ISSN 2734-4967, ISSN-L 2734-4967
Revin la prietena mea Hanna și la povestea despre familia ei care a fugit în Elveția în 1942, reușind în felul acesta să supraviețuiască. https://baabel.ro/2021/09/hanna De atunci ne-am mai întâlnit de multe ori și am discutat câte-n lună și în stele…Într-una din zile mi-a spus, plină de mândrie: Hava, azi am avut inspirație! Mă gândeam la copilăria mea, la părinți, și deodată am simțit nevoia să-mi aștern gândurile pe hârtie (adică pe telefonul mobil). Iată rezultatul:Read more…
O fi vârsta, bat-o vina? O fi pandemia care a hotărât să rămână aici pentru că se pare că se simte bine în mediul uman? O fi liniștea din jur, oarecum neașteptată pentru acest anotimp propice conflagrațiilor armate mici și mari? Cert e faptul că anul acesta remarc schimbările din jur într-un mod cu totul surprinzător pentru mine, eu, un individ pragmatic, lipsit de orice urmă de romantism, și care în lunga lui viață a scris doar un singur poem, care cuprinde un singur vers: ”Lună, lună, ești nebună”!! Aici, prin împrejurimile în care-mi duc existența de aproape 40 ani, adică în sudul care odinioară era deșert și acum e mai mult verde decât galben, toamna vine pe-ndelete, nicidecum nu se grăbește să-și pună amprenta pe tot ce e viu. Scăderea temperaturii e treptată, aproape imperceptibilă în cursul zilei, pentru că ce deosebire e între 35 grade și 32 grade la prânz? Ba mai mult, când ești în mașină, căldura provocată de puternicele raze de soare e la fel în august ca și în octombrie și singura soluție e să pui în funcțiune aerul condiționat aproape simultan cu pornirea motorului. Octombrie ca octombrie, dar pe la noi, noiembrie e o lună capricioasă. Ar vrea să fie ”umedă” dar nu prea reușește. Ar vrea să fie rece, dar soarele îi stă în cale și-i uzurpă intențiile.Read more…
Acum vreo doi ani, înainte începerea pandemiei de Covid, am dat de un articol în ziar despre intenţia unuia din cei doi fii ai scriitorului Camil Petrescu de a se muta definitiv la Bucureşti. Această hotărâre de a se reîntoarce în România după atâta vreme petrecută în SUA se datora sentimentelor de singurătate şi izolare care îl copleşiseră. În perioadele când se afla în ţara natală, susţinea el, telefonul nu contenea să sune, era înconjurat de prieteni şi nostalgia acelor momente era motorul deciziei pe care o luase. Nu ştiu ce s-a ales din proiectul fiului lui Camil Petrescu, dacă l-a dus la bun sfârşit, dar acest anunţ m-a făcut să meditez la rolul prietenilor şi al cunoştinţelor în viaţa noastră. Cine sunt, de fapt, aceste cunoştinţe, aceşti prieteni care ne susţin moralul în orice moment al vieţii, mai ales când lucrurile nu ne merg ca pe roate? Voi începe cu spaţiul fizic cel mai apropiat: blocuşorul de locuinţe de numai trei etaje în care am locuit de când m-am născut și până la emigrarea în Israel.Read more…
Fiecare generație și fiecare popor are oameni deosebiți, eminenți, eroi, câteodată anonimi. În acest articol voi scrie despre cei care nu au rămas în anonimat, despre ungurii eminenți și umani, pe baza informațiilor de pe internet și în cartea scriitorului maghiar Nyáry Krisztián (născut în 1972): Eminent Hungarians (Unguri eminenți), publicată în 2017. Cartea mi s-a părut interesantă atât prin stil, cât și prin conținut. Fiecare capitol prezintă un erou maghiar din secolul al XIX-lea și până după mijlocul secolului XX. Fiecare capitol are o vinietă care reprezintă un eveniment istoric, un curent politic sau artistic specific perioadei și se încheie cu un citat aparţinând acelei persoane sau care vorbeşte ea. Din cei 30 de eroi voi alege pe unii mai puțin cunoscuți sau care au ceva special. Interesant (și probabil intenționat), majoritatea nu sunt maghiari neaoși, dar ei au adoptat Ungaria ca pe patria lor și au servit-o cu mândrie și curaj. Mulți străini și-au căutat norocul la Buda sau la Pesta (care s-au unificat în 1873, Budapesta actuală), profitând de politica relativ liberală a împăratului Franz Josef. Iată doi dintre ei: un român și un arab, deveniți patrioți maghiari.Read more…
Se spune că bătrânii trăiesc în trecut pentru că nu au viitor. Așa mi se întâmplă mie. Trează, ore în șir, sau în vis, îmi apar frânturi din trecut, în special cele trăite în deportare. Cred că acest lucru li se întâmplă și altora, dar poate că ei nu simt nevoia să-l împărtășească. Relativ recent am scris despre Câmpulung, orașul din care am fost deportată, sau mai bine zis alungată. Prima oprire mai lungă în drum spre Transnistria a fost la Atachi, (în ucraineană Otaci), pe malul drept al Nistrului, în actuala republică Moldova. Nu am intenția să repet ce am scris în jurnalul meu, devenit carte după 50 de ani, (Jurnal de ghetou). Vreau să vă relatez prin filtrul anilor mulți care au trecut de atunci cum am resimțit primul popas în drum spre Transnistria. Coborârea din tren m-a pus în fața unei realități pe care nu mi-aș fi putut-o închipui niciodată: ploaie rece, noroi și soldați români înarmați cu puști ne păzeau și ne grăbeau să coborâm din tren. Și unde să ne adăpostim? Așezarea părea pustie, nu se zărea niciun localnic, dintre casele care mai stăteau, majoritatea erau fără acoperișuri, parcă trecute printr-un incendiu și pline de evrei deportați la fel ca noi, dar veniți înaintea noastră: rădăuțeni, suceveni. Parcă erau acolo toți evreii din Bucovina de sud. Cu mare greutate am găsit și noi o casă fără ferestre și uși, parțial și fără acoperiș, în care să ne ferim de ploaia rece de toamnă. Oare ce se întâmplase cu cei care au locuit în acele case?Read more…
În 1977, la sfârșitul iernii, sunt invitat în biroul șefului serviciului Proiectări. – Ascultă, Toivi, pleci în Polonia pentru asistență tehnică la încheierea contractelor pe anul 1977. Dar este o problema mai importantă: polonezii reclamă că au primit acumulatoare hidraulice cu defecte de turnare. Este proiectul tău. Pleci urgent și rezolvi problema echipamentelor reclamate. Componenta principală a “comenzilor hidraulice” fabricate în uzina noastră era o sferă turnată din oțel, cu diametrul de peste un metru. Interiorul ei era umplut cu azot comprimat întâi la 70 atm Și apoi la 140 atm prin pomparea uleiului hidraulic destinderea pernei de azot evacua rapid uleiul sub presiune, acționând prevenitoarele de erupție. Mii de asemenea echipamente s-au livrat pe întregul mapamond, fără ca cineva să reclame vreo neregulă tehnică. În ultimele zile ale lunii februarie am plecat cu avionul la Varșovia.Read more…
Este a doua oară, în două ediţii consecutive ale revistei, când titlul articolului pe care-l scriu se inspiră dintr-o o piesă de teatru. De astă dată, fiind vorba de liderul Ungariei, din piea unui autor maghiar. Poate că un cititor din generația mai vârstnică (chiar foarte vârstnică) îşi aminteşte de scriitorul și dramaturgul Ferenc Herczeg, foarte în vogă în prima jumătate a secolului XX. Cea mai cunoscută și des jucată piesă a sa a fost Kék róka [Vulpea albastră] (ecranizată foarte recent de postul de televiziune DUNA). Este vorba despre un triunghi amoros, eroina fiind Cecilia, iar întrebarea care se repetă de-a lungul intrigii este ”Ce a căutat Cecilia pe strada Török?” Ea afirmă că s-a dus să-și caute o vulpe albastră, deoarece pe strada incriminată se afla un blănar. Dar tot pe aceea stradă, vizavi de blănărie, locuia un presupus amant. Nici până la sfârșit nu aflăm unde a fost Cecilia cu adevărat. cu care Orbán are de multă vreme o adevărată relație amoroasă, vizitându-l frecvent și cu folos am putea spune, deoarece, cel puțin până acum, a găsit vulpea albastră, respectiv gazul rusesc și chiar la un preț rezonabil.Read more…
În ultimii ani de viață sănătatea lui Beethoven s-a deteriorat considerabil. Schimba multe locuințe, atât în Viena cât și în împrejurimile ei: Mödling, Baden, Nussdorf și Heiligenstadt, locuri unde a scris și a compus. 15. Pe cealaltă parte a străzii locuiau Stephan von Breuning şi fiul său Gerhard, prieteni apropiați încă din Bonn. Ei l-au ajutat mult pe Beethoven în fazele finale ale bolii sale. loc în martie 1826, cu Cvartetul Schuppanzigh.Read more…
Ceea ce se întâmplă azi în Ucraina este o tragedie. Clădiri rezidențiale, spitale, școli, grădinițe bombardate, alături de obiectivele strategico-militare (nu știu unde să situez centrala atomică de la Zaporoje care a fost cât pe ce să atragă peste Europa o iarnă nucleară), oameni obligați să se ascundă în adăposturi, subsoluri, stații de metrou, iar alții, de ordinul milioanelor, să fugă din țară, copii, femei și bătrâni mergând în necunoscut, neștiind ce-i așteaptă. Imaginile se aseamănă uimitor cu ceea ce au făcut rușii în războiul din Siria, unde armata rusă, pentru a sprijini regimul dictatorial al lui Assad, a bombardat fără discernământ totul. Ucrainenii care au ales calea bejeniei au avut mai puțin de suferit decât alte categorii de refugiați din alte părți, țările vecine deschizându-și larg porțile și sărindu-le în ajutor, chiar și cele care întotdeauna au avut granițele ferecate și a căror lozincă era ”niciun refugiat pe teritoriul nostru”. (Cum se pune problema refugiaților ar putea constitui subiectul unui alt articol). Problema esențială aici este că în secolul XXI ar trebui ca neînțelegerile dintre state să nu fie rezolvate prin războaie. Mai ales în Europa care a suferit două conflagrații mondiale și care după cel de-al Doilea Război Mondial și apoi, după căderea Cortinei de fier și disoluția unor state printre care și URSS, a încercat și în mare parte a reușit să garanteze securitatea și integritatea statelor prin acorduri și tratate internaționale. Respectarea lor este chezășia păcii pe continent, iar cel care încalcă prevederile lor, mai ales pe calea armelor, este agresor. Read more…
Tata era contabil la Întreprinderea de îmbunătățiri funciare, adică la irigații, iar vara era detașat câteva săptămâni în Bărăgan. Se trezea foarte devreme, probabil în jur de ora 4, ca să poată ajunge la birou pe la 7. La serviciu avea o mașină de scris la care aveam voie să clămpăn oricât. La vremea aceea credeam că nu există pe lume ocupație mai grozavă. Pentru ea eram dispusă la multe sacrificii și acceptam cu bucurie să mă trezesc cu noaptea-n cap. Era de fapt o stare de semitrezie, pentru că Tata mă înfășura într-un cearceaf, mă lua în brațe și mă așeza binișor pe bancheta din spate a Daciei noastre de culoarea untului. Eu priveam printre gene, grijulie să nu-mi sară somnul de tot. Bancheta miroasea a praf, a căldură și a piele artificială. Pe geamul deschis pe jumătate intra mirosul de câmpie, de pământ negru și sfărâmicios, de grâu copt și buruieni zdrobite sub picior. De ierburi uscate, de pelin și de floarea soarelui cu capul încă plecat. Se auzeau păsări cântând, în mașină mergea radioul în surdină, iar motorul torcea pașnic. Dormeam doar pe jumătate, înhalând miresmele câmpului, nerăbdătoare să ajungem.Read more…
Rezultatele alegerilor parlamentare din 3 aprilie din Ungaria au provocat o uriașă surpriză, nu din cauza desemnării învingătorului, ci a dimensiunii succesului. Sondajele de opinie de dinaintea scrutinului au prognozat victoria Fidesz și a aliatului său, creștin-popularii, dar diferențele față de Opoziția Unită erau de câteva procente. Se aprecia de asemenea că Fidesz nu va mai reuși să obțină două treimi din cele 199 de mandate pe care le deținuse în cele trei cicluri anterioare, cu ajutorul cărora a reușit să modifice o serie de legi, inclusiv prevederi ale Constituției. Aceste modificări au fost considerate antidemocratice și antieuropene, asigurându-i lui Orbán o concentrare exagerată a puterii. Orbán a fost adesea considerat că are trăsături autocrate și a fost comparat cu lideri care promovau aceeași politică – Vladimir Putin sau Alexandr Lukașenko. Victoria zdrobitoare a Fidesz – cu 135 de mandate, din nou două treimi, față de numai 56 obținute de cele șase partide de opoziție care au compus alianţa Împreună pentru Ungaria atrag atenția asupra persistenței, chiar dezvoltării pe scena politică ungară a modelului despre care am amintit – un sistem cu numeroase trăsături antidemocratice, antieuropene și populiste.Read more…
În anii copilăriei, martie însemna pentru mine mereu zâna cea blândă care a adus adierile cu parfum de pământ umed și boboci, muguri de un verde neon și dorința sălbatică de viață printre munții care străjuiau orășelul unde trăiam. Dar eu ascultam întotdeauna cu stupoare vorba: cu o floare nu se face primăvară. Azi, când ne amenință tot felul de vijelii mai puțin concrete, când gerul și grindina par să distrugă toate florile din inimi, eu încerc să trezesc în sufletul meu credința naivă, atât de pură a copilăriei: că avem nevoie doar de o singură floare. Orice s-ar întâmpla, avem nevoie de o floare, de prima floare a credinței încăpățânate că omul, omenia, valorile spiritului vor face iar primăvară în lume. Azi, când ne amenință tot felul de vijelii mai puțin concrete, când gerul și grindina par să distrugă toate florile din inimi, eu încerc să trezesc în sufletul meu credința naivă, atât de pură a copilăriei: că avem nevoie doar de o singură floare. Orice s-ar întâmpla, avem nevoie de o floare, de prima floare a credinței încăpățânate că omul, omenia, valorile spiritului vor face iar primăvară în lume.Read more…
Ziua de 19 aprilie 1943 are o semnificație deosebită. Ea a marcat începutul revoltei evreilor în ghetoul din Varșovia. Au trecut de atunci 79 de ani, dar data nu trebuie uitată. A fost prima manifestare de rezistență armată a evreilor destinați de naziști să moară, primul caz când evreii închiși într-un ghetou s-au ridicat împotriva colosului armatei germane. Cred că multă lume nu cunoaște această dată și de aceea aș vrea să o reamintesc celor care o cunosc și să o prezint celor care nu o cunosc. Am folosit Wikipedia pentru a reda pe scurt datele concrete, dar și informații pe care le cunosc din alte surse.
Read more…
Îl consider vecinul meu. L-am remarcat acum câțiva ani, pe când aștepta calm în fața unui magazin. E câine. Un câine mare și gri, de rasă comună, cu bot cărunt și cu o pată albă pe piept, care arată ca o cravată. Poate de aici și aerul de demnitate pe care îl emană. Stăpânul lui e un domn în vârstă care locuiește într-o căsuță strivită între doi coloși de piatră cioplită și termopan. Are în fața casei o curticică de formă triunghiulară, nu mai mare decât sufrageria unei vile de tip nou. În curtea asta minusculă încap anevoie un vișin rămuros, o tufă de liliac și un arbust de bulgăre de zăpadă, care acum e plin de flori. Dar să revin la câine. În fiecare dimineață își însoțește stăpânul la cumpărături. Fără lesă. Vine la pas în urma bătrânului, îl așteaptă în fața magazinelor, apoi se întorc acasă împreună, cu același mers legănat. Stăpânul intră în curte și îl lasă pe câine să cutreiere liber cartierul. Când rămâne singur, pasul animalului se schimbă: devine alert și o pornește pe străzi de parcă ar avea multe treburi urgente de rezolvat. Nu se oprește pe la colțuri și garduri să miroasă, ca alți câini. Merge în pas întins. Știu sigur că mă recunoaște, pentru că-mi aruncă priviri pe sub sprâncene.Read more…
Așa cum văd eu lucrurile, există o relație foarte strânsă între tatăl meu și Baabel. Să explic. Tata era medic pediatru și își iubea mult profesiunea, dar cel puțin tot atât de mult îi plăcea să afle lucruri noi și să le împărtășească și altora: să povestească, să explice, să expună un subiect, să predea. La Arad, în afară de o circumscripție avea și ore la școala de surori, într-o vreme a fost chiar diriginte. Țin minte cu câtă însuflețire ne-a povestit că într-o oră de dirigenție le-a vorbit elevelor despre George Enescu… Tata avea întotdeauna ceva interesant de povestit. Era bine informat, știa mai multe limbi, era un bun cunoscător al literaturii, al muzicii clasice și al artelor și dacă stau să mă gândesc, era în cea mai mare parte autodidact. Mergea la concerte, citea enorm și când un subiect îl interesa, îl studia în profunzime. Avea și un cerc de prieteni cu interese similare și când se întâlneau la noi acasă, era o plăcere să asist la discuții. Am crescut într-o casă în care era de la sine înțeles că în comunism nimeni nu-ți poate lăsa moștenire o avere, dar nici cultura pe care o acumulezi nu ți-o poate lua nimeni. În România anilor 1960 posibilitățile de exprimare erau limitate. O vreme a scris cronica muzicală în ziarul local (și când am citit Bucuriile muzicii de Mihail Sebastian am avut tot timpul impresia că îl aud pe tata vorbind). La sfârșitul anilor 1960, când a fost permis, tata a ținut un ciclu de conferințe de iudaistică foarte apreciate. Dar în rest nu a făcut nimic public. Cred că eu am moștenit unele dintre însușirile tatălui meuRead more…
Recenta decizie a Curţii Supreme a Statelor Unite de a abroga dreptul constituţional la avort m-a impresionat profund determinându-mă să reiau tema unui articol mai vechi, pe care l-am scris în urma unei întâmplări. Articolul se întitula: „Un avort în camera alăturată” şi a apărut în publicaţia electronică Acum. S-a întâmplat acum câţiva ani, în după-amiaza controlului ginecologic de rutină pe care-l fac în fiecare primăvară. Sosisem la ora programată, cuprinsă de emoţia şi stânjeneala caracteristică acestui demers neplăcut, dar necesar. Pe coridorul policlinicii private m-am întâlnit cu doctoriţa – o veche cunoştinţă din generaţia mea, un specialist competent şi eficient, cu un zâmbet încurajator. „Mai aveţi de aşteptat vreun sfert de oră. Am de făcut un chiuretaj şi apoi vă iau pe D-voastră” – mi-a spus ea. Dincolo de compasiunea pe care o simţeam pentru această soră mai tânără a mea, pentru durerea din vintre şi din suflet pe care i-o bănuiam, încercam şi un sentiment de uşurare că nu avea vârsta mea şi n-a trăit sub imperiul Decretului 770 / 1966 – într-un stat unde nu se putea procura pe căi legale niciun medicament sau dispozitiv contraceptiv, iar educaţia sexuală era practic inexistentă. Atunci ar fi fost nevoită să recurgă la un avort clandestin sau auto-provocat prin manevre promiscue şi periculoase, cu riscul de-a fi prinsă şi deferită justiţiei, ori de a-şi da duhul în urma septicemiei, asemeni prietenei mele M., mamă a doi copii… Sau să dea naştere unui copil nedorit, pe care să-l abandoneze într-un orfelinat….Read more…
Am multe amintiri despre tatăl meu, unele superbe, altele doar frumoase. Nu am amintiri urâte. Tatăl meu nu m-a certat și nu m-a lovit niciodată, nici pe mine nici pe sora mea și nu l-am auzit niciodată înjurând sau vorbind urât despre cineva – cu o excepție! Citez: “nemernicii aceia criminali” care au comis Holocaustul… Da, pe ei nu i-a iertat niciodată, pentru că i-au ucis părinții și pe Marta, sora lui de numai 16 ani. Au pierit cu toții la Auschwitz. Pentru el, mama și noi, copiii, eram binecuvântarea prin care Dumnezeu i-a dat putere să continue viața, să învețe, să muncească și să-și trăiască destinul modest și generos. Era medic pediatru și mulți din generația mea au fost în îngrijirea lui… Niciodată nu a cerut nimic pentru serviciile sale de o rară competență. Pe vremea aceea era obiceiul ca după consultație să mai lași medicului un plic, sau o găină, sau o sticlă de țuică – de fapt obiceiul s-a păstrat până în zilele noastre. Din câte știu eu, tata refuza constant acest onorariu… Dacă s-a întâmplat vreodată să nu refuze (e posibil, de ce nu?) eu nu știu de așa ceva.Read more…
Astăzi, 28 iulie 2022, se împlinesc zece ani de la acea zi de sâmbătă, când am lansat în spaţiul virtual ambarcaţiunea Baabel, purtând la bord un singur articol, întitulat Armonia din babilonie prin care defineam profilul noii publicaţii fondate împreună cu Eva Galambos. Pe parcursul deceniului care a trecut am marcat, an de an, aniversarea revistei noastre, împărtăşind cititorilor realizările, împlinirile și neîmplinirile noastre. Doritorii le pot răsfoi în subsolul acestui articol. Cred că aniversarea de 10 ani (de căsnicie, de la absolvirea liceului, facultăţii etc.) este cea mai aşteptată şi mai frumoasă, pentru că îmbină experienţa unui răstimp nu foarte îndelungat, dar semnificativ, cu speranţa în alte multe aniversări rotunde (jubilee), vremea fiind încă „tânără”, nu-i aşa? Primul număr al revistei, apărut în ziua de joi 31 iulie 2022, avea 5 (cinci) articole, scrise de 3 (trei) colaboratori iar acum, în caseta redacţională – care apare în partea dreaptă a oricărui articol accesat – puteţi număra peste 80 de autori care au semnat, de-a lungul anilor, în revista noastră, în timp ce media articolelor/număr s-a triplat. Desigur, non multa sed multum şi tocmai de aceea ne-am străduit și ne străduim să ridicăm mereu ştacheta calităţii, să îmbogăţim și să diversificăm subiectele articolelor.Pe de altă parte, revista a devenit şi o adevărată „pepinieră” de autori de carte. Anul acesta doi autori baabelieni au publicat volume în care au adunat articolele (sau și articole) apărute în Baabel. Soarta a făcut ca amândoi să-şi prezinte cărţile și la Cluj.Read more…
Acordul de la Londra a fost semnat în 11 aprilie 1987 între ministrul de externe al Israelului, Shimon Peres și regele Iordaniei, Hussein. Semnarea a avut loc în timpul unei întâlniri la Londra, în locuința unui prieten comun, Baronul Mishcon. La întâlnire au mai participat primul ministru al Iordaniei, Zaid al-Rifai și secretarul de stat al ministerului de externe israelian, Yossi Beilin. Acordul era secret și trebuia ratificat de ambele guverne. El trebuia să stea la baza unei conferințe internaționale sponsorizate de ONU în care să se caute o soluție la conflictul israelo-arab și la problema palestiniană în cadrul așa-numitei „opțiuni iordaniene”: Cisiordania să fie realipită Iordaniei, așa cum a fost între 1948-1967, respectiv fâșia Gaza să fie reanexată Egiptului. Această opțiune, propusă și astăzi de unele grupări de dreapta, este respinsă cu fermitate de palestinieni și chiar de iordanieni. Singura opțiune acceptată astăzi este cea a două state. Opțiunea iordaniană a apărut după Războiul de Șase Zile, în iunie 1967. Ea spune că Iordania este singura patrie a poporului palestinian. Israel se va retrage din toate teritoriile ocupate în 1967, inclusiv Ierusalimul de Est, iar ele vor fi returnate Iordaniei. De-a lungul anilor această opțiune s-a bucurat de unele succese, cel mai mare fiind Acordul de la Londra. Read more…
Precum am mai povestit, am terminat anul întâi de medicină la Timișoara și apoi am plecat în Israel. (Unii se miră că nu am ales un timp mai „potrivit”, dar noi, cei care cunoaștem situația din România anilor 1970, știm că nu plecai atunci când voiai, ci atunci când primeai aprobarea.) Ajunsă în Israel, am hotărât să trec la farmacie și cred că a fost una dintre cele mai înțelepte hotărâri din viața mea. Bunicul meu matern, care era el însuși medic, m-a susținut, zicând: „Ai dreptate. Vei avea o viață mult mai ușoară. Și apoi, gândește-te că pacienții vorbesc, dar sticluțele tac.” Era unul din panseurile clasice ale bunicului meu…Am absolvit în 1977, am intrat să-mi fac stagiul la spitalul Hadassah Ein Kerem și am ieșit de acolo… pensionară. Am rămas pentru că era aproape, atmosfera era plăcută și mai ales era o muncă foarte variată, puteam oricând să trec la alt domeniu și să învăț ceva nou. Ambiții de a ajunge într-un post de conducere nu am avut niciodată, cel mai bine mă simțeam făcând „mâna a doua” (ca și acum, de altfel, în redacția revistei Baabel). Am lucrat în producție, în distribuție, am lucrat în mai multe secții ale spitalului – supravegheam stocul de medicamente din secție și făceam comenzile. De fapt această funcție am îndeplinit-o și după pensionare, benevol, la Terapia Intensivă, până când corona m-a trimis acasă definitiv. Aș vrea să relatez câteva întâmplări mai deosebite din cursul carierei mele.Read more…