Călătorind separat, Franz Liszt şi Marie d’Agoult au ajuns la Basel. Dar îndrăgostiţii au rămas acolo numai o săptămână. În aceste câteva zile au hotărât că Geneva va fi ultimul lor adăpost. Geneva, unde se vorbea franceză, părea un loc liniştit, relativ izolat şi îndepărtat de Paris şi de scandalul ce s-a produs în urma fugii lor. Liszt şi Marie au pornit spre Geneva. În drum au făcut mai multe excursii prin Elveţia. Au ajuns la Bodensee şi după câteva zile la lacul Wallenstadt, au trecut prin pasul Gotthard etc. După o lună de călătorii au ajuns la Geneva. Întâmplarea a făcut că tocmai atunci s-a deschis conservatorul din Geneva, unde Liszt a devenit profesor pentru studenţii avansaţi.Read more…
Dacă s-ar face vreodată un film al vieții lui Emil Grünzweig, el ar trebui să înceapă cu finalul. Căci Emil Grünzweig face parte din acea categorie de oameni cărora moartea le-a adus notorietatea. Dar mai înainte Emil Grünzweig a trăit o viață. Nu simplă, nu ușoară și nicidecum nu banală. S-a născut în Clujul transilvănean, în anul 1947, imediat după Holocaust. Mama sa, Olga, e supraviețuitoare a lagărului de la Auschwitz. Acolo, în Clujul deceniului cinci și-a făcut primii ani de școală. La începutul anilor 60 familia emigrează în Franța, apoi în Brazilia. Tatăl său moare destul de tânăr. Rămași fără sprijin, Olga și cei doi copii, Emil și Eliezer, emigrează în Israel. Familia se stabilește la Haifa, unde Emil absolvă prestigiosul liceu Reali. Se evidențiază în științele umane, dar și în matematică. După liceu este recrutat în armată. Participă la războiul din 1967 ca parașutist. Apoi devine ofițer. E mobilizat în războiul de Yom Kippur din 1973.Read more…
Se povestește pe la noi de o familie numeroasă, binecuvântată (de cine vreți) cu mulți copii, un tată care-și iubește copiii ca pe ochii din cap și care are un singur scop în viață: să-i vadă pe toți multumiți, la casa lor și cu viitorul asigurat. Și acest scop nu e simplu de îndeplinit, în primul rând pentru că soarta e deseori crudă. Norocul nu surâde fiecăruia, iar uneori omul devine ”expert” în a da cu piciorul la șansa care i-a apărut, așa într-o doară și pe care n-a știut să o exploateze la timpul potrivit. Dar una peste alta, lucrurile stăteau bine în acea familie. Viața acestei familii numeroase cuprindea puține momente în care toți se puteau aduna, să petreacă împreună mai mult timp, să-și împărtășească din noutățile zilei, sau săptămânii sau lunii. Dar grijuliul tată știa cum să aranjeze lucrurile …Read more…
Safari în Tanzania, în 2014, a fost poate cea mai interesantă excursie din viața mea. A fost un cadou mezinului nostru Ronen, cu ocazia împlinirii a 30 de ani. Documentarele despre natură și animale sălbatice ne-au plăcut dintotdeauna, dar să vezi totul pe viu este mult mai frapant și mai emoționant. Am luat un safari de nouă zile în Tanzania cu un grup de israelieni. Am fi vrut să mergem și în Kenya, dar acesta țară nu mai era sigură de când s-au întrgistrat atacuri teroriste. Era în decembrie și speram să mai apucăm marea migrație a ierbivorelor din Serengeti. În Swahili, limba națională din Tanzania, Kenya, Uganda și țările din jur, safari înseamnă o excursie în natură. Pe vremuri se făcea și vânătoare. Astăzi au mai rămas numai braconierii, care vânează elefanți și rinoceri pentru fildeș, care se vinde scump chinezilor și altor afaceriști orientali pentru prepararea unor medicamente-minune (pentru cei care cred în ele). Alte animale cum ar fi maimuțele primate sunt vânate de localnici pentru carne. Așa s-a ajuns aproape până la extincția unor animale ca rinocerii, gorilele, gheparzii, câinii sălbatici, etc.Read more…
Privilegiile generate de arta proiectării sistemelor hidraulice m-au purtat adeseori în exteriorul meridianelor româneşti sau israeliene. Am ajuns astfel la Moscova, Baku, Novi Sad, Budapesta sau Varşovia, iar după ianuarie 1980, la Washington DC, Baltimore, Chicago, Cleveland sau Seattle. În peregrinările europene, am admirat adeseori grupe de 3-4 adolescenţi cu telefoane celulare şi credit card, sosiţi absolut singuri din Scandinavia sau Germania, fără problemele pe care le aveam noi, la aceeaşi vârstă, când călătoream la Snagov. Fără invidie, mi-am amintit de vacanţele petrecute pe malul Teleajenului şi de prima excursie în Bucegi ca student, călătorind pe platforma unui camion cu prelată cei 60 de kilometri care despărţeau oraşul Ploieşti de Cota 1400 din Sinaia! Amintirile de faţă încep din perioada anilor ’68 şi continuă până în prezent. S-au schimbat multe din vremurile când am vizitat locurile amintite şi, în consecinţă, pe măsura anilor care trec, cele scrise devin o incursiune mai curând în timp decât în spaţiu….Read more…
Cuprins de furia elanului creator şi plin de entuziasm lingvistic, orgoliosul scriitor de proză satirică se așază cu cele mai bune intenții în fața laptop-ului, pentru a-şi surprinde cititorii cu o satiră spectaculos de amuzantă. Ar vrea sa compună o piesă literară realmente bună, cu o subtilă critică la adresa societății, dar mai ales una distractivă. Literatul rutinat începe prin pregătirea celui mai bun ambient de creație pentru ficțiunea poetică. Mai intâi coboară jaluzelele până la jumătatea geamului, dozând atent fluxul de lumină, nici prea mult şi nici prea puțin, căci umbra dată de legănarea ușoara a plopilor de afară i-ar distrage atenția de la iminentul act de creație. Își potrivește spătarul scaunului. Această piesă de mobilier nu este chiar atât de incomodă, încât sa facă munca o tortură, dar nici atât de confortabilă, încât să transforme obișnuitele lui pauzele de gândire într-o moțăială apatică. Mireasma fructelor de măceș din cana de ceai din dreapta laptop-ului aștepta să-şi aducă contribuția la stimularea şi dezvoltarea imaginației sale, extrem de sofisticată artistic. Acum își potrivește posteriorul pescaunşi se așează plin de speranță şi avânt la lucru.Read more…
Salvarea majorității evreilor din România în vara și în toamna anului 1942 a fost în multe privințe o minune care, ca toate minunile, s-a realizat pe căi neobișnuite. Deportarea evreilor din Transilvania de Sud și din Banat în lagărul morții din Polonia, la Belzec, urma să înceapă în toamna anului 1942, după insistențele și presiunea lui Himmler, care era reprezentat în România de Gustav Richter. La anularea, măcar temporară, a acestei acțiuni criminale au contribuit mulți oameni curajoși, în frunte cu titanii conducerii evreilor din România: Dr. Willi Filderman, Șef Rabin Dr. Alexandru Șafran, Dr. Alexandru Zissu, Dl. Mișu Benvenisti și multe alte personalități cărora toți evreii salvați în România le vor rămâne veșnic recunoscători. Este știut că una din personalitățile care au avut cea mai mare influență asupra Mareșalului Antonescu pentru a anula deportarea evreilor a fost Mitropolitul Nicolae Bălan al Transilvaniei. Din momentul în care a devenit preot și mitropolit, el s-a stabilit la Sibiu-Hermannstadt, capitala Mitropoliei și a Institutului Teologic Ortodox, pe care l-a înființat în oraș. Când membrii conducerii comunității evreiești din Sibiu-Hermannstadt au aflat de la coreligionarii lor de la Timișoara ce se pune la cale referitor la soarta evreilor, s-au adresat imediat Mitropolitului Bălan. Read more…
S-a stins din viaţă Marius Tabacu (ianuarie1952 – octombrie 2020), un spirit transilvan, muzician, gazetar şi traducător de beletristică, unul dintre reporterii cei mai valoroşi ai emisiunii maghiare de la TVR Cluj, din primele timpuri. În toate aceste ipostaze s-a străduit să întindă punţile înţelegerii dintre diferitele naţionalităţi, confesiuni, categorii sociale şi culturale din Transilvania. Punţi gazetăreşti, (revista bilingvă Puntea în anii 1990), punţile imaginilor (Studioul Video Pontes), punţile literaturii tălmăcite ( traducerea Cărţii Insomniilor, de Julia Szilágyi şi a amplei Trilogii Transilvane, de Miklós Bánffy) şi, în ultimii 13 ani, – în calitate de director al Filarmonicii Transilvania – punţile muzicale, poate cele mai generoase şi mai armonioase. L-am întâlnit şi apoi reîntâlnit pe Marius Tabacu în etape diferite ale vieţii mele şi am apreciat erudiţia, sinceritatea, curajul, devotamentul faţă de adevăr şi dreptate, echilibrul şi carisma care-l caracterizau. Am să evoc câteva întâmplări senine din timpurile în care cursurile vieţilor noastre s-a împletit.Read more…
Pe Lya Benjamin am cunoscut-o acum mai bine de un deceniu, în anii în care căutăm să înţeleg mai îndeaproape ce trebuie făcut pentru a închega o lucrare de doctorat în domeniul istoriei. Am vizitat-o la sediul de atunci al CSIER-ului în strada Mămulari, Aflând tematica pe care o studiam, Lya mi-a recomandat ceva bibliografie. Apoi am condus-o spre staţia de autobuz sau de metro, iar la despărţire m-a invitat la ea acasă, în apartamentul unde locuia de mai bine de jumătate de secol, nedespărţitul cuplu Lya şi Hary…Soţii care de acum încolo nu vor mai fi împreună. Hary Kuler, soţul Lyei, blândul şi inteligentul, cu mintea brici, sociologul de prestigiu, autorul de nenumărate articole şi scrieri, publicistul şi omul cu inteligenţa ca spirtul, el ne-a părăsit acum, la început de toamnă.Read more…
Când cineva afirmă că „se caută pe sine însuși”, nu-mi pot stăpâni un zâmbet. Această căutare de sine mi-o imaginez cam așa: individul copleșit de îndoieli descoperă la un moment dat că nu mai știe cine este, pornește în căutări, deschide disperat toate sertarele… Și deodată, într-un moment de inspirație, descoperă cu uimire că se află în propriul său trup! Să se fi văzut în oglinda din baie? Pe scurt: o tâmpenie! O fi așa, n-o fi, dar nu este nici chiar atât de simplu cum apare în imaginația mea hiperrațională. De când mă știu soarta m-a dăruit cu o serie întreagă de identități lingvistice, etnice, socio-culturale… În asemenea condiții siguranța de sine este practic exclusă. Încă din copilărie mă deprinsesem să trec instantaneu de la o identitate la alta, în funcție de situația în care mă aflam și cu cine aveam de-a face. Eram ca Zelig, protagonistul filmului cu același nume al lui Woody Allen. Nu e de mirare că Zelig a apărut în mediul intelectual evreiesc din Manhattan. Nu pot să-mi închipui un grup etnic mai potrivit schimbărilor continue de identitate ca evreii așkenazi, neurotici, care trebuie să se afirme într-o majoritate diferită, uneori chiar ostilă. Ei bine, Oradea copilăriei mele nu era chiar New Yorkul marelui cineast, dar se pot găsi totuși anumite paralele.Read more…
Germania se confruntă cu o problemă deosebit de sensibilă, ținând cont de trecutul ei nu prea îndepărtat. În ultimii ani s-au înmulțit episoadele care ilustrează prezența grupărilor de extremă-dreaptă neonaziste în armata germană. Ani de zile oameni politici și șefii serviciilor de securitate au respins ideea infiltrării extremei drepte în aceste servicii și când se descoperea câte ceva, era etichetat ”caz individual” și se respingea eventuala lor organizare în rețele. Ofițerii celor expuși ca extremiști erau protejați. Problema a devenit mai serioasă odată cu crearea partidului Alternativa pentru Germania, care a legitimizat o ideologie de extremă dreaptă.Read more…
Acum mai bine de treizeci de ani am făcut pasul cel mare, am părăsit Haifa și m-am stabilit cu familia în sudul țării, într-o mică așezare, Omer, un fel de cartier rezidențial al Beer Șevei, la numai 7 km de centrul capitalei sudului Israelului. În mai puțin de o săptămână mi-am cunoscut vecinii. Unii au văzut camionul încărcat cu mobilă, au înțeles despre ce e vorba și au sosit imediat cu o prăjitură, s-au recomandat și ne-au promis sprijin în caz de nevoie. De partea cealaltă a casei noastre locuia un eminent cardiolog (astăzi, din păcate, decedat) și aflând că are un nou vecin, medic, m-a căutat, ne-am cunoscut, și relațiile cu familia sa dăinuie până în ziua de azi. Nu, nu pot spune că îmi cunosc vecinii la nivelul la care pot scrie despre ei, dar știu atât cât am nevoie pentru a menține relații mai mult decât corecte, aș zice de amiciție sinceră și plăcută. Dar nu despre acești vecini voiam să scriu, ci despre unii mai îndepărtați, dar nu mai puțin importanți. Este vorba de țările cu care se învecinează Israelul, și nu de toate, ci doar de una singură: Libanul.Read more…
În prima zi de Roș Hașana (Anul Nou evreiesc) din anul 5781 eram adunați la sinagoga noastră câțiva din puținii evrei care mai trăiesc Brașov. Noul Coronavirus a țintuit la domiciliu pe cei mai mulți din cauza fricii de contagiune, mai ales pe cei vulnerabili pe motive de vârstă sau de comorbidități. Roby, fiul meu, oaspete rar dar binevenit, a citit pericopa săptămânii, un fragment din prima carte a Torei, Facerea, unde se povestește cum Sara, soția stearpă a lui Avraham a rămas însărcinată la 90 de ani și a născut pe Ițhak. A urmat o Haftara (fragmente din Profeți), despre povestea miraculoasă a Hannei, o femeie tânără, stearpă și ea, care după rugi fierbinți adresate Atotputernicului, a născut pe Samuel. Un dar divin. Samuel a fost încredințat pentru creștere și educație marelui preot Eli din orașul Șilo, centrul spiritual al triburilor evreiești care au cucerit Canaanul sub conducerea lui Iosua (Iehoșua). La Șilo, spune legenda, era păstrat Mișkan (Tabernacolul) în care se păstrau Tablele Legii („ediția originală”, de piatră) și care a însoțit evreii timp de 40 de ani în deșert. Dar să depănăm în ordine cronologică istoria nașterii și vieții poporului evreu,Read more…
Din perspectiva unei jumătăţi de secol trebuie să recunosc că în anii de şcoală generală eram un destoinic „pui de om nou”. Schimbarea s-a produs odată cu intrarea în clasa întâi, când am fost înscrisă la secţia română, deşi nu vorbeam nici o boabă româneşte. Până atunci trăisem în universul familial, într-o continuă navetă între casa de la periferie a familiei Friedmann, bunicii mei adoptaţi, cu un solid background cultural maghiar, şi locuinţa părinţilor mei, tineri supravieţuitori ai Holocaustului, de origine muncitorească, entuziaşti constructori ai lumii noi, dar care nu mă iniţiaseră în această acţiune mobilizatoare. Hrana mea spirituală consta din poveştile şi poeziile citite peste săptămână de către Bunica Erzsi şi duminică, de către tata. Bunica avea o ediţie princeps a poeziilor lui Petőfi, din 1884, care mă fascina cu coperta aurită şi ilustraţiile sugestive. Tata îl prefera pe Arany János, dar îmi citea cu plăcere şi din Ady Endre (din care nu înţelegeam mare lucru).Şcoala a venit „la pachet” cu iniţierea mea ideologică, pentru că acolo am auzit prima oară despre Partid, despre tovarăşii Gheorghe-Gheorghiu Dej, Ion Gheorghe Maurer şi Chivu Stoica. De altfel, pe peretele clasei erau expuse tablourile tuturor membrilor Biroului Politic al Partidului Muncitoresc Român şi le silabiseam numele de îndată ce am învăţat literele alfabetului.Am fost foarte mândră când am primit cravata roşie, iar din clasa a V-a am început să scriu versuri șchioape – evident – despre patrie şi partid.Read more…
Vreau să-i mulțumesc lui Frideric Grosz – articolul său despre Beethoven în Ungaria mi-a sugerat să scriu despre un lucru care mă urmărește de multă vreme. Era în 1988, cu un an înainte de revoluțiile din Europa „comunistă”. Sub pretextul unui congres am reușit să vizitez Praga împreună cu soțul meu. Nu a fost simplu, Israelul și Cehoslovacia nu aveau legături diplomatice, pașapoartele participanților la congres au fost trimise la Paris pentru a primi vize… dar s-a aranjat. Soțul meu, care este mare meloman, a ținut să vizităm Muzeul Mozart, cu toate că se afla destul de departe de centrul orașului. Am luat metroul, apoi tramvaiul… și nu ne-a părut rău! Ceea ce în zilele noastre este cartierul Smíchov, pe vremea lui Mozart era o zonă rurală, cu dealuri acoperite de vii. Pe la mijlocul sec. al XVIII-lea devenise „la modă” și din ce în ce mai mulți orășeni înstăriți își făceau acolo reședințe de vară, mai ales că nu era prea departe, se putea ajunge în mai puțin de o oră cu trăsura. Read more…
Calvarul evreimii maghiare a început în 1919-1920 cu teroarea albă a detașamentelor paramilitare ale contraamiralului Horthy, care s-au dedat la atacuri și crime colective îndreptate împotriva populației evreiești în multe sate și orașe din provincie. Au urmat umilințe, jigniri, apoi agresiuni fizice, exproprieri, expulzări, urmate la nivel general de scoaterea forțată din viața economică și socială și segregarea rasială decretată prin legile antievreiești din 1938, 1939 și 1941. Prigoana antievreiască a culminat cu strângerea, transportul în Germania și lichidarea fizică premeditată, sistematică și industrial-eficientă a evreilor în lagărele de concentrare. Pentru ca tacâmul tragediei să fie și mai cumplit, amintesc și incidentele antisemite sângeroase din primăvara anului 1946, după revenirea fărâmei de supraviețuitori în locurile natale, la Kunmadaras, Miskolc și Makó, soldate cu zeci de morți. După megatragedia Holocaustului, evreilor unguri rămași miraculos în viață, cca. 220.000 la număr, le rămâneau câteva căi de continuare a existenței:Read more…
La sfârșitul lunii aprilie 1945, cu 15 ani împliniți și 32 kg, reveneam la Cluj împreună cu mama, după aproape un an de experienţe chinuitoare în holocaust. Eram foarte fericite. Ne bucuram că eram în viaţă, că încercările regimului fascist de a ne extermina au dat greș și că ne aștepta acasă fratele meu drag, Encike (Andrei), de 19 ani, împreuna cu vărul meu iubit, Tibi, de 22 ani. Încă nu știam că pe tata, capul şi susținătorul familiei noastre, nu-l vom mai revedea niciodată. Multă vreme am așteptat pline de speranță revenirea lui, dar în zadar. Știam doar că de la Budapesta a fost în același marș al morții spre Germania, în care am fost și noi câteva zile mai târziu. Doar că noi am reușit să evadăm după două săptămâni (150 km) de mers în condiții jalnice. În locuința noastră nu puteam reveni, deși era liberă. Dar era goală. Goală în sens propriu. Lipsea nu doar mobila, covoarele, perdelele, etc., ci și așternutul, vasele, hainele. Nimic din cele necesare traiului zilnic nu mai era. În aceste condiţii am acceptat cu bucurie invitaţia vărului meu, Tibi Holan, de a veni la el.Read more…
Vagonul restaurant din trenul Intercity Cluj – Budapesta era ticsit. Doream să beau o cafea. Cu greu am găsit un loc liber. M-am așezat la masă. Vizavi de mine stătea un bărbat înalt, bine făcut, cărunt, de vreo șazeci și ceva de ani. Era ocupat cu laptopul, dar când m-am așezat și-a ridicat privirea și mi-a făcut loc. I-am mulțumit, iar el mi-a răspuns în engleză “You are welcome“. Am început să-mi beau cafeaua și să citesc ziarul local. – În ce limbă citești? – m-a întrebat omul de vizavi. – În limba română, dar dacă te interesează am și varianta maghiară, i-am răspuns în engleză. – Ești din Cluj? – m-a întrebat vecinul. I-am explicat că sunt un fost clujean, dar de mulți ani sunt israelian. – Mă numesc Steve Emil Jánossy, s-a prezentat omul de vizavi. M-am născut și am trăit în Cluj până la opt ani, de atunci trăiesc în SUA. – Ai un nume cu rezonanță de aristocrat maghiar. Nu vorbești maghiara? – l-am întrebat. – Am vorbit-o cu mama, atât timp cât a trăit, de atunci am uitat. O înțeleg, dar mi-e foarte greu să mă exprim în maghiară.Read more…
De la un an la altul, mi-e tot mai greu să mă despart de vară. Și nu pentru că frigul mă-ngrozește, ci pentru că am impresia că o să mă sufoc în haine groase. Că n-o să pot trăi fără sandale și tricouri, fără rochii care flutură lejer în jurul meu. Și forțez zi după zi, refuz să scot pulovere și pantaloni din dulap, mă zgribulesc de parcă sacrificiul meu o să conteze, iar vremea o să se îndure să mai rămână frumoasă un timp. Plouă de trei zile la Cluj, mă uit pe geam și mă tot gândesc la vara care a trecut. Nu m-am înghesuit la cozi în muzee, n-am stat blocată pe autostrăzi, n-am alergat să prind trenuri și avioane. Și totuși, vara asta cu ieșiri scurte și neplanificate îndelung îmi rămâne luminoasă, simplă, caldă, așa că n-aș vrea să o uit prea curând.Crișul Pietros care mi se arată ca o oază miraculoasă după un drum prin munți spre Padiș, plin de hârtoape și gropi adânci. Read more…
Exact la un an după revenirea din deportare, după ce am dat în lichidare la liceul evreiesc din Botoșani clasa a VII-a și a VIII-a de liceu, apoi bacalaureatul în februarie 1945 (prima sesiune după 23 August), am plecat la Iași, la facultate. Războiul încă nu se sfârșise și facultatea de medicină s-a redeschis la 1 mai 1945 – nu știu dacă a fost la cererea viitorilor studenți. Pentru România războiul se sfârșise. Numeroșii tineri demobilizați, cei care nu au putut învăța din cauza legilor rasiale și au învățat la liceul evreiesc, cei care au fost la muncă obligatorie și cei care s-au întors din deportare ca și mine, am fost scutiți de concursul foarte greu de admitere la facultatea de medicină, până azi spaima celor care vor să devină medici. Nu aș fi putut face față unui concurs. Numărul de studenți era foarte mare, cred că erau vreo 700, total neobișnuit pentru anul întâi. Nu m-am mirat să găsesc printre studenți și foste colege la Botoșani, de când am fost dată afară din liceu. Am întâlnit chiar pe unul dintre cei care au făcut percheziția la noi acasă, la Câmpulung, în acea zi vestită de Yom Kipur. Read more…
