După o călătorie de neuitat, o expediție spirituală și nu numai, întreprinsă anul trecut în Nepal, iată că mi-am văzut un alt vis împlinit: să ajung în Bhutan, să calc pe pământul acesta unic, locuit de oameni deosebiți pe care să încerc să-i cunosc, să le intuiesc dinamica vieții, să-i admir încercând să înțeleg semnificația fericirii așa cum o simt și cum o înțeleg ei, care au și un minister care se ocupă de acest aspect al vieții (incredibil, nu-i așa?). Fericirea după care alergăm toată viața, pe care o căutăm în noi și în afara noastră, cu o abordare și un dinamism determinate de acumulările individuale, de educație și cunoaștere, este total diferită de experiența mea trăită în Bhutan. În această țară mică, străbătută de lanțul copleșitor al munților Himalaia, împânzită de râuri, păduri și peisaje care îți taie respirația, am întâlnit doar oameni care emană liniște, împăcare, empatie și un extraordinar simț al loialității colective. Bhutan este singura țară care măsoară progresul nu doar prin economie, ci și prin Gross National Happiness (Fericirea Națională Brută).Read more…
Barbă Albastră
A fost odată… A fost odată un mare boier. Era putred de bogat, trăia într-un castel și mai măreț decât al împăratului. Dar era un om cam ciudat. Avea o barbă neagră-albăstruie, de unde îi venea și porecla. Boierul era văduv, fusese însurat de mai multe ori, dar despre soarta nevestelor sale nu se știa nimic precis și se zvoneau lucruri dintre cele mai cumplite… De bună seamă că știți povestea. Ca orice basm popular, ea a circulat în diferite variante – cea considerată „originală” apare în culegerea lui Charles Perrault Contes de ma mère L’oye, din 1697, dar teme înrudite apar și la Frații Grimm. După Wikipedia, povestea ar fi fost inspirată de o legendă bretonă sau poate de un cavaler care a luptat alături de Jeanne d’Arc și despre care se povestea că a fost un criminal în serie. Mie basmul îmi amintește mai degrabă de cele șase soții ale lui Henric al VIII-lea, regele Angliei (doar că acesta avea barba roșcată). Povestea lui Henric al VIII-lea este tragedia unui rege dispus să facă orice sacrificiu pentru a avea un fiu care să continue dinastia, dar toate încercările lui sunt zadarnice. Într-o lume catolică, în care divorțul nu este permis, el rupe relațiile cu Vaticanul și instituie o nouă formă de protestantism pentru a putea divorțaRead more…
Frații Rosenthal și „jucăria” lor de lemn
Vara, o mare atracție a parcurilor de distracții este acea structură complicată de metal cu mașinuțe mai mari sau mai mici care urcă pe serpentine, apoi coboară brusc, smulgându-le ocupanților strigăte de emoție. La terminarea „cursei”, adulții sunt palizi, abia pășesc și încă nu le vine să creadă că au ajuns cu bine pe pământ. Copiii, în schimb, par foarte amuzați și ar mai vrea să se dea încă o dată. Aceste locuri se numesc montagne russe în Europa sau roller-coaster în America de Nord. Sigur, ele au o istorie interesantă, dar eu mă voi opri doar asupra celui din Coney Island, New York. Este singurul roller-coaster din lemn care mai funcționează și, de ce să nu recunosc, succesul lui m-a uimit. La începutul secolului XX era normal ca asemenea structuri să fie construite din lemn. Astăzi acest lucru nu mai este permis nicăieri în lume. Renumitul roller-coaster din lemn din Coney Island, New York se numește The Cyclone și povestea lui este o călătorie fascinantă prin epoca de aur a parcurilor de distracții, marcată de rivalități intense, degradare urbană și o salvare miraculoasă.Read more…
Minciuna ca armă a dezinformării
Alegând acestui subiect, mă poziționez de la bun început într-o situație de inferioritate, dezvălui cititorului o lipsă de respect pentru profesionalism. A scrie despre „știința” dezinformării publice cere o pregătire teoretică serioasă și o cantitate semnificativă de date, obținute de-a lungul timpului, înmagazinate în memoria calculatorului ca să fie scoase la iveală în momentul prelucrării fenomenului numit dezinformare, la nivel național / internațional. Ori eu nu am făcut așa ceva. Și atunci, de unde tupeul de a ataca un subiect în care mă simt chiar ceva mai puțin decât amator? Parafrazând o expresie ebraică, răspunsul e clar: situația mi-a atins toate mădularele. Pe scurt, în ziua de azi se minte de o manieră care afectează pe oricine și aproape orice tărâm al realității publice. Nu, nimic nu amintește de cumplita perioadă pe care am trăit-o în tinerețe, când dezinformarea și minciuna făceau parte din politica de căpătâi a celor care conduceau destinele țării în care m-am născut. „Acolo” și „atunci” totul era clar, nu credeai nimic din ce scria în ziar, nici măcar data nu era sigură… În acea vreme toți eram victime. Subiectul acestui text este cu totul altul. Minciuna a fost din totdeauna o unealtă în mâna / în gura celui care dorea să-și ascundă faptele și, mai ales, intențiile. „Calomniați, calomniați, ceva tot va rămâne,” spune Don Basilio în opera lui Rossini, Bărbierul din Sevilla. Dar în ultimii ani, tendința aproape naturală a multora de a distorsiona adevărul s-a transformat într-o adevărată profesiune de credințăRead more…
Cu cine semeni dumneata?
Trebuie să recunosc că am ajuns la vârsta la care, în plimbările mele zilnice prin Clujul meu, oraşul în care trăiesc de când mă ştiu, întâlnesc tot mai puţini cunoscuţi. Spaţiul e „cotropit” de mulţi tineri grăbiţi (şi gălăgioşi), de familii cu copii frumoşi (şi neastâmpăraţi), de adulţi bine îmbrăcaţi, cu fizionomii străine, dar şi de străini vorbitori de multe limbi cunoscute (şi altele mai puţin cunoscute de mine). Arareori îmi iese în cale o persoană cunoscută. Fie că am fost colegi (la şcoală, la facultate sau unul dintre locurile de muncă) vecini (în cele câteva locuri unde am locuit), cunoştinţe întâmplătoare din vremurile „noastre”, sentimentul e acelaşi: ne bucurăm de faptul că ne revedem şi ne… recunoaştem. De altfel nu e atât de dificil să intuieşti potenţialii cunoscuţi: îndeobşte sunt cărunţi, merg mai agale, au încălţări comode (sketchers sau sneakers), femeile poartă poşeta în bandulieră (să nu le apese umărul). Problema mai dificilă este să-i recunoşti, mai ales dacă nu i-ai văzut de multă vreme sau nu mai arată (aproape… deloc) ca pe timpuri. În aceste momente de dilemă, gândul mă duce către… Iphone-ul meu.Read more…
Infidelitățile conjugale
Precum se vede și în tabloul de mai sus, adulterul există de când lumea. Îmi amintesc încă din copilărie de o aventură între un chirurg și o asistentă medicală de la spitalul din Marghita. Când soțul asistentei a aflat, a intrat în cabinetul chirurgului și l-a înjunghiat mortal. Literatura clasică (Anna Karenina, Madame Bovary) descrie psihologia adulterului. Infidelitatea poate fi nu numai fizică, ci și romantică, emoțională, pe când adulterul se referă strict la o legătură sexuală extraconjugală. Infidelitatea este definită drept un comportament secret emoțional, sexual sau romantic care lezează legăturile dintre doi parteneri. Femeile sunt mai predispuse la infidelităţile emoționale. Pe bărbați îi deranjează mai mult adulterul partenerei, pentru că trebuie să fie siguri că ei sunt tații copiilor, pe când femeilor infidelitatea emoțională le face griji mai mari privind posibilitatea destrămării familiei și despărțirea de copii. O statistică americană din 2017 arată că soții înșală mai mult (20%) comparativ cu soțiile 13%. Interesant este că femeile înșală mai mult în tinerețe, iar bărbații la o vârstă mai înaintată. Unor bărbați mai în vârstă le este greu să accepte că activitatea lor sexuală este pe terminate. Bărbații tind să-și înșele soția din cauze pur fiziologice, atunci când femeia este gravidă. Discrepanța paternală (tatăl copilului nu este soțul mamei) are o incidență de 10% în Africa și 1-2% în Europa.Read more…
După 80 de ani: prima mea tabără de vară
Sunt conștientă că la această oră în lume au loc foarte multe evenimente importante de care, fără exagerare, depinde viitorul nostru: Iran, Israel, Ucraina, reuniunea NATO la vârf, discursul halucinant al lui Donald Trump de Ziua Independenței SUA, când nuRead more…
Europa se topește
Iunie e luna mea preferată pentru vacanțe. Nici nu mai e frig și nici vara nu e complet instalată, aşa că nu e prea cald. Dar anul acesta am dat greș și peste tot pe unde am umblat a fost caniculă. La începutul lunii, la Cluj, „m-am ascuns” la Teatrul Național și am vizionat două spectacole foarte bune: Cartoforii, de NV Gogol și piesa Un altfel de Harap Alb, inspirată de cunoscuta poveste a lui Ion Creangă. Este o satiră a lumii actuale, o poveste tragi-comică despre corupție, intoleranță și dorința de a parveni. La sfârșit Împăratul Roșu este înfrânt și „Clujul, orașul de cinci stele verzi” iese învingător. Încă un motiv pentru care aleg luna iunie sunt festivalurile: Festivalul Internațional de Filme TIFF, Festivalul de jazz, de Operă în Aer Liber. În mai puțin de o lună am fost la două spectacole de operă, la concertul de închidere a stagiunii orchestrei filarmonice Transilvania din Cluj și la un concert de jazz în Parcul Echo, adică pădurea Hoia. Întâlnirile anuale cu colegii de școală, cu cei de la Spitalul de Boli Infecțioase, cu prieteni, mi-au făcut multă plăcere. A fost prima dată când am vizitat Clujul, orașul meu natal cu un ghid. Dacă am învățat ceva nou? Da, chiar foarte mult.Read more…
La Sala Radio, coralul este “noul Cool” – Concertul dedicat Zilei Internaţionale a Copilului
Cum era de aşteptat, în primele zile ale acestui nehotărât iunie, cam cu o oră înaintea concertului dedicat Zilei Internaţionale a Copilului sub genericul Corul de Copii Radio, avându-i ca dirijor pe Răzvan Rădos şi ca pianistă pe Magdalena Faur, strada General Berthelot şi cele din împrejurimi au fost inundate – la propriu – nu doar de buchete de flori, de zumzet ori de voioşia din zâmbet de copil, ci de speranţe, bucuria revederii, strângeri de mâini şi atente priviri de foşti copii (părinţi, bunici, rude…). Afişul îi anunţa şi pe invitaţi: Corul de copii şi tineret “Maestra” – dirijoare Elena Radu, “Corul de Băieţi Radio” – dirijor Liviu Ofiţeru, “Vocea mâinilor “– corul de copii cu deficienţe de auz al Liceului Tehnologic Special nr. 3, dirijoare Marieta Negru şi “Atelierul Şcoala de Cor”. Practic, vorbim despre oameni-instituție la cârma evenimentul care aliniază astfel o constelație de mentori cu viziuni complementare: rigoarea și energia lui Răzvan Rădos, sensibilitatea pianistică a Magdalenei Faur, versatilitatea lui Liviu Ofițeru, expresivitatea modernă a Elenei Radu și devotamentul terapeutic al Marietei Negru. Evident, m-am întrebat unde ar trebui căutate rădăcinile profunde ale acestui eveniment-manifest din 6 iunie, concert care – aşa cum ne-a transmis-o Răzvan Rădos – are ca ţintă înstăpânirea, din acest an, a unei tradiţii la început de iunie. Răspunsul mi-a venit aproape instantaneu: ele nu apar în zbor de nicăieri; sunt rezultatul unei convergențe organice între istoria instituțională a Radiodifuziunii, avangarda pedagogiei muzicale românești și curentele de emancipare socială prin artă. Dacă desfacem firele acestui uriaș nod cultural, identificăm patru rădăcini posibile din care se hrănește unicitatea acestui concert.Read more…
JOI. UN AN. IULIE (II)
Peter Rosenthal a mai publicat sporadic în revista Baabel, cel mai recent fiind romanul autobiografic În capcana timpului, apărut în foileton în 2022. Peter este „medicul-condeier” prin excelență. Și când a primit un post, o dată pe săptămână, în zilele de joi, la o clinică de psihiatrie în celălalt capăt al orașului Köln, i-a venit o idee: să consemneze, timp de un an, întâmplările mărunte din zilele de joi, scenele inedite la care a fost martor, impresiile, ideile, stările de spirit… Așa s-a născut culegerea de proză scurtă intitulată Donnerstags [Joi], apărută în decembrie 2025 la editura Parasitenpresse. 20 iulie Halt das Herz an (Oprește-ți inima). Din biroul Europcar se aude muzică. Crainicul anunță un șlagăr de succes: Halt das Herz an. Așteptând sfârșitul formalităților pentru închirierea mașinii, nu am încotro, trebuie să suport gălăgia și mă gândesc: Oprește-ți limba!! Dar știu că în curând vom fi pe autostrada A1, în direcția nord, și atunci uităm de toate. Cu câteva săptămâni înainte, toți m-au întrebat de ce nu plecăm spre sud și acuma eu mă mir de ce ei merg spre sud, cu toate că acolo sunt 40 de grade. Contează numai schimbarea peisajului, altfel, cu neștiința omului de rând, te lași dus la întâmplare, de la sud la nord sau de la est la vest, de cu totul alte motive decât de simplul chef de a călători sau de curiozitatea de a vedea țări străine. Doar totul a fost deja descoperit. Read more…
1000 de zile
S.au împlinit 1000 de zile de la cea mai mare tragedie a poporului evreu, petrecută după Holocaust. Tragedie? Doar pentru unii. Pentru alții a fost ceva între înscenare si trădare. „Trădare, trădare, dar s-o știm și noi” spuneau personajele lui Caragiale. Dar spre deosebire de predecesorii lor, Farfurizii și Brânzoveneștii timpurilor noastre știu sigur despre ce trădare a fost vorba și cine a fost trădătorul. Sigur că prin refuzul său de a înființa o comisie de anchetă independentă, Netanyahu nu face altceva decât să dea apă la moară acelor teorii ale conspirației. De aceste teorii profită în special două categorii: antisemiții declarați (deghizați în antisioniști) și bibiștii declarați (deghizați în patrioți).Read more…
Fascinația țărilor de dincolo de orizont V. Lacul Vostok
În primele articole ale acestei serii am văzut Europa medievală prin ochii unui chinez, am călătorit în Imperiul Incaș și în Insula Paștelui, iar acum mi-am propus să ajung în Antarctica și chiar mai departe… Adică cum, un lac în Antarctica!? La –80oC? Ar trebui să fie înghețat bocnă! Așa și este, acoperit de o „pojghiță” de gheață groasă de 4 km, dar dedesubt e un lac adevărat, cu apă lichidă, și încă de dimensiuni respectabile, al șaselea ca mărime din lume! Cum poate exista apă lichidă pe gerul din Antarctica? Ar fi mai multe explicații. Presiunea favorizează starea lichidă și atât de multă gheață generează o presiune enormă. Apoi stratul de gheață acționează ca o „plapumă” și izolează lacul. Poate că acesta primește căldură geotermică sau izvoare termale… Multă vreme existența lacului nici măcar nu a fost bănuită. Ea a fost postulată în 1964 de Andrei Kapița, după ce a participat la mai multe expediții în Antarctica. Rușii aveau o bază de cercetare în interiorul Antarcticii, numită Vostok (Răsărit) și pentru că lacul se află exact dedesubt, a primit același nume. (Vostok a fost și numele corabiei rusești care a descoperit Antarctica în 1820.) Read more…
Origini
Străbunicul meu din partea tatălui, Moșe Zwecker, era cunoscut ca Moișe Arelitzer, după târgul Arelitz din Galiția de unde era originar. În imaginația mea acel târg a fost dintotdeauna un loc mitic. Timp de ani de zile acest lucru mi s-a părut absolut normal, dar de la o vreme a început să mă roadă curiozitatea. Întâi de toate ce e Galiția? Aveam o vagă idee despre o fostă provincie a Imperiului Austriac, dar unde era? În zilele noastre ea nu mai apare pe nicio hartă, dar cine caută găsește! Este un teritoriu din vestul Ucrainei și sud-estul Poloniei. Privit pe o hartă modernă, el pare aruncat cam la întâmplare, dar nu este deloc așa, de vină este numai geografia simplistă pe care am învățat-o la școală. Pentru noi, Carpații Orientali (numărul 3 pe harta următoare, cu maro) se întindeau din Maramureș și până la Valea Prahovei, dar în realitate ei ajung mult mai departe, prin Ucraina și sudul Poloniei, iar arcul Carpaților Orientali împreună cu dealurile și câmpia din afara lui formează Moldova, apoi Bucovina și în continuare Galiția. Și întemeierea Galiției este paralelă cu a Moldovei: Cnezatul de Halîci (Halych) a fost „descălecat” pe la 1100 de un prinț din familia lui Rurik, întemeietorul Rusiei Kievene. (În litere chirilice se scrie Galîci, cu G, dar ucrainenii îl pronunță H.) Iar după un secol, acesta s-a unit cu Volînia (ținutul vecin dinspre nord), formând un stat puternic: principatul, apoi regatul Galiția-Volînia care a dăinuit până pe la 1400, fiind apoi cucerit de Polonia. Read more…
Un stat evreu puternic nu este pe placul lumii
Absența Israelului la redactarea și semnarea Memorandumului de înțelegere americano-iranian și la negocierile de pace începute în Elveția a fost, după multe aprecieri, un moment nefiresc, ținând cont de participarea Israelului și contribuția sa la desfășurarea și rezultatele războiului. Șocantă a fost și dispariția a două din cele trei motive pentru care s-a lansat războiul cu Iranul, vitale pentru securitatea lumii și pentru supraviețuirea și securitatea Israelului: programul de rachete balistice și spronsorizarea de către Iran a organizațiilor teroriste Hezbollah, Hamas și Huthi. Mai mult, Iranul nu numai că nu renunță la finanțarea lor, dar consideră drept condiție pentru negocierile de pace retragerea armatei israeliene din sudul Libanului unde sunt concentrate forțele Hezbollah. Se pare că Washingtonul a uitat că fără participrea Israelului la război nu s-ar fi ajuns nici la semnarea Memorandumului, nici la negocierile de pace. Dimpotrivă, atât președintele Trump cât și vicepreședintele Vance acuză Israelul de lipsă de recunoștință și că pune piedici în calea procesului de pace. Ce se află în spatele acestor poziții?Read more…
La vârsta a treia nu mai ai nevoie de validare. Oare?
Zilele trecute, după ce am îndeplinit îndatoririle de reporter TV la un eveniment important, fiind atentă la tot ce se petrecea şi alergând după persoanele reprezentative ca să le „prind” la un interviu, mi-am tras sufletul şi m-am întrebat oare de ce mai fac munca asta la ani buni după pensionare. Mi-am amintit de o replică dintr-un film (sau o carte) rostită de un psiholog (sau un prieten) al protagonistului stresat (sau anxios): „Relaxează-te. La vârsta ta nu mai ai nimic de demonstrat nimănui. Ai făcut-o deja pe parcursul anilor care au trecut.” Şi mi-am spus: „Câtă dreptate avea acel sfătuitor”… După care m-am întrebat: „Oare avea într-adevăr dreptate?” Aşa că mi-am propus să dezbat subiectul, mai întâi cu mine însămi şi apoi – sper – cu cititorii acestui articol. Mai întâi am să încerc să demonstrez adevărul sfătuitorului. La o anumită vârstă începi să priveşti în urmă și vezi un şir lung de înfăptuiri. Nu vorbe, intenții sau proiecte, ci fapte. Ani de muncă, succese și eșecuri, decizii bune și erori din care ai tras (sau nu) învăţăminte. În anii tinereţii ai de dat multe „examene” la propriu şi la figurat, ca să-ţi dovedești inteligenţa, competenţa, sârguinţa, tenacitatea. Trebuie să convingi, să te afirmi, să accezi, să-ţi găseşti locul cel mai potrivit, aducător de satisfacţii şi beneficii. Apoi, la un moment dat, „dosarul vieții” este deja depus. Read more…
Răspunsuri la comentarii și nedumeriri
Recunosc că încercarea de a răspunde cât mai corect și mai sincer la obiecțiile, dezacordurile sau aprofundarea unor idei comune a fost mult mai complexă și mai grea decât m-aș fi așteptat. Cum spuneam, comentariile m-au îmbogățit (omul cât trăiește învață), în unele privințe m-au pus în fața unor îndoieli, iar în altele mi-au întărit convingerile. Mulți dintre cei mai mari creatori și gânditori ai istoriei au avut defecte morale serioase. Faptul că o persoană a creat opere extraordinare nu înseamnă că a fost un model etic. Greșelile lor nu anulează automat valoarea tuturor operelor pe care le-au produs. Știați că Jean Jaques Rousseau și-a abandonat copiii la orfelinat, că Pablo Picasso a avut o atitudine toxică și abuzivă în relații, Albert Einstein a avut o răceală sentimentală față de familie, un comportament problematic în viața personală, deși deosebit de etic în spațiul civic. Și Voltaire este văzut ca o figură contradictorie din punct de vedere moral, implicat în speculații financiare, a folosit stereotipuri negative despre evrei, la fel și Dickens. Knut Hamsun, laureat al Premiului Nobel în 1920, a susținut regimul nazist în Norvegia în timpul celui de al Doilea Război Mondial. A fost ulterior judecat și amendat – și totuși are statui și locuri comemorative. Avem și multe alte exemple: Richard Wagner, Richard Strauss, Herbert von Karajan, Martin Heidegger, Ezra Pound etc. Mulți intelectuali din secolul XX au fost atrași de ideologii radicale, din diferite motive: crize economice, războaie, deziluzie față de democrație, nu neapărat legate de apartenența etnică sau religioasă. Aceleași grupuri apar în toate taberele politice, inclusiv rezistență, liberalism sau disidență. Desigur pe noi ne interesează în primul rând greșelile care au afectat comunitățile evreiești referindu-ne în cazul de față la personalități din România. Read more…
Paradoxul Hester Street
La sfârșitul lunii mai, la Museum of Jewish Heritage din New York a avut loc un eveniment cultural de o însemnătate deosebită pentru istoria cinematografiei, pentru cultura și istoria evreiască: lansarea cărții Hester Street a Juliei Wagner. Cercetătoare de elită, critic de film și curatoare britanică cu un doctorat de la King’s College London, Wagner s-a specializat în analizarea modului în care identitatea evreiască, memoria Holocaustului și traumele dislocării și imigrației sunt reprezentate pe marele ecran. Volumul său nu e doar o cronică a unui vechi succes cinematografic, ci închide un cerc fascinant care conectează literatura secolului al XIX-lea, filmul independent din anii ’70 și analiza academică contemporană. Dincolo de mitul cultural, Hester Street este o stradă reală din Manhattan. Ea păstrează o istorie veche, complexă și extrem de vie, care continuă să atragă cercetători și turiști deopotrivă. Însă în memoria colectivă universală, Hester Street este titlul unei capodopere a cinematografiei independente, lansată în urmă cu peste o jumătate de secol, în 1975. Pe atunci, pentru majoritatea producătorilor de la Hollywood, acest proiect părea rețeta perfectă pentru un eșec comercial și artistic absolut: era regizat de o femeie, filmat alb-negru din lipsă de fonduri, realizat cu un buget infim și vorbit în cea mai mare parte într-o limbă considerată pe moarte, idiș. În ciuda tuturor acestor previziuni sumbre, filmul regizat de Joan Micklin Silver este considerat astăzi o adevărată bijuterie cinematografică, inclusă în National Film Registry al Statelor Unite pentru valoarea sa „semnificativă din punct de vedere cultural, istoric și estetic”.Read more…
Ziua mașinii de cusut
În 13 iunie a fost Ziua mașinii de cusut și m-am gândit la familia mea, la străbunica Malca Aizenberg care, pe la 1875, primise de zestre o mașină de cusut Singer. Pe atunci era un cadou foarte valoros, pentru care stră-străbunicii făcuseră mari sacrificii financiare. Era produsă tocmai în America și adusă cu vaporul până la Galați, pe atunci principalul port al României. Astfel mașina a intrat în familie și în următorii ani a cusut haine și hăinuțe pentru cei 11 copii ai familiei, atât băieți cât și fete. În timpul Războiului de Independență a României, Malca a fost voluntară de acasă: spăla, repara și călca lenjeria și pijamalele soldaților care reveneau de pe front. Mai târziu a cusut chiar trusourile fetelor mai mari – era în primii ani ai secolului XX. În timpul Primului Război Mondial, mașina a lucrat non-stop. Casa străbunicilor a fost transformată în „vestiar” și chiar ei, aflați deja la o vârstă înaintată, ajutau după puteri. În casa lor se reparau uniformele militarilor care apărau orașul. Erau de origini etnice diferite: români, evrei, turci, găgăuzi și chiar germani care blocau atacul din zona lacului Cătușa. Ciudat, nu? Soldați de etnie germană sau turcă, îmbrăcați în uniforma armatei române, luptau împotriva armatelor germane sau turce, apărând orașul. Îmi vine destul de greu să-mi închipui situația, puțini dintre ei aveau „supușenie” (adică cetățenie), dar dragostea pentru pământul unde s-au născut și unde familiile lor trăiau de generații era mai puternică decât apartenența etnică.Read more…
Folosirea inteligenței artificiale (IA) și a dronelor în războaiele moderne
În 28 februarie 2026, aviația israeliană împreună cu cea americană au atacat Iranul. Nu discut motivele atacului, nu acesta este subiectul articolului. Dar oare cum au reușit în numai 24 ore (1) să atace și să distrugă 1000 de ținte iraniene, răspândite pe un teritoriu imens? Ar fi, în medie, una la fiecare minut și jumătate – apărarea antiaeriană iraniană, baze militare, fabrici de rachete balistice, zeci de comandanți din Corpul Gărzilor Revoluționare Islamice (IRGC) și lideri politici în frunte cu Ali Khamenei. Au fost distruse unsprezece nave militare iraniene. Din păcate, au fost și victime civile, inclusiv copii. Avioanele americane și israeliene zburau nestingherite deasupra Iranului. E greu de imaginat că o asemenea performanță a fost executată numai de piloți. Cum a reușit acest atac-fulger să identifice țintele și să-i vâneze pe conducători? Oare numai Mosadul și CIA au contribuit la acest succes sau a fost și altceva? La baza succesului aviatorilor se află, printre altele, o schemă de luptă formulată de colonelul american John Boyd încă la începutul anilor 1970.(2) Ea este aplicabilă și în alte domenii: în comerț, justiție, apărarea cibernetică, finanțe, cercetări, etc., dar mă voi limita la folosirea IA în aviație.Read more…
Satisfacţia misiunii îndeplinite sau Povestea unei bănci
Într-o zi, în urmă cu câțiva ani, ședeam pe o bancă, într-un parc din apropierea casei. Aveam la mine o carte bună, ca să-mi petrec timpul bucurându-mă de natura primăvăratică. Nu sunt genul de om care își petrece timpul şezând pe bănci, prefer să cutreier aleile sau străzile oraşului, dar o entorsă dureroasă la gleznă mă obliga să adopt temporar un regim de viaţă sedentar. Banca se afla lângă un loc de joacă, dar eu o alesesem pentru că era la umbră şi priveliştea era încântătoare. La acea oră parcul nu era aglomerat și te puteai delecta cu foşnetul frunzelor şi ciripitul păsărelelor. La scurt timp după venirea mea, o bunică şi nepoţica ei s-au aşezat pe banca din dreapta. Bunica a expediat urgent fetiţa la locul de joacă. Simţea nevoia să se relaxeze şi adusese un coșuleț din care se ițea o pereche de andrele. Dar socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg și fetiţa, în loc să se joace, o asalta cu întrebări care începeau invariabil cu „de ce…?” În curând s-a ocupat şi banca din stânga mea, tot de o bunică însoţită de nepoţica ei care avea o vârstă apropiată de a celeilalte fetiţe.Read more…


















