În luna septembrie 1944 , pentru scurt timp, Aradul (care făcea parte din România) a fost ocupat de trupele maghiare horthyste. Pe tot parcursul războiului populația evreiască a fost supusă legilor antisemite din România, dar n-a suferit pagube umane, spre deosebire de coreligionarii lor din Ardealul de Nord, anexata Ungariei in 1940, care în mai-iunie 1944 a fost deportată la Auschwitz. La scurtă vreme după sosirea armatelor de ocupație , s-au întocmit liste detailate cu toți cetățenii de origine evreiască şi a început si organizarea ghetourilor, s-a impus purtarea stelei galbene. Era clar că următorul pas era deportarea. În septembrie 1944, curând după sosirea horthyştilor, episcopul luteran Dr. György Argay a ţinut o predică la biserica evanghelică-luterană din Arad. Se adunase multa lume, localnici şi soldaţi maghiari. Chiar la începutul predicii, protopopul s-a adresat enoriaşilor în mod direct şi le-a spusRead more…
La sărbătorirea lui Mircea Tivadar s-au reunit membrii comunităţii armene din Cluj, delegaţi ai unor comunităţi din ţară, lideri ai Uniunii Armenilor din România, reprezentanţi ai Comunităţii Evreilor din Cluj, prieteni români şi maghiari, reprezentanţi ai administraţiei publice, etc. Cel mai de vază invitat al festivităţii a fost Serghei Minasian, proaspăt numitul ambasador al Armeniei la Bucureşti.Trebuie să menţionez – cunoscându-l de peste 17 ani pe Mircea Maximilian Tivadar – că Premiul „Kristóf Szongott”, reprezentat printr-un artefact elegant de cristal, având gravat chipul lui Kristóf Szongott – i se potriveşte perfect.Read more…
Bunica mea adoptată, Erzsi, făcea mămăligă cel puţin o dată pe săptămână. După ce-şi pierduse un fiu la Auschwitz şi celălalt a plecat clandestin în America de Sud, scoaterea din frumoasa locuinţă cu patru camere din centrul Clujului – pe motiv că nu li se mai cuvine, închiderea biroului de „expert contabil” al bunicului Nándor, strîmtorarea la propriu şi la figurat (salariu mic de funcţionar la Uzinele Electrice şi mutarea forţată în căsuţa de la periferie, fără apă curentă şi WC în casă) nu i s-au mai părut atât de tragice…Read more…
Poate aș fi trebuit să numesc aceste însemnări ”Rusia și eu” și asta din modestie, dar parcă titlul ales sună mai bine, așa că-l las așa cum e. Relația mea cu puterea care vine (ca și lumina, vorba lui Sadoveanu) de la Răsărit e mai mult decât complicată. Amănuntele fac parte din viața mea și pentru nimic în lume n-aș fi crezut că voi fi în stare să le fac publice. Dar ce se întâmplă în ultima vreme în această parte a lumii, unde trăiesc de aproape o jumătate de secol, mă obligă nu o dată să-mi adâncesc gândurile și să mă reîntorc la ceea ce am crezut, am trăit și am simțit în legătură cu acest subiect. Deci s-o luăm de la capăt. Răposatul meu tată era originar din Basarabia. Născut de partea ”cealaltă” a Nistrului, în Ucraina de azi, își petrecuse copilăria la Soroca, un orășel din nordul Basarabiei, reședința de odinioară a lui Petru Rareș (fiul neligitim al lui Ștefan Cel Mare și Sfânt, așa cum îl numesc locuitorii Chișinăului de azi). Limba rusă era a doua sa limbă, dar în casa noastră nu s-a vorbit rusește niciodată, mama nu știa o boabă, iar cu mine, din motive greu de înțeles, tata n-a schimbat o vorbă în rusește, chiar atunci când începusem să învăț această limbă în clasa a IV-a a școlii primare.Read more…
Călătoria noastră pe ”uriașa” Prințesă Emerald, cu încă 3058 de turiști (plus noi zece:) din 40 de țări la care se adăugau cei 1300 de membri ai echipajului recrutat din 70 de țări, a început de la Buenos Aires în ziua de 1 martie, un bun prilej de a fi fost oferit doamnelor din echipa noastră drept atenție ”pe post” de Mărțișor:). În clasamentul oficial al țărilor din care călătorii erau originari, România era reprezentată doar de 6 persoane ( două cupluri din echipa noastră călătoreau cu pașapoartele altor țări, deși născuți în România) ocupând ”onorabilul” penultim loc. Nu era o surpriză prea mare:) Traseul ”cruise”-ului nostru era destul de asemănător cu drumul parcurs de flota lui Magellan cu 500 de ani în urmă. Prima oprire pe coasta argentiniană după un popas la Montevideo – capitala Uruguay-ului – a fost la Puerto Madryn un loc de care să fiu sincer nu mai auzisem pînă la pregătirea croazierei noastre.Read more…
Nu pot spune că Traian Băsescu se află printre oamenii mei politici preferați, cu toate că am apreciat calitățile lui de primar când a modernizat linia tramvaiului 41 și a curățat Bucureștiul de câinii vagabonzi (chiar dacă mijloacele folosite ar fi putut fi mai blânde). Dar aproape că am aplaudat cele scrise de el pe Facebook în legătură cu negândita și iraționala decizie luată de Liviu Dragnea (în ce calitate?) de a muta ambasada română din Tel Aviv la Ierusalim. Băsescu a arătat clar consecințele și sunt de acord cu ele: pierderea rezultatelor unei activități displomatice duse de România timp de 70 de ani, prin care țara noastră a câștigat un prestigiu rar întâlnit printre statele lumii în cadrul procesului de pace în Orientul Mijlociu. Chiar dacă în ultimii ani România nu a mai avut, din păcate, vreo inițiativă diplomatică (nu numai în Orient, în nici un alt domeniu), prestigiul obținut de-alungul anilor s-a păstrat. Relațiile României cu Israelul sunt excelente și erau bune și cu Autoritatea Palestiniană și cu țările arabe în general. Inițiativa, absolut pripită și negândită cu privire la consecințe, aruncată pe piața relațiilor internaționale, a subminat toate acestea.Read more…
La 8 mai, mai devreme cu patru zile decât era programat, președintele Donald Trump a anunțat că Statele Unite se retrag din acordul nuclear cu Iranul pe care l-a considerat o înțelegere imorală care nu ajută cu nimic America și nici lumea. Astfel, visul premierului israelian Benjamin Netanyahu s-a împlinit. El a avertizat cu mult înainte de a fi fost semnat documentul și după aceea, că este un acord prost care nu va împiedeca Teheranul ca – acum sau cu certitudine mai târziu – să reia producția de arme nucleare și a enumerat mai multe argumente printre care lipsa controlului și existența unor baze secrete iraniene unde este posibilă continuarea activității. Dezvăluirile recente ale celor 55.000 de pagini de documente secrete iraniene indică faptul – este adevărat că ele se referă la perioada dinaintea semnării acordului – că Iranul a mințit când a afirmat că nu a avut un program de producere a armei nucleare. Netanyahu a tras concluzia că este posibil ca Iranul să mintă în continuare și să nu-și fi oprit niciodată programul nuclear. Deocamdată acest lucru nu s-a putut dovedi concret, dar pentru președintele american a fost un element în plus care să-i alimenteze convingerea că America trebuie să părăsească această înțelegere. În consecință, peste aproximativ șase luni, Washingtonul va reintroduce sancțiunile economice, unele dintre ele chiar mai devreme.Read more…
Sunt zilnic conștientă că stilul e o continuă evoluție, o construcție în progres, un permanent exercițiu de trial & error. Mă uit în jurul meu, uneori pe stradă, dar de cele mai multe ori online, şi observ că dintre toate femeile, cele mai faine – a se citi elegante, rafinate, colorate, excentrice, relaxate, împăcate cu stilul, corpul şi viata lor – sunt cele de peste 60 de ani. Nu mă grăbesc sa ajung la acea vârstă, dar sunt sigură că mă voi bucura din plin de ea, lăsând în urmă toata tevatura legată de posibile sau actuale dileme stilistice. Astea fiind spuse, vreau să vă împărtășesc cinci sfaturi despre stil pe care le-am primit, descoperit sau citit în ultimii ani. „Încrețiturile hainelor şifonate sunt irelevante, concentrează-te pe croieli şi siluetş. Şi ridurile sunt irelevante, că tot veni vorba…”Read more…
A urmat a doua etapă a zborului spre Amsterdam, unde prietenul meu mă aștepta îngrijorat la aeroport. Reîntâlnirea a fost simplă, cordială. Prietenul meu știa foarte bine prin ce am trecut și înțelegea condițiile din care am venit. La aeroport am remarcat un steag imens, tricolorul olandez, și mi-a venit imediat în minte expresia “mândrul tricolor”. Am repetat mintal de câteva ori această expresie și am constatat că nu mi se mai asocia cu niciun sarcasm sau cinism. Pentru mine era un nou tricolor, care părea că nu i se “fâlfâia” de mine… După ce am stat o lună în locuința binefăcătorului, meu, din motive de bun simț și spirit de libertate am hotărât să mă mut pe cont propriu și să stau singur.
Am găsit o garsonieră la parter, pe o stradă liniștită din Amsterdam, în cartierul Jordaan, foarte central și pitoresc, cu multe biserici vechi, boutique-uri, magazine de curiozități, librării, berării vechi de secole, canale sau “gracht”-uri pitorești, specifice Amsterdamului. În apropiere era o piață mare unde se vindea pește proaspăt, fructe, legume și tot felul de bunătăți locale. Populația cartierului era foarte colorată și mie îmi plăcea sa observ vânzătoarele, multe din ele fete tinere cu trăsături aspre și rurale, dar frumoase și sănătoase, cu ciorapi groși de lână și saboți de lemn, care le îngreuiau mersul.Read more…
În ultimul moment am luat un autobuz de noapte și am ajuns clandestin la Paris, Place de la Madeleine. De acolo m-am dus la comunitatea evreilor. Pe baza faptului că vorbeam franceză binișor, că aveam o barbă stufoasă și că încă eram sub un an de la plecarea din România, mi s-a acordat un sejur temporar de 6 luni, cu posibilitate de reînnoire și cu un ajutor modest dar complet de casă, masă și transport în comun. În scurt timp mi s-a oferit ocazia de a lucra într-o tabără hasidică Lubavitch, în Bretagne, ca instructor de înot, arte marțiale și ajutor la bucătărie. Ambiția lor, mai târziu și mărturisită, era să mă “salveze”, să mă re-educe și să mă transforme dintr-un evreu pierdut, de tip comunist, calitatea a III-a, în evreu “Calitatea I, confort sporit”, prin reîmprospătarea credinței mozaice, a educației și practicii religioase, a creșterii cunoștiințelor și a respectului pentru istoria și cultura iudaică și îndoctrinarea mea cu disprețul și ignorarea culturii, a istoriei, a valorilor morale și a stilului de viață al tuturor celor care nu erau ca ei.Read more…
Eu trăiesc de câteva zeci de ani în Israel și am avut timp să mă obișnuiesc cu verile lungi și dogorâtoare. Cu timpul mi-am dat seama că hrana trebuie să fie potrivită anotimpului. Vara nu fac supe calde, mâncăruri grase. Consum mai puțină carne, mai ales preparate care merg repede: șnițel, chifteluțe, mititei, uneori pește prăjit. Mi-am adunat un număr de rețete culinare speciale pentru vară, unele clasice, altele culese de pe la rude și prieteni, una am inventat-o chiar eu. Nu sunt teorii, ci lucrurile pe care le fac zi de zi. Toate au în comun că se servesc reci, sunt ușor de preparat, ingredientele sunt la îndemâna oricui și prepararea nu necesită multă căldură. Mai mult, se bazează mai ales pe zarzavaturi, cele mai multe nu au colesterol, iar dacă sunt consumate cu pâine integrală, cred că formează regimul alimentar cel mai sănătos cu putință.Read more…
M-am născut la 5 decembrie 1951 în comuna Marghita, judetul Bihor, din părinți supraviețuitori ai holocaustului. De la o vârstă tânără mi-a placut istoria și geografia, dar am decis totuși să fac medicina, pe care am teminat-o la Timișoara în 1976. Tot la Timișoara m-am căsătorit cu Elisabeta Feldman (actualmente Elisheva Ezri) și am emigrat împreună în Israel în 1978. Aici ne-am întemeiat și fortificat viața familială, având doi băieți, unul inginer de aeronautică și celălalt economist, precum și trei nepoți. După ulpan de ebraică m-am specializat în anestezie la spitalul universitar Kaplan din Rehovot.Read more…
Când am început facultatea de medicină la Iași, în mai 1945, al Doilea Război Mondial era pe sfârșite și nici în visele mele cele mai frumoase nu m-aș fi putut gândi ce dezvoltare va lua știința în viitor. De aceea am folosit în titlu termenul de medicină practică, adică un fel de medicină generală, pentru că numai pe aceasta o aveam atunci în vedere: trebuia să te descurci înarmat numai cu stetoscopul, aparatul de tensiune și radiologia. Cum am mai scris cândva, credeam în misiunea medicului ca om care prin înțelegerea bolii, prin cunoștințele sale și posibilitățile de tratament, poate să aducă alinarea suferințelor și eventual vindecarea. Și din acest motiv, chiar în anul IV de studenție am dat concursul de externat (după sistemul francez atunci încetățenit în România) ca să lucrez timp de doi ani direct la patul bolnavului, iar apoi internatul. Acești ani au fost hotărâtori în evoluția mea ca medic. Trebuie să spun că cel mai mult am învățat atunci de la surori (nu existau atunci asistente) și chiar de la infirmiere.Read more…
În mai 1944, cu câteva zile înainte de începutul strângerii evreilor din Satu Mare in ghetou, o vecină de pe strada pe care stăteau bunicii mei i-a spus mamei: ”Clara, ce săpun frumos o să facă din tine nemții”. Nici mama nici eu nu am uitat această frază. După sfârșitul războiului și eliberarea din lagărul de la Auschwitz, mama s-a întors la Satu Mare să-și caute familia. Nu a găsit pe nimeni în afară de fratele ei, toți ceilalți membri ai familiei au fost uciși în lagăr. A găsit-o însă pe vecina respectivă. ”Săpunul s-a întors acasă!” i-a spus. Din păcate nu cunosc restul conversației…Trebuie să recunosc că sunt preocupat de Holocaust, aparținând celei de a doua generații de supaviețuitori ai lagărelor naziste, atât la propriu cât și la figurat. Am citit nenumărate cărți, documente, am vizionat numeroase filme despre Holocaust și niciodată nu am simțit că m-am săturat de această temă. Am căutat și am găsit persoane care și-au păstrat omenia în acele vremuri tulburi. Ceea ce nu voi înțelege niciodată este indiferența majorității oamenilor din acele vremuri la tragedia semenilor lor evrei: vecini, colegi de lucru, poate prieteni.Zilele trecute am citit o nuvelă tulburătoare legată de Holocaust. A fost scrisă de scriitorul maghiar Szántó T. Gábor și se intitulează ”1945”. Cu permisiunea cititorilor îi voi face o scurtă recenzie.Read more…
Cei care am supraviețuit Holocaustului trăim cu amintirile noastre care, de cele mai multe ori, ne chinuie chiar după numărul mare de ani care au trecut de atunci. Nu se poate uita nimic, chiar și lucruri care par neînsemnate sau pe care cei tineri le-au auzit de la alții. O astfel de amintire chinuitoare trebuie să v-o povestesc. De fapt o scriu pentru mine.
De multă vreme sunt datoare față de mine să vorbesc despre o prietenie din tinerețe care a lăsat urme adânci, pentru totdeauna, în viața mea. Deși cred că am mai pomenit despre prietenia cu B. în unele articole mai vechi, țin să intru în amănuntul acestor amintiri dureroase pentru mine, dar sper că povestirea lor va fi vindecătoare.Eram amândoi atât de tineri!! Eu aveam 17 și el 18 ani. Ne cunoșteam de mai demult, deoarece tot Câmpulungul meu era o stradă cu străzi mici laterale – cum era să nu cunoști un băiat apropiat ca vârstă? Ne-am cunoscut mai bine în iarna anului 1941, când amândoi nu mai puteam învăța din cauza legilor rasiale și ne petreceam după amiezile vorbind ore în șir.Read more…
Nu din întâmplare sunt descrise în istorie impresii puternice ale turiștilor în vizita lor la Paris, Delhi, muntele Fuji și multe alte locuri de importanƫă religioasă și artistică. Aceste trăiri au primit numele de sindrom pentru că seamănă între ele prin manifestări de exaltare extremă, senzaƫie cerească, religioasă la bucurie. Unii oameni “mai săraci cu duhul”, ajung la situaƫii extreme și rupâdu-se de realitate, se identifică cu personaje istorice și religioase, ca de exemplu Napoleon. În Israel se manifestă “sindromul Ierusalim”, definit prima dată de profesorul de psihiatrie Yair Bar-El, personalitate colorată și cultă. Primele semne ale sindromului au fost descrise de psihologul Herman Heinz in anii ’30 ai secolului trecut și în scrierile lui Felix Faber, care a fost în pelerinaj la Ierusalim în Evul Mediu.Read more…
La un moment dat, în anii celui de al Doilea Război Mondial, după Anschluss şi anexarea unei mari părţi din regiunea sudetă din Cehoslovacia, locuită de germani, când noi, evreii, am fost obligaţi să predăm autorităţilor aparatele de radio, iar apoi şi bicicletele, în mod paradoxal, în centrul Timişoarei mai funcţiona sala de lectură de la Institut des Institut des Hautes Études Françaises. Era o adevărată oază de pace unde puteai găsi presa franceză şi ni se permitea şi nouă, elevilor de liceu, să răsfoim paginile revistelor de satiră din Franţa, mai ales vestita Marianne. De altfel, acest lucru nu necesita un efort deosebit întrucât pagini întregi erau înnegrite, prin bunăvoinţa cenzurii, fiind considerate ostile regimului de atunci, din România. Totuşi, uneori – ca prin miracol – mai găseam fragmente care scăpaseră ochiului ager al cenzorului Read more…
Totul a început în 2017, când, ca vicepreședinte al Asociației Sioniste din România, am organizat și condus o altă cursă de motociclete,“Ride4Solidarity with Israel”, de la Londra la Ierusalim. 14 motocicliști creștini și evrei, sioniști din Statele Unite, din Israel, din România, din Ungaria, din Germania și din Elvetia, am traversat Europa și Israel pentru a sărbători 50 de ani de la eliberarea și unificarea Ierusalimului. Apogeul acelei curse a fost la Ierusalim, unde am participat la deschiderea jocurilor “Maccabiah 20”, aducând de la Londra torța cu care a fost aprinsă flacăra olimpiadei sportivilor evrei din toată lumea. Atunci și acolo s-a născut idea cursei “Ride4Solidarity with Israel70”, cursă care ne-am dorit să marcheze lungul și anevoiosul dar fantasticul drum făcut de Statul Israel, de israelieni, în cei 70 de ani de existență modernă. Împreună cu bunul meu prieten, “fratele” meu, Pastorul Gary Burd din Amarillo, Texas, șeful echipei de motocicliști americani care au participat la cursa din 2017, am stabilit ca noua cursă să aibă loc în octombrie 2018. Hotărârea fiind luată, am împărțit responsabilitățile între noi. Pastorul Burd a stabilit itinerariul și etapele cursei. În timp ce el a contactat comunitățile creștine, eu am indentificat și contactat fiecare comunitate evreiască, fiecare sinagogă Chabad din calea noastră. Am contactat Ministerul de Externe Israelian și prin el consulatele aflate de-a lungul drumului. Am contactat cluburile de motocicliști evrei și-am invitat pe membrii lor să ni se alăture. La fel a procedat Pastorul Gary Burd cu motocicliștii creștini. Spre deosebire de Pastorul Burd, care cunoștea mii de motocicliști cu care efectua curse caritabile de zeci de ani, eu cunoșteam în Statele Unite un singur motociclist evreu, israelian: pe Sam Schwartz, pe care îl știam de mulți ani din Romania. Doream să ne oprim în fiecare comunitate pentru a prezenta realizările Statului Israel, pentru a discuta și pentru a răspunde la întrebările legate de societatea israeliană și de situația tensionată din Orientul Mijlociu.Read more…
Legenda (sau poate fragmente ale unui adevăr istoric?) păstrată impecabil de ”Marea Carte a Legii”, transmisă de evrei cu grijă și respect din generație, în generație, de-a lungul mai multor milenii, ne amintește de orgoliul oamenilor care – folosind mijloacele epocii – voiau să se înalțe cât mai sus către Necunoscutul care-i incita și înfricoșa în același timp. Diversitatea limbilor care le vorbeau îi împiedica să se înțeleagă între ei și, fireşte, îndrăzneața lor construcție – Turnul Babel – în lipsa unei necesare și riguroase comunicări și deci coordonări, s-a năruit, asemeni multor alte mari proiecte de atunci și până acum. Într-o interpretare profană legenda Turnului Babel ( termenul ebraic vechi are semnificația de ”confuzie”) vorbește despre năzuința și străduința Omului de a se înălța, de a se îndepărta cât mai mult de constrângerile pământești, dorind să se simtă mai apropiat de nemărginirea cerească. Dar înțeleapta istorie a Turnului Babel (de la care se trage și denumirea de Babilon al marelui oraș-imperiu în care a înflorit multe secole cultura diasporei evreiești) sugerează forța multilateralității culturale. Fără a se fi unit numeroase și diverse grupuri umane, impresionantul ”proiect” uriaşul turn nici măcar nu s-ar fi putut imagina și, cu atât mai greu, s-ar fi putut începe ridicarea lui Deci, nu diversitatea constructorilor a fost cauza nereușitei, ci incapacitatea de a comunica a grupurilor diverse vorbitoare de limbi diferite. Profunzimea și actualitatea acestei povestiri din Cartea Bereșit ( Geneza din Biblie ) este dovedită de consecvența cu care oamenii au perseverat în preocuparea lor de a construi ”turnuri” cât mai înalte… Read more…
Au trecut 29 de ani de la Evenimentele din decembrie 1989 şi se pare că peste ele s-a aşternut zăpada uitării, în care apar tot mai mult urmele paşilor hotărâţi care îşi croiesc drum în sens invers. Publicarea acestui articol – apărut cu 9 ani în urmă, în revista electronică Acum – este un apel spre neuitare. M-.aş bucura ca el să-i îndemne pe cititorii Baabel să-şi depene amintirile sau să-şi exprime opiniile legate de Revoluţia din Decembrie 1989. În 21 decembrie 1989, la ora 16.00, la Cluj erau deja 12 morţi şi 26 de răniţi. După morţii căzuţi în Piaţa Libertăţii au urmat cei din zona Astoria-Metropol. În 21 decembrie eram convocaţi la institut pentru adunarea de condamnare a incidentelor de la Timişoara. De câteva zile la Cluj domnea o atmosferă sumbră. Pe străzi apăruseră patrule de miliţieni. Locuiesc într-o zonă, la poalele Dealului Hoia, unde, şi în prezent, recepţia undelor radio este foarte slabă. Pe vremea aceea nu prindeam nici Europa Liberă şi nici Radio Budapesta, astfel încât informaţiile despre revolta de la Timişoara îmi parveniseră cu o zi sau două întârziere şi eram temătoare să le comentez. Mă învăţasem să nu discut anumite lucruri decât cu oamenii foarte apropiaţi. Mă străduiam să ţin ore interesante, dădeam ore particulare de fizică pentru admiterea la medicină, la facultatea de fizică şi cea de chimie (nu şi pentru politehnică unde eram în comisia de admitere). Plata n-o primeam în bani, ci în alimente (soluţia mi-o sugerase un coleg profesor de matematică).Read more…
Site-ul baabel.ro foloseste cookies pentru a oferi un maxim de performanta experientei tale aici. Cookie-urile sunt pentru autentificare, statistici trafic Pentru a continua te rugam sa dai click pe ACCEPT, in caz negativ pe REFUZ
