Îmi place ziua de Sfântul Valentin, pentru că văd răsărind o sumedenie de perechi înlănţuite, se poartă puzderie de inimioare de toate mărimile şi culorile. Cercei poznaşi, broşe şi medalioane sub formă de inimă, ceşcuţe şi farfurioare, ba chiar şi aşternuturi decorate cu stoluri de inimioare. Se dăruieşte, se zâmbeşte, se fac declaraţii de dragoste care, chiar dacă durează cât un balon de săpun, lasă o amintire însorită. Nu sunt oripilată de „ofensiva kitsch-ului” sau de „caracterul comercial” al acestei sărbători „importate din occident”, atâta vreme cât te îndeamnă să faci daruri, să îmbrăţişezi, să surâzi!Read more…
În ultimele două-trei luni, Ungaria a fost cuprinsă de febra demonstrațiilor opoziției. Nu este pentru prima dată, opoziția, puțină câte este, s-a mobilizat, de obicei fără succes. Acum, problema care a scos lumea pe stradă este de un interes mai general, este vorba de așa-numita ”lege a sclaviei”, votată de parlamentul ungar. Ea prevede creșterea orelor suplimentare neplătite, la 400, atât în sectorul de stat cât și în sectorul particular. Cealaltă revendicare a protestatarilor este posibilitatea ca anumiți judecători de la tribunalele administrative să fie numiți direct de ministrul de Justiție, măsură considerată o încălcare flagrantă a principiul separării puterilor în stat. Prima problemă fiind de un interes mai larg, la proteste s-a raliat și una dintre federațiile sindicale, până acum practic inexistentă în apărarea drepturilor membrilor ei. Se vorbește în acest context chiar de organizarea unei greve generale. Din 2010, de la câștigarea alegerilor de către Fidesz, partidul premierului Orban, diferitele formațiuni politice din opoziție – parlamentare și neparlamentare – au încercat, în cadrul celor două cicluri electorale care au urmat – 2014 și 2018 – să răstoarne regimul Orban, dar în zadar. După eșecul înregistrat de guvernul socialist-liberal, compromis din cauza numeroaselor scandaluri de corupție și suportând consecințele crizei economice, opoziția formată după câștigarea alegerilor de către Fidesz s-a dovedit a fi anemică, incapabilă să-și elaboreze o platformă credibilă care să reatragă alegătorii către partidele sau mișcările politice de stânga și liberale.Read more…
Pe data de 8 august 2017 bunicul meu, scriitorul Kormos Gyula (născut Székely Dávid Gyula) ar fi împlinit o sută de ani. Păstrez o singură amintire cu el, aceasta fiind probabil prima mea amintire. Într-o cameră însorită (camera mea de mai târziu) oameni mari stau la o masă. Figurile se văd estompat, ca într-un vis; bunicul este una dintre ele. Joacă cărți. (Jucau probabil canastă.) Oameni mari, chiar monumentali – cum altfel i-ar fi văzut un copil de doi-trei ani? Sentimentul demnității și al respectului însoțesc această amintire. A murit când eu aveam trei ani. Era un om înalt, frumos, cu ochi albaștri – mereu l-am privit cu admirație în fotografii. Nu i-am moștenit toate calitățile. Am început să îl descopăr în mod ciudat, s-ar spune că a venit să mă ajute. În adolescență, în căutarea identității mele, greu mi-am acceptat situația, aceea de a fi elev la o „școală profesională română” și m-am simțit marginalizat față de foștii mei colegi, care au intrat la „școlile de elită maghiare” din oraș. Îmi era rușine. Când, la ora de română, am ajuns la lectura obligatorie Moromeții de Marin Preda, eu am citit volumul gros în limba maghiară, în traducerea lui Kormos Gyula. Până astăzi îmi este vie acea senzație puternică, mândria pe care o simțeam citind și recitind în colofonul cărții numele bunicului meu: traducere de Kormos Gyula! Ca adolescent nu i-am descoperit scrierile și volumele proprii sau activitatea sa de redactor. Ceea ce m-a atins cumva a fost acea deschidere spre „cealaltă” cultură, care a început să mă împingă spre reconsiderarea poziției mele.Read more…
Ungaria, sub regimul Horthy, era condusă de guverne antisemite, printre cele mai zeloase din Europa în adoptarea și aplicarea a peste 300 de legi antievreiești. După ocuparea Ungariei de către Germania, la 19 Martie 1944, experții exterminării evreilor din Europa s-au instalat la Budapesta, în frunte cu Adolf Eichman și au consiliat guvernul maghiar condus de Dome Sztoyai ” în organizarea eficientă ” a deportării celor peste 400.000 de evrei din Ungaria, spre lagărele de exterminare din Polonia și Germania. Deportarea a fost planificată minuțios, primele victime ale zelului jandarmeriei maghiare condusă de călăii Endre Laszlo și Baky Endre, au fost evreii din Ardealul de Nord.
Dintre toate crimele odioase comise de antisemitismul hitlerist, acesta a fost cel mai dement și s-a petrecut în cel mai scurt timp. La presiunea ocupanților germani ai Ungariei, guvernul maghiar a ”reușit” – cu concursul activ al autorităților locale, al jandarmeriei și a unei părți însemnate a populației – adunarea celor peste 150 de mii de evrei în 12 ghetouri improvizate. Această barbarie s-a petrecut în mai puțin de 30 de zile. Cam tot atâta a durat și încărcarea lor în 1500 de vagoane de vite care au plecat, toate, spre lagărul de exterminare din Auschwitz-Birkenau. Uciderea celei mai mari părți a celor deportați s-a făcut prin înfometare, boli, maltratare, schingiuiri , munci de sisif, experiențe medicale, împușcare și gazare. Cenușa rămasă din corpurile lor chinuite, arse în crematoriile din Auschwitz-Birkenau a fost risipita pe întinderea lagărelor. Zeci de mii de morți, fără morminte, așteaptă câte o piatră să fie așezată, de către cei care le-au fost apropiați, pe pământul care a fost martorul supliciului lor. Măcar o lumânare pentru fiecare să fie aprinsă pentru sufletul și amintirea lor. Din cei puțini care au supraviețuit, mulți au reușit sa facă acest gest…poate odată… Din cei puțini care au supraviețuit dar care nu au ajuns sa aşeze acea piatră au ramas și mai puțini…Read more…
Eram plecat din țară de cinci ani când au avut loc evenimente din decembrie 1989. Am încercat să le înțeleg de departe, în timp și spațiu, pe baza celor citite în media în limba română – articole, comentarii, amintiri. Am citit mult, am selectat ceea ce mi se părea semnificativ și-mi permitea să asamblez un puzzle cu imaginea Revoluției. În cele de mai jos caut să prezint piesele acestui puzzle, așa cum mi le amintesc din cele citite, fiind adunate pentru uz propriu și căutând să fiu obiectiv. Nu folosesc cu plăcere termenul de „revoluție”, termen care mi se pare potrivit unor evenimente mari, progresiste, dar cu vârsta m-am dezumflat, aflând că în 1789 Bastilia era o dărâmătură unde mai erau doar câțiva deținuți, în 1917 la Petrograd Palatul de Iarnă era apărat doar de un batalion de femei, iar asaltul a fost făcut de trupe aduse de pe front, sub influență bolșevică și cu sprijin german. Urmarea acestor revoluții nu e subiectul acestei scrieri.Read more…
Înainte de a vă sugera variante de styling, trec rapid prin istoria acestor pulovere. Originile lor sunt legate de lenjeria de corp, dar se pare că au început să fie considerate fashionable în perioada anilor ’20. Noel Coward, celebrul dramaturg, compozitor, actor şi cântăreț, le-a transformat în parte integrantă a stilului său şi le purta colorate, cu mare veselie şi aplomb. Greta Garbo, Audrey Hepburn, Juliette Greco, Marcello Mastroianni, Andy Warhol şi băieții de la Beatles apar în nenumărate fotografii purtând diverse modele de helanci – iar perioada anilor ’60 şi ’70 le-a consacrat ca fiind piese-vedeta ale stilului rock beatnik. Pendulam puțin şi în afara cinematografiei, ca să ne aducem aminte că genialul Steve Jobs purta mereu un pulover negru pe gât (ale lui erau YSsey Miyake), la fel şi Steven Hawking şi Carl Sagan, alte doua minți strălucite. Filosoful Michel Foucault era fan al puloverelor pe gât, iar ceva mai aproape de noi, Vladimir Putin. Helancile şi puloverele lălâi cu guler rulat au fost pe val în perioada anilor ’90, apoi au reapărut în fortă prin 2014, odată cu trendul NormCore (vi-l mai aduceți aminte?). Asta a fost atunci, altceva e acum. Ne uităm în istoria vestimentației şi observăm acest trend, dar cum se explică longevitatea lui? Cum se explica transformarea acestui pulover şi, mai ales, ubicuitatea acestei piese vestimentare? De ce, în iarna asta, toata lumea poartă pulovere cu guler înalt şi rulat?Read more…
Houda Ezra Ebrahim Nonoo, născuta în 1964, a servit ca ambasador al Bahrainului, în Statele Unite în perioada anilor 2008-2013. Ea a fost numită în funcție prin decret, de ministrul de Externe, Khaled Ben Ahmad Al-Khalifa. Nonoo este prima evreică numită ambasador din Bahrain. Ea este, de asemenea, primul ambasador evreu din orice țară arabă din Orientul Mijlociu și primul ambasador femeie din Bahrain în Statele Unite. Unele mass-media locale au criticat numirea, nominalizarea ei fiind controversată în Bahrain. S-a sugerat că un evreu nu ar putea fi cea mai bună alegere pentru a apăra refuzul statului Bahrain de a recunoaște Israelul. Nonoo a trăit o perioadă de timp în Regatul Unit, unde a urmat o școală evreiască. Ea a obținut o licență în contabilitate de la City University din Londra și un MBA de la Universitatea Internațională din Europa, în Watford. S-a căsătorit cu un bărbat din Anglia, cu care a avut doi fii, Menashe și Ezra. După ce a murit tatăl ei, s-a întors în Bahrain pentru a prelua afacerile de familie, dovedind un succes deosebit.Read more…
Apa de Borsec, după cum o știm, este deosebit de gustoasă, împrospătează şi domolește setea. Atât stațiunea balneo-climaterică cu acelaşi nume cât și regiunea înconjurătoare a Harghitei sunt foarte pitoreşti. Calitățile curative ale apelor minerale românești erau cunoscute de secole şi stațiunile de tratament s-au răspândit și au înflorit peste tot. O combinație fericită de istorie medicală de succes și atracție naturală a creat o tradiție de odihnă și tratament bazată pe mersul la aceste stațiuni balneo-climaterice. Chiar și în timpurile dificile și restrictive ale fostului regim comunist, o mare parte din populația cu probleme serioase şi chiar mai puțin serioase de sănătate a beneficiat de tratament la “băi”. Un bilet tipic de tratament de 18 zile îți dădea dreptul la cazare şi mâncare de un standard în general modest, în schimb băile și degustările de ape minerale, prescrise în cantități precise și într-o secvență misterioasă, reprezentau luxul adevărat.Read more…
Sincer să spun, pe vremea studenției nu-mi închipuiam că o să ajung vreodată anestezist. Soarta și emigrația în Israel au decis ca după un deceniu și jumătate în care am lucrat ca medic infecționist, să încep totul de la început, să mă specializez în anestezie și ulterior și în terapie intensivă. Nu am fost singurul în această situație: țară nouă, limbă nouă, meserie nouă. Am avut emoții când am început să-i anesteziez pe pacienți și le mai am și acum, după treizeci de ani în profesie, doar sub altă formă. Ce m-a atras către această specialitate? Nu pot să spun exact. Poate dorința de a avea o muncă interesantă, plină de acțiune, cu satisfacții imediate și nivel crescut de adrenalină. Oamenii se tem de anestezie mai mult decât de intervenția chirurgicală, dar toți cunosc pe nume doar pe chirurg și nu-și aduc aminte de numele anestezistului. Medicii de alte specialități îi consideră cu totul pe nedrept pe anesteziști ca pe niște colegi care nu comunică cu pacienții, doar îi adorm.Read more…
La începutul lunii februarie, papa Francisc a vizitat Emiratele Arabe. Cu această ocazie a fost organizată o întâlnire interreligioasă cu participarea reprezentanților tuturor religiilor importante, inclusiv ai comunității evreiești. Religia iudaică a fost prezentă prin intermediul unuia dintre cei mai importanți rabini americani, rabinul Marc Schneier din New York. În afară de participarea la dezbateri, rabinul Schneier a avut ocazia să se întâlnească cu oficiali din guvern și să viziteze, pentru a cunoaște mai bine, comunitățile evreilor din Emirate, care până acum erau lăsate în umbră, fără să fie recunoscute. Rabinul Schneier este președintele Fundației Internaționale pentru Înțelegere Etnică, organizație care promovează dialogul între iudaism și islam și este unul din autorii cărții ”Celebrăm Toleranța”, de a cărei tipărire s-a îngrijit ministrul Toleranței al Emiratelor Arabe Unite, Nahyan Bin Mubarak Al Nahyan, cu ocazia vizitei papei. În această carte sunt recunoscute toate minoritățile religioase, inclusiv iudaismul. Este vorba despre minoritățile religioase din Emirate: bahai, armeni, hinduși, budiști, copți, evangheliști, luterani, catolici, maroniți și, desigur, evrei.Read more…
Îmi cer scuze de la bun început dacă aceste rânduri se adresează în mod special doar acelora dintre cititori care sunt interesați să afle mai multe despre evoluția societății israeliene din ultimii ani. Și îmi cer încă o dată scuze pentr faptul că în cele ce urmează nu mă voi ocupa de acele grupuri etnice, locuitori ai Israelului, care nu aparțin majorității ce se intitulează evreiască. Nu minimalizez existența conflictului interetnic de aici, dar nu toate subiectele pot fi tratate în acelaș timp. Subiectul pe care l-am ales poate fi considerat de mulți ca total periferic și neinteresant pentru cei care trăiesc în afara granițelor (încă nestabilite) ale Israelului, iar eu nu găsesc niciun argument pentru a-i contrazice. Și totuși…Doresc să amintesc un fapt istoric care poate mă va ajuta să justific alegerea subiectului pe care încerc să-l dezvolt aici. Israelul e nu numai o țară nouă, ci pentru 75% din populație (restul fiind musulmani și creștini) aproape fiecare membru (cu excepția celor născuți aici), pentru a căpăta titlul de ”israelian” a trebuit în primul rând să fie evreu. Legea spune că ai dreptul de te așeza în Israel ca cetățean ”cu acte în ordine” doar dacă poți dovedi că în vinele tale curge (și) sânge evreiesc.Read more…
Sunt convinsă că majoritatea cititorilor, chiar cei care nu locuiesc în Israel, au fost la Marea Moartă. A văzut cineva vreo corabie? Că eu una, nu! Totuși subiectul nu este chiar atât de absurd pe cât ar părea. Ilustrația de mai sus reprezintă pe Lot și fiicele sale, care părăsesc în grabă Sodoma în timp ce …Domnul a făcut să plouă peste Sodoma şi peste Gomora pucioasă şi foc… (Gen. 19: 24) Deci pe fundal se află Marea Moartă, iar pe ea se văd două bărci! Gravura este dintr-un volum de Flavius Josephus, apărut la Amsterdam în 1665. Veți spune că artistul a lucrat din imaginație. E foarte probabil. Și totuși au existat ambarcațiuni pe Marea Moartă. Împrejurimile Mării Moarte au fost locuite din cele mai vechi timpuri. Ierihonul a fost locuit fără întrerupere din neolitic până în ziua de azi. Vechiul Testament pomenește cinci orașe: Sodoma, Gomora, Adma, Țeboim și Țoar, dar s-ar putea să fie locuri mitice, rămășițele lor nu au fost găsite. (Numai Țoar/Zohar a fost o așezare reală și chiar destul de importantă, în sudul Mării Moarte, locuită până în epoca bizantină.) Ein Gedi a fost locuit din neolitic până în epoca bizantină (cu o pauză în epoca bronzului) și e locuit din nou în prezent. Au mai fost și alte oaze locuite. Au existat așezări chiar și în afara oazelor. La Masada, de exemplu, aprovizionarea cu apă se făcea prin apeducte care aduceau apa torenților și umpleau o serie de rezervoare săpate în stâncă.Read more…
După succesul proiectului Viitorul Memoriei, inițiatoarea lui, Olga Ștefan, a decis să realizeze și un album cu materialele prezentate în orașele unde s-a desfășurat proiectul, acesta cuprinzând imagini şi documente evocatoare. Emigrarea din România, trecerea prin Zürich cu familia a copilului Olga Ştefan, stabilirea la Chicago şi reîntoarcerea într-o ipostază matură în acelaşi oraş din Elveţia după peste două decenii, au fost în parte motivul care a declanşat ceea ce autoarea povesteşte în Introducere: “revenirea în oraşul pe care-l respinseseră în trecut a dat naştere unei căutări a memoriei familiei sale”, odată cu încercarea de fixare a unei identităţi, cu rememorarea evenimentelor din timpul Holocaustului, ambele ramuri ale familiei fiind victime”. Desfăşurarea proiectului poate fi considerată un popas emoţionant şi documentat pe acel pod virtual între trecutul dramatic, reprezentat prin vestigiile Holocaustului, căutate cu ambiţie şi pricepere de către arhitecta “podului” şi viitor. Este un viitor la care cei de demult au visat, iar cei de astăzi încearcă să-l populeze în moduri diferite pentru a împlini un deziderat uman important: crimele împotriva umanităţii nu trebuie uitate. Pentru revigorarea memoriei trecutului Olga Ştefan a ales diverse modalităţi vizuale şi scrise mai puţin utilizate şi anume cele care aparţin artei. Popasul de pe podul amintit mai sus a fost făcut într-o formă originală, în cinci oraşe, încercând să aducă la lumină din trecut, persoane dispărute, unele în negura tristă a războiului şi a atrocităţilor sale, altele în cea a timpului scurs de atunci, dar care şi-au lăsat amprenta creaţiei lor asupra viitorului.Read more…
O apariţie editorială recentă schimbă imaginea „trandafirie” creată despre soldații finlandezi, aliați ai trupelor naziste în timpul celui de al Doilea Război Mondial. Lucrarea semnată de docentul Andre Swanström, de la Universitatea din Turku, stârnește consternare în rândul opiniei publice scandinave interesate de acest subiect sensibil, dar cunoscătoare a tezei mai vechi, conform căreia regimentele SS finlandeze nu s-ar fi făcut vinovate de crime de război. Documentele și scrisorile analizate de Andre Swanström relevă o realitate cu totul diferită de cea prezentatp într-o altă lucrare publicată tot în Finlanda, cu cinci decenii în urmă și semnată de istoricul pe nume Mauno Jokipii. Studiul lui Swanström, întitulat Hakaristin Ritarit (Cavalerii Svasticii) se bazează pe o serie de dovezi, ca de pildă scrisoarea expediată de un soldat SS pe nume Olavi Kustaa Aadolf Karpala, mecanic auto de meserie, pastorului militar și ofițer SS Ensio PihkalaRead more…
Oricât de obosită aş fi, chiar dacă pic de pe picioare, chiar şi atunci când mă prăvălesc în pat ca un bolovan, nu pot să nu citesc măcar o pagină, înainte de a adormi. Mai exact, nu pot adormi fără a citi măcar o pagină. Noptiera mea e ticsită de cărţi. Unele abia începute, altele lăsate – deocamdată – la jumătate, altele – puţine şi speciale – păstrate pentru recitit.
Sevrajul provocat de absenţa unei cărţi noi mă împinge să cutreier librăriile şi să cercetez avidă noile apariţii, să ochesc titluri, să răsfoiesc pagini şi să-mi aleg precum Promisiunea zorilor – o carte de Romain Gary, pe care nu apucasem s-o citesc până acum –, alteori e o carte nouă, scrisă de un autor tânăr, necunoscut (mie), ca de pildă François-Henri Désérable, autorul romanului Un anume domn Piekielny, inspirat de Promisiunea zorilor. Am avut norocul să mă înscriu pe traseul jalonat de către redactorii editurii Humanitas, seria Raftul Denisei, care au inclus cărţile mai sus pomenite în planul editorial al anului 2018. Am cumpărat cele două volume la o săptămână distanţă, dând peste cartea lui Désérable tocmai când citeam cartea lui Gary şi zăbovisem deja asupra episodului în care intră în scenă domnul Piekielny.Read more…
