Pentru cine sună telefonul?

Soții Bodor locuia într-un cartier liniștit al Clujului, într-o casă familială cu cei doi copii, Arnold și Eva. David Bodor era proprietarul unui magazin de încălțăminte foarte căutat, în centrul orașului. O familie mic-burgheză tipică, căruia nu-i lipsea nimic. Aveau vecini buni, respectuoși. Armonia a durat până la sfârșitul anilor treizeci, când au început manifestările de antisemitism. Dar nu numai… În 1938 familia Bodor și-a instalat un telefon. De atunci, în fiecare zi la orele 17.00 suna telefonul, dar la capătul firului nu răspundea nimeni. La început s-au răstit la necunoscutul care tăcea, apoi s-au plâns societății de telefoane, dar aceasta nu a găsit nicio soluție, nu a reușit să depisteze pe cel care îi deranja. În cele din urmă au cedat și s-au obișnuit să nu mai răspundă. Oricare din familie ridica receptorul, anonimul care suna nu scotea o vorbă. În primăvara lui 1944, când a începui ghetoizarea evreilor din oraș, necunoscutul a încetat să-i mai sune. Familia a fost deportată la Auschwitz, unde au pierit toții, cu excepția lui Arnold, care la vârsta de 22 de ani era bine făcut și a fost selectat pentru muncă.Read more…

A murit Rabinul Jonathan Sacks

În ziua de 7 noiembrie 2020 a murit Rabinul Jonathan Sacks, răpus de cancer la 73 de ani. A fost prim rabin al Marii Britanii, profesor universitar și membru al Camerei Lorzilor. Rabinul Sacks a fost una din cele mai mari somități contemporane evreiești în probleme de etică și morală și unul din cei mai importanți teologi. Începând din 1991, timp de peste 20 de ani, el a fost prim rabin al comunității evreilor din Commonwealth și Av Bet Din Londra. În același timp a fost și profesor le Yeshiva University din New York. În anul 2009 a fost numit membru pe viață al Camerei Lorzilor. Prințul de Wales l-a numit „un far al națiunii, un prieten devotat și un consilier valoros”. După ce și-a încheiat rolul de prim rabin s-a stabilit la Ierusalim, împărțind timpul între Londra și Ierusalim. Mulți evrei religioși, printre care și eu, îl întâlneam la sinagogă sau la alte evenimente, sau pur și simplu îl vedeam pe stradă.Read more…

De la robotul destinat apărării graniței teritoriale, la colonoscopul de unică folosință

În anul 2011, într-una din zonele industriale ale municipiului Beer-Șeva lua ființă IBEX Technologies Ltd, o unitate de proiectare-cercetare-dezvoltare. În scurt timp, echipa s-a concentrat pe creativitate neto: start-up-uri. Relatarea urmează în continuare traseul care, de la un start-up dezvoltat pentru necesități de securitate și civile, rezultatul fiind robotul Robosleeve, a ajuns la un start-up suplimentar: endoscopul de unică folosință, un dispozitiv medicalpentru depistarea în fază incipientă a cancerului de colon. Numitorul comun între cele două start-up-uri îl reprezintă integrarea unui nucleu tehnologic identic, însă adaptat aplicației specifice mediului de lucru. De menționat că ambele start-up-uri s-au dezvoltat în două companii-surori: Robosleeve la IBEX Technologies Ltd, iar colonoscopul la Consis medical. Read more…

Între Ljubljana și Zagreb

La sfârşitul verii trecute am luat avionul spre Rijeka, aflată pe insula croată Krk din Marea Adriatică. De acolo, vreme de opt zile am călătorit “în mod organizat” cu autobuzul prin Croaţia şi Slovenia, considerate acum drept cele mai avansate republici din fosta Iugoslavie. Am locuit în localitatea balneară slovenă Rogaška Slatina și ne-am deplasat zilnic spre punctele turistice majore. Am vizitat Ljubljana, Postojna şi Bled din Slovenia şi respectiv Zagreb, Plitvice şi Rijeka din Croaţia. Înainte de intrarea Croației în UE, trecerea acestei frontiere nu era o simplă formalitate. Dacă ofiţerul croat de grăniceri se mulţumeşte să intre în vehicul și să ştampileze paşapoartele, intrarea în Slovenia este mai complicată… Lumea coboară din autobuz şi trece pe rând în faţa unui ghişeu, unde o poliţistă severă ne identifică pe fiecare în parte şi ne fotografiază paşaportul. Ghidul insistă să ne abţinem de la comentarii, şi mai ales… să nu râdem, menţionând că orice ironie poate avea consecinţe neplăcute. În săptămâna următoare am traversat această frontieră de mai multe ori, colecţionând de amintiri interesante şi numeroase ştampile. Read more…

Buzunarul cu castane

Toată copilăria și adolescența mi-am dorit să mănânc castane coapte. Într-un roman de Henriette Yvonne Stahl citisem o scenă care mă fascina și la care reveneam constant: o plimbare prin București într-o seară de toamnă târzie, cu ceață, frig și castane fierbinți băgate în buzunare. Cu degete care se caută, se furișează și se împletesc să se încălzească reciproc. Era la vremea aceea tot ce-mi imaginam mai subtil despre iubirea romantică și intimitate. La Brăila însă, castane coapte nu se găseau. Le-am descoperit abia la Cluj în anul întâi de facultate. Seara târziu, venind de la cursuri spre cămin, un miros seducător de lemn, de cald. O tarabă la marginea trotuarului și un bătrân cu fața luminată de jar care vindea cornete cu castane fierbinți. M-am simțit ca o eroină de roman, umplându-mi fericită buzunarele. Dar castanele cu mirosul lor înnebunitor și cu aura lor romantică nu mi-au plăcut deloc. Gustul mi s-a părut fad, dar le-am mâncat pe toate, pentru că altfel mi s-ar fi părut că le fac o nedreptate.Read more…

Umbra unui anonim

În anul 2011, la editura RAO a apărut „Numele și umbra”, cartea ziaristului, scriitorului și omului de televiziune Vartan Arachelian. Lectura cărții mi-a conectat, inevitabil, atenția și interesul spre spațiul multidimensional al armenilor din România și, prin extrapolare mai mult sau mai puțin voluntară, către cel al armenilor din orașul meu natal, Gherla, cu toate că „Numele și umbra” evocă doar persoane (și amintirea acestora) din comunitatea armenească din Vechiul Regat, cea a romanahailor (i.e. vorbitori de limbă româna). Treptat și involuntar, amintirile din copilărie mi s-au coagulat în jurul unui personaj dispărut din viața mea vreme de peste o jumătate de secol: Haig Yazdjian, fostul meu profesor de lucru manual.Din câte îmi amintesc, Haig Yazdjian, armean din Gherla, era singur pe lume, fără rude, fără nevastă, fără urmași, poate ultimul reprezentant al unei linii genealogice condamnată la extincție – după legile „darwiniste” știute și conduse doar de Cel De Sus. Conform spuselor tatălui meu, Haig Yazdjian nu se trăgea din contingentul armenesc venit din Moldova, pe la 1700, condus de Auxentiu Varzarescu (Oxendius Verzerescul – în limba latină) viitorul episcop catolic de rit armean, pentru a cumpăra de la Împărație terenurile de pe valea Someșului Mic și a crea, lângă vatra satului-cetate Gherla/Szamosújvár, modernul – la vremea aceea, Armenopolis. Nu! pentru că Haig era urmașul unor refugiați armeni, scăpați din Genocidul din preajma Primului Război MondialRead more…

Revoluţia anti-Trump a 75 de milioane de americani

“Tonight, the whole world is watching. I believe at our best America is a beacon for the globe. And we lead not by the example of our power, but by the power of our example. Joe Biden, 7 Noiembrie, 2020 – Delaware. Astăzi, 8 noiembrie 2020, la ora 8.25 dimineață, ora Californiei, în Los Gatos, m-am simțit ca în Decembrie 1989 la Cluj. Singur îmi spun: “Comparația este abruptă. Nu e același lucru.” Da, nu e același lucru pentru istorie, dar pentru mine este același lucru. Mi-am dat seama că e gata…E ca și atunci când, în timpul Revoluției, am auzit că l-au prins pe Ceaușescu. Urma emoțiilor de atunci împreună cu cele de acum îmi provoacă aceste comparații poate exagerate pentru unii. James Madison a spus că dacă oamenii ar fi îngeri, guvernul nu ar fi necesar. (James Madison a fost unul din autorii Constituției SUA și al patrulea președinte al SUA). Din fericire, sistemul “checks and balances” a funcționat în ultimii 4 ani. Dacă nu funcționa, Trump reușea să facă mult rău și să semene din ce în ce mai mult cu un dictator. A încercat mult sa erodeze si acest sistem, prin plasarea de persoane fidele, total partizane în ramura judiciară. Trump a apărut pe scena politică în 2015.Read more…

Cronologia tragediilor unei adrese: Seitenstettengasse, Viena, 1010

2.11.2020. Ora 19:45, Donau Spital, în estul Vienei. Mereu, după gardă, traseul meu spre acasă era pe Reichsbrücke, peste Dunăre, într-o relaxantă plimbare cu mașina prin oraș. Copilul din sufletul meu se bucura văzând roata uriașă de lumină din parcul Prater. Pe Ringstrasse îmi plăcea să prind toate stopurile pe roșu, ca să pot privi prin geamurile mari ale apartamentelor de la bel-étage candelabrele strălucitoare și stucaturile de pe tavan. Însă astăzi, la câteva ore înainte de lock-down, prefer să conduc mașina pe centura orașului. Ciudat, salvările circulă în toate direcțiile, sunetul sirenelor mă însoțește tot drumul, iar zgomotul lor acoperă treptat transmisia unui concert de jazz la radio. Intru în cartierul Liesing. Un du-te-vino de ambulanțe, iar după numărul mare de internări cu pneumonie COVID, primul gând este firesc spre locatarii unui complex de apartamente pentru pensionari, aflat în apropierea casei. Ora 20:15, acasă. E nefiresc, „muzica” sirenelor, din ce în ce mai stridentă, cuprinde casa din toate părțile. Deschid site-ul ORF (radiodifuziunea austriacă). Un anunț lapidar și neclar: „Atac terorist asupra sinagogii din Seitenstettenstrasse, în centru Vienei”, curând încep transmisiile în direct la ORF, nu se știe încă exact ce s-a întâmplat.Read more…

Persoana noului președinte american-învăluită în ceață

Cu doar câteva zile înaintea alegerilor prezidențiale din Statele Unite, niciun institut de sondare a opiniei sau analist politic american nu are curajul să prezică numele noului președinte american. Diferența de procente dintre actualul președinte republican, Donald Trump , și candidatul democrat, Joe Biden, fostul vicepreședinte al lui Barak Obama, este atât de mică încât în următoarea perioadă scurtă, orice declarație, gest sau mișcare poate înclina balanța într-o parte sau alta. Singura șansă a unei victorii certe ar fi vreun as în mâneca unuia din candidați (chiar dacă nu este adevărat) care să anihileze șansele celuilalt (cum s-a întâmplat în 2016, când cu o săptămână înaintea alegerilor s-a relansat problema mailurilor private ale lui Hillary Clinton, trimise de pe site-uri oficiale. Această situație a fost explicată anterior, dar reapariția ei, deși dezmințită, a fost suficientă pentru ca alegătorii nedeciși să-l aleagă pe Trump). Care dintre cei doi ar fi un președinte potrivit cu capacitatea, puterea, viziunea de a găsi soluții pentru imensele probleme – de sănătate, economice și sociale – ce zguduie societatea americană? Nu exagerăm dacă folosim cuvântul ”imense”, deoarece asta este realitatea. Ascultându-i pe cei doi candidați, atât declarațiile și proiectele lor, cât și cele spuse la confruntările televizate, răspunsul ar fi greu de dat. Read more…

Violonistul de la graniță

În 14 octombrie 2020 au început negocierile între Israel și Liban în legătură cu apele teritoriale. Motivul: gazele naturale de pe fundul Mării Mediterane. Discuțiile se făceau prin intermediul ONU și al unei delegații de diplomați americani. Era prima dată, din 1990 încoace, când între cele două țări aflate în stare de beligeranță aveau loc tratative pe acest subiect. Evenimentul a avut loc într-o bază militară UNIFIL din sudul Libanului, la două sute de metri de linia albastră de demarcație între cele două țări. (Nu există granițe, Libanul nerecunoscând existența Israelului.) Fotografii și reporterii de la diversele posturi de televiziune din toată lumea așteptau cu nerăbdare ca delegații să iasă din corturile unde aveau loc tratativele. Era prima zi a tratativelor și convorbirile durau de peste patru ore. Atmosfera era încordată, între cele două părți nu lipseau neînțelegerile și era foarte posibil ca tratativele să eșueze. La câteva sute de metri de baza militară UNIFIL se afla o unitate a Armatei Israeliene. Meir, care se înrolase voluntar, se pregătea să exerseze la vioară. Era liber, după o noapte în care a fost de pază și avea timp să se ocupe de instrumentul lui preferat. De fapt, el era elev la yeșiva (şcoală la care tinerii ultra-ortodocși învață Talmudul), de mic copil îi plăcea muzica, tatăl său i-a cumpărat o vioară folosită, dar bani pentru profesor de muzică nu avea, așa încât Meir a învățat singur. Cunoștințele de folosire a instrumentului și le-a însușit de pe Google…Read more…

Evreii între Israel și Diaspora (IV).

Al 38-lea Congres Sionist Mondial s-a încheiat, după trei zile de activități (20-22 octombrie 2020), căci despre dezbateri nu poate fi vorba. Pentru mica delegație din România (Tiberiu Roth, Marco Katz, Dan Floroian) a fost un prilej de a se conecta (virtual) cu numeroșii noștri prieteni sioniști din lumea întreagă. Dincolo de noutatea tehnologiei, principala slăbiciune a acestui nou tip de a simula democrația și schimbul de idei este fără îndoială înlăturarea apropierii oamenilor la propriu și la figurat. Dar nu avem ce să ne plângem, situația de criză a impus această soluție nefericită. Oricât de mult încerc să înțeleg înțelepciunea colectivă a liderilor Mișcării Sioniste, nu pricep de ce nu s-a amânat congresul, mai ales că în istoria lungă și frământată a mișcării sioniste au fost perioade în care congresele au fost ținute la intervale aleatorii, determinate de forțe majore, ca de exemplu cele două războaie mondiale, pe care Mișcarea Sionistă le-a supraviețuit cu prețul unor enorme eforturi și sacrificii. Făcând abstracție de oportunitatea ignorată a amânării, Congresul a fost în multe privințe un succes al tehnologiei, al inovației și al capacității de adaptare. Au fost și poticniri care ne-au surprins neplăcut, dar totul s-a încheiat spre mulțumirea generală, cu un final impresionant: mai multe coruri de copii și tineri sioniști din marile ale lumii au cântat cu însuflețire Hatikva. Speranța și iubirea de Israel ne unesc, deși foarte multe alte considerente ne separă și generează dispute urmate de lupte politice vehemente.Read more…

Să nu uiți!– însemnări din lagărul de la Djurin

La editura Hartung-Gorre din Konstanz (Germania), în colecția Judaica, tocmai a apărut cartea lui Wolf Rosenstock, intitulată VERGISS NICH. Notizen aus dem rumänisch-deutschen Vernichtungslager Dschurin (SĂ NU UIȚI. Însemnări din lagărul româno-german de exterminare Djurin. Volumul a fost îngrijită și completat de prof. dr. Erhard Roy Wiehn. Când prof. Wiehn mi-a vorbit despre această carte, i-am spus imediat că mă interesează, fiind vorba de Djurin, locul unde în tinerețe am petrecut cei aproape trei ani de deportare (1941-1944); este chiar posibil să-l fi cunoscut pe autor. Am cerut profesorului permisiunea să scriu o scurtă postfață. Bucuros, prof. Wiehn a fost de acord. Acum câteva zile am primit cartea și vreau să împărtășesc baabelienilor, de fapt și mie, ce am simțit scriind cele câteva rânduri, la atâția ani după deportarea care a lăsat o rană cu o cicatirce nevindecată încă. Cine a fost Wolf Rosenstock? De fapt nu l-am cunoscut, cum bănuisem la început. Deși am fost în aceeași localitate, drumurile noastre nu s-au intersectat în spațiul restrâns al ghetoului. Dar erau foarte mulți oameni, vreo 3000, mai ales din Rădăuți și Siret, dar și din Câmpulung, Vatra Dornei, Gura Humorului și Suceava. Abia acum am aflat că erau și din Bucovina de Nord, din Vijnița, poate și din alte localități aflate sub ocupație sovietică în 1940-1941. Read more…

Curajul de tinerețe și îndoielile de la bătrânețe ale (probabil) ultimului ilegalist

Acum câteva luni, a încetat din viață, la 96 de ani, în plină pandemie și izolare generală, Ioseph Cotnăreanu. În tinerețe a fost activist anti-fascist, la maturitate inginer proiectant, iar la peste 90 de ani a devenit actor-scenarist în spectacolele Vârsta4.L-am cunoscut pe domnul Cotnăreanu în 2015, la puțin timp după ce s-a internat în căminul Moses Rosen. La început a fost discret, chiar distant, s-a implicat greu în activitățile noastre. Însă pe măsură ce s-a integrat în colectiv și a început să participe la întâlniri și la ateliere, am descoperit un om erudit și jovial, cu care puteai discuta, cu umor și rafinament, despre istorie și filozofie, despre politică și literatură, despre Bergson și Sebastian. Dar, înainte de toate, o persoană cu o memorie extraordinară, care poseda atât talentul de a povesti cu detalii bogate situații semnificative, cât și o foarte bună capacitate de sinteză. În rezumat, un om cultivat, cu vederi liberale și simpatii umaniste, provenit dintr-o familie mic-burgheză scăpătată, dar exponent mai degrabă al intelectualității tehnice produse de regimul socialist. O biografie tipică, „pe linie”, asemănătoare cu a multor evrei din generația lui, care au rămas în România. Dar într-o zi, după ce ne împrieteniserăm mai bine, în timp ce repetam împreună la spectacolul Domiciliu Instabil, domnul Cotnăreanu prinde un moment când am rămas numai noi doi și mă anunță că îmi va face „o mărturisire”. Anume că în perioada fascistă a activat în partidul comunist ilegal.Read more…

Evreimea maghiară între un trecut glorios şi un viitor incert. 5. Socialismul consolidat – Epoca János Kádár

După zdrobirea Revoluției din 1956 și consolidarea regimului Kádár, între 1957 și 1989 Ungaria a cunoscut o epocă de stabilitate, dezvoltare și relativă bunăstare și pace socială, legată de conducerea înțeleaptă și echilibrată a lui János Kádár. În legătură cu acestă perioadă se impun două precizări: 1. El a fost practic conducătorul absolut al Ungariei, până în perioada 1985-1989, când puterea lui s-a erodat dramatic și au apărut germenii viitoarei schimbări democratice. Din biografia sa se desprind clar caracteristicile epocii. 2. În ce privește soarta evreimii maghiare în epoca Kádár, există încă un văl de ceață. Ea era tratată ca un tabu de către autoritățile comuniste, astfel că există foarte puține date. Mai mult, după 30 de ani de democrație de tip occidental, arhivele securității au rămas secretizate prin lege, deoarece există o continuitate incontestabilă între clasa politică de dinainte și de după 1989. Kádár s-a născut la 26 mai 1912, cu numele de János József Czermanik, în orașul-port Fiume din Croația, pe atunci una din porțile maritime importante ale Imperiului Austro-Ungar. Era fiul unei servitoare și al unui ofițer sărăcit. Read more…

Dincolo de curcubeu

Cântecul Somewhere Over the Rainbow (Dincolo de curcubeu), în interpretarea clasică a lui Judy Garland este probabil una din melodiile cele mai cunoscute ale secolului XX. Ea a fost scrisă pentru filmul-basm Vrăjitorul din Oz, apărut în anul 1939. Vreau să-i mulțumesc lui George Kun, care mi-a atras atenția că acest cântec ascunde mai mult decât s-ar părea. Atât compozitorul, cât și textierul au fost evrei. Compozitorul, Harold Arlen, era fiul unui cantor originar din Lituania. Iar textierul, Yip Harburg, a crescut la New York, într-o familie de evrei ortodocși, proaspăt veniți din Rusia și vorbitori de idiș. Citit cu atenție, textul cântecului pare să aibă implicații mult mai largi decât să ilustreze un film pentru copii. Cei doi, Arlen și Harburg aveau în comun memoria colectivă a pogromurilor suferite de înaintașii lor și fără îndoială că știau despre „norii grei” care îi amenințau pe evreii din Europa în anii consolidării nazismului. Citind versurile în acest context, nu mai este vorba de un basm, ci de supraviețuire. Din cuvintele lor răzbate dorul pentru o țară minunată, unde „necazurile să se topească ca bomboanele”, o țară care poate că nici nu se află atât de departe, e doar „dincolo de curcubeu”.Read more…

Oameni cu “O” mare (I)

După prima mea povestire m‑am bucurat de foarte multe reacții, primite atât direct, cât și prin comentarii. Emoția multor cititori cred că se explică prin faptul că era vorba despre oameni pe care i‑au cunoscut, adesea chiar foarte bine. De acum încolo, probabil, nimeni nu va mai recunoaște pe eroii mei. Aș fi cât se poate de fericită dacă ar fi altfel. Îmi dau seama că șan­se­le ca cineva să‑i recunoască sunt minime. Eu nu voi putea oferi informaţii, nici măcar numele lor, întrucât nici eu nu le‑am știut vreodată. Este vorba de acei oameni, întâlniți de‑a lungul per­se­cu­ții­lor suferite, care nu s‑au lăsat ațâțați la ura rasială și uneori chiar și-au asumat riscuri pentru a putea ajuta pe cei prigoniți. Față de acești Oameni – notându‑i cu “O” mare – simt un respect deosebit și, pentru ajutorul oferit de către unii dintre ei, și o mare recu­noș­tin­ță. Recunoștința e nemărginită și profundă în special față de unul, căruia i se datorează viața mamei și a mea. Dar nu numai. El a făcut posibil să am parte de o viață de familie fericită, să vină pe lume fiica mea, nepoții și strănepoții mei. Nu doar m‑a salvat, dar a și dat sens vieții mele. Recunoștința se adâncește și mai mult când mă gândesc la acele milioane de copii, tineri și adulți care ar putea trăi azi, dacă nu li s‑ar fi furat dreptul de a se naște.Read more…

Gy. Szabó Béla și revoluţia gravurii în lemn

Ȋntr-una din seri, ieșind de la servici împreună cu un coleg mai în vârstă, i-am povestit că scriu la Baabel, ziar online, și că în ultimul timp am luat pe rând colecţia de autografe a familiei și am scris despre artiști cunoscuţi. Pe unii i-am cunoscut bine, cum e cazul lui Gy. Szabó Béla, pe alţii i-am văzut doar câteva minute, în timp ce îmi dădeau autograful, iar pe alţii nu i-am cunoscut personal, dar sunt mândru să am autografele lor. Colegul m-a ascultat și apoi mi-a spus: – Ȋn vremurile grele pe care le trăim, ar trebui să scrii despre coronavirus, despre suferinţele oamenilor, despre catastrofa economică sau despre alegerile americane…I-am răspuns că dacă voi scrie despre un violonist celebru și cititorul va putea asculta o piesă interpretată de el sau dacă voi scrie despre un grafician vestit, voi adăuga un strop de frumusețe în viaţa cititorului. Iată rezultatul: pe Gy. Szabó Béla, artistul plastic care a devenit celebru în toată lumea, l-am cunoscut pe când eram copil, adolescent și tânăr.Read more…

S-a stins din viaţă Iehoșua Blau, un clujean remarcabil

Săptămâna trecută s-a stins din viață la vârsta de 101 ani cel mai remarcabil clujean din societatea israeliană, profesorul Iehoșua Blau. El a fost jelit de toată comunitatea științifică din Israel și din multe alte țări. Prof. Blau a fost cel mai mare specialist în limba arabă medievală folosită de evrei și de creștini și unul din cei mai mari specialiști în limba ebraică. El a predat timp de aproape 60 de ani la Universitatea Ebraică din Ierusalim, ani mulți și la Universitatea din Tel Aviv și a fost aproape 20 de ani președintele Academiei Limbii Ebraice. Iehoşua Blau s-a născut în 1919 la Cluj, într-o familie religioasă. A învățat la școala elementară neologă din Cluj. Când el avea 12 ani, familia s-a mutat la Viena. Acolo a început să studieze la înalta școală de rabini și la Universitatea din Viena. După anexarea Austriei de către Germania, familia a reușit să părăsească Austria și să vină în Israel. Aici el a început studiile la Universitatea Ebraică și a făcut doctoratul în domeniul limbii iudeo-arabe. A predat întâi la liceu, apoi la universitate la secția de Limbă și Literatură Arabă la Ierusalim și la secția de Limbă Ebraică la Tel Aviv.Read more…

Însemnările unui filatelist meloman: Liszt – Ultimul Mare Turneu Internaţional

În cursul turneelor de concerte, lungi şi obositoare, Liszt s-a gândit să se retragă din viaţa de pribegie a virtuozului şi să se stabilească undeva. Dar evenimentele l-au legat de pian, ca pe eroul lui Byron, Mazeppa, care a fost legat de şaua calului, într-un galop continuu. Totuşi un ultim turneu l-a tentat. Cel mai lung şi cel mai obositor turneu. Demult dorea să viziteze Constantinopolul. A fost fermecat de ţara poveştilor misterioase, în care puţini călători din Apus s-au aventurat. Drumul prin Ardeal, România, Rusia, Constantinopol avea să fie coroana turneelor virtuozului pianist. Călătoria prin Ardeal a început la 1 noiembrie 1846 la Timişoara. Apariţia lui Liszt pe podiul de concerte a fost primit cu entuziasm. Read more…

Întâmplări cu cafea

Îmi place mirosul de pâinii prăjite, al cartofilor copţi în cuptor, parfumul portocalelor într-o zi înzăpezită. Într-o vreme, când locuiam în apropierea Fabricii de Bere Ursus, nu ratam niciodată să mă sui pe o piatră, ca să ajung în dreptul unui geamlâc întotdeauna întredeschis, prin care se vedeau butoaiele aşezate rânduri-rânduri şi se simţea adierea, uşor înţepătoare, a berii proaspete. Dar nimic nu mi-a plăcut – niciodată – mai mult decât să adulmec cafeaua aburindă din ceaşcă sau aroma unui pachet de cafea abia început. Probabil că este o plăcere… congenitală dacă mă gândesc că mama a devenit cafegioaică pe vremea când era gravidă cu mine. În timpul primilor ani ai copilăriei mele nu ţin minte să fi avut în casă altfel de cafea decât cea cu lapte, făcută din surogat (Enrilo), pentru care se stătea la cozi lungi, la „Alimentara”. Apoi tata s-a dus la doctorat, la Moscova, şi când venea acasă, în vacanţă, aducea cafea boabe verde, din care le împărţea cu dărnicie şi prietenilor apropiaţi. Cafeaua verde era prăjită cu multă atenţie într-o tigaie specială, până când boabele căpătau o nuanţă brună (cafenie), începeau să „transpire” şi răspândeau aroma aceea irezistibilă, exotică şi totuşi cunoscută parcă dintr-o altă viaţă. Read more…