În după amiaza aceea ploioasă, în cabinetul Premierului se afla un singur invitat: Consilierul. – Consider, pe bună dreptate, că partidul și coaliția noastră vor pierde voturile laicilor din cauza refuzului ultrareligioșilor de a presta serviciul militar, de a se încadra în câmpul muncii și din cauza sumelor exorbitante solicitate de partidele religioase – preciză Premierul. Avem nevoie și de voturile lor pentru a ne menține la putere. Cum vezi rezolvarea problemei? – Am analizat această problemă. În curând veți vedea rezultatele, răspunse Consilierul. Este necesar în primul rând să înlocuim rabinii care actualmente influențează publicul extremist religios cu alte personalități, ale căror concepții sunt asemănătoare cu ale noastre. – De acord, răspunse Premierul. Ai mână liberă în această privință. Voi face demersurile necesare încă în aceasta seară. A doua zi, mica sală de ședințe alocată Consilierului, izolată împotriva oricăror scurgeri de informații în exterior, era ocupată de echipa de lucru a acestuia. Formată din specialiști în mass media, științe juridice, spionaj sau anchete polițienești, echipa Consilierului avea în componentă și un eminent specialist în Talmud, cu un doctorat de la Yeshiva University New York. Consilierul le explică în detaliu dorințele Premierului și planul pentru a le rezolva, folosind procedee mai puțin ortodoxe, cu care echipa era de altfel familiarizată.Read more…
Islazul
Multe zile de vacanţă ale nepoţilor mei le-am petrecut împreună cu ei, pe meleaguri vâlcene. Deseori colindam dintr-un sat într-altul pentru a fi cât mai mult în natură. Într-o zi, în urmă cu 10-12 ani, am luat cu noi și doi copii localnici care ne-au strecurat cu dibăcie printre grădinile gospodarilor, ca să ajungem mai repede într-un loc foarte frumos numit islaz. Acesta e spațiul în care sunt lăsate în voie să pască multe vaci, boi, oi, chiar și cai, după un obicei străvechi, dar noi aveam ca obiectiv și tufele cu mure. Deodată vedem la liziera pădurii o săteancă ieșită cu o vacă la păscut, rezemată de o bâtă groasă. Însoțitorii noștri, conspirativ, ne anunță că acea femeie e o nebună a satului și că trebuie s-o ocolim, altfel riscăm să arunce cu bâta după noi sau, în cazul cel mai bun, să ne ocărască. Nu știu de ce, dar am pus la îndoială spusele băietanului mai mare. Cu un curaj dat de privirea insistentă a femeii către grupul nostru, gândindu-mă că deja știe ce ni s-a spus despre ea, ne apropiem cu pași firești de drumeție. Când avem contact vizual suficient de bun cu femeia, o salutăm, iar ea ne întreabă în chipul cel mai firesc cine suntem. Read more…
Deadline
„Cea mai bună muză e termenul limită” – această constatare plină de înţelepciune a fost făcută de scriitorul maghiar Frigyes Karinthy, dar poate că şi alţii dinaintea lui şi-au dat seama de forţa mobilizatoare pe care ţi-o imprimă scadenţa sau deadline, cum i se spune – cel mai sugestiv posibil – în limba engleză. De câte ori nu invocăm cu disperare: „Dacă aş mai avea la dispoziţie o singură zi în plus, câte aş mai putea face”! Dar termenul limită nu mai admite nicio secundă în plus, e cumplit de strict, e deadline. Dar de ce tocmai deadline, adică o linie a cărei depăşire aduce după sine moartea?! Se pare că acest cuvânt ar fi fost înregistrat pentru prima oară în anii 1860, în timpul Războiului Civil American, şi se referea la linia de îngrădire din jurul închisorii. Gardienii erau instruiţi să împuşte şi să ucidă orice prizonier care ar fi „atins, ar fi căzut peste, ar fi traversat pe deasupra sau pe sub aceste îngrădiri denumite «dead line». Acest cuvânt apare în însemnările unor militari, ba chiar şi în presa vremii.Read more…
Cum e mai bine să fii: subponderal sau supraponderal?
Ce bine e să ai o greutate ideală! Dar adesea menținerea acestei greutăți necesită schimbarea stilului de viață și a alimentației. Dexonline definește drept subponderală o persoană care are greutatea sub medie, iar supraponderală o persoană care are greutatea peste medie. Multe persoane subponderale suferă de tulburări de alimentație. S-au descris șase tipuri de tulburări legate de alimentație, mai ales la adolescenți sau la adulți tineri. În lumea dezvoltată, cele mai frecvente tulburări de alimentație sunt alimentația excesivă, care duce la obezitate, și anorexia mintală. Există bineînțeles și probleme de greutate cauzate de boli genetice sau hormonale. Din păcate nu lipsesc nici cazurile în care oamenii nu au ce mânca și unii mor de inaniție și/sau de malnutriție. Exemple cunoscute au fost prizonierii din lagărele naziste, foametea produsă intenționat de guvernul lui Stalin în Ucraina (“Holodomor” 1932-1933), cea din timpul asediului orașului Leningrad (astăzi Sankt Petersburg) în 1941-1942 de către puterile Axei, sau mai recent foametea din Africa Subsahariană.Read more…
Rose Valland, expertă în istoria artei și spioană
E suficient să aruncăm o privire supra portretului Rosei Valland ca să ne mirăm: o femeie aparent atât de comună, de nesemnificativă, era expertă în istoria artei?? Tocmai pentru că părea doar o biată secretară, a putut să aducă un serviciu enorm culturii europene și, în cuvintele ei, „să salveze o mică parte din frumusețea lumii”. Dar să începem cu începutul. Rose Valland (1898 – 1980) era o fată simplă de la țară, dar extrem de talentată și de harnică, avea o memorie fenomenală și o dorință nestăpânită de a învăța. A făcut întâi școala pedagogică, devenind învățătoare – una din puținele cariere deschise pe atunci femeilor, mai ales celor sărace. Cu ajutorul unor burse a devenit întâi profesoară de desen la liceu, apoi a obținut un doctorat în istoria artelor la Paris. Și-ar fi dorit un post de conservatoare la unul din marile muzee, dar în 1931 a fost primită numai ca să ajute benevol. Cum trebuia să-și câștige pâinea, lucra dimineața ca învățătoare și în orele libere lucra la Muzeul Jeu de Paume. Nu s-a căsătorit niciodată. Pavilionul Jeu de Paume, construit ca sală de sport pentru Napoleon al III-lea (jeu de paume era o formă veche de tenis), a fost transformat ulterior în galerie de artă modernă. Cu toate că nu primea salariu, Rose se ocupa de conservare și restaurare, organiza expoziții, ținea evidența de zi cu zi.Read more…
Israel 2050 – Victoria demografiei prin democrație?
Titlul articolului poate provoacă multiple întrebări și controverse. De câteva luni, o mare parte a populației Israelului se opune fie tacit, fie prin demonstrații uriașe, noilor legi judiciare, în forma lor inițială, dură, care fără nicio îndoială ar duce țara de râpă, transformând-o într-o dictatură. Un sondaj de opinie din februarie 2023, efectuat printre cetățeni cu diferite opinii politice, arată că 84% din populația Israelului crede că e nevoie de unele schimbări în sistemul judiciar, dar numai 22% sprijină reforma juridică sub forma în care actualul guvern vrea s-o legifereze. Dacă legile vor fi adoptate așa cum au fost planificate inițial, la fel cum una importantă a primit deja votul Knessetului într-o formă neschimbată, țara va merge spre dictatură, sau cel mult spre o democrație care se va limita la libertatea alegerilor. Dar există și posibilitatea ca următoarele schimbări juridice radicale să includă o lege care să limiteze alegerile la o dată în zece ani, din diferite motive, de exemplu din lipsă de fonduri pentru a finanța alegerile. Și mai rău va fi dacă se va renunța complet la alegeri. Acest lucru este verosimil, fiindcă guvernul va face tot posibilul să rămână la putere cât mai mult timp. În acest caz, dictatura se va instaura pe timp nelimitat și numai o lovitură de stat o va putea răsturna. Dar ce se va întâmpla în cazul în care democrația israeliană va rămâne învingătoare? Încotro va merge Israelul? Care va fi situația în 2048, la aniversarea a 100 de ani de la întemeierea statului nostru? Dar în 2050?Read more…
Cu trenul la Ierusalim
Când am venit în Israel, în 1972, eram obișnuită că dintr-un oraș în altul se călătorește cu trenul. Aici se mergea cu precădere pe șosele, ori cu autobuzul, ori cu mașina proprie – cine avea. Rețeaua de căi ferate era puțin dezvoltată, trenurile, câte erau, mergeau încet, gările erau greu accesibile. Și poate că linia Tel Aviv – Ierusalim era cea mai nepractică dintre toate. Și totuși am mers și eu cu trenul. În prima mea iarnă la Ierusalim a nins copios și drumurile s-au închis. Cum să ajung în weekend acasă, la părinți? Nu mai funcționa decât trenul, nu era nici măcar un autobuz până la gară. Am luat-o pe jos, prin zăpadă, de pe Muntele Scopus până la gara veche, vreo 5 km. La gară era o nebunie. Cred că în ziua aceea societatea de căi ferate și-a acoperit pierderile din ultimele șase luni… A fost o aventură, dar am reușit! Poate că nici nu e de mirare că trenul de la Tel Aviv la Ierusalim făcea aproape două ore, pentru că era ultimul răcnet al tehnicii… din 1892 – de atunci nici guvernul britanic mandatar, nici cel israelian nu au făcut suficiente investiții ca să-l modernizeze.Read more…
Amintiri despre războaiele Israelului
Prezentele note sunt o redare foarte succintă a războaielor Statului Israel, fiind mai curând un „mixtum compositum” al amintirilor mele. Unele informații le-am primit abia după ianuarie 1980, când am sosit în Israel. 1948 Războiul de Independență. O bună parte din evreii din Ploiești s-au adunat pe terenul din fața fostei grădinițe Predinger de lângă Templul Coral, pentru a sărbători întemeierea Statului Israel. Seara, poetul Paizer a cântat melodia La Tel Aviv e întotdeauna primăvară. Doar câțiva inițiați știau despre Războiul de Independență, presa vremii nu a amintit acest episod. Rudele soției, din Buhuși și Bacău, ajungând la Haifa, au primit imediat arme și au fost trimiși pe front. Câțiva frați din aceeași familie au căzut la datorie. 1967 Războiul de Șase Zile. Seara, împreună cu alți ingineri, predam la școala de maiștri a uzinei. În pauză, un coleg răutăcios, cunoscut ca antisemit, mă abordează, simulând un accent idiș: – Ehei, te văd supărat, „frații noștri” au probleme. În săptămâna următoare, tipul mă abordează din nou: – Dee, acum te văd vesel, „frații noștri” au ajuns la Suez! Am evitat să-i răspund, deși avea dreptate. Pe culoar, un tehnician, cu ziarul Scânteia în mănă, exclamă: – Nu înțeleg, dacă arabii au câștigat războiul, de ce Israelul trebuie să dea înapoi teritoriile ocupate?Read more…
Antisemitismul e ca ploaia
Toată viața, am purtat discuții cu prietenii evrei și neevrei pe tema antisemitismului. De multe ori ajungeam la discuţii foarte aprinse, eu fiind invariabil acuzat că refuz să văd realitatea. „Tu ai fi făcut eforturi să-l înțelegi chiar și pe Hitler ” mi-a spus exasperat, la un moment dat, un prieten. Iar când susțineam că o anumită manifestare aparent antisemită putea fi doar o dovadă de prostie, incultură sau lipsă de informare, regretatul Victor Eskenasy (fost redactor la BBC și la Europa Liberă) îmi cita zicala americană „dacă arată a rață, măcăie ca rața și merge ca rața, e cu siguranță rață”. În cele din urmă am ajuns să le dau dreptate. Ultimele dubii pe care le-aș mai fi putut avea au fost risipite de un articol recent, scris pe fundalul manifestărilor și atacurilor antisemite de la Londra și alte orașe din lume. Citez din memorie: „De ce nu au de suferit rușii din Anglia atunci când Rusia bombardează civilii din Ucraina?” întreabă autorul, Douglas Murray. El continuă: „De ce nu au de suferit musulmanii din Anglia atunci când islamiștii ucid creștini în Africa? Și de ce atunci când Israelul ripostează la provocările inamicilor săi, evreii din Anglia, chiar cei care nu sunt de acord cu politica guvernului israelian, trebuie să sufere de pe urma atacurilor și manifestărilor antisemite?”Read more…
Istorii de familie II. Amintiri suprapuse
Amintirile acestea pe care le evoc nici măcar nu sunt ale mele, sunt ale bunicii și ale mamei. Ele mi le-au povestit de mai multe ori, în prima mea copilărie și în adolescență și astfel, printr-o suprapunere într-un fel de straturi de viață, constat că mi le-am însușit, în măsura în care, prin trecerea zecilor de ani, acum îmi amintesc de copilăria mea și de oamenii dragi care făceau parte din ea și care demult nu mai sunt. Caut să-mi explic cum de mi-au rămas în minte detaliile și cum, după atâta timp, încă simt acut și mă întristează până la înfiorare durerea unor lucruri întâmplate familiei în care urma să aterizez și eu, la începutul anilor 60. Cred că se verifică faptul că ceea ce trăim și aflăm în primii ani ne influențează pentru tot restul vieții. Plecarea din Marghita în refugiu, între anii 1940-1945, când Ardealul de Nord a fost parte a Ungariei, i-a adus bunicii mele Magda divorțul. Plecase având un soț, o familie, rosturi și o viață așezată, dar războiul și refugiul le-a dizolvat. După întoarcerea de pe front la Șiria, frumosul și elegantul meu bunic a fost fermecat de o altă femeie pentru care și-a abandonat familia și cu care a plecat la București, iar Magda s-a întors în orășelul ei fără nimic, cu hainele de pe ea, o valiză sărăcăcioasă și cu mama mea de mână.Read more…
„Vecinii” mei – Familia Gaon
Am pus în ghilimele „vecinii”, pentru că am fost într-adevăr vecini în spațiu, dar nu și în timp – familia Gaon a locuit în cartierul Beit Hakerem de la începutul anilor 1930 și cam până ce am venit eu la Ierusalim. Trebuie să fac un efort ca să-mi imaginez cum arăta pe atunci cartierul meu – fotografia de mai sus datează din 1931. Era o localitate rurală în afara orașului și un recensământ de atunci consemnează 550 de locuitori în 148 de case. „Centrul” era Beit Havaad (Casa comitetului) care slujea de primărie, sală de întruniri, băcănie și grădiniță. Așezarea era dominată de Seminarul David Yellin (încă neterminat în 1931, precum se vede în imagine), în jurul căruia s-au stabilit mulți profesori, intelectuali, scriitori… (Dacă în limba română seminar este o școală de pregătire a preoților, în ebraică este o școală pedagogică.) Moshe David Gaon (1889-1958) s-a născut la Travnik, fosta capitală otomană a Bosniei. Era fiul rabinului David Gaon. Nu mult înainte de Primul Război Mondial, Moshe David a venit la Ierusalim și în 1915 s-a înscris la Seminarul David Yellin. Clădirea nouă, cea din Bet Hakerem, încă nu exista, dar seminarul funcționa deja. Era printre primele școli pedagogice cu limba de predare ebraică, studenții săraci primeau sprijin material, dar după absolvire erau obligați să predea doi ani oriunde erau trimiși. (Sună cunoscut?) Moshe David a fost primul învățător în satul Moța din apropierea Ierusalimului. Read more…
Tristeți invernale 2
1. Agresiunile flagrante, violențele extreme și dreptatea ultimă este apanajul exclusiv al marilor puteri. Restul statelor au dreptul să mormăie pe la colțuri, să latre în pustie ori să-și plângă de milă. Națiunile mici au doar șansa vasalității înțelepte, a supraviețuirii sub cizma hegemonilor, cel mult a unei prosperități limitate în caz de supunere perfectă. 2. Există momente astrale ale istoriei, când forța brută a maselor dezlănțuite nimicește puterea oricărui aparat represiv, fie el supradotat și foarte instruit. Represiunea, oricât de bine organizată și pregătită din timp, va fi umilită și călcată în picioare de către o mulțime aparent haotică în câteva ore. Nu există forță umană sau tehnologică care să se opună cu succes majorității unui popor revoltat cu adevărat. 3. Creșterea taxelor și impozitelor impuse cetățenilor reprezintă măsura exactă a incompetenței, incapacității și proastei administrări a statului. Inflația constituie în mare măsură cuantumul pierderilor înregistrate de cetățeni și de avuția națională datorat proastei guvernări.Read more…
Curtea Supremă a Israelului a invalidat proiectul de lege care îi restrângea competențele
În urma unei măsuri fără precedent, Curtea Supremă a Israelului a respins un proiect de lege controversat al Knessetului care ar fi limitat puterile Curții. Potrivit acestui proiect, Curtea Supremă nu ar mai fi avut dreptul să respingă măsuri legiferate de Knesset, un drept care, potrivit unor juriști și deputați din opoziție, ar fi lipsit Curtea de rolul său de control și echilibru, afectând în acest fel democrația israeliană. Acest rol i s-a conferit Curții în lipsa unei constituții care să garanteze cetățenilor o serie de drepturi democratice. Anul trecut, până la izbucnirea războiului din Gaza, sute de mii de israelieni organizau în fiecare weekend demonstrații de protest la Ierusalim, Tel Aviv și alte orașe ale țării, cerând anularea proiectului de lege elaborat de guvernul de dreapta al lui Benjamin Netanyahu. Argumentul cabinetului, respectiv al ministrului de justiție, a fost că într-o democrație Curtea, organ numit, nu poate avea mai multe drepturi decât Knesset-ul, organ ales care reprezintă voința alegătorilor. În luna iulie, guvernul a votat o lege care a anulat dreptul Curții Supreme de a respinge deciziile cabinetului considerate ”nerezonabile”, un drept folosit ca mijloc de control al puterii executive. Această lege reprezenta un amendament la una dintre Legile Fundamentale, considerată un fel de Constituție a Israelului. Legea a trecut fără niciun vot împotrivă, deoarece opoziția s-a abținut.Read more…
Despre mămăligă și miracole
Adesea am citit în Baabel despre istoria medicinei. De data aceasta vă propun o incursiune în istoria microbiologiei. La începutul lui iulie 1819, în Italia era o căldură înăbușitoare, aerul era umed și apăsător. În satul Legnaro de lângă Padova s-a semnalat un fenomen ciudat. În casa unui țăran s-a pregătit un ceaun mare de mămăligă (polenta), familia a mâncat pe săturate și restul l-au pus deoparte. A doua zi mămăliga era roșie ca sângele! Fenomenul a apărut apoi și în alte case. Oamenii erau speriați: era desigur o manifestare a Satanei! Nu îndrăzneau să stea sub același acoperiș cu „mămăliga însângerată” și l-au chemat pe preot să facă neîntârziat o ceremonie de exorcism și să alunge spiritele rele. Mai mult, familiile unde apăruse „mămăliga însângerată” erau privite cu suspiciune: poate că acolo se petreceau lucruri necurate? Agitația a fost atât de mare, încât a fost chemată poliția, iar aceasta a trimis o comisie de anchetă formată din mai mulți profesori ai Universității din Padova. Printre cei care au studiat fenomenul a fost și farmacistul Bartolomeo Bizio din Padova. El a făcut o serie întreagă de observații și de experimente, publicând un articol în 1823. Oare cum arăta știința de acum 200 de ani? Iată concluziile lui: Read more…
Filantropul-jazzofil clujean nominalizat la JJA
La ora bilanțurilor anului 2023, am recepționat o propunere/solicitare din partea eminentului jazzolog Howard Mandel, președinte al JJA (= Jazz Journalists Association) – Asociația Criticilor de Jazz bazată în Statele Unite, ce mi-a făcut onoarea de a mă include printre membrii săi încă de acum trei decenii. Ideea era să propun un JJA Jazz Hero for 2024, mai explicit: „un erou local – activist, avocat, susținător și încurajator al jazzului” de prin partea mea de lume. Printr-o fastă coincidență, în aceeași săptămână asistasem la două excelente reprezentații clujene ale duo-ului româno-american Lucian Ban/pian, pian electric & Alex Harding/sax bariton. Prima avusese loc în subsolul casei unde locuiesc frații Thomas și Micha Mendel. În acel spațiu – improbabil dar ospitalier, grație amfitrionilor – avuseseră loc în ultimul deceniu numeroase serate muzicale de orientare preponderent avangardistă, reunind artiști din țară și de pe Glob. Al doilea recital Ban/Harding, organizat sub dubla egidă Mendel Collective și ClujSmileSociety s-a ținut la Clubul Insomnia, condus de artista fotografă Tünde Márkos, și fu inserat în memoria deja arhiplină a localului drept „concertul anului 2023”. În ultimă analiză, „instigatorul” și principalul realizator al unor asemenea evenimente este Thomas Mendel. Amândoi suntem născuți la Cluj, eu în 1951, el după vreo trei decenii. Și-a petrecut primii ani ai copilăriei într’o frumoasă casă, vizavi de fermecătoarea Grădină Botanică. În 1988, a emigrat împreună cu părinții – George și Marcela – în Israel, unde și-a însușit la perfecțiune limba ivrit, stăpânind în continuare la același nivel și româna, maghiara și engleza. Repatriat la începutul noului secol în bimilenara urbe transilvană, a studiat stomatologia la Universitatea de Medicină din Cluj.Read more…
Visul
Eram două surori gemene. Când ne-am născut era încă război în Europa. În martie 1944 evreii din Banat erau pregătiți pentru eventualitatea de a fi deportați. Intrarea trupelor sovietice în România în august a salvat mulți evrei de la deportare și moarte sigură. Stăteam într-o locuință confortabilă la etajul întâi. Noi, copiii, aveam o cameră luminoasă cu geamuri largi spre stradă. Seara, înainte de culcare, îngrijitoarea noastră, o femeie de etnie germană, ne punea să spunem o rugăciune din cele care se spun la creștini: Én Istenem, Jó Istenem, becsukodik már a szemem… (Doamne, bunul D-zeu, ochii mi se-nchid de somn…) și apoi mergeam la culcare. La noi în casă nu se vorbea de Holocaust, dar anii prin care trecuseră părinții și bunicii, rudele din partea atașată Ungariei, crâmpeie de fraze rostite întâmplător, teama părinților pentru noi, copiii, pentru ce ni s-ar putea întâmpla, aveau efectul ecoului, acelui rău care trăia în inima oamenilor. Și va continua să trăiască. Nu știu cum și când a fost primul meu vis. El a continuat să apară în fiecare noapte. E prima oară că îl povestesc.Read more…
Doamne, ce plictis!
Acum câteva zile am trecut strada, ca să ajungem la cinematograful ”de cartier”, aflat la 20 pași de casa noastră. Filmul se anunța interesant, dar după cum o să vedeți…Dar să nu încep cu sfârșitul ci, așa cum se obișnuiește, cu începutul. Eroul principal al filmului e un tip foarte întreprinzător, dominant, familist. Are vreo 5 copii și o nevastă iubitoare. Individul are o funcție de răspundere și probabil foarte bine plătită, pentru că primele 10-15 minute ale filmului descriu cu lux de amănunte atmosfera în care trăiește familia în cauză. Nu e lux, dar fără discuție e bunăstare. O casă spațioasă, grădină, un mic bazin de înot, dar mai ales femei și bărbați care slujesc în casă. Ei fac de toate: curăță, spală, gătesc, îngrijesc de grădină până și de cizmele proprietarului, dar ceea ce impresionează în film e că niciunul dintre ei nu scoate o vorbă. Ei primesc ordinele și le execută, cu pricepere și în liniște. Viața se desfășoară într-o atmosferă calmă, o viață de familie care poate provoca oricui o senzație de invidie. Plăcuta și liniștita viață de familie este întreruptă când soțul e avansat, primește o funcție mult mai importantă, doar că familia va trebui să se mute mai aproape de noua lui funcție. Multe amănunte despre modul în care eroul filmului se achită de noile sale sarcini nu primim, dar e clar că tipul e de mare succes, pentru că el își va schimba din nou funcția, căpătând o sarcină extrem de importantă, de interes național, care trebuie dusă la bun sfârșit fără întârziere. Acțiunea se petrece în Polonia, în timpul celui de al Doilea Război Mondial, și anume la Auschwitz.Read more…
La 6 luni de la masacrul din Sâmbăta Neagră
Astăzi este 7 aprilie 2024 și au trecut fix 6 luni de la abominabila și de neuitat sâmbătă neagră din Israel, din fatidica zi de 7 octombrie 2023. Atunci, în octombrie anul trecut, a avut loc un masacru, unele unele dintre cele mai atroce crime împotriva umanității, deloc întâmplător un nou pogrom împotriva poporului evreu. A fost în Israel, dar îndreptat împotriva evreilor oriunde ar trăi ei, mai mult, a fost împotriva tuturor oamenilor din lumea asta, civilizată sau mai puțin, nu a fost doar împotriva evreilor, ci acest măcel a fost îndreptat împotriva lumii civilizațate, lovind profund democrația, acolo unde ea mai există, lovind în țări care până mai ieri se declarau ”bastioane ale păcii” sau echivalentul acestei denumiri pe care o tot auzeam în copilăria și tinerețea noastră, atunci se vorbea despre ”prietenia între popoare”. Să ne înțelegem, măcelul din 7 octombrie 2023 a lovit și în Vest și Est, ca să folosesc o categorisire care nu prea mai stă în picioare, dar se luptă în numele ei. Astăzi toată lumea știe că nu mai este vorba despre cele ”două blocuri”, tot categorisire de demult. Priviți realitatea. Nu mai sunt două blocuri, ci o cu totul altă realitate care își strigă dorința de a se impune, dar nu acesta este subiectul zilei, ci situația de azi și ziua aceasta a neuitării martirilor poporului evreu.Read more…
Weimar şi Buchenwald, aprilie 2024 (I). Conferirea Cetăţeniei de Onoare
Mă aflu în Sala de Seminarii a centrului de congrese Weimarhalle, alături de alte cel puţin două sute de persoane – sala e arhiplină – la ceremonia acordării Cetăţeniei de Onoare a Oraşului Weimar mai multor supravieţuitori ai lagărului de la Buchenwald. Printre ei se numără şi unchiul meu, Vasile (László) Székely, deportat la Auschwitz-Birkenau, în mai 1944, când abia împlinise 15 ani. După câteva săptămâni de detenţie în cumplitul lagăr de exterminare, a fost trimis cu un transport la Buchenwald, de acolo la Bochum, fiind readus la Buchenwald cu câteva săptămâni înainte de 11 aprilie 1945, data auto-eliberării lagărului. Atunci s-a reîntâlnit cu tatăl meu, Imi, care sosit aici în ianuarie 1945, după ce fusese evacuat de la Auschwitz şi supravieţuise unei călătorii de şapte zile în vagon deschis şi unui marş al morţii. Am vizitat Buchenwald în aprilie 2019 şi am fost profund marcată de cele trăite atunci. Mi-am depănat impresiile în paginile revistei Baabel şi nu mi-am imaginat că aveam să mă mai întorc. Ţin foarte mult la unchiul meu Laci, de aceea mi-am dorit mult să fiu de faţă la festivitatea în care i se conferă titlul de Cetăţean de Onoare al Oraşului Weimar. Dorinţa mi s-a îndeplinit; am ajuns la Weimar şi nu oricum, ci într-o deplasare oficială, împreună cu echipa TVR Cluj. Colegii mei filmează, iar eu – copleşită de emoţie – stau îndărătul unchiului Laci şi mătuşii Lenkice. Începe ceremonia. Primarul Peter Kleine, în ţinută de gală, purtând un colan auriu cu stema oraşului, îşi începe discursul arătând că oraşul Weimar şi-a dobândit faima mondială prin Goethe, Schiller și Bach, prin curentul Bauhaus şi prin Republica de la Weimar, dar puţini ştiu că în proximitatea oraşului se afla un tărâm al suferinţei: lagărul de concentrare nazist de la Buchenwald, un sinistru loc de detenţie pe care weimarezii l-au ignorat, s-au făcut că nu ştiu, au întors capul în partea cealaltă. Tocmai de aceea, începând din 2020, dintr-o iniţiativă comună cu Memorialul Buchenwald, Consiliul Local al oraşului Weimar acordă titlul de Cetăţean de Onoare unor supravieţuitori ai acestui lagăr, în semn de reparaţie, reverenţă şi recunoştinţă faţă de foştii deţinuţi care participă an de an la festivităţile de la 11 Aprilie, ziua eliberării Lagărului de la Buchenwald, fiind alături de municipalitate în efortul continuu de a combate antisemitismul, antiţigănismul, rasismul, reînvierea fascismului și ascensiunea extremei drepte.Read more…
Reflecții asupra dezastrului relațiilor publice ale Israelului
Este bine-cunoscut faptul că Israelul este perceput negativ în întreaga lume, iar oamenii s-au obișnuit cu această situație în forma sa tradițională, mai blândă. O noutate este valul vehement de ură globală împotriva Israelului, care nu s-a răspândit doar în țările și media tradițional anti-israeliene, ci a cuprins și o mare parte a presei occidentale. Aproape că nu trece o zi fără manifestații de masă pe străzile occidentale, manifestații care, deși la prima vedere își exprimă solidaritatea cu victimele palestiniene, inevitabil se transformă în ură împotriva Israelului și a evreilor. Ar fi prea simplu să atribuim acest fenomen incompetenței evidente a reprezentanților oficiali israelieni în domeniul informațiilor. Aceștia încearcă să argumenteze cu fapte, dar faptele sunt ultimul lucru care contează în această confruntare. Mult mai eficiente sunt imaginile, în special cele care arată gradul de distrugere din Gaza și suferința civililor care fug sau caută hrană. Eforturile Israelului de a arăta suferința propriului său popor, în special a familiilor celor răpiți, sunt mult mai puțin evidente. În trecut, manifestările anti-israeliene erau o formă voalată de antisemitism, dar acum, când antisemitismul a devenit o normă acceptată, el poate fi exprimat direct, fără a mai apela la anti-israelismul de fațadă. Există o serie întreagă de factori care îi favorizează pe opozanții Israelului.Read more…