Unsprezece ani în Baabel

Iată-ne la cea de a 11-a aniversare a revistei Baabel, al cărei prim număr a fost „moşit” şi „năşit” de Eva Galambos şi de mine sau viceversa. Ca de fiecare dată, nu pot să nu trec în revistă semnificaţiile numărului 11, primul număr prim simetric care ascunde semnificaţii din cele mai interesante. Numerologii spun că 11 este un număr-maestru cu o vibraţie puternică, iar persoanele care au legătură cu numărul 11 dau dovadă de creativitate şi voinţă de a avansa. În astrologie, numărul 11 este asociat cu zodia Vărsător reprezentând un flux de energie și idei. Timp de un an, Baabel şi baabelienii au fost asociaţi cu numărul 11 şi pot spune că nu am dus lipsă de creativitate şi de voinţă de a avansa, nici de energie şi de idei noi, după cum s-au putut convinge cititorii noştri. În calitate de redactor fondator şi responsabil, eu cred totuşi că cea mai mare realizare a celor 11 ani a fost faptul că am continuat să existăm şi să apărem cu regularitate. Studiind şi traducând, de-a lungul timpului, mai multe articole despre presa scrisă din Transilvania, am observat că foarte multe periodice, ziare şi reviste au avut o viaţă cu mult mai scurtă decât Baabel. Revista noastră a continuat să apară şi să se diversifice şi în cel de al unsprezecelea an de existenţă, graţie inspiraţiei şi devotamentului de care au dat dovadă autorii şi redactorii baabelieni, precum şi competenţei şi promptitudinii furnizorului nostru de hosting şi service, Horaţiu Sasch-Cenuşă.Read more…

Ce ne facem cu bătrânii?

Deși a curs multă cerneală în jurul acestui subiect, îmi este imposibil să-l trec cu vederea deoarece, din păcate, mă aflu și eu în această categorie. Nu vă spun câți ani am, vă va informa în curând Facebook, oricum am dreptul să mă pronunț, ținând cont de vârstă și, mă rog, și de alte considerente. Fac parte dintre foarte, foarte puținele persoane care nu-și simt bătrânețea. Sunt destul de sănătoasă și fizic și la cap (deocamdată), sunt foarte activă și nu am nici dificultăți materiale. Deși teoretic sunt singură, deoarece sunt văduvă fără copii, totuși sunt înconjurată de familie, prieteni și de o structură care îi sprijină pe cei vârstnici – asistența oferită de comunitatea evreiască. Din fonduri proprii și cele primite de la Claims Conference, vârstnicii, respectiv o anume categorie, cei considerați supraviețuitori ai Holocaustului, primesc ajutor dacă doresc să rămână în casele lor și nu vor să se mute la cămin, unde se oferă condiții destul de bune. Nu spun că acolo totul e perfect, că rezidenții de la cămin sunt pe deplin mulțumiți, întotdeauna există loc de mai bine, dar cei care aleg varianta căminului stau în condiții civilizate, se bucură de asistență medicală și ceea ce mi s-a părut important – există preocupare nu numai pentru partea fizică a vârstnicilor, ci și pentru cea spirituală. Ani de zile, un grup de voluntari, actori, sub conducerea regizorului David Schwartz, a realizat numeroase programe care au menținut dragostea de viață, curiozitatea față de nou și chiar ambițiile rezidenților. Să precizăm că locul la cămin nu este gratuit, cei care se internează cedează o mare parte a pensiei, uneori diferența este plătită de rude, dar nimeni nu rămâne pe afară, chiar dacă pensia nu acoperă cheltuielile de întreținere. Sigur, nu este ca un cămin de lux din străinătate care costă mii de euro, dar este un loc decent.Read more…

Rose Valland, expertă în istoria artei și spioană

E suficient să aruncăm o privire supra portretului Rosei Valland ca să ne mirăm: o femeie aparent atât de comună, de nesemnificativă, era expertă în istoria artei??  Tocmai pentru că părea doar o biată secretară, a putut să aducă un serviciu enorm culturii europene și, în cuvintele ei, „să salveze o mică parte din frumusețea lumii”.  Dar să începem cu începutul. Rose Valland (1898 – 1980) era o fată simplă de la țară, dar extrem de talentată și de harnică, avea o memorie fenomenală și o dorință nestăpânită de a învăța.  A făcut întâi școala pedagogică, devenind învățătoare – una din puținele cariere deschise pe atunci femeilor, mai ales celor sărace.  Cu ajutorul unor burse a devenit întâi profesoară de desen la liceu, apoi a obținut un doctorat în istoria artelor la Paris.  Și-ar fi dorit un post de conservatoare la unul din marile muzee, dar în 1931 a fost primită numai ca să ajute benevol.  Cum trebuia să-și câștige pâinea, lucra dimineața ca învățătoare și în orele libere lucra la Muzeul Jeu de Paume.  Nu s-a căsătorit niciodată. Pavilionul Jeu de Paume, construit ca sală de sport pentru Napoleon al III-lea (jeu de paume era o formă veche de tenis), a fost transformat ulterior în galerie de artă modernă.  Cu toate că nu primea salariu, Rose se ocupa de conservare și restaurare, organiza expoziții, ținea evidența de zi cu zi.Read more…

Suedia – ultraliberalism sau naivitate?

Iulie 2023. Poliția suedeză a aprobat unei persoane în vârstă 30 și ceva de ani să demonstreze în fața ambasadei israeliene din Stockholm și să ardă două cărți sfinte: Tora și Biblia creștină. Oare este vorba despre un ultraliberalism suedez, naivitate, sau e altceva la mijloc? În urmă cu vreo 15 ani am participat la un congres medical la Viena. Într-o zi am întâlnit în liftul hotelului o femeie blondă care părea ceva mai în vârstă ca mine. Am salutat-o politicos, mi-a răspuns și am întrebat-o de unde vine. Din Suedia. – Dar dumneata de unde vii? – m-a întrebat doamna. Doamna mi-a aruncat o privire plină de dispreț și din acel moment, de câte ori ne-am întâlnit, nu mi-a mai răspuns la salut. Pe atunci și poate chiar și în zilele noastre, Suedia are o politică unilaterală în favoarea palestinienilor. Oare să o facă numai din antisemitism? Nu cred. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Suedia era neutră. Pe de o parte furniza materie primă mașinii de război naziste, dar pe de altă parte i-a acceptat pe teritoriul ei pe toți refugiații evrei din Danemarca și i-a tratat omenește. Contele Folke Bernadotte, supranumit și “Schindler al Suediei”, a salvat 1.615 evrei, inclusiv pe evreii internați la Theresienstadt. Deci, deși antisemitism există și în Suedia, nu acesta este principalul motiv al politicii lor intolerante față de Israel. Un alt motiv important este numărul din ce în ce mai mare de musulmani în Suedia. Read more…

Jurnalul lui Hélène Berr

Hélène Berr s-a născut în 27 martie 1921 la Paris. Tatăl, Raymond Berr, inginer, a contribuit la dezvoltarea industriei chimice interbelice. Mama, Antoinette Rodrigues-Ely, era dintr-o familie de marani, originară din Lisabona. Evrei asimilați, ambii erau de mai multe generații în Franța, făceau parte din elita societății franceze și se considerau cetățeni francezi, indiferent de apartenența lor religioasă. A urmat un liceu privat, studiind latină, limbi moderne și filosofie. În 1940-41 și-a luat licența la Sorbonne, la limba și literatura engleză, cu nota maximă. În 1942 a primit Diploma de Studii Superioare pentru teza Shakespeare’s Interpretation of Roman History. Dar teza doctorat, Keats’s Hellenism, prezentată în octombrie 1942, nu i-a fost admisă din pricina legilor antisemite ale guvernului Vichy. Din 1941 Hélène a participat la UGIF și la „Temporary Mutual Aid”, împreună cu sora ei mai mare, Denise. UGIF (Union générale des israélites de France) era o organizație legală, înființată de politicianul antisemit Xavier Vallant sub regimul Vichy, în noiembrie 1941, la cererea Germaniei. În cadrul organizației, reprezentanți ai evreimii franceze se ocupau de asistența, bunăstarea și reintegrarea socială a evreilor, mai cu seamă a copiilor. Dar adevăratul scop era de a-i descoperi pe evreii din Franța și de a-i izola de restul populației. Organizațiile care se ocupau de orfelinate au devenit capcane pentru evrei. Li se promisese că Gestapoul nu se va atinge de ei, ceea s-a dovedit o minciună. Atât angajații, cât și copiii au fost până la urmă deportați.Read more…

Impotența stă cu Națiunile Unite la masă

Titlul de mai sus, bine înțeles inspirat din celebra poezie a lui Alexandru Vlahuță, 1907, mi-a fost sugerat de o recentă dispută cu un bun prieten care susținea importanța apariției Organizației Națiunilor Unite (ONU) imediat după cel de al Doilea Război Mondial, aducând ca argument foarte solid hotărârea Adunării Generale din noiembrie 1947 de a recunoaște planul de partiție a Palestinei, deci și dreptul poporului evreu de a avea propriul său stat pe teritoriul administrat de mandatul britanic între anii 1922-1948.Nu voi intra în amănuntele acelei dispute, în care fiecare încerca să aducă în discuție o mulțime de mărturii care să-i confirme teza, eu bineînțeles arătând că în ziua de azi ONU a devenit o instituție care merită locul 1 pe lista organizațiilor internaționale neputincioase și inutile. Din câte știu, ONU nu a reușit să prevină nicio conflagrație militară, nu a oprit niciun război și, dacă luăm în considerare retragerea trupelor ONU din peninsula Sinai în 1967, se poate spune pe bună dreptate că organizația mondială e de vină pentru Războiul de Șase Zile între Israel și țările arabe. Dar nu despre asta doresc să discut aici, despre neputința ONU de a-și impune punctul de vedere în orice conflict pe cale a se declanșa pe undeva pe harta lumii. Read more…

Rai 2030

În primăvara anului 2030, un grup mare de stegari, cam 400 la număr, au ajuns între nori, la o poartă pe care scria cu litere mari și roșii “RAI”. Comandantul stegarilor, un fost general de aviație, s-a oprit brusc în fața porții zicând stupefiat: – Măi băieți, noi am zburat deseori printre norii ăștia, dar niciodată nu am văzut intrarea în Rai. De fapt, eu nu cred în forțe supranaturale și nici în Rai. Cât despre Iad, îmi plăceau doar poveștile din mitologia greacă despre Hades și Cerber, câinele monstruos cu trei capete. Povești de adormit copiii! – Păi, șefule, zise stegarul de lângă el, nu vezi că ăștia sunt nori artificiali? Și totul din jur este creația inteligenței artificiale, controlată deocamdată de anumiți oameni. Este proprietatea Guvernului. – Dar nouă ni s-a spus că suntem trimiși într-o misiune specială împotriva inamicului. – Ce noroc, zise altul, că deși cele două sute de avioane cu care am venit s-au dezintegrat simultan, noi am rămas ca prin minune nevătămați. – Haideți, băieți, să intrăm pe poarta Raiului. Niciodată nu mi-am închipuit că există așa ceva.Read more…

Rafale Estivale (2)

Scutul fiecărei națiuni este suveranitatea. Scutul fiecărui individ sunt drepturile individuale ale omului, garantate de o constituție democratică. Libertatea personală a oricărui cetățean este garantată de banii săi cash. Toate cele trei elemente înșirate mai sus: suveranitatea, drepturile individuale și libertatea personală se află actualmente sub atac. Fără ele, fiecare din noi se află în plop. Și plopul în aer. Papagalii noilor narative globaliste îi tot dau înainte cu egalitatea de șanse și cu respectarea diversității. Atunci cum rămâne cu digitalizarea forțată, cu implementarea cu tot dinadinsul a inteligenței artificiale și a monedei digitale? Cetățenii în etate, marginalii, săracii, imigranții, bolnavii cronici, persoanele cu dizabilități reprezintă în medie cel puțin 30% din populațiile societăților dezvoltate. Cum vor avea acces la noile cuceriri tehnologice și informatice aceste categorii de cetățeni dezavantajați fără voia lor? Cum se aplică corectitudinea politică atât de mult trâmbițată față de minimum 30% din cetățeni? Acești năpăstuiți ai sorții sunt lăsați din start în afara oricărei șanse de dezvoltare personală și acces la noile realizări tehnologic-administrative ale noii rutine cotidiene. Read more…

Eminescu din nou în limba ebraică

Recent am primit un volum de traduceri noi din poeziile și proza lui Mihai Eminescu: Poezii alese; ediție bilingvă româno-ebraică; traducere în ebraică de Adina Rosenkranz-Herșcovici. Volumul, pe două coloane, pagină vizavi de pagină, a apărut la Editura Teșu din București, în colaborare cu Centrul Cultural Israeliano-Român din Tel Aviv, ambele conduse de editorul și scriitorul Teșu Solomovici, care a inițiat proiectul și a scris prefața, împreună cu regretatul academician, criticul și istoricul literar Eugen Simion. Volumul, apărut anul acesta, include 38 poezii și două fragmente de proză. Poezii de Eminescu au fost traduse și în trecut în limba ebraică. Mă refer la volume de traduceri de Yehoshua (Iosua) Tan-Pai (Tel Aviv 1954), Ahuvah Bat-Hanah (Tel Aviv 1990), Tomy Sigler (Haifa 2008). Am scris despre ele într-un articol apărut în revista Baabel (2018), republicat în câteva rânduri, printre care în revista ieșeană Scriptor (2022) și în volumul Un deceniu de scris românesc în Israel, editat de Adrian Grauenfels (2021). Fiecare poet traducător are selecția lui, stilul propriu, limba sa ebraică și modul de folosire a acesteia. Traducerile făcute de poeta Adina Rosenkranz-Herșcovici reflectă gândirea și atașamentul ei pentru creația eminesciană.Read more…

Muzeul viu

Am convingerea că cititorii mei și-au dat până acum seama cât de mult iubesc orașul Oradea în care trăiesc de 35 de ani și pe care îl consider al meu. Ca atare, sunt încântată să văd că aici demersurile culturale primesc răspunsuri entuziaste din partea localnicilor, dovedind astfel că public interesat ar fi, trebuie doar să i se ofere ocazii. O astfel de ocazie de a ne bucura de frumusețe ne este oferită la Muzeul Art Nouveau ”Casa Darvas – La Roche”, muzeu situat în centrul orașului, în imediata apropiere a parcului Libertății, lângă Crișul Repede. Acum câteva zile a avut loc aici vernisajul expoziției temporare de pictură cu titlul Baia Mare – Natură și culoare”, care reunește 16 pânze ale unor pictori evrei aparținând celebrei Școli de pictură de la Baia Mare. Aceștia sunt: Béla Iványi-Grünwald, József Klein, Sándor Ziffer, Dávid Jándi, Márton Katz, Hugó Mund, Lazăr Zin (Singer), Pál Imre Erdős și Endre Vadász, reprezentanți ai diferitelor perioade de creație specifice grupului de pictori de la Baia Mare. Fundația de Protejare a Monumentelor Istorice din Județul Bihor (Oradea Heritage) și Muzeul Județean de Artă ”Centrul Artistic Baia Mare” oferă orădenilor această superbă posibilitate de a se bucura de câteva lucrări ale unor pictori celebri, unul dintre ei numărându-se chiar printre fondatorii Centrului Artistic Baia Mare, care a fost înființat în 1896 și a devenit un fenomen artistic complex și unic, funcționând până azi. Este vorba despre Béla Iványi-Grünvawald a cărui lucrare cu titlul La târgRead more…

“Întreabă înainte, ca să te poți bucura după”. Ce trebuie să știe un pacient despre o anestezie iminentă

Cei de un leat cu mine și care mă cunosc cu adevărat știu că sunt extrem de curajos. Chiar și ofertele repetate de a-mi pune capul în gura deschisă al leului de la circul de stat Ulan Bator am respins din cauza unui factor de excitare prea scăzut. Acum însă mă confrunt cu cele mai periculoase creaturi care trăiesc pe planeta noastră: colegii mei de breaslă. Cu alte cuvinte, adevărata vitejie este dorința mea e de a publica aici, în Baabel, un articol despre domeniul care a reprezentat viața mea profesională până acum un an și jumătate, cel puțin așa cum l-am cunoscut până în ziua în care ”am urcat sculele în pod”. Mulți dintre cititorii și colaboratorii revistei fiind colegi de breaslă și alții având legătură cu domeniul sănătății, sper că articolul să stârnească un viu interes. Important este ca și cei câțiva cititori care nu fac parte din categoriile de mai sus să citească acest text care încearcă să răspundă la întrebări pe care poate încă nu au îndrăznit să le pună.Read more…

Amintiri triste despre viața nefericită a fratelui și surorilor tatălui meu

David Toivi: Fratele cel mare al tatălui meu, David Toivi a fost înrolat în armata română în anul 1913, participând la cel de-al Doilea Război Balcanic. În conformitate cu tratatul de pace semnat la București, Bulgaria a cedat României Cadrilaterul, cu Silistra, Turtucaia și portul Balcic. Aparent o victorie a armatei române, numai că în cursul războiului, ostașul David Toivi, alături de alți 1600 de combatanți, a fost răpus de o necruțătoare epidemie de holeră și gripă spaniolă. Până la urmă nici Cadrilaterul nu a rămas în componența României. În anul 1940, urmare presiunilor germane, a fost retrocedat Bulgariei. Meta Toivi: S-a născut la Fălticeni, oraș din care a plecat în tinerețe. Deși avea puține studii formale, Meta vorbea binișor franceza și germana, fiind considerată oarecum… o expertă în politica internațională. Nu s-a căsătorit niciodată în ciuda eforturilor tatălui meu de a o convinge să accepte pe unul din numeroșii pretendenți la mâna ei. În procesul de succesiune a averii unchiului din anii 1920, a moștenit o sumă considerabilă. Nefiind o femeie frumoasă, a bănuit întotdeauna că este cerută în căsătorie pentru averea ei. A investit o bună parte din suma moștenită într-un briliant valoros care, ascuns nu știe nimeni unde, s-a pierdut în cursul celui de al Doilea Război Mondial. Proprietățile ei au fost românizate de guvernul Antonescu-Horia Sima.Read more…

Excursie şcolară

Ca în fiecare trimestru, este o excursie școlară – undeva, ca „să ne cunoaștem țara”. Dar odată cu creșterea în vârstă a elevilor aceste excursii devin mai dificile și în „locuri mai grele”. Poate ca un fel de pregătire premilitară? Așa și la ea – cu o lună înaintea excursiei a primit o întreagă listă de lucruri pe care trebuia să le aducă în bagaj. Inutil să vă spun că uitat complet de ea. Și-a adus aminte doar în ziua dinaintea excursiei, adică tocmai sâmbătă, când toate magazinele sunt închise și unele se deschid doar seara la ora șapte. Ca atare mama și fiica au plecat seara la cumpărături, iar tatăl a pregătit și el tot ce a putut – dar nu prea mare lucru. Planul inițial prevedea culcarea domnișoarei la ora opt seara și scularea la cinci dimineața, dar a fost puțin decalat culcându-ne la miezul nopții. Desigur că scularea s-a făcut la ora cinci: întâi părinții, iar peste o jumătate de oră și domnișoara care a început să împacheteze ultimele lucruri. Tocmai când ne gândeam că va trebui să chemăm un taxi, am primit telefon de la dirigintă – despre care știam că nu merge în excursie:Read more…

Sinuciderea asistată a democrației

De ce se sinucid democrațiile? De ce – asemenea balenelor – ele își pierd uneori busola și în loc să înoate în larg, preferă să se îndrepte spre țărm? Din păcate nu știu răspunsul. Dar probabil că Churchill greșea când spunea că democrația e cel mai prost sistem politic, doar că ceva mai bun nu avem.  Uneori poporul are nevoie de o dictatură mică, artizanală, în speranța că asta îi va face bine – sau cel puțin le va face rău rivalilor. „Să moară capra vecinului” nu este doar un proverb românesc. În ultimul timp și îndeosebi în ultima săptămână mi-am pus diferite întrebări legate de sensul cuvântului “democrație”. Care sunt constituentele unei democrații? Ce deosebește o societate mai democratică de una mai puțin democratică? Oare alegerile libere, o dată la câțiva ani, sunt o garanție suficientă pentru democrație? Am continuat cu exemplele. Este Ungaria de astăzi o țară democratică? Unii ar zice că încă este, dar numai dacă ești foarte indulgent cu ce înseamnă o democrație. Este Turcia de azi o democrație? Doar dacă stai drept și judeci strâmb, dintr-un hotel de cinci stele din Antalya, unde te afli ca privilegiat al sultanului. Este Rusia lui Putin o democrație? Aici nu mă mai hazardez cu răspunsul. Începând de luni, 24 iulie 2023, ora 15:40, Israelul a luat drumul Ungariei, minus gulașul, sau pe cel al Turciei, minus kebabul. Sau pe cel al Rusiei minus… Aici nici nu mai știu să spun, căci pe Putin îl avem deja.Read more…

Sharon Azrieli la Templul Memorial din Cluj (*)

(*) The English version is after the Romanian one. Soprana de renume internaţional Sharon Azrieli a sosit la Cluj la începutul lunii iulie, pentru a susţine cursuri de măiestrie la Academia de Vară, organizată de Societatea “Marian Pop” şi Galeria Atelidra, în parteneriat cu Vienna -Tel Aviv Vocal Connection. În programul acestui curs intensiv de tehnică şi interpretare vocală figura şi un recital de muzică evreiască pe care cunoscuta divă, fiica David Azrieli, urma să-l susţină în Templul Memorial al Deportaţilor Evrei (fosta sinagogă neologă) din Cluj – un eveniment pe care-l aşteptam cu nerăbdare. Sharon Azrieli a sosit la Cluj într-o zi de joi, concertul urma să aibă loc în seara de duminică, 2 iulie. Eram curioşi s-o întâlnim şi s-o ascultăm pe soprana canadiană  şi ne străduiam să promovăm cât mai bine evenimentul. Vineri pe la prânz ni s-a adus la cunoştinţă că Sharon Azrieli dorea să vină la sinagogă sâmbătă pentru a-l comemora pe tatăl ei, trecut la cele veşnice în 11 Tamuz. Participarea ei la serviciul divin de Şabat era o onoare pentru noi, numai că… Fiind început de sezon estival, oficiantul nostru de cult era plecat pentru câteva zile, astfel încât în 1 iulie – din motive obiective – în Templul Memorial nu avea să se oficieze serviciul divin de Şabat. În consecinţă era foarte puţin probabil să reuşim să adunăm minian-ul. „Ce e de făcut?” ne întrebam noi, cei din conducerea Comunităţii, puşi în faţa unei situaţii de nesoluţionat. Cu atât mai mare ne-a fost uimirea când soluţia s-a arătat prin telefon, de la ghidul unui grup de turişti evrei care dorea să vină la Templul Memorial, în dimineaţa de Şabat. Problema minian-ului părea de-acum rezolvată însă rămăseseră alte două.Read more…

Iluminare

O verișoară m-a rugat s-o suplinesc câteva ore la supravegherea tatălui ei nonagenar. Îl știam de mică, fiind văr de-al doilea cu mama mea. Îl îndrăgeam mult și cred că și el avea aceleași sentimente pentru mine. În copilărie călătorisem cu el și cu soția sa, cu o mașină mică; îmi fusese rău pe drum și-mi acordase multă atenție și îngrijire, înțelegând starea proastă prin care treceam. M-am simțit ocrotită ca de părinții mei. Mai stătusem cu el câteva ore, cu o lună în urmă, când încă era doar suferind; am vorbit mult și mi-a depănat amintiri din tinerețea lui, pe care le știam doar parțial, dar atunci nu se agravase boala. Aparținătorul direct, fiica sa, alesese varianta des întâlnită în România în astfel de cazuri, de a da spitalului semnătură pe propria răspundere pentru externarea sa într-o stare de sănătate nu tocmai bună. Cum se mai spune, a luat bolnavul acasă, ca să moară ”pe perna lui”, cum își doresc mulți dintre cei care își simt sfârșitul aproape. În acea zi, 15 martie 2022, trebuia doar să-l supraveghez, să urmăresc continuitatea arderii unei lumânări și să-i umezesc din când în când buzele cu apă. Nu mai vorbea, ci doar gemea. Gemetele și chemarea mamei sale erau singurele semne pentru mine că încă trăiește, dar erau și momente fără gemete, când semnul de viață era doar mișcarea sacadată a sternului. Am înțeles atunci că lipsa geamătului nu înseamnă că nu mai există durere, ci că bolnavul nu mai are energie suficientă ca să scoată vreun sunet. ”Deci, doar de la cei vii vin toate gemetele lumii!” mi-am spus în gând. Și am mai adăugat: ”Dar există un singur moment în care voi ști că nu mai suferă, acela în care voi afla, în vreun fel anume, că nu mai e în viață.”Read more…

Crima organizată evreiască din SUA împotriva naziștilor

În Statele Unite ale Americii, în perioada interbelică și stimulat de anii de criză economică, cu multă sărăcie și tragedii, antisemitismul a crescut vertiginos și în întreaga țară au luat naștere peste 100 de organizații antisemite, sprijinite de populația de origine germană, destul de numeroasă. Ele purtau nume ca Prieteni ai Noii Germanii (Nazi Bund), Cămășile Argintii, Apărătorii Credinței Creștine, Frontul Creștin sau Cavalerii Cameliei Albe. Protejate de Primul Amendament al Constituției americane, organizau adunări publice, mărșăluiau pe străzi cu uniforme naziste și sub stindarde naziste, publicau reviste în care își manifestau deschis ura față de evrei. Evreii americani erau intimidați, cuprinși de frică. Această stare de lucruri este descrisă de Philip Roth în romanul The Plot against America, din 2004. Reacția organizațiilor evreiești s-a dovedit timidă, deoarece se temeau că un răspuns mai viguros va intensifica antisemitismul. Surprinzător, a existat totuși un astfel de răspuns viguros și foarte eficient din partea unui segment al populației evreiești care s-a dovedit curajos, fără teamă de consecințe și a cărui brutalitate (binevenită, am putea spune) i-a speriat pe naziștii americani, și anume crima organizată evreiască.Read more…

„Lucrările lui József Biró au ajuns acasă” – spune Adam Biro, donatorul colecţiei

Duminică, 9 iulie 2023, la Centrul Cultural Evreiesc din Cluj a fost inaugurată Sala József Biró în prezenţa unui public numeros. De-acum încolo ea va găzdui lucrările pictorului şi istoricului de artă, martir al Holocaustului. Colecţia Biró şi-a început drumul către Transilvania natală a pictorului, acum şapte ani, după apariţia cărţii despre istoria evreilor din Oradea, scrisă de Daniel Lőwy[2], în care József Biró este amintit printre personalităţile evreieşti marcante din perioada interbelică, fiind relatat şi destinul său tragic în timpul Holocaustului. Pe marginea acestei cărţi a început corespondenţa dintre Daniel Lőwy şi Adam Biro – nepotul de frate al lui József Biró – istoric de artă şi editor de carte trăitor în Franţa. Treptat a prins contur ideea ca toate lucrările de artă, documentele şi fotografiile aflate în posesia nepotului (unicul moştenitor al familiei Biró) să revină în Transilvania, într-un loc unde să fie în siguranţă şi să poată fi văzute de un public cât mai larg. Existau două alternative: Comunitatea evreilor din Oradea, oraşul natal al lui József Biró şi cea din Cluj, oraşul în care a lucrat şi şi-a elaborat cele mai importante cărţi. Daniel Lőwy a pledat pentru oraşul său natal, Clujul, şi a avut câştig de cauză. Centrul Cultural Evreiesc fiind încă în construcţie, prin generozitatea conducerii Muzeului de Artă din Cluj, colecţia Biró a fost găzduită mai mult timp în incinta Palatului Bánffy, un gest de gratitudine peste timp faţă de József Biró care consacrase un studiu frumosului palat baroc din inima Clujului.Anul acesta, în cea de a treia vară de când şi-a început călătoria din Transilvania, colecţia Biró a ajuns la destinaţia finală: Sala József Biró din incinta Centrului Cultural Evreiesc.Read more…

Minunea?!

Astăzi îmi vine în minte o întâmplare petrecută în țara mea natală, când purtam cravata roșie de pionier. Eram membru al cercului de rachetomodele al Casei Pionierilor și participam pentru prima oară la un concurs județean. Pentru a încuraja prieteniile dintre copii, în fiecare an concursul se desfășura în altă comună a județului – în acel an era la Podu Iloaiei. Am plecat cu trenul, apoi cu autobuzul și nu peste mult timp am ajuns pe câmp, dar categoria mea, Racheto-plan, era programată mai târziu, astfel că l-am rugat pe instructor: – Pot să verific încă o dată echilibrarea modelului? – Nu! Ultimele două săptămâni ai verificat zilnic. Deși trebuia să vii doar o dată pe săptămână, ai venit zilnic și cred că ai obținut performanța maximă. Era o încurajare dată unui copil nesigur care își căuta o ocupație. Arbitrii cronometrau timpul din momentul lansării până la aterizare. Pentru validarea „lansării”, în următoarea jumătate de oră pionierul trebuia să prezinte arbitrului modelul recuperat. Fiecare concurent avea dreptul la trei lansări, considerându-se cea mai bună – adică timpul cel mai lung. La prima lansare modelul meu a căzut într-o baltă, fiind imposibil de recuperat și ca atare această lansare a fost descalificată. Noroc că domnul instructor Chirica mă pusese să construiesc trei modele.Read more…

Jacob Sternberg, om de cultură idiș, ziarist, poet, regizor

L-am cunoscut pe Jacob Sternberg la București, când soțul meu, Israil Bercovici, era la începutul carierei sale de secretar literar al Teatrului Evreiesc de Stat (TES). Dacă țin bine minte, era în stagiunea 1956-57 când l-am văzut la noi acasă și m-a fermecat cu poveștile lui.  Dar numele lui Jacob Sternberg îl cunoșteam încă din adolescență, de când am fost la Cernăuți; ulterior am aflat din ziarul Morgenblatt că e regizor și că a contribuit mult la cariera artistică a lui Sidi Tal, artista cunoscută și admirată de acei care se duceau la teatrul evreiesc, unde se jucau piese cu tematică evreiască în limba idiș. Pe atunci încă nici nu visam că voi avea vreo legătură cu teatrul evreiesc și că îl voi cunoaște personal. Jacob Sternberg merită pe deplin să povestesc celor mai tineri, care poate nici nu i-au auzit numele, despre viața și activitatea sa de ziarist, poet, activist cultural implicat în viața evreilor din România și mai ales despre activitatea sa ca regizor și formator de artiști. Jacob Sternberg s-a născut în 19 aprilie 1890 la Lipcani, un orășel (ștetl) din Basarabia și a primit o educație tradițională evreiască, dar totodată a cunoscut și literatura clasică rusă, germană, idiș și ebraică. Sternberg se considera discipolul marelui fabulist Eliezer Steinbarg, animatorul spiritual al vieții culturale din Lipcani. În 1913 s-a stabilit la București, unde a rămas până în 1940, devenind una dintre personalitățile cele mai active din viața culturală evreiască. În 1916 și-a început activitatea teatrală ca autor și regizor, promovând în special spectacolele de revistă, cărora le-a dat un caracter profund angajat și în același timp atractiv și modern.Read more…