Dacă putem crede în semne, sfârșitul războiului din Siria se apropie, situație consfințită de recenta reuniune de la Soci la care, la invitația președintelui Putin, au participat Turcia și Iranul, respectiv președinții Erdogan și Rouhani. Victoria asupra Statului Islamic și recucerirea, de către forțele guvernamentale siriene, cu sprijin rusesc și iranian, a teritoriilor ocupate de grupări ale opoziției siriene, oferă condiții pentru încetarea războiului și relansarea negocierilor de pace. În plus, se pare că regimul Assad a fost salvat și președintele ar putea rămâne în continuare la putere. Am spus la prima vedere, deoarece deocamdată nu știm ce a discutat anterior Assad cu Vladimir Putin cu care s-a întâlnit înaintea convocării reuniunii tripartiteRead more…
Curățim peștele, îl tăiem felii, îl sărăm. Turnăm uleiul în tigaie, prăjim ceapa tăiată mărunt pănă devine aurie, adăugăm boia, așezăm în tigaie feliile de pește peste care turnăm două pahare de apă. Prăjim peștele cu grijă, încet, sub capac. Dizolvăm o lingură de făină în 200 g smăntănă, vărsăm amestecul peste pește și coacem mâncarea în cuptorul încins, fără capac, timp de zece minute. Apoi scoatem peștele din cuptor, turnăm deasupra zeama cu smântână. Servim peștele cu găluște de vreun fel și cu o salată.Read more…
Dacă înainte de campania electorală Trump mi-a dat impresia unui circar impulsiv, preferabil fără acces la butonul nuclear, pe parcurs mi-am îmbunătățit părerea pentru modul cum aborda problemele, cum apăreau cei din jurul lui – familia, susținătorii. N-am văzut în el un „Mântuitor”, ci – pur și simplu – un candidat mai bun, răul mai mic; pe de altă parte, nu mi-am făcut iluzii că va pune în practică tot ce a promis, pentru că puterea președintelui american are anumite limite şi odată ajuns în funcție poate avea o altă perspectivă, alte priorități … Dar trebuie să-i dau credit atât pentru ceea ce a reușit total / parțial din promisiuni, cât și pentru ceea ce a încercat și n-a reușit .Read more…
“De două mii de ani”… Un volum care nu-ți permite să adormi liniștit. Iată ceva, acel ceva , despre care se poate scrie foarte puțin dar și foarte mult, o poveste care rămâne valabilă de aproape două mii de ani. Antisemitismul. Dar cum să scrii despre el? Cum să faci ca să nu repeți ceea ce s-a scris în mii de volume publicate în zeci de limbi? Și de ce eu să fiu acela care să dezgrop niște amănunte despre o realitate de mult dispărută? De ce? Pentru ca am purtat steaua galbenă? Pentru că am trăit ani de zile în umbra absenței tatălui meu, luat ca medic în lagărele de concentrare? Nu-i de ajuns, mi-am zis. Dar iată că am găsit răspunsul la dilema care nu-mi dădea pace din momentul când am terminat de citit ultima pagina a volumului cu pricina. Voi putea scrie, mi-am zis, doar dacă voi reuși să mă transpun, cu ajutorul poveștilor acumulate în casa părintească, în lumea Bucureștiului de acum aproape o sută de ani, în anii 20-30 ai secolului trecut și să încerc să descriu în nu prea multe fraze, cum îl văd eu, evreu israelian de aproape 50 ani, născut, crescut și educat în România de după război, pe evreul Iosif Hechter/alias Mihail Sebastian, născut, crescut și educat în România înaintea acelui război care nu mai poartă nume pentru că e unic…Read more…
Schimbările tehnologice au modificat radical locurile de muncă în industrie în ultimii 200 de ani, dar amploarea schimbărilor și ritmul lor rapid din ultimele decenii nu au precedent. Totuși, după cum a constatat firma de consultanță MGI după o anchetă privind potențialul de automatizare a 2000 de activități industriale din 46 de țări, reprezentînd 80% din forța de muncă la nivel global, acesta e destul de redus. Proporția operațiilor care pot fi complet automatizate este deocamdată de numai 5%. Interesant este că, printre activitățile care pot fi integral automatizate, se numără munca grădinarilor peisagiști, cea a laboranților dentari, a designerilor de modă, agenților care vând asigurări și chiar a CEO-adică a președinților de firme.Read more…
De-a lungul străzii Venlo [în original Entlang der Venloer Straße] este titlul unei cărţi de dimensiuni prietenoase, cu o copertă sugestivă, destinată parcă cititorului-voiajor care îşi petrece, citind, călătoria cu trenul sau cu tramvaiul. Atâta doar că în cazul de faţă cartea este vehicolul care-l ia la drum pe cititorul care încalecă alături de autor pe bicileta cu care pedalează zilnic către cabinetul său medical de pe strada Venlo din Köln. Curând se dovedeşte că strada Venlo nu străbate doar oraşul Köln, ci se ramifică pe cărările memoriei, având destinaţii din cele mai diferite, din Banat şi până la New York, dar şi o staţie constantă de îmbarcare şi popas: Aradul natal al lui Peter Rosenthal, scăldat de Mureş şi populat cu personajele copilăriei, precum şi o alta – de destinaţie – Kölnul de pe malul Rinului care, uneori, se confundă cu Mureşul.Read more…
Se spune că Israel este o țară ca toate celelalte și, fiindcă rasismul este un fenomen mondial, el nu poate lipsi nici din peisajul zilnic al Țării Sfinte, adevăr confirmat, într-un mod cam prea generos după gustul meu, în interviul acordat de ziaristul israelian Ron Cahlili cotidianului francez Libération (fondat cândva, după câte știu, de Jean-Paul Sartre), finanțat în aceste zile din fondurile familiei Rothschild. Tot Cahlili este și realizatorul unui documentar întitulat „HaTsarfokaim”, combinație urât sunătoare între cuvintele ebraice „tsarfati”=francez și ,,marokaim”=marocani, aluzie la faptul că o mare parte dintre imigranții sosiți din Franța își au rădăcinile în țările Maghrebului. Serialul a fost transmis de canalul TV israelian Kan 11, în trei episoade.Read more…
În fiecare an aştept sărbătoarea de Pesah cu aceeaşi uimire, ca şi în copilărie, când această sărbătoare se insinua în casa bunicilor mei (adoptaţi) cu sfioşenia feliilor neregulate de azimă (pe atunci fabricate manual, aveam să aflu mai târziu) şi la întrebarea mea: Ce este asta? Mi se răspundea doar atât: pască! Mult mai târziu am înţeles că pasca de „paştele evreiesc” şi prăjitura kindli, în preajma Purimului, erau tributul bunicii mele adoptate Erzsi, creştină, faţă de originea bunicului meu adoptat, evreu botezat, şi, poate, pentru memoria fiului lor Ferkó, pierit la Auschwitz. În casă nu exista vreun Luah, pe perete atârna calendarul reformat, în care se înşiruiau zilele onomastice, şi totuşi Bunica Erzsi ştia când era Pesahul (şi Purimul) şi nu uita să procure azima (pe atunci habar nu aveam cum) care se încadra, modestă – atunci când calendarul apropia sărbătorile pascale evreieşti de cele creştine – între ouăle roşii, vopsite în foi de ceapă, şi cozonacii ardeleneşti, beigli, cu nucă şi cu mac. Read more…
.şi năpustiţi-vă asupra celor puţini, răzleţi, diferiţi şi vulnerabili – încondeiaţi indirect dar cu fermitate – drept pericolul major pentru slăbirea celor dintâi. Nu pot înţelege altfel obstinaţia de a purcede la referendumul – pe care-l credeam dat uitării (pe cale de bun simţ sau de înţelegerea, în fine, a inutilităţii sale pentru societate ) – pentru redefinirea familiei în Constituția României. Se pare însă că e mare nevoie de reluarea acestei campanii, mai mult un vector pre-electoral pentru cei care par a pierde tot mai mult teren din pricina nepriceperii şi haotismului instalat la guvernare. Read more…
În croaziera noastră (ca de altfel aproape în toate croazierele care înconjoară America de Sud (prin… sud) am avut ocazia să vedem toate cele trei strâmtori. Am amintit că părăsind prima noastră escală pe coasta Patagoniei, am urmat doar pe o porțiune relativ scurtă coasta americană, căci ne-am îndreptat făcând un ocol respectabil spre insulele Falkland (Malvine) și abia după ce am vizitat aceste insule (acum:) liniștite, ne-am îndreptat spre Capul Horn trecând prin Pasajul Drake. Denumirea pasajului nu sugerează o apă cuminte în care s-ar poate bălăci vreun rățoi (”drake”- engl.) – dimpotrivă, este un loc cu ”valuri și vânturi” furioase, care au zgâlțit puternic și vaporul nostru uriaș – ci provine de la numele lui Francis Drake, un corsar englez care a fost înnobilat de marea regină Elisabeta I a Angliei. Drake făcea parte din corpul de elită al ”piraților de stat”:). Ei îndeplineau misiuni de piraterie cu acordul și sprijinul statului englez, cu împuterniciri în toată regula primite chiar de la regină. După un raid reușit prin porturile Franței, urmat de o tâlhărie cu succes pe coasta istmului panamez la Nostra Dios – locul pe unde se transfera aurul peruan în corăbiile spaniole – Sir Francis Drake a primit de la Regină misiunea de a ataca (și de a jefui:) coloniile spaniole din California, de pe coasta Pacificului. Read more…
Vorbind despre “puterea celor fără de putere”, Václav Havel remarca paradoxul cotidian, care ar putea să corodeze și să conducă la prăbușire un regim totalitar. Ar fi de ajuns ca fiecare cetățean de rînd să-și asume “viața în adevăr”, să își găsească puterea de-a denunța realitatea oprimantă. Meșterul berar se poate încăpățîna să producă o bere de calitate, în ciuda sistemului mediocru, care îi îndeamnă pe toți la neglijență, indiferență și șablon. El constată că munca depusă de ceilalți berari este neconformă și încearcă să le explice cum să facă mai bine. Ceilalți îl “simt” că este un ciudat, care urcă împotriva curentului, și-l ignoră. Dar el se încăpățînează să muncească în mod conștiincios: nu pentru a sfida prin singularitate, ci efectiv deoarece resorturile sale interioare nu-i permit să facă altfel. Protestul împotriva unei dictaturi nu este obligatoriu să reprezinte, la originea sa, un gest politic: poate acoperi un impuls civic, sau o tendință firească spre perfecționare profesională. Doina Cornea a fost “meșterul berar” de la Cluj, care s-a obstinat să-și exprime netulburată convingerile. În ceaușism exista o schizofrenie, de toți acceptată cu naturalețe, între realitatea efectivă, care se constata la tot pasul, și ceea ce vorbele exprimau. Read more…
Căsătoria civilă s-a ţinut în iulie 1948. Nu am avut bani nici pentru invitaţi, nici pentru verighete. Martori ne-au fost Hercz Gabi şi Bara (Kohn) Tibi. După ceremonie am intrat cu ei într-o cârciumă să bem ceva, dar după câteva minute Norbi a plătit, s-a scuzat şi a plecat: trebuia să meargă urgent la o şedinţă de partid! Varda Zoli, vărul lui Norbi, ar fi dorit să ne căsătorim religios, promiţându-ne că preia el organizarea. Norbi nu a fost de acord şi aşa a rămas. Încă înainte de a spune DA la ofiţerul stării civile, l-am rugat să nu ridice vreodată tonul la mine, altfel din acel moment viaţa noastră comună va fi terminată. Probabil i-am spus-o cu atâta hotărâre şi claritate că într-adevăr nu au fost niciodată certuri între noi. Aveam oroare de aşa ceva, mai ales că aveam și o doză mare de mentalitate feministă. Dacă aş fi trăit pe vremea sufragetelor, desigur că aş fi făcut şi eu parte din această mişcare! (De fapt îmi amintesc că am avut totuși o ceartă, una singură. Norbi întârziase iar eu, neavând cheia, am fost nevoită să-l aştept în stradă. Trebuie să subliniez că lui Norbi i-a părut tare rău, dar el nu era omul cel mai punctual din lume.) Când povesteam în societate că nu ne certasem niciodată cu Norbi, celor de faţă nu le venea să creadă, deşi asta era realitatea. În ciuda problemelor şi greutăţilor inerente ale unei căsnicii, la noi ele nu duceau la certuri. Norbi și-a început activitatea de preparator la catedra de anatomie în anul 1947. Un an mai târziu, în 1948, am fost şi eu numită preparatoare la Institutul de Igienă. Ca atare eram scutiţi de obligaţia de a frecventa cursurile, ceea ce la unele materii ne-a îngreunat pregătirea examenelor. O parte apreciabilă a timpului nostru trebuia s-o consacrăm activităţii de partid. Read more…
Weekendul acesta a marcat intrarea oficiala în vara calendaristică. O data cu el, temperaturile au început să urce uşor-uşor, la peste 30 de grade, ceea ce transpune în realitate stilistică hashtagul cu #thestruggleisreal. Sunt 3-4 lucruri care, atunci când termometrele sfârâie, ne ajută să ținem nivelul de fierbințeală la cote suportabile: hidratarea constantă, aplicarea cremelor cu SPF ridicat (da, chiar şi când rămânem în peisaj urban!), căutarea spaţiilor cu umbră sau răcoare şi, nu în ultimul rând, alegerea unor haine din fibre textile potrivite sezonului. Separat de asta, dar totuși cu legatura, în ultimele saptamani am triat, ordonat şi organizat mai multe garderobe ca de obicei, iar multe dintre întrebările celor cu care m-am întâlnit se învârteau în jurul acestei teme: care sunt cele mai potrivite materiale pentru vară? Pot să fac ceva pentru ca inul să nu se şifoneze? Nu ţi se pare că în hainele din poliester transpirăm mai mult?Read more…
Așa, ca pentru descrețirea frunții, vă redau câteva întâmplări ale scenei, la care am fost martor și care sigur nu figurau în scenariu. Dintre ele, una era să se sfârșească tragic. Iată-le:
Opera Română, 1940, sala Regina Maria din fosta Piață a Senatului. (Piața își primise numele după fundația pe care înainte de Primul Război Mondial urma să se ridice clădirea Senatului României, dar nu s-a mai ridicat. Pe acea fundație s-a construit un bloc de 17 etaje, cunoscut ca blocul Gioconda, după numele grădinii de vară unde se dădeau filme bunicele. În imediata vecinătate a blocului Gioconda exista o clădire, folosită mai întâi ca sală de sport, apoi ca sediu al Operei Române.)
Se cânta „Liliacul”, scena balului. Golind sticla de șampanie, Prințul Orlowski o aruncă peste umăr, spre valetul care conform scenariului urma să o prindă – știam asta de la părinții mei care mai văzuseră spectacolul. Dar, de data asta bietul om nu reușește, sticla cade pe pardoseală și se face țăndări Read more…
E o dimineață obișnuită de duminică, la începutul anilor 1970. Am șaisprezece ani și, ca de obicei în asemenea împrejurări, mă plictisesc. Părinții îmi sugerează: „Ia o carte și citește.” Dar eu nu am răbdare să citesc. Decât să-mi pierd vremea cu cărțile altora, aș prefera să le scriu pe ale mele. Așa că stau în camera mea, tolănit pe covor și nu fac nimic. Mai exact visez despre masa de prânz. Șnițelul duminical reușește de obicei să-mi alunge depresia obișnuită a sfârșitului de săptămână. După ce prânzul e servit și consumat, eu lenevesc mai departe cu un muc de țigară în colțul gurii. Părinții nu se amestecă. Poate că totuși ar fi trebuit să citesc o carte, dar ideea aceasta îmi vine tocmai în clipa în care tata intră pe neașteptate și mă smulge din reveria mea melancolică: „Vino cu mine. Mă duc la bordel.” Eu tușesc, scot rotocoale de fum, fac câteva mișcări lente – caut să câștig timp și să-mi revin din surprindere.Read more…
născut în 1940 la Cernăuți, absolvent al Universității București, Facultatea de filologie (1961) și al IATC, secția Operatorie film (1968), stabilit în Israel din 1986, pensionat în 2007 după patruzeci de ani de muncă la studiourile de televiziune din România și Israel, trăiește la Ierusalim, în cartierul Gilo
Aseară după spectacol, în timp ce mă demachiam, colegul meu de cabină, actorul Dumitru Onofrei, îmi spune: “Hai spală-te mai repede, îmbracă-te şi vino cu mine am să-ţi arăt ceva.” Onofrei era actor mai vechi la Teatrul Naţional şi mai în vârstă decât mine cu vreo 10-12 ani. Eu aveam 14 ani şi el avea 24 sau 26. Mă uitam la el ca la un frate mai mare şi el avea grijă de educația mea artistica. L-am urmat imediat şi am ieșit împreună pe la intrarea actorilor ce se afla în spatele teatrului direct în strada principală Cuza Vodă… Strada, în trecut atât de falnică şi mândră, era acum jalnică, de parcă trecuse un tanc peste ea. Nu magazine, nu cofetării, din cele două cinematografe numai unul mai funcționa, din când în când: Trianon. Ne-am oprit în faţa unui magazin de delicatese, prăfuit. Oblonul era tras, dar la lumina felinarului de pe strada ne-am uitat înăuntru, prin gratiile oblonului magazinului care era gol. Complet gol. La fel şi vitrina. Goală şi prăfuită. în mijlocul ei era o farfurioară cu ceva ca o minge de culoare galbenă. Onofrei se apleacă spre mine şi mă întreabă: „Ştii ce-i asta?“ „Nu”, zic eu cu ochii la globul auriu. Asta este o portocalăRead more…
Așa că faptul că un medic anestezist scrie despre comunicarea dintre pacient și medicul său nu este întâmplător. Este un subiect de mare actualitate, care de la o zi la alta el devine tot mai ”fierbinte”.
Explicația se găsește în două date statistice opuse una alteia. Pe de o parte numărul populației care necesită îngrijire medicală crește în progresie geometrică. Oamenii trăiesc mai mult, sunt din ce în ce mai bolnavi și au nevoie de tot mai mult tratament și control periodic. Pe de altă parte, numărul medicilor activi crește doar în progresie aritmetică. Noi ieșim la pensie, unii mai și murim (poate nu știați?!), iar facultățile de medicină nu sunt în stare să-și mărească ”producția” în ritmul necesar pentru a acoperi nevoile. Rezultatul: un număr crescând de pacienți pentru fiecare medic și o teribilă lipsă de timp pentru a te ocupa de fiecare pacient, așa cum e nevoie și așa cum se așteaptă orice individ suferindRead more…
Într-o seară de sfârșit de august, în 1955, am plecat cu tatăl meu la Facultatea de medicină pentru a vedea rezultatele examenului (de fapt concursului) de admitere. Când mi-am văzut numele pe listă, tatăl meu mi-a spus: ”Vezi, acesta e comunismul adevărat! Tu vei fii student, aici în România.” Fraza acesta avea ca fundal evenimentele petrecute în urmă cu exact 30 ani, când tatăl meu, student la medicină la aceeași facultate și în aceeași curte, fusese bătut crunt de legionari, nevoit să-și retragă actele și să plece la Praga, unde cu ajutorul rudelor din Argentina și-a terminat studiile în medicină la Universitatea Germană din capitala Cehoslovaciei de atunci. Lenin scria odată (voi fi scuzat că citez pe acest individ, urât de imensa majoritate a omenirii) că stângismul e boala copilăriei comunismului. Parafrazându-l, voi spune că pentru mine comunismul a fost boala copilăriei și adolescenței mele. De o asemena boală ori mori, ori rămâi handicapat pentru restul vieții, sau dacă ai noroc te vindeci și dezvolți anticorpi care nu-ți vor mai permite să te molipsești niciodată de microbul acesta. Din fericire eu m-am vindecat radical și definitiv.Read more…
La 6 Octombrie anul acesta se împlinesc 45 de ani de la declanșarea celui mai cumplit război cunoscut până astăzi în statul Israel: Războiul de Yom Kipur 1973. Acest război a ținut 19 zile și a avut consecințe dezastruoase pentru Israel: 2673 de morți, 7251 de răniți, 294 de prizonieri. Pierderi în armament: 102 avioane, sute de tancuri, zeci de tunuri. Singurul război care a fost mai greu dar, paradoxal, mai puțin traumatizant, a fost Războiul de Independență. Chiar dacă a fost foarte lung, din 1947 până în 1949. Chiar dacă au fost 6373 de morți (iar dintre ei cam 4000 de civili). În rândurile acestea nu vreau să descriu războiul sau să analizez politica dusă, nici măcar nu intenționez să vorbesc despre morți și răniți, ci despre ce au văzut și au simțit cetățenii aflați acasă sau pe front și ce am văzut eu însumi înainte și după.Read more…
Site-ul baabel.ro foloseste cookies pentru a oferi un maxim de performanta experientei tale aici. Cookie-urile sunt pentru autentificare, statistici trafic Pentru a continua te rugam sa dai click pe ACCEPT, in caz negativ pe REFUZ
