Read more…
Răsfoiesc un album vechi cu fotografii în alb-negru și îmi aduc aminte de un vers dintr-o poezie a Anei Blandiana: „Țin timpul în mâini ca pe niște cireșe roșii, rotunde”. Iată-mă la vreo trei ani, într-o bluză de marinar, în brațele lui Kaicsa néni, dădaca mea. Femeia care privește din fotografii nu era frumoasă, dar mie îmi plăcea foarte mult. În altă fotografie părinții mă îmbrățișează, iar eu privesc victorios, parcă aș vrea să le spun că viața are sens și că e frumoasă, chiar după ce au trecut prin infernul lagărelor naziste. Iată și copiii de pe strada Rákoczi 72, unde am locuit timp de douăzeci și cinci de ani, și cu care am avut o copilărie ca-n povești. Cu doi dintre ei am rămas prieteni toată viața, îi văd adesea în realitate, nu numai în poze. Read more…
Noua mea funcție în Haifa mi-a asigurat – într-un colectiv dominat de absolvenți ai unor universități americane şi israeliene de elită – trecerea cu buretele peste păcatele mele ereditare (ca să spun aşa), cum ar fi: studiile făcute în România, ivritul negramatical cu un incurabilul accent valah şi lipsa unor grade de colonel în rezervă, atât de importante pentru avansare în Ţara Sfântă. La graţierea “tarelor” amintite mai sus au contribuit lipsa totală de inhibiţie cu care, în diverse faze, am susţinut în faţa yankeilor soluţii tehnice ieşite din comun, un număr de lucrări prezentate la conferinţe internaţionale, precum şi titlul american de Certified Engineer – toate la un loc constituind o vopsea made în UȘA, aplicată peste materialul uman de bună calitate (zic eu) sosit cu Tarom-ul la aeroportul Ben Gurion, în ianuarie 1980.Read more…
Nu mi-am imaginat că ar fi atât de greu să trăiești închis în casă, să-ți dorești să vorbești cu cineva și să nu ai cu cine. Nu sunt un om prea vorbăreț, dar singurătatea este într-adevăr apăsătoare. Trăiesc singură de foarte mulți ani și nu am avut niciodată conștiența acestei stări. Nu am dreptul să mă plâng, deoarece șase zile pe săptămână Asistența Socială a Comunității evreilor din București mi-a pus la dispoziție o persoană ca ajutor casnic. Și totuși mă simt singură, ruptă de lume, deși am telefon și internet. Și ca mine sunt mii de bătrâni pe care-i apasă singurătatea și care nu au nici măcar facilitățile mele. Mi-am făcut fără să vreau un orar de activități care îmi umple timpul și nu mă lasă să gândesc prea mult. Dimineața o dedic calculatorului, cititului ziarelor, corespondenței eventuale, după amiaza televizorului, cu precădere știrilor și seara, dacă găsesc vreun film (nu de acțiune și nu științifico-fantastic), de la ora 20.00 la 22.00 las să treacă timpul. Toată viața nu am vorbit la telefon atât de mult ca în ultimele săptămâni și am început să acord mai multă atenție și Skype-ului. Așa mai văd un om, pentru că pe stradă, chiar şi când au voie să iasă, oamenii par a se furișa pe lângă ziduri… Să fie oare de frică? Frică de cine? De ce? Și asta îmi induce și mie o stare de neliniște. Nu mi-e frică atât de boală și de suferință, cât mi-e frică de spital, ale cărui binefaceri le-am „gustat” recent, deși nu în perioadă de epidemie. Read more…
Aceasta este o poveste imaginară, care se petrece în anul 2119. Fatma este profesoară de istorie în Reykjabad, fosta Reykjavik, capitala Aslandiyei, care pe vremuri se chema Island (Islanda). Fatma s-a născut în urmă cu 30 de ani, în 2089, din părinți de origine creștină, tatăl Magnús Magnússon și mama Helga Ingimundardóttir. După declararea victoriei Jihadului mondial, în 2088, exact cu un an înainte de nașterea Fatmei, toți locuitorii insulei s-au convertit la religia musulmană și și-au schimbat numele, dar puteau să-și păstreze și numele de familie islandez. Fatma era măritată cu un bărbat de origine arabă, Hamed Ibn Farid, al cărui bunici imigraseră din Siria…Read more…
La începutul crizei actuale, când încă media și politicienii dădeau o imagine destul de lejeră a bolii (o răceală ușoară care trece după trei zile şi majoritatea bolnavilor nici nu o simt) îmi doream să fiu contaminat, pentru că după cele trei zile de răceală ușoară puteam sa merg unde voiam, fără frică și fără protectie. Super! Cu timpul însă imaginea s-a schimbat și împreună cu ea și mesajul. Se vorbea de o boală grea, care atacă plămânii și de multe ori și ucide bolnavii. Mulți bolnavi suferă câteva săptămâni. A început să-mi fie frică și mie. Nu se mai punea problema de a ieși din casă.Read more…
Era în 1967. Verișoara mea Eva Reisz și soțul ei Gyuri m-au invitat la Lugoj pentru a petrece împreună Revelionul. Acolo am cunoscut-o pe Eva Szilágyi. Știam de familia Szilágyi încă de când locuiam la Lugoj. Pe Eva o vedeam uneori vara, la ștrandul din Lugoj. Era studentă la Târgu Mureș, la Stomatologie și era acasă numai în vacanţe. În seara Revelionului a sosit și Eva. În cursul nopții, am discutat, am dansat și ne-am simțit bine. A doua zi am continuat petrecerea la familia Szilágyi. Eva m-a primit cu zâmbetul pe buze, prietenoasă și drăguță, îmbrăcată simplu dar elegant. Aici a început să-mi placă de ea, în mod serios. M-am simțit foarte bine. Chiar m-am așezat la pian, acompaniat de corul veselei societăți prezente. A doua zi am continuat petrecerea la familia Szilágyi. Eva m-a primit cu zâmbetul pe buze, prietenoasă și drăguțăRead more…
Dintre toate lunile anului, pentru mine luna martie a fost întotdeauna cea mai frumoasă şi mai promiţătoare, luna în care m-am născut, luna în care ciclul naturii îşi reia viaţa de la început, dovedind că de când e lumea şi pământul există procese cărora nimic nu le poate curma desfăşurarea şi mai ales reînnoirea. Printre acestea sunt desigur procesele prin care natura reînvie, recăpătându-şi chipul zâmbitor şi înflorit, aducând cu ea sărbătorile, căldura, copiii şi oamenii zâmbitori. Dar acum, începând cu ianuarie-februarie 2020, faţa lumii s-a schimonosit. Deodată, începând cu Orientul Îndepărtat, cu China, sau mai precis cu o unică, singură provincie chinezească, s-a strecurat prin toate părţile lumii, cu o viteză apropiată metaforic de cea a luminii, o particulă infimă, un VIRUS, botezat COVID-19, întorcând întreaga omenire cu josul în sus. Îmi aleg cuvintele, pentru că nu ştiu exact ce este mai relevant de a fi menţionat, căci toate referinţele la această situaţie au un aspect înspăimântător.Read more…
Era în anul de grație 1996. Eram în autobuzul 26, care mă purta spre casa de editură Atlas, unde tocmai debutasem la săptămânalul de limbă română Viața Noastră. De asemenea, era una din întâlnirile mele inițiatice cu Tel Aviv-ul. Aveam emoții mari legate de prima întâlnire cu domnii George Edri, proprietarul editurii și Nando Mario Varga, redactorul șef al ziarului. Lângă mine s-a așezat o doamnă în toată puterea fizică a cuvântului, îngrijită și bine îmbrăcată, o adevărată expoziție ambulantă de bijuterii și parfumuri. Al șaptelea simț mi-a șoptit că este originară din România și că tare dorește să intre în vorbă cu mine. Pun pariu cu mine însumi și, prudent, în acea clipă, doamna mă întreabă în ebraică din ce parte a Rusiei am venit. Cu o voluptate deja exersată îi răspund că sunt din România. Dialogul, odată înfiripat, mai continuă preț de vreo două minute în limba Bibliei, căci distinsa doamnă, precum majoritatea originarilor din România, este foarte prudentă în a-și declina obârșia carpato-dunăreanăRead more…
Site-ul baabel.ro foloseste cookies pentru a oferi un maxim de performanta experientei tale aici. Cookie-urile sunt pentru autentificare, statistici trafic Pentru a continua te rugam sa dai click pe ACCEPT, in caz negativ pe REFUZ
