Eu… analefbetha

Am intrat în clasa I-a primară cam în perioada când se încheia glorios campania de alfabetizare din România, la care şi mama mea participase ca voluntar. Atunci mi-a povestit ce important este să înveţi să scrii şi să citeşti pentru că „ţi se deschide mintea”. Mi-a mărturisit că tatăl ei – muncitor forestieri la Gheorgheni (Harghita) – nu ştia carte şi că acest fapt l-a împiedicat să aibă un loc de muncă mai bun şi condiţii de viaţă pe măsură. Tocmai din această cauză mama ei, Eva, pierită în Holocaust, a ţinut să-şi dea fiica la şcoală, a trimis-o să înveţe la Budapesta, pentru a-şi face un viitor. Dacă nu ar fi plecat la Budapesta, mama – care în mai 1944 nu împlinise 14 ani – ar fi ajuns cu siguranţă în camerele de gazare de la Auschwitz, dar astfel a fost salvată de Wallenberg. Dorinţa Evei de a avea o fiică şcolită nu a adus după sine doar o viaţă mai bună, ci chiar salvarea vieţii! Acasă vorbeam ungureşte. Româneşte nu ştiam nici o iotă, dar părinţii m-au înscris la şcoala română şi simultan cu literele, am învăţat şi o limbă nouă. Acelaşi lucru mi se întâmplă acum, peste şase decenii când, într-un târziu, m-am apucat să învăţ limba ebraică. Read more…

”Războiul de 100 de ani”

În această primăvară s-au împlinit 100 de ani de la prima revoltă arabă din Palestina împotriva evreilor. Primul Război Mondial se terminase cu un adagiu neașteptat. Marea Revoluție bolșevică din Rusia a fost urmată de gripa spaniolă, care a provocat mai multe victime decât războiul însuși. În ciuda ravagiilor gripei, învingătorii Primului Război Mondial își împărțeau ”prada” prin nesfârșite tratative de pace, care aveau să ducă la noi războaie, mult mai devastatoare. Încă nu se încheiaseră dezbaterile care acordau Marii Britanii Mandatul pentru Palestina, dar știrile circulau intens, aducând sioniștilor din lume și evreilor din Palestina speranța că visul lor milenar a început să mijească la orizont. Evident, pe cât de mare era speranța evreilor, pe atât de mare era îngrijorarea arabilor palestinieni. Era o perspectivă clară și o voință politică exprimată ferm, că arabii vor întemeia un stat unit și puternic sau, eventual, o federație de state naționale arabe. Nu era doar o perspectivă, ci un angajament politic fără echivoc din partea Marii Britanii. În acest context ar fi fost firesc și corect ca Marea Britanie, o mare putere cu multe interese în Orientul Mijlociu, care voia să-și asigure un aliat de încredere împotriva și în locul Imperiului Otoman, să fi încurajat și mediat o alianță între sionismul evreiesc și naționalismul arab, dar englezii au procedat exact pe dos. Făcând înțelegeri și promisiuni secrete separat celor doi protagoniști, au creat între ei o tensiune care ar fi putut fi evitată și care a generat un conflict de un secol, al cărui deznodământ nu se întrevede nici acum.Read more…

„Capitolul lipsă” – cartea unei profunde decepții

Recent, la Editura Corint, a apărut poate cea mai interesantă scriere de până acum a unui autor de origine română care trăiește în Israel: Capitolul lipsă, de Miriam Yahil-Wax. Ea nu face parte din pleiada cunoscuților scriitori israelieni-români care scriu în limba română și care-și editează cărțile mai ales în România. Chiar dacă nu e sabră, dat fiind faptul că a emigrat de mic copil în Israel, limba ei maternă este mai degrabă ebraica, așa a și fost scrisă cartea, tradusă apoi în engleză și din engleză în română. Pe jumătate orfană, Miriam nu și-a cunoscut niciodată tatăl, ea se născuse în România, cu doar câteva zile înaintea decesului acestuia într-un sanatoriu TBC. Mai aflăm din carte și altceva. Nu numai că ea nu și-a cunoscut tatăl dar, spre stupoarea ei, după cercetări îndelungate care reprezintă trama cărții, și-a dat seama că nimeni nu l-a anunțat că i s-a născut fiica, scrisoarea mamei ei fiind trimisă câteva zile după moartea lui. În copilărie și adolescență autoarea știa atât de puține detalii despre tatăl ei, încât pur și simplu nu-l putea numi ”tată”, el îi apărea ca un personaj misterios, cu multe secrete. Explicația e simplă: perioade întregi din viața lui i-au rămas necunoscute, nimeni nu i-a povestit tocmai despre acei ani, determinanți pentru viața ambilor părinți, când ei s-au căsătorit. Mânată de curiozitatea de a-și cunoaște mai bine rădăcinile, Miriam Yahil-Wax s-a lansat într-o îndelungată cercetare și documentare și a reușit să refacă din mii de frânturi, jumătăți de frază, povestiri întrerupte, scrisori, fotografii, jurnalul mamei și alte surse, istoria tatălui, mai bine zis a familiei ei. Originalitatea Capitolului lipsă este dată de secretul despre care familia nu a vrut să-i vorbească și pe care autoarea l-a descifrat – faptul că tatăl a fost un comunist ilegalist, apropiat de gruparea Anei Pauker, condamnat la închisoare…Read more…

Știați că…

Suprinzător titlul, nu-i așa?! Chiar așa l-am vrut, ca să mă asigur într-o oarecare măsură că subiectul pe care mi l-am ales de această dată va atrage atenția cititorului, care teoretic – cred eu – nu prea are de ce să fie interesat de tema aceasta.Deci să începem. Știați că…1.Termenul de Moldova a cuprins întodeauna regiunile din ambele părți ale râului Prut? 2. Numele Moldova a fost dat de Voievodul Dragoș, după căţeaua sa care se nume Molda? 3.Numele Basarabia provine de la dinastia Basarabilor din secolul XIV? 4.Suceava, capitala Moldovei, a fost cucerită de Suleiman Magnificul în 1538? 5.Basarabia s-a despărțit definitiv (cu excepția anilor 1918-1940) de Moldova ”românească” în 1812, când turcii au cedat-o rușilor? 6.În 1924Stalin a creat Republica Autonomă Socialistă Sovietică Moldovenească (RASSM) în regiunea de pe malul estic al Nistrului? 7.Populația moldovenească a Basarabiei nu a depășit niciodată 65% din totalul locuitorilor? Și după această atipică introducere, câteva explicații care se cer de la sine.Read more…

Ne-a părăsit Jackie Jakubowski

Primul raft de bibliotecă spre care mă îndreptam după terminarea cafelei de dimineață în grădina din fața instituției, era cel pe care se afla revista Comunității Evreilor Suedezi Judisk Kronika. Pagina cu care începea lectura acelei zile era editorialul redactorului-șef Jackie Jakubowski. Mă fascina felul în care acest intelectual, desăvârșit în ochii mei, cunoscător al existenței și istoriei evreilor din Suedia, Israel și restul lumii, știa să distingă cele mai arzătoare probleme și aspecte ale situației acestora, un domeniu care ne preocupa în mod deosebit în acele zile. Ideile sale, ca și eseurile și articolele pe care le-a publicat și în alte ziare, i-au atras, de altfel, mai multă admirație decât critici. Cu doar câteva zile în urmă, Jackie Jakubowski s-a stins din viață, la vârsta de 68 de ani. Un eveniment care a provocat – și va continua să provoace – o profundă frustrare în rândurile comunității, dar și în lumea literaturii și presei suedeze.Read more…

Amintirile unui medic israelian în America

Am început să lucrez în prima luni din mai 1993. Departamentul de anestezie și terapie intensivă era al patrulea că mărime din SUA, cu 140 de anesteziști (80 de specialiști și 60 de rezidenți). De departament aparținea și clinica de tratament al durerilor cronice și camerele hiperbarice. Anual se specializau câte 30 de medici. După specializare și până ce treceau examenele, mulți dintre noii absolvenți treceau la practica privată, mai bine plătită. Aproape fiecare avea de restituit taxele de studii, care se ridicau la $200,000-300,000. După ce își plăteau datoriile, mulți reveneau la spitalele universitare. Între timp secprimeau medici străini, cu salarii mai mici, dar totuși bune față de cele din Israel. Cea mai importantă era expunerea la o cazuistică uriașă și o tehnologie avansată. Cele 30 de săli operative (față de opt la spitalul meu Kaplan din Israel) erau tot timpul active, de la operații simple și până la transplanturi, operații cardiovasculare complicate, neurochirurgie și traumatisme complexe. Lângă sala de operații era o pistă de aterizare pentru elicoptere, care îi aduceau pe bolnavii în stare critică…În prima zi eram într-o sală cu un rezident începător. Anestezie știam, dar nu cunoșteam mediul Cealaltă sală pe care trebuia s-o acopăr era goală, pregătită pentru accidente sau urgențe. La un moment dat mi-a sunat beeperul, dar nu găseam numărul pe listă. Peste câteva minute a apărut Steve și m-a muștruluit că nu am răspuns chemării – în cealaltă sală fusese adus un rănit în șoc hemoragic, cu un glonț în ficat. Read more…

Am început să nu mă mai grăbesc

Cea mai veche amintire este într-un fel cea mai vie. Am în poală o farfurie de tablă cu vișine culese din grădină. Stau pe scăunelul mic și alb pe care Bunicul l-a făcut pentru mine. La picioare am o scoarță țesută special de Bunica. Are pe ea o pisică cu fundă albastră la gât. Ascult o poveste și aș vrea să nu se mai termine. Știu că după ce închide cartea, Bunica mă trimite să dorm de amiază. Detestatul somn de prânz. Așa că încerc să amân momentul prin tot felul de tertipuri. Mai cer o poveste. Mi se face sete. Și foame. Mai vreau vișine. Propun să mergem în grădina din spate să căutăm frăguțe. Cartea din care mi se citește acum e foarte groasă. Începuseră să-i zboare foile, așa că bunicul a cusut-o cu ață gri de cizmărie. Sunt Basmele lui Vladimir Colin. Pe care-mi scrisesem numele cu creion chimic muiat pe limbă și cu litera D întoarsă. Încă nu mergeam la școală pe atunci. Apoi, când citesc poveștile cu zâne ale contesei de Ségur vreau mereu pâine cu unt și cu sare. Iar cartea lui Wilhelm Hauff se citește cel mai bine cu brânzoaice făcute de mama.Read more…

Ura de sine la evrei

Conceptul „urii de sine” datează practic din secolul al XIX lea, când în Germania s-a accelerat procesul de asimilare al evreilor tradiționali și a existat o dispută aprigă între comunitatea ortodoxă și cea neologă din Breslau. Primul om de cultură autentic care a omologat conceptul „urii de sine evreiești” a fost Otto Weininger, în cartea sa Sex și caracter. El a fost de altfel un evreu vienez convertit, membru tipic al elitei intelectuale evreiești asimilante din capitala Imperiului Habsburgic, care în mod eronat a crezut că distanțarea de propria origine va legitima drepturile depline ale evreilor asimilanți de a fi cetățeni și oameni de cultură de rang egal. Conceptul a intrat practic în metabolismul cultural european în 1930, odată cu apariția renumitei cărți Jüdischer Selbsthass, scrise de renumitul filosof, tot iudeu de origine, Theodor Lessing. Culmea este că însuși Lessing a fost asasinat de agenți naziști, imediat după venirea lui Hitler la putere. O altă falie în cadrul evreimii europene dinaintea celui de al Doilea Război Mondial a fost cea dintre evreimea occidentală, puternic integrată și asimilată, cu o majoritate neologă și evreimea tradițională din estul Europei, mult mai numeroasă și săracă, unde ortodoxia și hasidismul erau încă majoritare.Read more…

„O istorie a evreilor din Galaţi” – prezentată la Tel Aviv

Trecutul obștii evreiești din Galați a rămas necercetat mult timp. Motivele au fost diferite. Interesul față de el a apărut relativ recent, atunci când s-a dezvoltat interesul pentru istoria urbei lor în rândul gălățenilor din noua generație. Unii dintre ei știau despre evrei foarte puțin. Interesul pentru trecutul acestei obști a apărut atât în rândul istoricilor locali, preocupați de istoria tuturor etniilor din oraș, cât și în rândul originarilor din Galați stabiliți în alte orașe din România, în Israel și în alte colțuri ale lumii. Au început să apară articole și cărți pe această temă, unele cu caracter popular, altele cu caracter academic, cercetări istorice care sperăm să continue în cadrul instituțiilor academice și de cercetare istorică din Galați, precum și din alte instituții din România, Israel și alte țări. În acest cadru a apărut și cartea ”O istorie a evreilor din Galați: file de cronică de la începuturi până la marea emigrare”, în două volume, la sfârșitul anului 2018. Autorii sunt Violeta Ionescu, scriitoare și ziaristă cu preocupări istorice care locuiește la Galați, și Lucian-Zeev Herșcovici, istoric și bibliotecar originar din Galați care locuiește la Ierusalim. Cartea, apărută în două volume (492, 562 pagini) la Editura Hasefer din București, a fost lansată la Galați la sfârșitul lunii martie 2019 și a fost prezentată la Tel Aviv la Institutul Cultural Român în cadrul programului ”Cafeneaua Literară”, la sfârșitul lunii februarie 2020.Read more…

Frânturi de Amintiri: Israel [partea a doua] Muzica și Filatelia

Era în 1977. Trecusem prin două locuințe închiriate. De fiecare dată gazda putea să întrerupă contractul. Trebuia să ne luăm inima în dinți și să cerem un împrumut de la Sochnut ca să ne putem stabili într-o locuință definitivă. Eram la începutul carierei noastre în Israel și ne temeam că nu vom face față. Dar cei veniți înaintea noastră ne încurajau, spunând că numai așa vom putea avea locuința proprie. Am ales o locuință într-un bloc aflat în construcție; trebuia să fie gata peste doi ani.La Tel Aviv, în Centrul Dizengoff, era un mare magazin de instrumente muzicale, cu o sală întreagă destinată numai pianelor și pianinelor. De fiecare dată când eram prin preajmă intram și cântam câteva note la fiecare. Vânzătorul spera să ne convingă să cumpărăm. Eu mă delectam cu pianele Steinway, Yamaha, Blüthner, Kawai, Bechstein… Ani de zile aveam obiceiul să intrăm în magazinul cu piane. Într-o zi, plimbându-ne printre piane, vânzătorul ne-a întrebat ce dorim. Noi am răspuns că ceea ce dorim nu putem cumpăra. Atunci el ne-a arătat un pian Yamaha nou, dar care fusese expus ca reclamă un an întreg și de aceea se vindea la preț redus cu peste 50%. Avea numele Yamaha scris cu litere de-o șchioapă, dar asta nu ne deranja. În scurt timp pianul a fost adus în locuința noastră. Îl avem și acum. Eu continuam să exersez și mi-am găsit o profesoară din Rusia. Copiii au învățat și ei, dar nu aveau mare talent și în scurt timp au renunțat. Și nepoții au luat lecții. Uneori cântam împreună cu Eva.Read more…

Sărbătoarea de Șavuot – obiceiuri și tradiții vechi și noi

În acest an sărbătoarea începe în zia de joi, 28 mai, la apusul soarelui și durează până în seara de vineri 29 mai.După o tradiție care datează de peste 3.000 dea ani, în ziua a șasea a lunii Sivan poporul evreu prăznuiește frumoasa sărbătoare de Șavuot, care simbolizează începutul verii. Aceasta este una din cele trei sărbători de pelerinaj obligatoriu la Ierusalim, la Templu, împreună cu Pesah și Sucot. Data sărbătorii de Șavuot se stabilește în funcție de numărătoarea de Omer, care începe a doua zi de Pesah, adică depinde de data sărbătorii de Pesah. Sărbătoarea de Șavuot se mai numește și Hag Habikurim, adică sărbătoarea primei recolte. Este o ofrandă care simboliza primul grâu adunat în anul acela. Sărbătoarea mai are un nume legat de agricultură: Hag Hakațir, adică sărbătoarea secerișului, aceasta fiind perioada în care în Israel începe secerișul grâului. Când Templul din Ierusalim exista, se făcea o paradă în care erau aduse primele fructe (șapte soiuri) și alte produse agricole, cum ar fi recolta de grâu. În fruntea convoiului mergea un bou cu coarne aurite și împodobite cu o cunună de măslin. Read more…

20 mai 1974 – Ziua Ierusalimului

m Ierușalaim (Ziua Ierusalimului) este sărbătoarea națională care comemorează reunificarea Ierusalimului în urma Războiului de Șase Zile din 1967. Este pentru întâia dată de la distrugerea celui de-al doilea Templu de către romani în anul 70 e.n., când evreii controlează întreg Ierusalimul, permițând acces liber la Kotel Hamaaravi (Zidul de Vest). În dimineața zilei de miercuri, 15 mai 1974, soția mea Goldița și cu mine ne aflam în aeroportul București-Otopeni, îmbarcați în aeronava TAROM, gata pentru zborul spre Tel-Aviv. Pașapoartele noastre erau – conform formulei declarate la completarea formularelor – pentru o vizită la rude în Israel. Aveam la noi exact 10 dolari (ni s-ar fi cuvenit 10 dolari de persoană!) cumpărați de la ONT. Depuseserăm cererea de obținere a pașaportului pe la începutul lunii martie 1974. Conform legislației de atunci, răspunsul trebuia să ne parvină în maximum 60 de zile de la depuneriea cererii.Read more…

To shop or not to shop? Aste e întrebarea

Departe de mine intenția de a critica o acțiune care naște bucurie temporară sau permanentă, însă un subiect de conversație tot apare în multe dintre discuțiile pe care le-am tot purtat: mai cumpărăm sau nu cumpărăm (haine, încălțăminte, accesorii, cosmetice şi altele) în această perioadă, când toate reperele ni se schimbă şi multe lucruri sunt incerte? Am discutat cu persoane cărora cumpărăturile a tot ce e inclus în categoria „fashion” le repugnă moral, punându-le în balanță cu grijile financiare şi de sănătate. Am vorbit şi cu cele pentru care shoppingul de la branduri românești sau ateliere locale sunt gesturi de solidaritate şi de sprijin economic. Am schimbat mesaje şi cu cele pentru care cumpărăturile sunt escapism şi relaxare, cale de evadare din anxietățile cotidiene şi din claustrofobia emoțională ale acestor zile. În sfârșit, am dat şi peste foarte multe persoane cărora perioada le-a oferit motivul ideal şi spațiul pentru a începe un stil de viață (mai) minimalist, de a-şi recicla întreaga garderobă, Read more…

Israel: totul e bine când se termină cu bine

Duminică 17 mai s-a pus punct unui capitol dificil și complicat al vieții politice israeliene și, după mai bine de un an și trei cicluri electorale, Israelul are un nou guvern. Este adevărat, nașterea s-a făcut cu forcepsul și urmează să vedem dacă metoda a lăsat sau nu urme în viața nou-născutului. Noul guvern a fost votat cu o majoritate confortabilă, nu numai datorită alăturării de Likud a fostei formațiuni de opoziție a Alb-Albaștrilor, condusă de gen. Benny Ganz, ci și trecerii de partea câștigătorilor a unor deputați din partidele mai mici cărora Netanyahu le-a promis portofolii sau alte funcții importante, poate cel mai surprinzător fiind opțiunea în acest sens a Partidului Muncii, cu o tradiție istorică de stânga pe scena politică israeliană. Potrivit analiștilor, este un guvern nemaivăzut în Israel, cu 36 de ministere (Ben Gurion a condus țara cu 12 miniștri) și 16 posturi de miniștri adjuncți, iar dacă socotim și secretarii de stat, aproximativ jumătate din deputați se află în guvern. Netanyahu a avut multă bătaie de cap să satisfacă susținătorii proprii, atât din Likud cât și din partidele aliateRead more…

Bani albi pentru zile negre – o expresie perimată?

Cele de mai jos s-au petrecut în decembrie 1973 (o precizare: vă rog să nu vă speriați, eu nu-l copiez pe Caragiale și nu încep de la `48!), cam două luni de la încetarea focului pe frontul egiptean, declanșat de Războiul de Yom Kippur. N-am idee cum de s-a aflat ”în mahala” că am primit ordinul de chemare sub arme, eu, ole hadaș, doar de un an și jumătate în Israel, dar probabil că așa circulă zvonurile, unele adevărate și din ce în ce mai multe fake news, în zilele noastre. Pe scurt, într-o seară friguroasă de așa-zisă iarnă israeliană, am auzit o bătaie în ușă. Surprins – cine era să ne caute la ora aceea – am deschis și m-am trezit că în fața mea se află o corpolentă doamnă (în termeni medicali aș diagnostica-o azi ca morbid obese), îmbrăcată toată în negru, care mi s-a prezentat: Dna Malchiel. –Dle doctor, am auzit că în curând plecați la armată…Știți că în nord mai sunt lupte, se duce aşa-numitul război de uzură (bineînțeles că termenul ebraic mi-era complet necunoscut, dar eu eram curios să știu ce vrea de la mine, deci n-am întrebat nimic), și s-ar putea – a continuat doamna în negru – să ajungeți acolo pe front…Oare sunteți sigur că vă veți întoarce viu acasă?! Să vă spun de ce întreb: aveți soție și copil și îmi închipui că și mașcantă (credit ipotecar) și trebuie să vă întrebați cum se va descurca familia fără dvs…Am venit să vă propun o asigurare de viațăRead more…

Ziaristică

Articolul doamnei Eva Galambos despre “petecul de hârtie” care i-a schimbat cursul vieții și cariera, o urmare a unui articol asemănător din 2013, îndrumând-o spre Facultatea de Ziaristică din București, mi-au stârnit propriile amintiri de la aceeași facultate, unde după cum se pare am fost colegi. Spun “se pare”, deoarece nu mi-o amintesc cu precizie. Poate că este o problemă de vârstă, sau poate ne învârteam în cercuri diferite. Când dumneaei își începea studiile, eu eram în anul trei. Trebuie să recunosc însă că amintirile mele sunt cu totul diferite. Eu nu îmi amintesc de lecții de echitație sau de alte activități sofisticate oferite la facultate. Marea majoritate a colegilor mei erau săraci, sau foarte săraci. Trăiau în cămine studențești mizerabile, sau în camere împreună cu alți colegi, împărțind uneori chiar patul. Mâncam la cantina studențească, doi sau trei pe același bon.Read more…

Războaie fără pace

Primul Război Mondial era în toi. Comunitatea mică și risipită a evreilor care au reușit să ajungă în ”patria visată” era în prag de faliment și amenințată cu deportarea de către Djemal Pașa, comandantul militar al Siriei și Palestinei, cel care a avut un rol major şi în genocidul armenilor. Atacurile frecvente ale unor bande arabe îndreptate spre așezările evreiești au demoralizat până la disperare pe tinerii din kibuțuri, care se luptau cu natura vrăjmașă. S-au constituit grupuri de tineri care și-au asumat misiunea de a apăra așezările evreiești. Își purtau cu mândrie și responsabilitate numele de Hașomer (paznicul), dar erau puțini, fără instrucție, fără arme suficiente și nu aveau un statut legal. Cei mai mulți ajunseseră în Palestina cu al doilea val de imigrație (a doua alia). Erau originari din Europa de Est, mai ales Rusia și Polonia. Trei dintre ei, David Grűn, Itzhak Șimșelevici și Chaim Weizmann, cu destine diferite dar toți din aceeași generație și originari din aceeași Rusie nemărginită, împreună cu Iosef Trumpeldor și Vladimir Jabotinsky, pot fi socotiți fără rezerve părinții fondatori ai națiunii.Read more…

O succintă introducere în anestezie și în istoria ei

“Atunci Domnul Dumnezeu a trimis un somn adânc peste om, și omul a adormit; Domnul Dumnezeu a luat una din coastele lui și a închis carnea la locul ei. Din coasta pe care o luase din om, Domnul Dumnezeu a făcut o femeie şi a adus-o la om.” (Fac. 2: 21,22).Din citatul de mai sus aș zice că prima anestezie a fost administrată de către Cel de Sus, atunci când a creat-o pe Eva dintr-o coastă a lui Adam (Adam în ebraică înseamnă om). Se pare că Domnul l-a anesteziat pe Adam, procedura nefiind dureroasă, așa cum ar fi fost în cazul unui somn fiziologic. Sau poate l-a hipnotizat? Analizând pictura de mai sus ca anesteziști, prima anestezie din istorie nu ar corespunde standardului de vigilență al anestezie moderne. În ziua de azi chirurgul operează și anestezistul anesteziază și răspunde de siguranța pacientului. În tablou Adam nu este supravegheat după anestezie și pare să aibă căile aeriene obstruate. (Poate lipsa lui de oxigen este motivul pentru care, în general, femeile sunt mai inteligente decât bărbații…) Read more…

D’ale comunismului sau lumea tuturor imposibilităților

Mă voi referi doar la două exemple ale modului în care regimul ne-a afectat viața de familie. În ambele cazuri deznodământul avea să fie surprinzător și contrar așteptărilor organelor de resort. În 1950 fratele bunicului meu, avocat la Timișoara, a fost somat de un ziarist să condamne sionismul. La care unchiul Bandi a răspuns că el nu face politică. A doua zi, pe prima pagină a ziarului local de limbă maghiară a apărut un articol de fond, intitulat Domnul Naschitz nu face politică! Întrucât organele împuternicite lucrau în mod eficient, a treia zi mama, absolventă eminentă recentă a Universității Babeș din Cluj, a fost dată afară din postul de preparator la Facultatea de Litere, iar sora ei, Anita, juristă de format mare, a fost scoasă de la Institutul de Marxism-Leninism din București. Acestea se petreceau la Cluj și la București, nu pentru că unchiul lor ar fi făcut o declarație, ci pentru refuzul de a condamna.Read more…

Tusea măgărească şi cura de…altitudine

În aceste zile de pandemie, când orice urmă de tuse (mai ales seacă) mă pune în alertă şi mă trimite cu gândul la contaminarea cu „noul coronavirus”, am să vă relatez o poveste din perioada copilăriei când am suferit cu adevărat de tuse şi de modul în care m-am vindecat de ea. Boala a început ca o răceală banală. Am făcut febră şi m-au ţinut acasă. Sinceră să fiu îmi plăcea să fiu bolnavă pentru că intram în centrul atenţiei generale. Bunica îmi atingea fruntea să vadă dacă am febră şi-mi controla ganglionii de la gât dacă erau măriţi. Mi se punea termometrul sub braţ şi trebuia să stau cuminte 10 minute, după care urmăream cu emoţie cât a urcat coloana de mercur. Mi se gătea supa preferată şi mi se aducea la pat pe o tavă specială. Bunicii îmi citeau poveşti şi mama alerga zilinic să mă vadă după orele de serviciu care, de obicei, se lungeau până seara. După ce tusea a devenit din ce în ce mai îndărătnică, bunul doctor Tibi Lustig, care venea să mă vadă din două în două zile, a declarat că am făcut „tuse măgărească”, bazându-se şi evidenţa mai multor cazuri de pertussis apărute în grădiniţele din oraş. Faptul că era tuse nu mi se părea mare filosofie pentru că de tuşit, tuşeam din ce în ce mai des. Dar de ce „măgărească”? Nenea Tibi mi-a explicat că la un moment dat, după accesele de tuse voi…rage precum un măgăruş! În primăvara lui 1957, când convalescenţa mea se tot prelungea şi nu-mi mai trecea tusea, mama s-a decis să ceară câteva zile libere şi să mă ducă undeva la munte. ..Read more…