N-am moştenit bijuterii de familie. Bunicile mele erau sărace și chiar dacă ar fi fost bogate, toate bijuteriile le-ar fi fost confiscate înainte de deportarea la Auschwitz…Cât mi-aş fi dorit să pot purta şi eu, cu mândrie – asemeni multor fete de vârsta mea, aflate la primul bal, sau alt eveniment important – lănţişorul, cerceii sau inelul moştenit de la bunica sau străbunica… În ochii mei, aceste bijuterii de familie erau ca nişte însemne ale perenităţii, încărcate de poveşti împărtăşite doar celor care le moşteneau. Norocul mi-a surâs, totuşi, când am împlinit 16 ani – cea mai frumoasă vârstă a unei fete, cel puţin potrivit romanţelor maghiare de pe timpuri. Bunica Erzsi mi-a dăruit şiragul ei de granate. Era cea mai fascinantă dintre puţinele bijuterii care îi mai rămăseseră după război şi după primii ani ai comunismului, când sărăcia a dat iama şi în casa lor. Granatele erau încuiate într-o casetă, alături de un lănţişor cu medalion de aur, verigheta pe care n-o mai purta şi un delicat ceas de mână Doxa. Mai ţinea acolo un portmoneu de argint gravat, cu interior de piele roşie, şi doi cercei desperecheaţi cu granate şi perle mărunte. Le cunoşteam pe toate, pentru că Bunica Erzsi descuia din când în când caseta şi le inspecta pe îndelete, ca să se convingă că mai sunt acolo. Probabil acea brumă de obiecte de valoare îi oferea o minimă garanţie pentru neprevăzutul zilei de mâine.Read more…
