În ianuarie 2022 comunitatea medicală din Ierusalim a aniversat 120 de ani de la înființarea Spitalului Shaarey Tzedek, unul din marile centre medicale din Israel. La început de secol XX, la Ierusalim funcționau trei spitale evreiești: Spitalul Rothschild, Spitalul Misgav Ladach (Refugiul bolnavilor) al obștii sefarde și Spitalul Bikur Holim (Vizitarea bolnavilor). legendarul Dr. Moshe Wallach. El și-a dedicat întreaga viață acestui spital: a introdus medicina modernă a acelor ani, a tratat bolnavi de orice religie, fie ei evrei, creștini, sau musulmani, a tratat gratuit pacienții fără mijloace materiale.Read more…
În luna mai 1944, împreună cu prietenul meu Yohanan, ședeam înghesuiți pe bancheta din spate a autobuzului nr. 9, în drum spre Universitatea Ebraică de pe Muntele Scopus. Autobuzul abia își trăgea sufletul la urcuș, de-a lungul zidului Cetății Ierusalimului, își croia drum anevoie printre zarzavatul și fructele multicolore care se rostogoleau din coșurile precupeților. Mergea cam tot atât de repede ca oamenii care cărau pe cap coșuri de unde apăreau toate culorile curcubeului – portocaliu, violet, verde și roșu aprins al lubenițelor tăiate în două, pentru a atrage mușteriii. Autobuzul trecea pe lângă arăboaice în rochii brodate care își ofereau marfa și lăsa în urmă străduțe înguste, cu bătrâni cu barba sură îmbrăcați în jalabiyeh și fumând narghilele, așezați pe scăunele scunde de rafie. Era întruchiparea perfectă a Orientului. război. Armata germană fusese înfrântă în nordul Africii, dar convoiul, având un soldat cu o mitralieră Bren pe fiecare vehicul blindat, trebuia să păstreze atmosfera de război și să amintească tuturor cine era stăpânul la Ierusalim. Parcă toată lumea de lângă zidurile Orașului Vechi se afla la inspecție. Yohanan și cu mine, studenți la biologie și comandanți de grupă în Hagana, urmăream îngrijorați scena prin fereastra autobuzului. Noi care aveam în cel mai bun caz puști Lee Enfield din Primul Război Mondial, uneori nici atât, cum să ne măsurăm cu soldații antrenați, înarmați cu mitraliere și care radiau o încredere în sine fără limite?Read more…
Spre marele meu regret, ciclul celor opt povestiri scrise de Jacob Sadé s-a încheiat. Din reacțiile cititorilor – și nu numai din comentariile publicate în Baabel – am văzut că mulți îmi împărtășesc sentimentele. Mie mi-au plăcut povestirile pentru că ele sunt ferm ancorate în realitate, autorul reflectă vremuri și locuri, personaje, evenimente și situații cu care s-a confruntat în cursul vieții sale de medic, de fapt reflectă lumea pe care a cunoscut-o. Și o face cu sensibilitate, cu empatie, cu înțelepciune, dar și cu umor. Fiecare povestire este un document, dar mult mai mult decât atât, este și literatură. Povestirile sunt captivante, după prima pagină nu am mai putut lăsa cartea din mână, chiar dacă în ebraică citesc foarte încet și cu efort, și foarte curând mi-a venit și ideea să încerc să le traduc. Dacă stau și mă gândesc, Jacob Sadé nu a fost scriitor profesionist, ci un „medic condeier” la fel ca mulți alți autori baabelieni, dar povestirile lui ar trebui să ne slujească tuturor drept exemplu. Eu aș propune să-l numim autor baabelian onorific. Dintre toate povestirile lui, ultima mi-a fost cea mai apropiată, cea despre Spitalul Central al Văii Izreel și despre Războiul de Șase Zile. Dar legătura mea cu această povestire este mult mai complexă.Read more…
Cartea pe care o propun cititorilor Revistei Baabel, am primit-o – prin bunăvoinţa lui Sorin Antohi – de îndată după apariţia ei, dar am citit-o în mai multe etape, întrerupte de răstimpuri în care am împrumutat-o altora. De ce? Pe de o parte, pentru că îmi părea rău s-o termin de citit prea curând, pe de alta, pentru că doream să dau întâietate unor oameni din preajma mea (printre care o şi prietenă, medic chirurg, de vârsta lui Jean-Jaques Askenasy) considerând că merită această prioritate. După fiecare absenţă, cartea revenea însoţită de aprecierea celui care tocmai o citise. De curând am terminat lectura ei şi o recomand cu căldură, fiind încredinţată că o vor aprecia şi cei care o vor citi la îndemnul meu. Oameni şi patrii, istoriile şi geografiile identităţii – cartea alcătuită pe baza dialogului dintre Sorin Antohi şi Jean-Jaques Askenazy – a apărut la Editura Polirom în 2021. Volumul se poate obţine atât în format tipărit, cât şi electronic: https://www.polirom.ro/web/polirom/ebook/-/ebook/7650, fiind deci uşor accesibilă cititorilor de limbă română de pretutindeni. Acesta este şi motivul pentru care nu doresc să detaliez conţinutul ei, ci doar să scot în evidenţă câteva trăsături care m-au determinat s-o recomand spre lectură.Read more…
Cartea Esterei din Vechiul Testament conține câteva ciudățenii. În primul rând, numele lui Dumnezeu este absent, cu toate că prezența lui se simte, cartea fiind plină de minuni. Ciudată este și nepăsarea autorului față de asimilarea masivă a evreilor în mediul persan în care trăiau. persan. Povestea se petrece în zilele de Pesah, însă sărbătoarea nu este amintită. Din această cauză și din multe altele a fost o dispută îndelungată între înțelepții din Talmud dacă să introducă această carte în canonul Vechiului Testament (Talmudul Babilonian, tractatul Meghila 7, fila b). Cartea Esterei să fie oare un document istoric, sau o legendă din Orientul Antic? Capitolul 1 este cu siguranță porțiunea care cuprinde cele mai multe elemente de istorie. Aici îl întâlnim pe regele Ahașveroș (în latină Ahasuerus) care apare și în cartea lui Ezdra (4:6). El este identificat cu împăratul persan (ahemenid) Xerxes I (486-465 î.e.n.). Imperiul Ahemenid a fost întemeiat de împăratul Cirus al II-lea cel Mare (559-530 î.e.n.), bunicul lui Xerxes. În istoria iudaică și potrivit celor scrise în Vechiul Testament el a eliberat evreii din captivitatea babiloniană și le-a permis să restabilească vechiul cult și să reconstruiască Templul din Ierusalim.Read more…
Petru Clej este cunoscut în România drept un ziarist care activează la Radio France Internationale, implicat în problema antisemitismului din România și în Holocaust. În urmă cu ani i-am dat un interviu, ca unul dintre puținii supraviețuitori ai Holocaustului din România, fost deportat în Transnistria. Iată că Petru Clej își încearcă și talentul de scriitor în cartea apărută în 2021, la Iași, la Editura Meridiane: Șapte povești de dragoste în vremea Holocaustului, Comunismului și Azi. Am primit cartea curând după apariția ei, prin bunăvoința autorului căruia i-am mulțumit și-i mulțumesc și pe această cale. Nu sunt critic literar, nu sunt în măsură să emit o părere despre valoarea literară a acestei cărți, dar ca cititor obișnuit pot spune că am citit-o cu plăcere. Mi-a plăcut subiectul, mi-a plăcut felul cum e scrisă și mesajul pe care îl transmite. Din introducerea scrisă de autor aflăm motivul pentru care s-a decis să scrie această carte cu rădăcini în istoria ultimilor 80 de ani. Read more…
Hoți și tâlhari au existat de când lumea. Chiar și animalele fură unul de la altul: vulpea de la corb, hienele de la leoparzi, câinii sălbatici africani de la hiene, etc. La ființele umane hoția poate fi una fățișă, cum ar fi hoții de buzunare sau cei care fură din magazine, sau una voalată, ascunsă, ca hoția practicată de bănci și bancheri, de antreprenori, de firmele care te înșală cu marfă de calitate proastă, sau de vânzătorii care te înșală la cântar sau la preț. ele. concurență, ele pot ridica prețurile după bunul lor plac. Foarte eficient la înșelatul clienților este și sistemul de asigurări. De exemplu recent un bloc dintr-un cartier de nevoiași din Holon (Israel) s-a prăbușit spontan. Read more…
Prima vizită în România a dragei mele prietene franțuzoaice Émilie, avea destinația finală Marghita, orașul meu natal, pe care pe vremuri l-am îndrăgit foarte mult și așa a făcut și Émilie. este foarte rar, nostalgia mă sufocă, nu pot să stau prea mult, mi-e un dor sfâșietor de cei absenți și atunci mai bine mă țin departe, mă retrag, așa cum fac în viață și cu alte lucruri din care dezertez. Dar, la vremea despre care vorbesc acum, anii 80, aveam la Marghita un grup de prieteni tare dragi care au devenit, majoritatea, și prietenii Émiliei. Distracțiile noastre, încă din timpul liceului, erau, vara, întâlnirile cu grupul la ștrandul termal și seara, în parcul din centrul orașului, unde doi dintre prietenii noștri cântăreți la chitară ne cântau muzica folk, în mare vogă în epocă. Erau apoi desigur și discuțiile îndelungi pe multe teme, majoritatea filosofice, ne puneam întrebările firești ale celor tineri, la care nu aveam răspunsuri și poate nu avem nici azi… Émilie a găsit în grupul nostru prietenii pe care nu îi avea în Franța. A găsit căldură sufletească, umor, preocupări asemănătoare. Și a găsit, cum era de așteptat, dragostea.Read more…
Mărţişorul căpătat în ajun de 1 Martie – pe care-l prinsesem în piept, preocupată de tragedia războiului din vecini şi drama refugiaţilor care ne trec frontiera – s-a pierdut a doua zi, ca un semn de dispreţ al frivolităţii, dar şi de lipsa speranţa desprimăvăririi. Primele zile de martie pline de îngrijorare şi tristeţe pentru oamenii care suferă, de neîncredere în capacitatea făcătorilor de pace, de strădania de a participa, de contribui cât de cât (cu o emisiune, o traducere, o intermediere, o donaţie) la efortul comun în favoarea oamenii speriaţi şi dezorientaţi care vin încoace, căutându-şi salvarea, m-au făcut să uit să-mi aleg o babă – un obicei vechi pe care-l respectam. Se spune că baba (una dintre cele nouă zile capricioase de început de martie) pe care ţi-ai ales-o, prezice cum va fi anul în curs. Nu pot să infirm sau să confirm această credinţă, întrucât nu-mi notez nicăieri ziua babei alese şi apoi uit de ea de-a lungul anului. Şi totuşi, an de an ţin să respect acest obicei românesc (poate nu e doar românesc, nu ştiu).Read more…
În ultima vreme auzim şi citim tot mai mult despre dronele folosite în operaţiunile militare. În acest artico furnizez, celor interesaţi, câteva informaţii legate de cele mai cunoscute aparate de zbor de acest tip. Drona militară, prescurtat UAV (prescurtarea de la unmanned aerial vehicle) este un vehicul aerian fără pilot, utilizat pentru informații, supraveghere, descoperirea unor ținte sau recunoaștere. Dronele militare înarmate, prescurtat UCAV (prescurtarea de la unmanned combat aerial vehicle), sunt vehicule aeriene de lupta fără pilot, care în mod suplimentar trasportă muniții, rachete sau bombe. Există și drone UCAV fără intoarcerela locul de lansare, denumite “kamikaze”.Read more…
Zilele trecute am fost la Tel Aviv, la o expoziție de pictură a unui vechi prieten. Ne cunoaștem de vreo 20 de ani, de la cantina spitalului Hadassah. ei. Ițhak își aducea mandolina și cântam împreună. Din păcate după ce am ieșit cu toții la pensie, ne-am răzlețit, unii nu mai sunt în viață. Doar pe Leni o mai văd uneori. Figura cea mai interesantă era Danny. A lucrat întâi la cardiologie, apoi la nefrologie, dar se ocupa de multe alte lucruri și întotdeauna avea ceva de povestit.Read more…
Nu sunt istoric și trebuie să recunosc că pentru a scrie articolul de față nu am apelat la tratate serioase din care să mă inspir pentru a prezenta aici modul în care eu văd situația creeată între Rusia putiniană și Ucraina lui Zelenski (pentru cifre am apelat la Dr Google, bine ințeles…). Deci să discutăm faptele în mod organizat. secolului al XIXlea aveau aceiași politică expansionistă, dar economia de piață liberă americană a permis menținerea unei situații economice acceptabile chiar și pentru interminabilele valuri de emigranți spre Lumea Nouă. rămas precară pentru majoritatea rușilor până în ziua de azi. de ani. În schimb Rusia, cea țaristă, și apoi cea bolșevică, a reușit să cucerească teritorii, și în plus, spre deosebire de alte puteri ocupante (să zicem Anglia), politica de expansiune a fost dublată de o permanentă activitate de diluare a populației locale, prin transfer de diverse etnii (ca în Basarabia) sau prin translocarea unor mase de ruși spre noile teritorii anexate.Read more…
Hotărârea lui Vladimir Putin de a recunoaște cele două regiuni ucrainene: Donbas și Lugansk drept state independente cu populație rusofonă, pe care Moscova este obligată să o apere în fața așa zisei agresiuni ucrainene, să le folosească drept pretexte pentru invazia care a început, fără să se limiteze la ”protejarea” populației din cele două regiuni și, în continuare, să bombardeze puncte strategice din Ucraina, inclusiv Kievul, are și va avea consecințe distructive nu numai locale, respectiv în spațiul ucrainean, ci și europene și globale. Prin această decizie Putin a deschis o cutie a Pandorei care periclitează echilibrul geopolitic şi afectează într-o mare măsură și Rusia și poporul rus. Mulți opinau că președintele rus este imprevizibil, dar este greu de explicat logic ce l-a determinat să facă acest pas. De fapt, nu este așa, deoarece am folosit cuvântul logic și la ora actuală orice se poate spune despre Putin numai că ar gândi logic nu. Read more…
Au trecut mai bine de două decenii de când comunitatea artistică clujeană (dar nu numai) stă cu sufletul la gură în ceea ce privește soarta Palatului „Bánffy”, cel care adăpostește de 65 ani unul din cele mai importante Muzee de Artă din România. Trecând peste latura sentimentală ce mă leagă de această instituție de cultură, trebuie să-i recunoaștem nu doar bogăția patrimoniului, de o valoare practic incalculabilă (aproape 15.000 opere de artă, ce se întind din veacul XIV până în contemporaneitate), cât mai ales dinamismul și rosturile sociale, atractivitatea nu doar pe plan național, cât și universal. Pentru că mai ales în ultimii 7-8 ani, au expus aici artiști de renume din Mexic și Haiti până în Extremul Orient, din nordul Africii și Orientul Apropiat până în țările cele mai apropiate de Polul Nord. Nu întâmplător, în ultimii ani, Muzeul de Artă și clădirea monument ce-l găzduiește figurează în Ghidul „Michelin” cu mai multe stele, ca itinerariu obligatoriu pentru cei ce se află în sejururi transilvane. Iar numărul celor ce i-au trecut pragul a variat între ceva peste 60.000 pe an în perioada de restricții pandemice până la peste 130.000 pe an în vremurile de normalitate. Debutul public al „Afacerii Bánffy” stă în sentința civilă nr.1017 din 29 ianuarie 1999, pronunțată de Judecătoria Cluj într-un timp record pentru astfel de procese în spațiul românesc (ceva în jur de șase luni, cu vacanța de vară inclusă), care sună simplu și rece în felul următor: „Pârâtul Consiliul Județean Cluj (…) este obligat să-i acorde petentei măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr.112/1995 sub formă de despăgubiri cu privire la cota de ¾ din apartamentele 15, 16, 17 și 23 din imobilul situat (…)”. La vremea cu pricina, reacția presei aproape că nu a existat, pentru că nimeni nu a crezut că lucrurile vor rămâne așa, cu atât mai mult cu cât „petenta” venea dintr-un anonimat greu de crezut pentru cineva de a-l o asimila cu vreo „legală moștenitoare” a familiei Bánffy. Numai că încet, încet s-a născut legenda care va lua fața presei mai ales în deceniul al doilea al veacului nostru.Read more…
Când am cunoscut-o, doamna Mioara avea vreo patruzeci de ani și era vânzătoare la magazinul de pâine din cartierul în care locuiam. Era prin anii cincizeci, pe vremea când toate produsele de panificație se vindeau pe cartele de diverse culori, în funcție de ce lucrau membrii familiei: cei care făceau muncă fizică grea primeau cartele roșii, care le dădeau dreptul la un kilogram de pâine pe zi; cei care făceau munci mai ușoare aveau cartele galbene, verzi etc., pe care primeau cantități mai mici. Pâinea ajungea pe la prânz, dar coada se forma cu mult înainte. Responsabil cu ordinea era un pensionar de încredere, nenea Mitu. Școala mea era la câțiva pași de prăvălia cu pricina, așa încât eu eram cel care asiguram aprovizionarea cu pâine a familiei. Camionul care aducea marfa parca cu spatele lângă intrarea în magazin. Joska bácsi, șoferul mustăcios, ne privea cu multă seriozitate, apoi începea să ne dea ordine: – Tinerii, elevii și oamenii între două vârste vor descărca marfa, dând produsul din mână în mână, până în magazin, la doamna vânzătoare, după care se vor întoarce la locurile lor din coadă. Ne-am înțeles? aer plutea un miros amețitor de pâine proaspătă.Read more…
Nu demult am citit cu plăcere articolul publicat de colega noastră Hava Oren, despre transplantul de organe. https://baabel.ro/2022/01/transplantul-de-organe-un-succes-al-medicinei-moderne/. În cartea sa Homo Deus, scriitorul și filozoful Israelian-American Yuval Noah Harari prezice că într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat, oamenii nu vor mai muri de boli, iar cei care nu vor muri în accidente sau în războai, vor deveni nemuritori. Doamne ferește! În schimb, numai bogătașii vor avea privilegiul de a-și înlocui organele învechite, nefuncționale, cu altele noi, artificiale, produse prin inginerie biologică și alte tehnologii avansate. Pornind de la capacitatea naturală a unor amfibii (broaște, salamandre) de a-și regenera membrele amputate, un articol recent (1) prezice că nu peste mult timp biotehnologia va reuși să regenereze membre umane amputate în urma unor accidente sau boli, cum ar fi diabetul sau bolile vasculare. Medicinei moderne, la fel ca și mediei moderne, le plac descoperirile și procedurile grandioase, care te lasă perplex. Cine nu se entuziasmează citind despre recentul transplant de inimă de porc, sau despre separarea unor gemeni siamezi, sau despre operațiile oncologice care au devenit aproape rutină în Israel cu ajutorul “chirurgului” robot Da Vinci, care costă peste un milion de dolari fiecare, plus echipamentul de unică folosință care costă câteva mii de dolari pentru fiecare operație. Recunosc, acestea sunt rezultatele spectaculare ale anilor de cercetări și progrese în medicină și în special în tehnologia medicală. Aceste proceduri salvează viața a mii de oameni, sau le îmbunătățesc calitatea vieții.Read more…
Sunt prima femeie cu studii superioare din familia mea. Bunicile mele aveau amândouă cinci clase și școala de croitorie. Dar erau cititoare pasionate și cred că de la ele mi se trage dragostea pentru citit. Le plăceau romanele polițiste și cărțile de dragoste, iar mie îmi citeau mult și îmi spuneau povești. Aveau un scris frumos și îngrijit, literele lor aveau înflorituri și bucle complicate. Îmi repetau obsesiv că trebuie să învăț și-mi povesteau pline de regret că ele n-au putut să meargă mai departe de clasa a cincea, deși iubiseră mult școala amândouă. Lipsa banilor, războiul, frații mai mari, băieți, care au avut mereu prioritate. Apoi măritișul ca unică posibilitate, gospodăria, familia și copiii. Din fericire, au avut mariaje reușite, bunicii mei au fost amândoi oameni buni și destoinici. Victoria, Domnica. Doar niște nume pe care le vedeam în copilărie scrise în pomelnice la parastase și le auzeam citite pe nas de preotul ortodox. Abia în ultimii ani am început să mă interesez de ele, numele au căpătat contur, deși despre fiecare am doar câteva povești firave. Read more…
Articolul anterior, partea a treia a ciclului “Persecuţii rasiale” s-a încheiat în momentul în care, în gara Clujului, tatăl meu, Imre, şi fratele său, Laci, căutau o cale de scăpare. Aveau două posibilităţi: să meargă la Budapesta (unde erau şanse să se poată ascunde) sau la Baia Mare (la Compania X de muncă obligatorie comandată de colonelul Reviczky, care mai salvase de deportare adolescenți evrei, ascunzându-i printre tinerii înrolaţi). Planurile lor au fost zădărnicite de întâlnirea cu un ofiţer de contrainformaţii care îl cunoştea pe tata. După ce i-a legitimat pe cei doi tineri şi a constatat că actele lor erau false, i-a obligat să plece la Baia Mare. Acolo au ajuns direct în arestul unităţii militare. La orele prânzului, autobuzul electric numărul 44 (linia directă care mă duce în cartierul unde stă unchiul meu, în celălalt capăt al oraşului) e aproape gol. Mă aşez confortabil pe scaun şi gust din plin bucuria apropiatei întâlniri. Dacă prind cursa de la ora 11.45, în nici douăzeci de minute ajung la staţia terminus. Cobor şi mă îndrept către strada Unirii unde-l zăresc pe unchiul meu, Laci, care-şi face plimbarea zilnică de la miezul zilei. Unchiul se îndreaptă către cea de a 93-a aniversare, dar se ţine bine, e în putere şi are mintea limpede. Plimbările noastre sunt şi un prilej de evocare a vremurilor trecute. Discutăm şi încercăm să reconstituim istoria familiei mele, frântă de Holocaust.Read more…
Pe vremea mea circula gluma după care tangoul a fost a inventat de Lenin, pentru că el e cel care a scris în anul 1904 „Un pas înainte și doi înapoi” pentru a critica politica partidului social democrat din Rusia. i-am amintit de această anecdotă cu ocazia unui ”cadou” primit de la buni prieteni, un linkla un spectacol de tango filmat pe viu în 1997 la Paris. iecăruia. Tangoul a fost pentru mine ca adolescent o soluție perfectă pentru a mă apropia de o fată de vârsta mea. La „ceaiuri” se dansa în primul rând tango și doar după aceea vals și foxtrot, iar mult mai târziu rumba. mamele lor (ca în cazul meu), apoi îl practicau în cercuri restrânse și mai târziu la așa-zisele petreceri de tineri permise de sistem, că de aceea se numeau „reuniuni tovărășești”. tmul era lent, mișcările la fel, perechile lipite unul de alta… Adeseori îmi aduceam aminte de celebra vorbă a cunoscutului (în acele timpuri) Willy Donea: „pe ringul de dans toată lumea suferă”.Read more…
În ultimii ani de viață sănătatea lui Beethoven s-a deteriorat considerabil. Schimba multe locuințe, atât în Viena cât și în împrejurimile ei: Mödling, Baden, Nussdorf și Heiligenstadt, locuri unde a scris și a compus. 15. Pe cealaltă parte a străzii locuiau Stephan von Breuning şi fiul său Gerhard, prieteni apropiați încă din Bonn. Ei l-au ajutat mult pe Beethoven în fazele finale ale bolii sale. loc în martie 1826, cu Cvartetul Schuppanzigh.Read more…
Site-ul baabel.ro foloseste cookies pentru a oferi un maxim de performanta experientei tale aici. Cookie-urile sunt pentru autentificare, statistici trafic Pentru a continua te rugam sa dai click pe ACCEPT, in caz negativ pe REFUZ
