N-am moştenit bijuterii de familie. Bunicile mele erau sărace și chiar dacă ar fi fost bogate, toate bijuteriile le-ar fi fost confiscate înainte de deportarea la Auschwitz…Cât mi-aş fi dorit să pot purta şi eu, cu mândrie – asemeni multor fete de vârsta mea, aflate la primul bal, sau alt eveniment important – lănţişorul, cerceii sau inelul moştenit de la bunica sau străbunica… În ochii mei, aceste bijuterii de familie erau ca nişte însemne ale perenităţii, încărcate de poveşti împărtăşite doar celor care le moşteneau. Norocul mi-a surâs, totuşi, când am împlinit 16 ani – cea mai frumoasă vârstă a unei fete, cel puţin potrivit romanţelor maghiare de pe timpuri. Bunica Erzsi mi-a dăruit şiragul ei de granate. Era cea mai fascinantă dintre puţinele bijuterii care îi mai rămăseseră după război şi după primii ani ai comunismului, când sărăcia a dat iama şi în casa lor. Granatele erau încuiate într-o casetă, alături de un lănţişor cu medalion de aur, verigheta pe care n-o mai purta şi un delicat ceas de mână Doxa. Mai ţinea acolo un portmoneu de argint gravat, cu interior de piele roşie, şi doi cercei desperecheaţi cu granate şi perle mărunte. Le cunoşteam pe toate, pentru că Bunica Erzsi descuia din când în când caseta şi le inspecta pe îndelete, ca să se convingă că mai sunt acolo. Probabil acea brumă de obiecte de valoare îi oferea o minimă garanţie pentru neprevăzutul zilei de mâine.Read more…
Relația dintre medici și pacienți de-a lungul timpurilor
Within every patient there resides a doctor, and we as physicians are at our best when we put our patient în touch with the doctor inside. (În fiecare pacient există un doctor, iar noi, medicii, suntem cei mai buni dacă reușim să punem în legătură pacientul cu doctorul său lăuntric.) – Dr. Albert Schweitzer. Din acest motto se pot trage cel puțin două concluzii: una că pacienții trebuie ascultați cu atenție, fiindcă ei își cunosc cel mai bine simptomele, iar a doua, mai modernă, că mulți pacienți se consultă cu “Dr. Google” înainte de a merge la medic. Multe boli au o componentă psihosomatică, de exemplu vezica sau colonul iritabil, migrena, fibromialgia, etc. Ca urmare, o vorbă bună și compasiunea doctorului pot ajuta la vindecare. Aș adăuga și psihoterapia, meditația, mindfulness (concentrarea atenției la ceea ce simțim) și alte metode de medicină alternativă. Termenul “pacient” vine de la cuvântul latin paciens, care presupune răbdare și tolerare pasivă a suferințelor și intervențiilor medicale. Acest lucru îl pune pe pacient într-o poziție de inferioritate față de medic.Read more…
Telefonul cu fise
A trecut deja o lună de când Clujul s-a reumplut de studenți. Pentru că locuiesc foarte aproape de căminele din Observator, mă întâlnesc în fiecare zi cu ei. Cel mai adesea în autobuz. Pe cei din anul I îi depistez imediat. Sunt timizi, retrași, ușor neliniștiți. Încă nu știu precis la ce stație trebuie să coboare și se uită pe geam, nu în telefon. Duminica seară vin de la gară, cărând bagaje grele în care se ciocnesc borcane de zacuscă și de gem. Mulți vorbesc la telefon cu părinții. Zilele trecute o fată se conversa cu maică-sa probabil. Îi spunea că a răcit și întreba ce medicamente ar trebui să-și cumpere de la farmacie. Alții cer rețete de mâncare, întreabă cum se fac vinetele pane și pastele cu ciuperci. Povestesc primele impresii de la cursuri, despre profesori și despre cum s-au gândit să se organizeze pentru sesiunea din iarnă. Îmi place să-i privesc și să-i ascult, îmi aduc aminte de anii mei de studenție. În toamna asta s-au împlinit 30 de ani de când căram și eu de la gară până la cămin o geantă mare de fâș, pe care ai mei o burdușiseră cu mâncare. Dar pentru că Brăila mea natală era departe, făceam drumul spre casă destul de rar și-mi astâmpăram dorul vorbind la telefon.Read more…
Orice poveste e adevărată, atât timp cât…
Am stat multă vreme în cumpănă până am decis să pun ”pe hârtie” rândurile de mai jos. Dacă mă hotărăsc să scriu, va trebui să găsesc un mijloc de a relata o poveste fără a strica (în engleză: spoiler) plăcerea celor care îmi vor urma sfatul și vor căuta pe Netflix filmul în cauză. Spre deosebire de multe alte filme (aproape toate, aș zice) care pot fi ”promovate” cu ajutorul câtorva rânduri care să descrie pe foarte pe scurt subiectul, filmul de care doresc să mă ocup aici face parte dintr-o cu totul altă categorie. În cazul său, orice referire directă la subiect ar distruge de la bun început plăcerea, sau aș zice surpriza provocată de vizionarea până la sfârșit. Și atunci cum să prezint un film fără a aminti măcar în câteva cuvinte subiectul? Ca o analogie, cum aș fi putut descrie unui prieten (în trecutul meu foarte îndepărtat) o persoană de sex feminin pe care aș fi dorit s-o cunoască, fără a aminti măcar pe scurt cum arată persoana în cauză? Ce rost fi avut să-i povestesc fără a-i da minimele detalii necesare?! La început era să abandonez subiectul, care pare imposibil de realizat. O să încerc totuși, simțind pe undeva că am de-a face cu o ”sculptură” ieșită din comun, fragilă, și pe care dacă nu o manevrez cu atenție și sensibilitate, mi s-ar sparge în mână.Read more…
Baronul cu sufertaș
Un om în vârstă, îmbrăcat în haine ponosite dar curate, trecea în fiecare zi prin fața casei de pe strada Rákóczi, unde locuiau Péter și Betty. Se întorcea acasă cu un mers nesigur, ducând în mâinile tremurânde un sufertaș cu mâncare. Locuia undeva pe la capătul străzii. Întotdeauna apărea pe la amiază, când Péter și Betty erau deja întorși de la școală. Bătrânul era un descendent al renumitei familii nobiliare Bánffy. – Unde ai fost? – îl întrebau copiii. Ce ai în sufertaș? Ne dai și nouă din mâncarea ta? Adesea îl fugăreau ca să-l sperie. Săracul om se străduia să-și grăbească pașii, vărsând supa subţire din sufertaş. Se uita încruntat la copii și mormăia cuvinte pe care ei nu le înțelegeau. La aceste scene erau prezenți și alți copii din casele vecine. Unul dintre ei, Zoltán, striga după el de fiecare dată: “Baron sărac, arată-ne bogățiile tale!”Read more…
Nisa și lovitura de tun
Orice călătorie are și o componentă de învățare. Atunci când descoperi lucruri pe care nu le știai despre locul pe care-l explorezi, e ca și cum ai avea acces la o lecție care nu se desfășoară într-o sală de clasă, printre elevi sau studenți, ci îți este livrată doar ție, iar tu trebuie s-o observi, s-o reții dacă dorești și să te îmbogățești. Poți să înveți în câteva minute despre lucruri pe care trebuia să le cauți poate în zeci de cărți și, unde mai pui că lecția îți este ”predată” în modul cel mai direct, chiar pe… teren! Riviera Franței are ca ”perlă a coroanei” orașul Nisa, situat în Golful Îngerilor, pe malul mării azurii, de o culoare uluitoare în lumina blândă a mijlocului de septembrie, o culoare de o frumusețe care aproape m-a făcut să gândesc, ardeleancă ce sunt, că ”așa ceva nu există”…Read more…
Mama mea Ilona-Lili Rosenfeld în câteva documente şi fotografii
Mama mea, Ilona-Lili Rosenfeld, s-a născut în satul Aruncuta (în ungurește Aranykut) în județul Cluj. După o legendă ungurească, satul ei natal a fost numit Fântâna de Aur de către Attila, conducătorul Hunilor, pentru că el și soldații lui au găsit acolo un izvor de apă proaspătă și curată. Satul se află în apropierea comunei Suatu și a orășelului Mociu. Tatăl ei, Avrum-Iosef, împreună cu mama, Frida-Laura, au avut 14 copii, între ei și Ilona. Avrum-Iosef avea o gospodărie cu o vacă sau două și o căruță cu cai. În fiecare săptămână el vindea produse lactate la târgul din Mociu și din banii câștigați își întreținea familia. Prin anii 1930 a auzit că într-un sat vecin a fost pogrom contra evreilor, și-a luat toata familia și într-o noapte au dispărut din sat și s-au dus în cartierul Hídvég [Podeni], peste podul Mureșului, în Târgu Mureș. În acest oraș mare, Avrum-Iosef a lucrat ca măcelar de carne cașer pentru evreii din vecinătate. Fetele, în special cele trei surori, Szerén, Ilona-Lili și Feighi au devenit bune gospodine, au învățat să gătească, să coacă pâine, colaci și prăjituri. În primăvara anului 1944 toate trei au împărtăşit soarta evreimii din Târgu Mureş, fiind deportate la Auschwitz.Read more…
Dalai Lama
Așa îi spuneau prietenii de la Autobaza 2 Militari. După ce ieșise din pușcărie pentru cei patru ani făcuți dintr-o eroare judiciară. Un fel de a spune. Făcuse un accident mortal, fără să fie și vinovat. Ce să demonstrezi, ce să argumentezi, toate probele erau împotriva lui. Ba s-a mai găsit și un martor care zicea că a văzut tot și că el era un bețiv notoriu. Un turnător nenorocit, un denunțător. Acum ăștia au căutare, deh. De unde până unde știa dobitocul ăla că bea el mult, habar n-avea, nu l-a văzut pe omul ăla niciodată în viața lui. Merita măcar un cap în gură. Dar poți să-i iei la bătaie pe toți care ar merita o mamă de bătaie fără să împiedici justiția să-și facă datoria? Te poți opune independenței justiției din România care ne tot spune că nimeni nu e mai presus de lege? Păi nu? Pe cine să crezi, ă? Cine era el? Un simplu șofer. Adică el băuse un kil de vin cu prietenul lui care-l tot bătea la cap că nevastă-sa îl înșală cu un negustor nepricopsit din Dragomirești, dar el n-a greșit cu nimic. Când e să se suie în cabina mașinii, parcă e alt om. Îi place ce face. De când se știe. De copil. Read more…
Festivalul de Film Evreiesc de la București – ediție jubiliară
După întreruperea din perioada pandemiei, între 15-21 noiembrie la București se reia Festivalul de Film Evreiesc. Este de două ori ediție jubiliară: a 20-a ediție de când s-a inițiat evenimentul și cea de a cincea aniversare sub egida societății Semper Culturalia, al cărei președinte este regizorul Dan Schlanger.
Evreiesc. Este de două ori ediție jubiliară: a 20-a ediție de când s-a inițiat evenimentul și cea de a cincea aniversare sub egida societății Semper Culturalia, al cărei președinte este regizorul Dan Schlanger.
Paralel cu festivalul de film se vor desfășura și ”Zilele culturii sefarde”. De la preluarea organizării Festivalului, Dan Schlanger a introdus o serie de noutăți, a îmbogățit programul, incluzând dezbateri, conferințe și muzică. Dorința lui este o deschidere cât mai largă, deoarece – a declarat el – acest festival nu este numai al evreilor, ci al tuturor spectatorilor și cinefililor dornici să cunoască diferite culturi. În ceea ce privește conținutul, organizatorii s-au orientat mai ales spre filmele documentare,Read more…
Muzică, prietenie, iubire
Le-am întâlnit pe toate acestea într-un eveniment recent, desfășurat la Albstadt – Germania. Sufletul acestei acțiuni a fost violonista Renate Mușat, absolventă a Colegiului de Muzică „Sigismund Toduță” – Cluj-Napoca (1971 – pe atunci Liceul de Muzică) și a Academiei de Muzică „George Dima” (1975 – pe atunci Conservatorul de Muzică), stabilită în Germania. Profesoară de vioară în orașul Albstadt, timpul nu i-a diminuat forța și încrâncenarea de a organiza și a realiza lucruri remarcabile. De-a lungul anilor s-a afirmat atât ca interpretă, cât și ca pedagog. Mai mult, s-a implicat în susținerea și promovarea tinerelor talente, prin înființarea unei asociații de sprijin și susținere a acestora, numită Spitzenklänge. Mereu preocupată de a organiza evenimente muzicale deosebite, a antrenat în acest an alte două foste colege, Delia Iacob (Tel Aviv, Israel) și Monica Noveanu (Cluj-Napoca, România) pentru a aduce împreună elevi din țările lor, într-un schimb de experiență special. Cu ajutorul Asociației Spitzenklänge, la conducerea căreia se află, a invitat câte un grup de tineri muzicieni din cele două țări, alături de cei din Germania. Proiectul a evoluat pe parcurs, ideile s-au născut din mers și s-au concretizat într-o întâlnire de vis. Renate Mușat a gândit în detaliu fiecare element al programului, care s-a dovedit a fi extrem de complex, începând cu cazarea participanților, repetițiile, stabilirea programelor și a locațiilor concertelor, dar și momente de relaxare.Read more…
De la Ben Gurion, la Ben Gvir
Întoarcerea huliganului este titlul unui roman autobiografic al scriitorului Norman Manea. Dar ar putea fi și mottoul apropiatelor alegeri din Israel. Itamar Ben Gvir este o corcitură ciudată între un habotnic și un guraliv. Uneori, în lumea noastră deformată, asta ajunge pentru vreo duzină de mandate care să-l facă să devină, conform sondajelor, al treilea partid în Parlament. Deține și un pistol, pe care nu sunt sigur că știe să-l folosească, pentru că atunci când promoția lui își făcea serviciul militar, el se ocupa de vandalizarea bunurilor arabilor din teritorii, ori a evreilor care nu-i erau pe plac. Printre altele a demontat și tăblița cu logoul de la mașina fostului prim ministru Yitzhak Rabin, declarând atunci că dacă a ajuns la tablă, poate ajunge și la om. Bineînțeles că Itamar Ben Gvir nu acționează singur. El este “ajutat” în primul rând de acei teroriști arabi, înfierbântați de propaganda Hamasului, care au comis o serie de atentate pe străzile Israelului. Fiecare astfel de terorist îi mai adaugă lui Ben Gvir un mandat.Read more…
Arta universală în pericol: terorismul ecologic în acțiune
Omul, în istoria lui zbuciumată, a făcut multe lucruri teribile pe acest glob: a distrus mult din natură, a poluat apa și chiar propriul său corp cu plastic, a stârnit războaie și conflicte ideologice care s-au soldat cu sute de milioane de victime. Dar tot Homo sapiens a creat și un patrimoniu mobil și imobil care momentan pare să fie chiar excepțional în univers (asta pentru cei care relativizează existența umană pe scară cosmică). Cine și de ce ar opta pentru atacarea frumuseții, artei, pieselor care reprezintă tot ce e universal și valoros în condiția și existența umană? Din păcate, există indivizi care cred în haos, distrugere și cultul fricii. De un an s-a înfiinţat o mișcare extremistă și radicală, Extinction Rebellion (Revolta anihilării) [1] și Climate Emergency Fund (Fondul pentru urgenţă climatică) [2]. Momentan, acestea cuprind 1179 grupări (ONG-uri) din întreaga lume, majoritatea, peste 850 grupări în Europa, una chiar la Cluj [3]. Unele din aceste grupări – Just Stop Oil [4] sau Last Generation [5] – sunt deja ”faimoase” în atacarea muzeelor și capodoperelor artistice. Doar în 2022 au avut loc până în prezent peste zece atacuri în diferite muzee în Europa (Italia, Germania, Marea Britanie). Metoda lor este simplă: atacarea pieselor artistice frumoase, foarte valoroase (Constable, Botticelli, van Gogh, Monet, da Vinci) cu un lichid (supă, vopsea, piure), sprijinirea de zidul muzeului și rostirea unor mesaje apocalipticeRead more…
În această iarnă – nicio șansă pentru o pace în Ucraina
Războiul din Ucraina durează de aproape nouă luni, iar perspectivele păcii nu se întrezăresc din nici o parte. Cu durere în suflet trebuie să spunem că este explicabil. Rușii în pierdere temporară de teren – și spun temporară, deoarece mobilizarea a 200.000 de militari, poate și mai mulți, precum și tactica de tabula rasa în ceea ce privește Ucraina, le-ar putea conferi avantaje, mai ales după pauza din iarnă. Părții ruse nu-i pasă de numărul crescând al propriilor militari morți. În consecință, Moscova va merge până în pânzele albe. Chiar în primele zile ale războiului am scris că lucrurile s-ar putea schimba numai dacă numărul morților ruși va fi atât de mare, încât populația se va revolta și va cere schimbarea lui Putin, sau oprirea războiului, sau amândouă. Se pare însă că deocamdată nu s-a atins acea limită după care populația să protesteze. De altfel, în condițiile actuale rușii sunt dezinformați, nu prea știu ce se întâmplă în Ucraina, cum se duce războiul, atrocitățile comise, o mare parte dintre ei mai crede că este vorba de o „operațiune specială” pentru salvarea conaționalilor lor. Analiștii politici care urmăresc desfășurarea evenimentelor apreciază că nici schimbarea lui Putin nu ar fi o soluție, deoarece el ar putea fi înlocuit de o persoană din cercul său apropiat care nu este în niciun caz democrat și ar putea fi mai naționalist decât Putin, ar putea deplânge mai tare pierderea ”măreției” Rusiei și ar striga mai tare ”răzbunare”. Mulți dintre analiști spun că rușii au pierdut războiul. Eu aș spune că nu l-au câștigat… deocamdată. Dar chiar dacă ar pierde, Rusia nu ar fi în situația Ucrainei, cu o țară devastată și teritorii pierdute. Nimeni nu a aspirat la atacarea integrității teritoriale a Rusiei. În condițiile actuale, este limpede că Ucraina nu poate intra în negocieri de pace.Read more…
Papa Pius XII, evreii și “Rețeaua șobolanilor” (The Ratline)
Una dintre personalitățile cele mai controversate din epoca modernă care a fost papa Pius al XII-lea (născut Eugenio Maria Giuseppe Giovanni Pacelli). Pontificatul lui a fost între anii 1939-1958. Părerile despre el oscilează între impresia negativă creată de tăcerea lui în fața crimelor comise de naziști și cea pozitivă pentru rolul lui și al bisericii catolice în salvarea unor copii evrei în timpul celui de al Doilea Război Mondial. Mai puțin cunoscut este rolul lui în sprijinul organizației “Rețeaua șobolanilor” (The Ratline). În 2 martie 2020, la inițiativa actualului papă Francisc, au fost deschise arhivele papei Pius al XII-lea. Documentele au fost studiate de numeroși istorici și date publicității. Papa Francisc a declarat: “Vaticanul nu se teme de istorie”. Un articol publicat în august 2020 în New York Times prezintă unele din aceste documente care scot în evidență personalitatea ambivalentă a lui Pius al XII-lea referitor la evrei și la Holocaust: pe de o parte Papa nu a protestat, deși știa despre masacrarea în masă a evreilor de către naziști, pe de altă parte Papa și biserica Romano-Catolică au salvat evrei și alte persoane persecutate de naziști.Read more…
Memoria Transnistriei în artă, într-o expoziţie la Muzeul Etnografic al Transilvaniei
În 9 octombrie, Ziua Naţională de Comemorare a Holocaustului, la Muzeul Etnografic al Transilvaniei – o gazdă primitoare pentru toate minorităţile transilvănene şi nu numai – a avut loc vernisajul expoziţiei Între lagăr şi artă, cuprinzând creaţii artistice care evocă memoria detenţiei din Transnistria. Expoziţia, organizată din iniţiativa lui Andrei Klein, fotograf şi colecţionar clujean, născut în lagărul de la Moghilev, în aprilie 1942, a fost îngrijită de Tekla Tötszegi, muzeograf şi director adjunct al MET. Andrei Klein nu-şi aminteşte nimic din primii doi ani de viaţă, în care a trăit la Moghilev, însă trauma detenţiei i-a marcat întreaga existenţă. Supravieţuitor, dar şi fiu al unor supravieţuitori ai Holocaustului, şi-a asumat – asemeni altora din generaţia G2 – păstrarea memoriei grozăviilor pe care părinţii le-au trecut sub tăcere (pe de o parte pentru a reuşi să-şi refacă viaţa, pe de alta pentru a-şi scuti copilul de suferinţă) şi să militeze împotriva antisemitismului, xenofobiei şi rasismului care, din păcate, se fac tot mai simţite în spaţiul public. Expoziţia prezintă lucrări de intarsie, pictură şi grafică create de doi artişti supravieţuitori ai lagărului de la Moghilev: Ernő (Ernest) Klein şi Rózsa (Rózsika) Gottlieb, ambii strâns legaţi de Andrei Klein, din momentul venirii sale pe lume. Ernest şi Rózsika Klein, Elemér şi Rózsika Gottlieb, cu fetiţa lor Katica, de un anişor, împărţeau aceeaşi odaie în lagărul de la Moghilev. Curând s-a născut şi copilul familiei Klein. Andrei, aşteptat timp de şase ani, a văzut lumina zilei în condiţiile sumbre ale detenţiei din Transnistria.Read more…
Tipare rezidențiale evreiești în Cluj
Scrisoarea de privilegii emisă de Principele Gabriel Bethlen, în 1623, a fost documentul esenţial, privitor la aprobarea așezării evreilor în Transilvania. Potrivit acestuia, Alba Iulia era singurul oraş unde evreii aveau dreptul să stabilească. Aici a funcționat un rabin și un rabinat care au coordonat viața religioasă evreiască din Transilvania până după Revoluția din 1848. În această perioadă, funcție de hotărârile autorităților locale (care erau diferite de la o regiune la alta, existând și perioade scurte de permisivitate) evreii aveau voie să se stabilească doar în afara porților orașelor de unde li se permitea să vină și să facă comerț la târgurile periodice. Această situație s-a perpetuat, cu foarte mici excepții, până în jurul anului 1850 când administrațiile locale au început să aprobe, în număr limitat, stabilirea în orașe, a unor familii evreiești. Lucrurile s-au schimbat radical după anul 1867, când a luat naștere Imperiul Austro-Ungar, iar faimoasa Lege XVII a statuat emanciparea totală civilă și politică a evreilor. Din acel moment volumul populației evreiești a început să crească vertiginos, a continuat și după Primul Război Mondial, până la Holocaust (1940- 1944). Cam aşa au decurs lucrurile și la Cluj. Cam aşa au decurs lucrurile și la Cluj. Primele așezări evreiești sunt semnalate în zona Mănăștur-Calvaria (Kolozsmonostor), în zona Bisericii Sfântu Petru (Mărăști-Külső Magyarútca, adică în afara cetății) lângă drumul de acces Cluj-Dej și, după 1870, în zona Hideleve (dincolo de podul care traversa Someşul) în perimetrul Gării CF de astăzi.Read more…
Succintă revistă de front
Întreaga lume alunecă treptat spre catastrofă economică, financiară și chiar alimentară din cauza violentelor schimbări geostrategice recente. Ele sunt cauzate în primul rând de conflictul ruso-ucrainean, care în mod clar este un război proxy între Occident și Rusia. Impropriu spus de fapt Occident, deoarece la ora actuală, Europa Occidentală, Marea Britanie, Australia, Canada, Noua Zeelandă și Japonia sunt aproape în întregime vasale, cel puțin din punct de vedere politic, SUA. Deci, avem de-a face cu un conflict aparent regional, care în fond este o confruntare între Rusia și SUA, o înfruntare mondială între globalismul american și suveranismul asiatic. Se dă bătălia finală între lumea unipolară condusă de Casa Albă și cea multipolară reprezentată, printre altele, de Kremlin. Chiar dacă mediile de informare occidentale denaturează realitatea de pe teren și de pe arena diplomatică, creând impresia că întreaga lume s-a aliat împotriva Imperiului Răului (axis of evil – celebra sintagmă a președintelui Reagan), adică a Rusiei, recentul vot de la ONU privind condamnarea anexiunilor teritoriale rusești în Ucraina indică clar că nu mai avem de-a face cu o lume unipolară dirijată politic, economic și militar de la Washington. Cum era de așteptat, patru țări satelit ale Moscovei au votat împotriva rezoluției: Belarus, Coreea de Nord, Siria și Nicaragua. În schimb, 35 de țări s-au abținut de la vot, state foarte importante precum China și India, majoritatea țărilor africane, Vietnam, Pakistan, Mongolia, Armenia, Bolivia, Cuba și state asiatice foarte bogate în resurse precum Uzbekistan, Kazahstan, Kârgâzstan, ceea ce atestă clar că monopolul mondial al puterii americane a luat sfârșit, celebra Pax Americana de după 1990 nu mai există.Read more…
Când împachetezi o copilărie
La câțiva ani după ce Tata a murit, Mama a decis că e momentul să se mute la Cluj și am scos la vânzare apartamentul unde-mi petrecusem o parte din copilărie și toată adolescența. Prin mutări mai trecusem în viața mea, însă era pentru prima dată când trebuia să sortez și să împachetez tot ce reprezentase viața noastră în trei în apartamentul de pe malul Dunării. Și pentru că nu puteam să transportăm totul la Cluj, trebuia să decid ce arunc și ce păstrez. Haine, perne, cuverturi, oale, pahare, farfurii, albume cu fotografii, saci de cărți, toate învelite în ziare, etichetate, băgate în cutii, sau lăsate în urmă. Netrebuincioase. Prea vechi. Prea lipsite de importanță. Ușor de abandonat. Tata fusese o persoană grijulie și ingenioasă. Avea imaginație și îndemânare, așa că punea deoparte ceea ce eu aș fi considerat fleacuri, dar pe care el știa să le refolosească: repara, improviza, construia obiecte casnice din tot felul de resturi, iar rezultatul era de fiecare dată spectaculos. Păstra în cutii etichetate minuțios cabluri, robineți, șuruburi, bucăți de material, obiecte vechi, cutii, capace, borcane, așezate ordonat pe rafturi în boxa noastră de la subsolul blocului. Tot el pusese deoparte colecțiile mele de reviste și almanahuri Cinema, legate cu sfoară pe ani. Read more…
Tăieței cu varză cu gust amar
David cunoștea bine Budapesta, a vizitat-o de multe ori, avea acolo prieteni, colegi, și se simțea bine ori de câte ori se găsea în această metropolă europeană. Plimbându-se pe bulevardul Űllői, a observat un restaurant nou cu specialități ungureşti. În meniu figurau şi tăieței cu varză, o mâncare foarte îndrăgită încă din copilărie. Era o zi plăcută, senină de septembrie. David şi soţia sa, Marta, s-au aşezat la o masă pe terasa localului și au comandat tăieței cu varză. Era ora prânzului și localul era foarte aglomerat. Restaurantul se afla vizavi de o stație autobuz. Mâncarea le-a fost servită relativ repede și-au început să mănânce cu poftă. La un moment dat, în stația de autobuz a apărut un bărbat solid, între două vârste, care pe semne consumase o cantitate mai mare de alcool, lucru vădit după felul în care vorbea. După câteva înjurături la adresa autobuzului care nu mai venea, a început ţipe: – Evreii sunt de vină pentru tot, până și pentru întârzierile autobuzelor. Ei sug sângele poporului maghiar. Afară cu ei din țară, în frunte cu Soros! Jos cu țara evreilor!Read more…
File din istoria bucătăriei
În Roma antică oamenii de rând locuiau în „blocuri” (insulae). La parter erau prăvălii, la primul etaj erau apartamente de lux, unele chiar cu apă curentă, canalizare și geamuri de sticlă, dar la etajele de sus condițiile erau groaznice: înghesuială, lipsa oricărui confort, boli molipsitoare… Și cum etajele superioare erau construite mai ales din lemn, pericolul de incendiu era enorm, drept pentru care nu se aprindea focul în casă. Oamenii trăiau din hrană rece, mai ales din pâine, și cine putea își cumpăra o strachină de mâncare caldă de la unul din restaurantele „fast food” din cartier. Această stare de lucruri s-a perpetuat mai ales în mediul urban până aproape de epoca modernă. Bucătării existau, dar ele aparțineau celor avuți și nu semănau nici pe departe cu cele de azi. Stăpâna casei nu avea ce căuta în bucătărie – acolo munceau slugile. Bucătăria pe care o cunoaștem azi, un spațiu unde gospodina prepară hrana pentru propria familie, există abia de vreun secol și jumătate. Cauza nu e neapărat tehnică, ci mai degrabă socială – creșterea numerică a clasei de mijloc care își putea permite o încăpere separată pentru prepararea hranei, dar în general nu avea slugi. La început, bucătăria chiar asta era: o încăpere în plus. Doar că avea ciment pe jos, mai ușor de curățat ca podelele din lemn, o mașină de gătit și un robinet. Cam atât. Mobila trebuia să și-o cumpere (sau să și-o improvizeze) fiecare. Mulți dintre cititori își vor mai aminti mobila de bucătărie din comunism: bufetul și masa cu taburete. Read more…