Cea mai recentă descoperire a mea pe internet este asiriologul Dr. Irving Finkel, căruia British Museum îi plătește un salariu… ca să citească tăblițe de lut cu inscripții cuneiforme. Dar spre deosebire de alți oameni de știință, care se mulțumesc să-și publice descoperirile în presa de specialitate, Irving Finkel iese din turnul de fildeș și se adresează publicului larg prin cărți, conferințe și filme documentare. Și o face din convingerea că cercetarea are un viitor numai dacă ea reușește să atragă interesul publicului și mai ales al tinerei generații. Puteți primi o lecție introducătoare de scriere cuneiformă, puteți afla despre scrisoarea în care tânăra mireasă a regelui Assurbanipal e mustrată de cumnata ei că nu-și face lecțiile, puteți afla care sunt cele mai eficiente descântece pentru a alunga spiritele rele și câte și mai câte…Cea mai incredibilă din toate poveștile lui mi s-a părut următoarea: Într-o bună zi, prin 1985, a venit la muzeu un domn cu o sacoșă, din care a scos tot felul de antichități: vreo două opaițe, niște monede vechi, niște figurine egiptene, câteva obiecte chinezești și o tăbliță de lut cu semne cuneiforme. Tatăl lui fusese pilot al RAF, în timpul celui de al Doilea Război Mondial luptase în orient și la întoarcere adusese tot felul de „amintiri”, care zăceau de zeci de ani într-un sertar – poate că era timpul ca un expert să vadă dacă valorează ceva? Tăblița, care la prima vedere părea să fie o scrisoare banală, s-a dovedit mai interesantă ca întreaga colecție a muzeului la un loc.Read more…
O carte sub tipar: Cluj – Der Traum ist unser geheimes Zuhause Klausenburg – Visul e casa noastră secretă
De ce Cluj? Tatăl meu a studiat medicina la Cluj în anii 1950. Pe vremea când locuiam la Arad (unde am stat până în 1973), într-o zi el m-a trimis să cumpăr o franzelă și 200 grame de parizer. În perioada aceea pâine se (mai) găsea practic întotdeauna și șansele să găsesc parizer erau destul de bune. Mă pregăteam s-o iau din loc, când mi-am dat seama că tata uitase să-mi dea bani. – Dar bani nu-mi dai? – l-am întrebat. – Ehei, să cumperi cu bani nu e mare scofală, asta poate oricine – mi-a răspuns tata, clătinând din cap și mi-a întins o hârtie de zece lei. Poate că încă de atunci îmi era sortit să încerc cândva să scriu despre orașul în care au studiat părinții mei, un oraș pe care abia îl cunoșteam, în afară de vreo sptămână sau două, petrecute la verișoara mea, în cartierul Gheorgheni, acum cincizeci de ani. Premisele pentru un astfel de proiect artistic, o carte despre Cluj, mi s-au părut imediat favorabile și eram gata să mă pun pe treabă cu buzunarele goale (la propriu și la figurat) – cu bani doar n-ar fi fost mare scofală, cum zicea tata.Read more…
Probleme în receptia imperialismului
Atacul Rusiei asupra Ucrainei a fost, în mod limpede, un act cu caracter imperialist. Această formă de comunicare a mentalităţii imperialiste (războiul fiind uneori interpretat și ca un limbaj de comunicare reflectând o relaţie derapată, deteriorată) este una dintre formele cele mai elementare, mai ancestrale şi mai bestiale. Dacă Rusia este într-adevăr un imperiu şi are vreo legitimitate pentru a-şi apăra şi impune tendinţele imperialiste în secolul XXI este o chestiune complexă, un subiect asupra căruia nu mă opresc în cadrul textului de faţă. Merită însă să analizăm receptarea narativei imperialismului şi războiului care, în lumea occidentală, inclusiv în ţările Uniunii Europene este problematică şi adesea contradictorie. Citind sau predând despre istoria Imperiului Roman sau ale marilor imperii europene din trecut, numitorul comun este descrierea lor drept imperii civilizatoare. Interpretarea politicii lor expansioniste, a istoriei lor militare, generatoare de acte sângeroase care au distrus sau nenorocit zeci şi sute de mii de vieţi, este atenuată, îmblânzită, prin intermediul veşmântului metaistoric al civilizării.Read more…
Amintiri cu Egon Lővith (IV): Dublu portret…dispărut
„Dublu portret, gips, 50 cm. Nesemnat, nedatat”- aşa figurează această sculptură pe lista lucrărilor donate de către Egon Marc Lővith, Comunităţii Evreilor din Cluj, în septembrie 2004. Portretul bărbatului care veghează asupra iubitei sale, cu nesfârşită duioşie, ocrotind-o şi apărând-o cu îngrijorarea celui care poartă în palmă tot ceea ce are mai de preţ, alături de portretul iubitei care doarme sau doar se odihneşte, abandonându-se cu încredere maximă îmbrăţişării protectoare a omului iubit. El şi Ea într-o îngemănare desăvârşită, sau muza care îşi doarme somnul inspirator în palma artistului. Dublul portret se încadrează perfect în ciclul Eternul cuplu. În Catalogul lucrărilor lui Egon Marc Lővith – alcătuit de dr. Alexandra Rus, cu ocazia expoziţiei retrospective din anul 2000, de la Muzeul de Artă din Cluj – apar două lucrări de grafică purtând acest titlul[1], dar nicio sculptură. Fapt care îmi întăreşte bănuiala că a fost modelat după plecarea lui Margot din această lume, în iunie 1999. Prima oară am văzut Dublul portret sculptat în gips, în locuinţa artistului, cu prilejul interviului din luna iunie 2003.Read more…
Emisiunile și blogurile de gătit au ajuns un fenomen social
Îmi place să gătesc, probabil că este o moștenire genetică de la bunica mea, deoarece o generație – cea a mamei – a fost sărită. Deși gătea bine, mama detesta această activitate și mă întreba de fiecare dată: ”De la cine ai moștenit plăcerea de a găti?”, uitând de bunica – e drept că era din partea tatălui meu. Această bunică, omutti pentru noi, făcea uneori lucruri minunate, pregătite cu multă răbdare; despre tortul trunchi de copac am și scris în Baabel. Potrivit Andreei, este materialul cel mai accesat din istoria de 10 ani a revistei. Dacă îmi place să gătesc, nu înseamnă că petrec ore întregi în bucătărie, cu excepția zilelor în care am invitați la masă. Meniurile mele nu sunt complicate, știu să pregătesc 10-15 feluri, mai ales din cele care merg repede și nu trebuie să stau lângă ele. Am și tot felul de ustensile care mă ajută, ultima achiziție a fost un slow cooker. După ce l-am cumpărat, prima reacție a fost ”și acum ce fac cu el??” După ce m-am lămurit în ceea ce privește avantajele, nu mă mai despart de el, parcă ar fi fost inventat special pentru mine: pun mâncarea și mă așez la calculator. Nu fac lucruri sofisticate, în schimb îmi place să mă uit cum gătesc alții, mai ales că mi-am dat seama că există astăzi o mare preocupare pentru gătit. Aproape toate posturile de televiziune, românești și din alte țări, au concursuri de gătit, iar participanții, dacă nu sunt bucătari, sunt de obicei personalități din lumea artistică, sportivă, sau chiar poeți, ca Mircea Dinescu.Read more…
Israel. Sfârșitul unei experiențe îndrăznețe
Premierul Naftali Bennett împreună cu premierul alternativ și ministrul de externe Yair Lapid au anunțat decizia guvernului de a dizolva Knessetul și de a organiza alegeri legislative anticipate, în octombrie sau noiembrie. Va fi cel de-al cincilea tur de scrutin în trei ani și jumătate, Israelul deținând recordul în organizarea alegerilor. Atunci când s-a instalat noul guvern de coaliție, tocmai în urmă cu un an, unul dintre motivele principale pentru care cele opt partide au acceptat să formeze cabinetul a fost evitarea alegerilor care pe de-o parte costau milioane de șekeli, pe de-altă parte activitatea guvernului, respectiv a țării, era paralizată. Crearea acestui guvern de coaliție a fost un experiment îndrăzneț care, din păcate, a avut o viață scurtă. Este adevărat că gurile rele au susținut că singurul numitor comun care i-a adunat pe reprezentanții partidelor de pe întregul eșichier politic israelian – de la dreapta la stânga, de la religioși la laici, de la evrei la arabi – ar fi fost profunda antipatie față de Benjamin Netanyahu, pe care nu-l mai doreau la conducerea țării. Totuși, această aserțiune nu este cu totul adevărată. Coaliția a vrut să facă niște lucruri și a și făcut. Din păcate, prea puțin. Dar, practic, nu avea cum să facă mai mult decât prin încălcarea propriilor principii, ceea ce nimeni nu dorea, cu gândul la alegători.Read more…
Trei arhitecți din Ierusalimul interbelic 3. Spyro Houris
Dacă Erich Mendelsohn era o vedetă de renume internațional (și a stat la Ierusalim numai 6 ani), iar Austen Harrison era o figură importantă a mandatului britanic (și cu greu a rezistat 15), Spyro Houris era localnic. Era un arhitect obișnuit, care proiecta case obișnuite în care locuiau oameni obișnuiți. Am dat peste el din întâmplare, când pregăteam articolul despre Romema https://baabel.ro/2022/02/o-plimbare-prin-romema/ Cea mai frumoasă casă din cartier, Vila Hamon, este opera lui. Acest lucru mi-a trezit interesul și, căutând material, am dat peste cartea Adinei Hoffman despre cei trei arhitecți și așa s-a înfiripat proiectul de față…Dacă Adina Hoffman nu ar fi făcut o adevărată muncă de detectiv, probabil că numele lui ar fi fost dat uitării. Însă clădirile pe care le-a lăsat în urmă le cunosc și le admir de multă vreme, mai ales pe cele decorate cu ceramică armeană. Și totuși cine a fost Spyro Houris? Că a existat aievea o dovedesc inscripțiile pe care le-a lăsat pe unele dintre clădirile lui.
Dacă Mendelsohn și Harrison au lăsat în urmă o bogată corespondență și au fost pomeniți în amintirile multor contemporani, despre biografia lui Houris nu se știe decât foarte puțin. S-a născut în 1883 la Alexandria, în Egipt – dacă nu era chiar „localnic”, era dintr-o provincie apropiată din cadrul Imperiului Otoman și făcea parte din aceeași cultură. Familia aparținea Bisericii Ortodoxe Grecești. Tatăl său, Gavriil Houris era arab creștin (Houris, scris mai adesea Khoury, este un nume arab foarte comun), mama era grecoaică. Iar numele de Spyro l-a primit pentru că s-a născut… în ziua Sfântului Spiridon. Vorbea araba, greaca și franceza.Read more…
Operații inutile
Curando fieri quaedam majora videmus vulnera, quae melius non tetigisse fuit. Unele răni sunt mai grave după tratament. Ar fi fost preferabil să nu fie atinse. Ovidiu, Epistolae ex Ponto, III, vii, 25. Probabil mulți dintre cititori au avut sau vor avea operații în viitor. În ochii pacienților și chiar ai studenților la medicină, procedurile chirurgicale sunt considerate acte dramatice, care schimbă complet prognoza unei boli “chirurgicale”. La fel de impresionați am fost și noi ca studenți la medicină. Probabil mulți dintre cititori au avut sau vor avea operații în viitor. În ochii pacienților și chiar ai studenților la medicină, procedurile chirurgicale sunt considerate acte dramatice, care schimbă complet prognoza unei boli “chirurgicale”. La fel de impresionați am fost și noi ca studenți la medicină. Cum spunea celebrul William Osler, un medic bun tratează boala, dar un medic foarte bun tratează pacientul. Primul pas spre operație este decizia dacă intervenție chirurgicală este cu adevărat necesară. Este cert că operația îl va ajuta pe pacient? Read more…
Ce facem cu scriitorii ruşi?
Fiind în vacanță și având la capul patului vreo șapte cărți proaspăt cumpărate, deși mi-am jurat că nu voi mai face acest lucru din lipsă de spațiu, mi-am luat inima-n dinți și am încercat să le găsesc loc. Și dacă tot trebuia să le aranjez, mi-am zis să le pun cât de cât pe categorii, adică după scriitori și după… neam. Cele englezești împreună, la fel cele israeliene și nu numai Amos Oz care ocupă un spațiu separat, nordicii – recunosc, sunt polițiste, precum și cele zece volume de John Le Carré în engleză și în română și bineînțeles rușii, foarte mulți și nu mă refer la clasici, ci la cei contemporani. Aici vreau să dau răspunsul la întrebarea din titlu. Este simplu – le citim. Sunt dintre cei care de la bun început au condamnat intervenția rusă în Ucraina. Chiar dacă știu că ucrainenii nu sunt neprihăniți, agresiunea este agresiune și trebuie respectate și strădaniile ucrainenilor pentru democrație. Am fost de acord și cu sancțiunile economice impuse Rusiei, cu toate că îmi dădeam seama de la început – am și scris de altfel – că vor avea efect de bumerang și vom suferi și noi. Nu sunt însă de acord cu exagerarea sancțiunilor, excluderea totală, fără alegere, a unor personalități din viața publică, a unor reprezentanți ai culturii, sau chiar ai sportului rusesc.Read more…
O întâmplare din viața mea de medic pediatru
A trecut atât de mult timp de când m-am pensionat, încât aproape că nu mă mai gândesc la ce am trăit în Spitalul Fundeni unde am lucrat 32 de ani! Cei mai mulți colegi de care eram foarte legată nu mai sunt pe lumea asta și n-am cu cine depăna amintirile din viața de medic pediatru. Singura persoană care a mai rămas este Cornelia D. asistenta pe care o cunosc de când era elevă. Cu ea am rămas prietenă și după pensionare. Ea m-a ajutat în perioade grele din viața mea. Și ea are deja o vârstă respectabilă. Ne telefonăm, din când în când, și mă vizitează uneori. Atunci povestim despre spital, despre bolnavii de atunci și, bineînțeles, despre colegii care au părăsit această lume. Recent ea mi-a reamintit de o întâmplare pe care eu aproape o uitasem. Se întâmpla pe la mijlocul anilor 60 ai secolului trecut când Secția de Pediatrie a Spitalului Fundeni patrona câteva județe, de unde primeam pacienții – copii până la 16 ani – fără vreun anunț prealabil. În general ni se trimiteau cazurile mai grave sau cazurile problemă. Un astfel de caz ne-a fost trimis de spitalul din Tulcea cu mențiunea că adolescenta de aproape 15 ani fusese internată timp de două săptămâni cu diagnosticul de artrită reumatoidă și nu a răspuns la tratament.Read more…
Vila Tugendhat din Brno
În urmă cu vreo zece ani mi-a căzut în mână o carte pe care am citit-o cu deosebită plăcere: The Glass Room (Camera de sticlă) a lui Simon Mawer. Chiar dacă este un roman, ea are mai mult decât „un sâmbure” de adevăr: este povestea unei case (absolut reale!) și a proprietarilor ei, o familie evreiască înstărită din Brno, Cehia. De atunci îmi doresc să o vizitez, dar nu a fost simplu. La început era închisă pentru renovare și chiar după deschidere, numărul vizitatorilor e strict limitat, trebuie să te înscrii cu luni înainte. În vara aceasta s-a ivit ocazia potrivită – și m-am convins că vila este și mai frumoasă decât mi-aș fi putut închipui din imagini și din filme. Vila a fost proiectată de Ludwig Mies van der Rohe, unul din reprezentanții de frunte ai arhitecturii europene de după Primul Război Mondial și directorul școlii Bauhaus. Iar designul interior și mobilierul a fost realizat în colaborare cu Lilly Reich. Vila întruchipează cunoscutul principiu al lui Mies van der Rohe: less is more: simplitatea și lipsa aproape totală a ornamentației este compensată prin materialele deosebite și mai ales prin spațiile extraordinare pe care le creează. Mi-am pus întrebarea: de ce tocmai atunci și de ce tocmai acolo? Read more…
Cum gătim în Palestina. O privire spre o lume demult apusă
Părinții, fratele meu și cu mine am ajuns în Israel în 1972 și deodată am descoperit tot felul de rude care plecaseră încă de la începutul anilor 1950 și pe care le cunoșteam mai mult din auzite: sora tatei, verișoarele mamei… Pentru mine toate erau mătuși și aveam pentru ele o nespusă admirație – iată israeliene „neaoșe”, cu o vechime de 20 de ani! (Acum, după 50 de ani, eu încă nu mă consider cu adevărat „neaoșă”…). Petrecând un weekend la una din ele, am descoperit o carte de bucate foarte ciudată. Era ferfeniță, se vedea că mătușa o folosea aproape zilnic, dar nu era o carte de bucate obișnuită, în primul rând pentru că era scrisă în trei limbi. Am răsfoit-o cu mult interes, am citit câteva pagini… Era prima carte de bucate apărută în Palestina mandatară în 1936 și publicată de WIZO, organizația sionistă internațională a femeilor. În zilele noastre ea este foarte apreciată de colecționari. Spre norocul meu am găsit pe internet un exemplar scanat și abia acum am citit-o mai pe îndelete. Autoarea, Erna Meyer (1890-1975) și-a făcut doctoratul în economie la Berlin și apoi s-a specializat la o școală de gospodărie din America. Cartea ei, Gospodăria modernă, apărută în 1926, a fost un bestseller și a fost tradusă în mai multe limbi. Dar în 1933, ea și-a dat seama că pentru evrei schimbările politice din Germania nu prevesteau nimic bun și când a fost dată afară din conducerea revistei Economia domestică modernă, a lăsat totul și a emigrat în Palestina. Read more…
Când împachetezi o copilărie
La câțiva ani după ce Tata a murit, Mama a decis că e momentul să se mute la Cluj și am scos la vânzare apartamentul unde-mi petrecusem o parte din copilărie și toată adolescența. Prin mutări mai trecusem în viața mea, însă era pentru prima dată când trebuia să sortez și să împachetez tot ce reprezentase viața noastră în trei în apartamentul de pe malul Dunării. Și pentru că nu puteam să transportăm totul la Cluj, trebuia să decid ce arunc și ce păstrez. Haine, perne, cuverturi, oale, pahare, farfurii, albume cu fotografii, saci de cărți, toate învelite în ziare, etichetate, băgate în cutii, sau lăsate în urmă. Netrebuincioase. Prea vechi. Prea lipsite de importanță. Ușor de abandonat. Tata fusese o persoană grijulie și ingenioasă. Avea imaginație și îndemânare, așa că punea deoparte ceea ce eu aș fi considerat fleacuri, dar pe care el știa să le refolosească: repara, improviza, construia obiecte casnice din tot felul de resturi, iar rezultatul era de fiecare dată spectaculos. Păstra în cutii etichetate minuțios cabluri, robineți, șuruburi, bucăți de material, obiecte vechi, cutii, capace, borcane, așezate ordonat pe rafturi în boxa noastră de la subsolul blocului. Tot el pusese deoparte colecțiile mele de reviste și almanahuri Cinema, legate cu sfoară pe ani. Read more…
Dalai Lama
Așa îi spuneau prietenii de la Autobaza 2 Militari. După ce ieșise din pușcărie pentru cei patru ani făcuți dintr-o eroare judiciară. Un fel de a spune. Făcuse un accident mortal, fără să fie și vinovat. Ce să demonstrezi, ce să argumentezi, toate probele erau împotriva lui. Ba s-a mai găsit și un martor care zicea că a văzut tot și că el era un bețiv notoriu. Un turnător nenorocit, un denunțător. Acum ăștia au căutare, deh. De unde până unde știa dobitocul ăla că bea el mult, habar n-avea, nu l-a văzut pe omul ăla niciodată în viața lui. Merita măcar un cap în gură. Dar poți să-i iei la bătaie pe toți care ar merita o mamă de bătaie fără să împiedici justiția să-și facă datoria? Te poți opune independenței justiției din România care ne tot spune că nimeni nu e mai presus de lege? Păi nu? Pe cine să crezi, ă? Cine era el? Un simplu șofer. Adică el băuse un kil de vin cu prietenul lui care-l tot bătea la cap că nevastă-sa îl înșală cu un negustor nepricopsit din Dragomirești, dar el n-a greșit cu nimic. Când e să se suie în cabina mașinii, parcă e alt om. Îi place ce face. De când se știe. De copil. Read more…
Din amintirile unui pacient fidel al spitalului Emilia Irza
Acest articol este un ecou la amintirile doamnei doctor Mirjam Bercovici, apărute recent în revista Baabel. Am citit cu interes amintirile, mai ales pe cele legate de spitalul Emilia Irza pe care l-am cunoscut bine în copilărie, eu fiind fiul doctorului Bercu Weintraub, pomenit de stimata doamnă doctor. Între anii 1952 și 1957 am pășit pragul spitalului de vreo 14 ori, fiind internat pentru perioade între două săptămâni și o lună și jumătate cu două hepatite și vreo 12 nefrite (boală inflamatorie a rinichilor). Prima internare a fost în ziua de 15 septembrie 1952, care ar fi trebuit să fie prima mea zi de școală, în clasa întâi. Cu o zi înainte am făcut hepatită epidemică. Am fost internat la Emilia Irza, noul spital pentru copii inaugurat în 1951 și condus de Dr. Bercu Weintraub, director la numai 36 de ani. Am fost internat într-un salon mare cu mai mulți copii, ceea ce pentru mine a fost o experiență inedită. Read more…
Diminețile unui pierde-vară
De trei ani sunt angajat deghizat. Dacă vreau să-mi definesc bine statutul, ajung la expresia “pensionar activ”. Să mă explic: Lucrez de două ori pe săptămână la un spital particular, câte cinci-șase ore, am cursuri cu studenții de patru ori pe lună. “–Ce vrei mai mult, ai îmbătrânit, aud de la mulți prieteni, nu mai poți da același randament ca la treizeci-patruzeci de ani.” Argumente logice, dar pentru mine sunt dureroase și greu de acceptat. Colegii mei care se apropie de vârsta pensionării îmi povestesc că abia așteaptă, numără zilele. Chiar și cei mai tineri îmi spun că ar face schimb cu mine… până când ajung cu adevărat la vârsta pensionării. Noi, anesteziștii, suntem obișnuiți să lucrăm în condiții de concentrare maximă, suntem pregătiți în orice moment pentru toate complicațiile posibile. Nivelul de adrenalină este crescut, luăm hotărâri instantaneu, stresul face parte din viața noastră de zi cu zi. Caracteristicile muncii noastre de anesteziști ne fac să ne adaptăm mai greu la “viața de apoi”, adică de după pensionare.Read more…
Cadoul de Hanuka făcut israelienilor de către Benjamin Netanyahu: un guvern controversat
Dacă încercăm să comparăm viziunea din urmă cu peste 100 de ani a lui Theodor Herzl, părintele sionismului, despre viitorul stat evreu cu cea de astăzi, imaginea creată de el nu are aproape nimic comun cu sionismul actualului guvern israelian care urmează să fie votat de parlament. În ambele sale lucrări – Statul evreu și Țară veche-nouă – Herzl descria o țară laică, modernă, cu o serie de inovații, cu posibilitatea ridicării nivelului de cunoștințe practice al populației evreiești care urma să se stabilească în Israel. Herzl nu a respins rolul religiei, dar l-a plasat între granițe bine definite. El își imagina orașele mari din Israel ca un fel de Vienă, cu cafenele și restaurante, teatre și parcuri, unde oamenii să se adune și să discute, să dezbată idei, așa cum se întâmpla la Viena contemporană lui. (Herzl nu a prevăzut însă relațiile problematice dintre evrei și populația arabă, relații pe care el nu le vedea conflictuale.)Ceea ce ne oferă actualul guvern israelian, format după negocieri îndelungate de Benjamin Netanyahu – care și-a văzut împlinit visul de a reveni la putere, pentru care a făcut o serie de concesii, multe contravenind principiilor democrației israeliene – este o coaliție de partide în care Likud, simbolul unei formațiuni de centru-dreapta, devine membrul cel mai de stânga al cabinetului, fiind flancat de partide ortodoxe, ultra ortodoxe și extremiste, chiar dacă au în titulatura lor sintagma ”sionist”. Read more…
Mă pregăteam să vizitez Budapesta şi Praga cu ONT-ul, dar…
Ce subiect de articol își poate alege un om bătrân ca mine, care a trecut prin izolarea din pandemie și trăiește în plin București singur în casă, departe de evenimentele pe care le cunoaște numai din ziare sau de la televizor? Trăiesc mai mult cu amintirile și de aceea am ales să scriu despre prima mea încercare de a face o excursie la Budapesta și la Praga, excursie pe care mi-am dorit-o foarte mult. De curând mi-am amintit-o, răsfoind un album cu imagini ale celor două orașe. În anii 60-70 ai veacului trecut ONT (Oficiul Național de Turism) a început să organizeze excursii, inițial în țările vecine și mai târziu chiar în Europa de Apus. Cum eram dornică să văd și să cunosc cât mai multe, soțul meu s-a gândit să-mi facă un cadou o excursie la Budapesta și la Praga. Excursia, făcută cu autocarul, urma să dureze o săptămână, în timpul verii, în zilele mele de concediu legal. Zis și făcut. Asemenea excursii nu costau mult și deoarece aparent nu erau foarte mulți amatori, înscrierea a fost ușoară, chiar pentru data care ne convenea la amândoi. De pașaport nu era nevoie, ghidul care însoțea grupul avea lista tuturor participanților.Read more…
Pojejena – un loc (suficient de) îndepărtat.
Declar din capul locului că nu e vorba de însemnări de călătorie, pentru că niciodată nu am ajuns la Pojejena deşi, la un moment dat, credeam că voi locui acolo un răstimp mai mult sau mai puţin îndelungat…Lista posturilor pentru absolvenţii Facultăţii de Fizică a fost afişată în luna iulie, la scurt timp după încheierea examenului de licenţă. Am studiat cu înfrigurare listele cu posturi pentru specialităţile noastre. La specializarea soţului meu erau două posturi de fizician în Cluj şi mai erau şi două posturi didactice în Cluj. El având medie mare şi buletin de Cluj, avea toate şansele să ia unul din cele patru posturi. Problema era la specializarea mea, unde nu exista niciun post în Cluj, cel mai apropiat post fiind la… Miercurea Ciuc, iar restul erau împrăştiate prin ţară, de la Urziceni şi până la Orşova. Opţiunea pentru învăţământ era exclusă, întrucât existau şase posturi în producţie pentru şapte absolvenţi şi ştiam sigur că şeful nostru de promoţie dorea un post de profesor într-un oraş mare. Soţul meu a studiat cu atenţie lista posturilor şi apoi a citit cu glas tare: Direcţia Drumuri Poduri Timişoara, Secţia de reparaţii drumuri Orşova, Staţia de mixturi asfaltice Pojejena. Apoi a conchis: „Iată postul pe care trebuie să-l ceri” Read more…
Moise și Germania de Est
N-am nicio îndoială, titlul de mai sus va provoca un mare semn de întrebare și multe sprâncene se vor ridica instinctiv la citirea lui. Sper, însă, că poveștile ce urmează vor fi suficiente pentru a înlătura orice dram de nedumerire. Deci, să începem cu Moise. Una din explicațiile pentru lungul drum de 40 ani între Egipt și Canaan, făcut de evreii scăpați din sclavia faraonului, a fost intenția lui Moise de a întra în Țara Făgăduinței doar cu noua generație, cea născută în deșert, în libertate și care nu a cunoscut robia și dependența de proprietar.Nu știu cât de adevărată e această teorie, dar cel puțin e verosimilă. Cu timpul, sclavul devine dependent de stăpânul său care îi oferă pâinea cea de toate zilele și în mâna căruia se află soarta sa și a familiei sale. Și când sclavia durează mai bine de 400 ani, nu e de mirare că mentalitatea de sclav devine o realitate clară și ușor de înțeles, care se moștenește de la o generație la alta. Iar când dorești să creezi un popor nou, într-o țară (să-i zicem, de dragul poveștii) nouă/veche, ai nevoie de indivizi care nu au cunoscut robia și care sunt în stare să construiască o viață complet diferită, într-un climat geopolitic complet nou. Până aici lucrurile par logice. Dar unde e legătura cu Germania de Est, mai ales azi, când Germania e reunificată de peste 32 ani și diferențele dintre vest și est se estompează pe zi ce trece?Read more…