Inspirat de viziunea celui mai longeviv premier israelian, Beniamin Netaniahu, citez din memorie: „Dacă arabii vor renunța la arme va fi pace în Orientul Mijlociu, dacă Israelul va renunța la arme, a doua zi nu va mai fi Israel” , voi aborda chestiunea esențială și dramatică a perspectivelor strategice ale Israelului, într-o zonă de conflict în permanentă schimbare. 1. Lipsa adâncimii strategice, adică îngustimea extremă a teritoriului ramâne o veșnică problemă în politica de apărare a Israelului, dar ea a fost în mare parte rezolvată prin creșterea mobilității forțelor de apărare terestre, prin eficiența extraordinară a forțelor aeriene și a celor de intervenție rapidă. Contextul strategic este favorabil actualmente în acest sens, adică posibilitatea unui atac terestru cu blindate este minimă, având în vedere starea precară a armatelor statelor vecine precum Siria, Irak, respectiv prevalența relațiilor de pace cu Iordania și Egiptul. Read more…
În acest an sărbătoarea începe în zia de joi, 28 mai, la apusul soarelui și durează până în seara de vineri 29 mai.După o tradiție care datează de peste 3.000 dea ani, în ziua a șasea a lunii Sivan poporul evreu prăznuiește frumoasa sărbătoare de Șavuot, care simbolizează începutul verii. Aceasta este una din cele trei sărbători de pelerinaj obligatoriu la Ierusalim, la Templu, împreună cu Pesah și Sucot. Data sărbătorii de Șavuot se stabilește în funcție de numărătoarea de Omer, care începe a doua zi de Pesah, adică depinde de data sărbătorii de Pesah. Sărbătoarea de Șavuot se mai numește și Hag Habikurim, adică sărbătoarea primei recolte. Este o ofrandă care simboliza primul grâu adunat în anul acela. Sărbătoarea mai are un nume legat de agricultură: Hag Hakațir, adică sărbătoarea secerișului, aceasta fiind perioada în care în Israel începe secerișul grâului. Când Templul din Ierusalim exista, se făcea o paradă în care erau aduse primele fructe (șapte soiuri) și alte produse agricole, cum ar fi recolta de grâu. În fruntea convoiului mergea un bou cu coarne aurite și împodobite cu o cunună de măslin. Read more…
– Ard clădirile pe strada unde locuiesc! – îmi scria prietenul Şerban, aflat cu o bursă la Pasadena. Se întâmpla în perioada revoltelor și tulburărilor civile din Los Angeles, la sfârșitul lui aprilie și începutul lunii mai 1992. După o urmărire ca în filme, patru ofițeri ai departamentului de poliție din Los Angeles l-au arestat pe Rodney King, cetățean de culoare cu multiple antecedente penale. Polițiștii s-au folosit de forța excesivă, brutalitatea arestării fiind înregistrată de către un civil, care locuia în zonă, iar videoclipul a fost difuzat pe larg în emisiunile TV. Valul de nemulțumiri a izbucnit după ce un complet de judecată i-a achitat pe cei patru polițiști. Cele întâmplate atunci semănau cu situatia de acum: mii de oameni s-au răzvrătit timp de șase zile după anunțarea verdictului. S-au comis jafuri, atacuri, incendii și omoruri, pentru restabilirea ordinii fiind necesară intervenția Gărzii Naționale a Armatei din California, a armatei Statelor Unite și mai multor agenții federale.Read more…
În 1966 în Israel se vorbea despre o criză economică iminentă, accentuată de împrejurările politice tensionate la granițele statului evreu, amenințat de vecinii săi arabi. Trecuse un deceniu de la eșecul dramatic prin care a trecut Israel în încercarea conjugată cu Franța și Marea Britanie, de intervenție militară pentru restabilirea statutului internațional al Canalului de Suez, naționalizat brutal de colonelul Nasser, proaspătul dictator al Egiptului. Englezii și francezii s-au retras ”cu coada între picioare”. A fost ultimul act jucat și pierdut de cele două foste imperii, care au avut un rol important în Orientului Mijlociu, pentru care s-au bătut cu înverșunare. Israel a tras numai ponoase din scenariile politice publice și secrete ale Franței și Marii Britanii în această parte a lumii. Scopul intervenției armatei israeliene în Sinai (operațiunea Kadesh) era clar și justificat: înlăturarea blocadei instituite de Nasser asupra strâmtorii Tiran, care împiedica accesul navelor israeliene spre portul Eilat. Armata israeliană a fost retrasă din Sinai la presiunea Statelor Unite, fiind înlocuită de efective ale Națiunilor Unite. Dar reușita militară a micului stat Israel l-a umilit pe Nasser, care aștepta prilejul pentru revanșă. Prilejul avea să apară peste un deceniu, dar rezultatul nu a fost cel pe care îl aștepta.Read more…
Politicieni democrați cer schimbarea numelui aeroportului John Wayne și îndepărtarea statuii acestuia, ceea ce foarte probabil să se întâmple în curând. În isteria care domnește în prezent în America, numeroase statui – Columb, președinți, politicieni, artiști, generali americani – au fost distruse sau urmează să fie îndepărtate de mase de protestatari care văd în ele numai legătura cu sclavia din trecut, uitând cu totul rolul lor în edificarea statului prosper ai cărui beneficiari sunt. Monumentele aflate pe teren federal sunt protejate printr-un ordin al președintelui Trump, prin care autoritățile locale sunt răspunzătoare de securitatea lor. În prezent, isteria nu se limitează numai la distrugerea de statui, simboluri ale unui trecut care nu mai poate fi schimbat. Protestatarii îl consideră pe John Wayne rasist, ca urmare a unor afirmații ale sale, precum: “I believe in white supremacy until the Blacks are educated to a point of responsibility. (Eu cred în supremația albilor, până când negrii vor fi educați la nivelul de a fi responsabili.) I don’t believe in giving authority and positions of leadership and judgment to irresponsible people” (Nu cred că indivizi iresponsabili trebuie admiși în posturi de conducere.)(1)Read more…
De 75 de ani în Europa avem pace, progres, bunăstare, democrație, libertate de opinii și de mișcare, dezvoltare uimitoare, cultură înfloritoare, cooperare între oameni și popoare, unire, inclusiv unire europeană, chiar dacă mai apar întreruperi și emoții, dar este o unire pornită pe un drum foarte greu și fără întoarcere. Toate popoarele Europei care au suferit oroarea războaielor, a dictaturilor descreierate, a mizeriei și lipsurilor, sunt acum prezente la masa bunătăților, la care toți contribuie, desigur nu în mod egal, dar nici participarea nu este tocmai egală. Dar asta face parte din legile firii și ale… competiției. Un singur popor lipsește, sau aproape lipsește de la ”masa pusă” a Europei, poporul evreu. După război, după Holocaust și după prăbușirea regimurilor comuniste din Europa, din cele aproape 10 milioane de evrei (inclusiv cei din Imperiul Rus) au rămas cca. 1,4 milioane. Populația evreiască din Europa este în continuă scădere. Potrivit ultimelor evaluări ale Parlamentului European, numărul evreilor în Europa a scăzut de la 1,12 milioane estimate în 2009 la 1.08 milioane în 2016 și tendința de scădere se accentuează. În Franța numărul evreilor a scăzut cu 10% în ultimii 10 ani. Majoritatea evreilor din Franța sunt cei veniți din fostele colonii franceze, acum state independente (Algeria, Maroc, Tunis, etc.) Evreii devin o raritate în lume, visul lui Hitler despre Judenrein se apropie de realitate. Tulburătoarea întrebare: e timpul ca toți evreii să părăsească Europa?Read more…
Bună ziua (sau bună seara). Așa-i că încă nu ați auzit de mine? Nici eu nu știu prea multe; uite o temă pentru istoricii care nu au ce face. Știu doar că am cetățenie olandeză, probabil ceva rudă cu Philips, fabricantul (și) de aparate de radio. Prin 1936 am ajuns în casa familiei Georgescu, doi modești funcționari din București, Silvia și Aurel, ea 34 de ani, el 33. În casă mai erau și doi țânci, Nuți și Bibi sau Tibi. Amândoi aveau 3 ani. Da, erau frați gemeni. Ea, blondă, el brunet și cârlionțat; ea, cuminte, delicată, așezată, docilă, ca o păpușă; el, zbânțuit, veșnic agitat, preocupat de cele din jur. Cunoștea pe de rost inventarul fiecărui ungher, dulap, dulăpior, sertar din casa cu patru camere. Isprăvile lui Bibi nu se terminau întotdeauna cu bine. Din cauza prea marii lui curiozități era să-mi dau duhul. Numai moșul Nicolae și un meșter priceput m-au salvat de la o moarte sigură. Ce să mai zic despre curiozitatea lui în cele mai neașteptate domenii? De pildă bunica făcea dulceață de cireșe. Cratița mare era trasă pe marginea sobei cu lemne. Bibi se întreba ce gust o fi având bunătatea aceea? (Se anunța în el un mare amator de dulciuri!). Faptul că era fierbinte nu era o piedică pentru Inventivul Bibi. O cană cu apă rece turnată în cratiță dădu drum liber la asaltul unei lingurițe. Doar apariția bunicii îi tulbură elanul. Din păcate bunica venise prea târziu, dulceața era pierdută, adaosul de apă rece o făcuse de nemâncat Read more…
Tocmai a fost ziua mea de naștere. Facebook s-a grăbit să publice o fotografie de la petrecerea de acum doi ani, împreună cu colegii mei de redacție. Am postat-o din nou, fiindcă din păcate anul acesta nu mai sunt poze, căci nu mai sunt petreceri. În urmă cu doi ani, când am împlinit o cifră rotundă (nu spun cât), am avut vreo șapte. Așa s-a nimerit: trei la Borsec, trei la București și una la Târgu Mureș. Când mai era în viață, mama mea râdea de mine și spunea că-mi place să fiu sărbătorită, deși atunci nu mă aniversam decât o dată pe an. Era o doză adevăr în cuvintele ei, dar mie îmi place nu pentru că vreau să fiu în centrul atenției, ci pentru că este un prilej să te întâlnești cu familia, prietenii, colegii. Sigur, nu e neapărată nevoie să fie o aniversare ca să te vezi cu ei, dar aceste ocazii sunt, știu și eu, mai festive, cu tort și uneori și cu lumânări, sau cel puțin ceva simbolic. Astăzi nu ar fi loc la masă pentru atâtea lumânări. Aniversările zilei de naștere erau o tradiție în familia noastră. Nu numai noi copiii eram sărbătoriți, dar și părinții. Poate nu în fiecare an, dar îmi aduc aminte că de câteva ori tata și mama au sărbătorit împreună, amândoi erau din ianuarie. Când eram mici, chiar adolescenți, fratele meu și cu mine sărbătoream de obicei separat. Read more…
A.G. Weinberger: De când m-am născut mă consider un habsburgic, un cetățean, un burghez al Imperiului Habsburgic. Oradea este pentru mine centrul universului. Un oraș cu 1100 de ani vechime și istoria bogată a acestui burg, nu se poate șterge cu ușurință din zestrea genetică a celor care se nasc acolo. Calitatea de burghez urban se prezintă prin arsenalul de mijloace cu care-mi guvernez existența, prin flexibilitatea specifică a unui tip dintr-un oraș cosmopolit, prin cultura pe care am inhalat-o în urbea mea, prin limbile vorbite ale prietenilor mei din oraș de patru naționalități și prin franchețea cu care pot confrunta orice obstacol ce-mi iese în cale. Originea iudaică m-a influențat în primul rând prin mentalitate, gândirea iudaică este o matrice originară puternică, implică un set de filtre prin care vezi lumea, de fapt este un cod moral.Read more…
Făcând ordine în colecţia de autografe a familiei, transmisă din generaţie în generaţie, am găsit autograful violonistului Josph Szigeti și al ginerului său, pianistul Nikita Magaloff și m-am întrebat oare câţi oameni din cei care mă înconjoară știu cine a fost Szigeti? M-am hotărât să întreb 20 de cunoștinţe și prieteni de diverse profesii, chiar și muzicieni și spre surprinderea mea numai patru știau răspunsul exact; o parte îl confundau cu alţi virtuozi. Atunci am hotărât să-l prezint cititorilor Baabel, deoarece violonistul J. Szigeti a crescut pe plaiurile Transilvaniei și a ajuns unul dintre marii violoniști ai sec. XX. După unii biografi numele lui de familie a fost Singer, după alţii – Faktor. În 1902 Joseph și fratele său mai mic, Aaron, și-au schimbat numele în Szigeti, după orașul transilvănean unde au copilărit. S-a născut la Budapesta în 1892, într-o perioadă în care capitala Ungariei se bucura de o mare efervescenţă muzicală. Zilnic sălile de concert erau pline, iar cei care nu-și puteau permite, ascultau piese simfonice ușoare sau muzică ţigănească în nenumăratele cafenele ale orașului. Ȋnsuși tatăl viitorului violonist conducea o mică orchestră, într-o cafenea. Mama sa, Dora, a murit când Jóska avea 3 ani; atunci a început pentru el o nouă copilărie, la bunicii din Sighet.Read more…
Lumea de dinaintea pandemiei de coronavirus mi se pare deja foarte îndepărtată, o altă epocă, cu toate că nu au trecut decât câteva luni. În zilele acestea am primit câteva înregistrări video de la un concert „de dinainte”, pe care aș vrea să le împărtășesc cititorilor. Dar s-o luăm frumușel de la început.Fiica mea, Dina, a terminat filologia și apoi a studiat logopedia, meserie pe care o practică cu plăcere și cu succes. Ca logoped s-a gândit că vorbirea și cântatul au foarte mult în comun și s-a apucat, deja adultă fiind, să ia lecții de canto. La început era doar interes „de specialitate”, dar foarte curând a devenit dragoste pentru muzică. După vreo doi ani s-a înscris într-un cor de cameră și în ianuarie ne-a invitat la primul ei concert. S-a nimerit să fie exact de ziua ei! Era la sfârșit de săptămână, pe malul Mării Galileei, sau cum îi zicem noi, lacul Kinneret. Am hotărât să închiriem un apartament de vacanță și să petrecem weekendul împreună cu ea, cu ginerele și cu nepoții. Read more…
Exact la un an după revenirea din deportare, după ce am dat în lichidare la liceul evreiesc din Botoșani clasa a VII-a și a VIII-a de liceu, apoi bacalaureatul în februarie 1945 (prima sesiune după 23 August), am plecat la Iași, la facultate. Războiul încă nu se sfârșise și facultatea de medicină s-a redeschis la 1 mai 1945 – nu știu dacă a fost la cererea viitorilor studenți. Pentru România războiul se sfârșise. Numeroșii tineri demobilizați, cei care nu au putut învăța din cauza legilor rasiale și au învățat la liceul evreiesc, cei care au fost la muncă obligatorie și cei care s-au întors din deportare ca și mine, am fost scutiți de concursul foarte greu de admitere la facultatea de medicină, până azi spaima celor care vor să devină medici. Nu aș fi putut face față unui concurs. Numărul de studenți era foarte mare, cred că erau vreo 700, total neobișnuit pentru anul întâi. Nu m-am mirat să găsesc printre studenți și foste colege la Botoșani, de când am fost dată afară din liceu. Am întâlnit chiar pe unul dintre cei care au făcut percheziția la noi acasă, la Câmpulung, în acea zi vestită de Yom Kipur. Read more…
Cuprins de furia elanului creator şi plin de entuziasm lingvistic, orgoliosul scriitor de proză satirică se așază cu cele mai bune intenții în fața laptop-ului, pentru a-şi surprinde cititorii cu o satiră spectaculos de amuzantă. Ar vrea sa compună o piesă literară realmente bună, cu o subtilă critică la adresa societății, dar mai ales una distractivă. Literatul rutinat începe prin pregătirea celui mai bun ambient de creație pentru ficțiunea poetică. Mai intâi coboară jaluzelele până la jumătatea geamului, dozând atent fluxul de lumină, nici prea mult şi nici prea puțin, căci umbra dată de legănarea ușoara a plopilor de afară i-ar distrage atenția de la iminentul act de creație. Își potrivește spătarul scaunului. Această piesă de mobilier nu este chiar atât de incomodă, încât sa facă munca o tortură, dar nici atât de confortabilă, încât să transforme obișnuitele lui pauzele de gândire într-o moțăială apatică. Mireasma fructelor de măceș din cana de ceai din dreapta laptop-ului aștepta să-şi aducă contribuția la stimularea şi dezvoltarea imaginației sale, extrem de sofisticată artistic. Acum își potrivește posteriorul pescaunşi se așează plin de speranță şi avânt la lucru.Read more…
Mărturisesc că am avut emoții trimițând textul “Pană de inspirație” spre redactare. Mă temeam că voi fi victimă pe altarul iubirii nereproșate sau a violenței corporale. Surprinzător, nici urmă de apostrofare din partea ecologiștilor și monogamiștilor înfocați, asociațiilor anti-alcool, feministelor și oamenilor de știință care au tras un semnal de alarmă privind pericolul jucăriilor de plastic pentru copii. Din fericire nu s-a întâmplat nimic de acest gen, în afara de plângeri elocvente in legătură cu penele pasării care își dă sufletul subimpulsul violent al vânătoriței. Pentru a compensa starea de panică ce a cuprins cititorii la gândul că eu nu voi mai putea scrie articole de seamă despre defecțiuni tehnice si obiecte cu pene, trimit un link pe această temă: Aria „Es ist das höchste der Gefühle“ („La apogeul sentimentelor”) de J.E. Schikaneder în „Flautul fermecat” al lui Wolfgang Amadeus Mozart: https://youtu.be/87UE2GC5db0. În orice caz, comentariile privind „pana de inspirație” necesită o dezbatere mai aprofundată al subiectului. Dragul nostru GBM, marele maestru al ambelor forme ale penelor, anume acelor de scris și celor reprezentând avarii literale în reviste online, declara înspăimântat că se creează o atmosferă intelectuală.Read more…
În cursul turneelor de concerte, lungi şi obositoare, Liszt s-a gândit să se retragă din viaţa de pribegie a virtuozului şi să se stabilească undeva. Dar evenimentele l-au legat de pian, ca pe eroul lui Byron, Mazeppa, care a fost legat de şaua calului, într-un galop continuu. Totuşi un ultim turneu l-a tentat. Cel mai lung şi cel mai obositor turneu. Demult dorea să viziteze Constantinopolul. A fost fermecat de ţara poveştilor misterioase, în care puţini călători din Apus s-au aventurat. Drumul prin Ardeal, România, Rusia, Constantinopol avea să fie coroana turneelor virtuozului pianist. Călătoria prin Ardeal a început la 1 noiembrie 1846 la Timişoara. Apariţia lui Liszt pe podiul de concerte a fost primit cu entuziasm. Read more…
La ora actuală în Ungaria mai trăiesc circa 100.000-120.000 de evrei, conform unui studiu sociologic din 2017. Din totalul populației evreiești, aproximativ 80% trăiește la Budapesta, cca. 80.000 de suflete. Aceste cifre se referă la cetățenii maghiari care au cel puțin un părinte evreu. Căsătoriile mixte reprezintă 65%, ceea ce corespunde trend-ului general de asimilare a evreimii europene de după Holocaust. Într-un recent studiu al Congresului Evreiesc European, populația evreiască a bătrânului continent numără puțin peste un milion de membri, un minim similar cu cel din Evul Mediu, după prima epidemie de ciumă. Doar cca. 3000 de evrei maghiari practică activ religia mozaică. Majoritatea evreilor maghiari – 76% au o diplomă universitară și au o atitudine pozitivă față de Israel. Cca. 20% dintre ei se interesează cu privire la posibilitatea de a emigra în Israel, dar numai 200-300 pe an fac pasul decisiv și ajung în patria istorică. O parte dintre ei se întorc după 2-3, neputându-se adapta la realitatea din Israel. Cca. 3000 de evrei unguri și 5000 de israelieni au nu numai dublă cetățenie, dar și dublă rezidență, făcând naveta între Budapesta și Tel-Aviv. Read more…
Dintotdeauna am fost (și m-am) considerat un animal social. De fapt omul este creat să fie un animal social, din acest punct de vedere eu nu fac excepție. Însă nu toți sunt la fel de dornici să aibă la îndemână acele mijloace care să le permită o legătură cu semenii lor. Pustnicii, morocănoșii, singuraticii nu par dispuși să facă vreun efort pentru a crea relații umane cu cei care-i înconjoară. Dar imensa majoritate a locuitorilor acestei planete se nasc, trăiesc și mor cu instinctul necesității legăturii și comunicării cu cei de o seamă cu ei. Dacă am considerat necesar să abordez acest subiect, hotărârea mea se datorește eminamente situației în care eu, cei din jurul meu, și mai toți indivizii mapamondului, ne aflăm de aproape trei sferturi de an. Cu un cuvânt, eu susțin că ”grație” Coronei am încetat să comunicăm. Ah, mi se va spune, ba din contră! Corona ne-a obligat să dezvoltăm mijloace de comunicare foarte eficiente, produsele unei tehnologii la îndemâna mai tuturora, iar izolarea fizică impusă de pandemie ne-a deschis drumul spre o legătură mult mai variată și mult mai largă decât înainte ca virusul să-și bage coada printre noi. Ne scriem mult mai mult, pe email, pe SMS și pe WhatsApp, Facebook, Telegram, Instagram, Twitter, toate sunt suprasolicitate și utilizate 24 ore pe zi. Read more…
Bineînțeles că după prima zi de vacanță nu poți scrie impresii de călătorie complete, mai ales când ești, ca mine, om de rând și nu ai darul prezicerii viitorului. În schimb a povesti retrospectiv nu e mare lucru, asta știe oricine. Și cum aceste impresii de călătorie nu au nicio ambiție artistică, voi povesti în continuare despre sejurul nostru din Dubai, unde ne-am refugiat de teama frigului și a coronavirusului. Aveam o cameră cu demipensiune și nimic nu ne obliga să părăsim hotelul, așa că în prima săptămână am trăit practic ca într-o carantină voluntară. A fost un fel de exercițiu pentru situațiile dificile care ne-ar mai putea aștepta la întoarcere. După cum stau lucrurile, se pare că ne vom putea încă întoarce în Elveția fără mari probleme, dar în zilele noastre nimic nu e sigur. Șederea noastră la hotel, pe nisipoasa peninsulă Palm, era structurată mai ales în funcție de mese, ne rămânea doar să ne umplem timpul dintre ele. Zilele decurgeau după o ordine prestabilită: micul dejun – internet – plajă – gustare – piscină – internet – cină – somn. A doua zi la fel. Ca să nu devină plictisitor, începând din a patra zi am schimbat ordinea dintre plajă și piscină. Ce ușurare!Read more…
Ne aflăm în mijlocul celui de al doilea mare val de contaminări, internări în spitale și decese provocate de Covid-19 și autoritățile nu mai știu ce măsuri să ia. Cele pe care le-au luat până acum au fost de fapt, spun mulți, doar jumătăți de măsură. Politica de laissez-faire a Suediei, inițial lăudată pentru că ar putea duce la „imunitatea de turmă” s-a dovedit prost inspirată. Cea a țărilor care au adoptat sistemul „stop-start”, adică restricții urmate de relaxări, nu s-a dovedit nici ea mai eficace. Iar măsurile dictatoriale impuse în unele țări amintesc de o oală sub presiune, din care aburul țâșnește ori de câte ori ridici puțin capacul să vezi ce se întâmplă înăuntru. Virusul profită din plin de războiul continuu dintre interesele contradictorii ale principalilor actori din această dramă: oficialitățile, micii întreprinzători, patronii marilor companii industriale și comerciale și în sfârșit, marele public. Oficialitățile sunt datoare să protejeze populația în orice împrejurare și în fața oricărei amenințări. Asta încearcă să facă guvernele din întreaga lume. Că nu prea au mare succes, este poate de înțeles. Nu au fost confruntate până acum de o asemenea problemă, un inamic invizibil de o ferocitate și o viclenie aproape inimaginabile. Dar nici ezitările, șovăielile, contrazicerile, contramandările și măsurile anemice luate de politicieni nu au ajutat. Butada „În trecut am fost foarte nedecis, dar acum nu mai sunt așa de sigur” exprimă cât se poate de bine atitudinea multora dintre politicienii noștri. Read more…
Textul de faţă s-a născut din dorinţa de a rectifica eroarea produsă de subsemnata în articolul publicat în numărul precedent al revistei (https://baabel.ro/2020/12/mandruta-si-cartea/). Pornind de la o ipoteză falsă mi-am exprimat uimirea că flăcăul dintr-un cunoscut cântec ardelean, în demersul său de a-i trimite carte mândruţei sale, se adresa primarului, notarului, pretorului, dar nicidecum învăţătorului sau preotului. Ba mai mult, insinuam că feciorul cu pricina ar fi fost neştiutor de carte. S-a dovedit că neştiutoarea (despre carte) eram tocmai eu care credeam că în cântec era vorba de o scrisoare trimisă mândruţei. Spre norocul meu, un comentator avizat – Tiberiu Viorel Coste care semnează şi în Baabel) – mi-a atras atenţia că în acest caz cartea nu însemna scrisoare (şi cu atât mai puţin „carte de vizită” cum o denumisem printr-un joc de cuvinte, judecând că mândruţa nu putea fi vizitată aşa tam-nisam) , ci avea o altă semnificaţie, specificată de altfel şi în DEX: „act scris, document, dovadă, şi se referea la un permis de călătorie, necesar pe teritoriul Transilvaniei, în perioada când a apărut cântecul (care, judecând după melodie, pare să fie de pe vremea imperiului habsburgic). Read more…
Site-ul baabel.ro foloseste cookies pentru a oferi un maxim de performanta experientei tale aici. Cookie-urile sunt pentru autentificare, statistici trafic Pentru a continua te rugam sa dai click pe ACCEPT, in caz negativ pe REFUZ
