A doua întâlnire cu cenzura

A doua întâlnire cu cenzura comunistă a avut loc în perioada când eram deja considerat definitiv o persoană opusă regimului şi ajunsesem la “munca de jos”, pe șantiere de construcții de locuințe muncitorești. Mă obișnuisem cu soarta mea, sperând ca ea să fie temporară şi să pot pleca din ţară. Microbul scrisului mă mai invada din când în când şi scriam fabule, epigrame şi mici piese de teatru, sub diverse pseudonime. Câţiva amici apropiați îmi înlesneau să le public în Sportul Popular, Urzica şi alte periodice, sau să fie puse în scenă la teatre minore din provincie. (Acum câțiva ani, fiind în vizita la București, am avut plăcerea să regăsesc arhivele unora dintre aceste publicații şi m-am amuzat copios recitind “creaţiile” lui Ion Cosmin şi Radu Olteanu, nume de plume sub care mă ascundeam.) Îmi găseam inspirația în evenimentele cotidiene. Uneori decideam să păstrez rezultatele numai pentru mine, gândindu-mă la consecințe. Așa a fost cazul cu o fabulă inspirată de niște cazuri mai ciudate, petrecute pe șantierul nostru. Era în perioada când conducerea PMR începuse să-și dea seama că avea un aparat de activiști şi funcționari supradimensionat, majoritatea fără vreo funcție precisă, ba chiar încurcându-se unii pe alții; salariile lor costau o avere. Cei mai mulți nu aveau o calificare precisă și erau greu de plasat în alte funcții. Soluția logică ar fi fost să fie trimiși să înveţe o profesie, dar niciunul nu voia să redevină om de rând! “Savanții” de la PMR au ales un drum neașteptat, cu consecințe nefaste: foștii activiști au fost încadrați în intreprinderi sau instituții, în posturi de conducere…Read more…

Baabel împlineşte 8 (opt) ani. Dare de seamă şi o porţie de îngheţată …prăjită.

Tortul aniversar al acestui an ar trebui ornat cu opt lumânări sau – după cum se obişnuieşte mai nou – cu o lumânare sub forma cifrei 8. Adevărul e că cifra opt m-a fascinat întotdeauna prin faptul că e continuă, pare a nu avea început (şi nici sfârşit) şi dacă o răstorni se transformă în semnul matematic al infinitului… În acelaşi timp este unul dintre numerele magice din fizica nucleară[1] şi – luându-mă după denumire – este cel mai aproape de… optim. (DEX: cel mai bun; minunat, excelent, grozav). Din cele arătate mai sus cel de al optulea an din Baabel avea auspicii din cele mai bune. Această predicţie s-a şi validat, în ciuda acestui an… ciudat, invadat de coronavirus, sau poate tocmai datorită acestei circumstanţe, întrucât izolarea a stimulat atât autorii cât şi cititorii să petreacă mai mult timp în spaţiul baabelian. În cei opt ani de existenţă Baabel a căpătat notorietate, articolele publicate în revistă sunt citate ca referinţe şi preluate în presa online şi cea tipărită şi am obţinut şi numărul serial din registrul internaţional al periodicelor (ISSN). Read more…

Tată de weekend

Ziaristul a murit sâmbată dimineața. S-a internat cu o pneumonie severă, după primele zile de ameliorare, în noaptea de sâmbătă spre duminică s-a agravat dramatic și, în ciuda resuscitării îndelungate, a decedat. Avea cinzeci și doi de ani, era sănătos tun, sportiv, plin de viață. Era cunoscut și apreciat în cercurile colegilor de breaslă. Dr. Emil Argintaru îl înlocuia pe șeful secției de Terapie Intensivă. Noaptea și-a petrecut-o în secție, încercând să salveze viața ziaristului. Era șapte dimineața. Emil stătea în cabinet și încerca să înțeleagă ce anume a cauzat deteriorarea bruscă și decesul ziaristului. Secția era plină și Emil se întreba de ce chiar acum, când șeful e în vacanță, apar situații de genul acesta. Îl aștepta o discuție dificilă și neplăcută cu familia decedatului. Vizita s-a prelungit, erau numeroase probleme de clarificat. Emil nu se grăbea, îi era groază de întâlnirea cu familia defunctului. A intrat în sala de seminarii împreună cu asistenta socială și cu membrii familiei în cauză. După ce și-a prezentat condoleanțele, a redat evenimentele din noaptea de sâmbătă spre duminică și a așteptat întrebările rudelor. Se aștepta la o confruntare dușmănoasă, cum se mai întâmplase în cazuri similare. Read more…

Aventuri la volan

Pentru mine spitalul Hadassah din Ierusalim este „a doua casă”. Acolo am lucrat până la pensionare și chiar am continuat benevol. În anii 1980 eliberam medicamente salariaților și pensionarilor spitalului; în felul acesta am cunoscut o mulțime de oameni. Printre ei se număra Benjamin Adin, un domn trecut bine de optzeci de ani (pe atunci), prietenos și zâmbitor, căruia îi plăcea să stea de povești. Și povești avea berechet! Fusese ani de zile șofer al spitalului. Benjamin Adin s-a născut în 1903, în Orașul Vechi. Tatăl lui, care era dascăl, a murit pe neașteptate, tocmai în ziua în care începea Primul Război Mondial. Mama, rămasă văduvă cu doi copii, s-a văzut nevoită să-l dea la orfelinat.Benjamin a fost foarte nefericit. După vreo șase luni a reușit să evadeze și a mers pe jos până la colonia agricolă Petah Tikva, cale de vreo 60 km, unde locuia un prieten al tatălui său, tot dascăl. Acesta l-a primit să doarmă la el și să învețe în școala lui, iar mesele le lua prin vecini, unde găsea pe cineva care să-i dea de pomană. Totuși lucrurile nu puteau continua așa. În curând Benjamin și-a găsit de lucru și a adus-o pe mama și pe fratele lui la Petah Tikva. Aveau o cămăruță ca vai de lume. Benjamin aducea pâine pentru muncitorii care construiau calea ferată și primea zilnic o pâine, fratele lui lucra la o fermă de vite și primea lapte și brânză. Așa își duceau viața de pe o zi pe alta. În vara anului 1917 armata britanică a ocupat Petah Tikva. Populația evreiască era euforică – scăpaseră de turci și de la englezi aveau așteptări mari, doar era Europa civilizată… În noiembrie 1917, când s-a publicat Declarația Balfour, care promitea evreilor „un cămin național în Palestina”, entuziasmul nu a cunoscut margini și mii de evrei s-au prezentat ca voluntari în armata britanică. Printre ei se număra și… Benjamin, care abia împlinise 15 ani. Read more…

Ce se întâmplă în Belarus?

În ultimele săptămâni, în afara subiectului permanent legat de coronavirus și al viitoarelor alegeri prezidențiale din SUA în care au fost desemnați candidații celor două partide, atenția Europei și nu numai a ei este îndreptată către Belarus. Dacă ne referim la situația de acolo, poate merită să menționăm că de-a lungul istoriei sale, Belarus s-a confruntat cu ocupații străine, războaie, pierderea și recâștigarea unor teritorii și a independenței. Poporul belarus a suferit cea mai cumplită ocupație germană în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și pe teritoriul său s-a format o puternică mișcare de partizani. După destrămarea URSS, din care a făcut parte și Belarus, alte țări foste membre ale Uniunii Sovietice au ajuns la un moment sau altul în vizorul opiniei publice – mă gândesc la Moldova, Georgia sau Ucraina, dar Belarus a rămas un loc uitat de Dumnezeu. La un momet dat s-a semnat un tratat de unificare cu Rusia, dar inițiativa nu a fost urmată de prea multe măsuri concrete, mai ales din cauza neacceptării unor condiții de către Minsk, ceea ce a dus la răcirea relațiilor dintre cele două țări. Președintele Aleksandr Lukașenko era considerat, potrivit lui Donald Trump, ultimul dictator al Europei, dat de multe ori drept exemplu negativ pentru încercările unor lideri politici de a concentra în mâna lor mai multă putere. Nerespectarea drepturilor omului în această țară a dus la introducerea de către UE, SUA și state individuale a unor sancțiuni, cum ar fi interdicția vânzării de arme, sau interdicția unor personalități din conducerea Belarus de a călători în Vest.Read more…

Oare de ce revin la Bănişor?

Acum, în pragul Sărbătorilor de Toamnă, evreii vizitează mormintele celor dragi, aşezând o piatră, aprinzând o candelă şi rostind o rugăciune pentru sufletele lor. Ieri am fost din nou (îmi vie să spun „acasă”), la Bănişor…În acest sat românesc, vechi de peste 800 de ani, aşezat între dealurile molcome ale Sălajului şi-au găsit un cămin şi un rost antecesorii mei care (bănuiesc, nu am dovezi documentare) au părăsit Galiţia acum un veac şi jumătate, pentru a-şi afla un trai mai bun în Transilvania, pe atunci parte a Austro-Ungariei unde tocmai se adoptase legea emancipării evreilor. La Bănişor familia Fischman a dus o viaţă tihnită, timp de aproape un secol. A făcut negoţ şi agricultură, a sporit numeric, şi-a căsătorit feciorii şi fiicele, în sat, în satele învecinate sau chiar la Cluj (precum bunica mea, Malka) şi şi-a îngropat morţii în micul cimitir de lângă islazul comunei. Tatăl şi unchiul meu îşi petreceau vacanţele la bunicii Fischman, iar în 1932-1933 – în perioada crizei care afectase puternic starea materială a familiei sale din Cluj – tata a locuit la bunici vreme mai îndelungată, absolvind clasa a IV-a primară la şcoala din sat, iar apoi a reuşit cu brio la examenul de admitere în faimosul Liceu George Bariţiu din Cluj. Existenţa lor a fost retezată în mai 1944…Read more…

Vară în capsule

De la un an la altul, mi-e tot mai greu să mă despart de vară. Și nu pentru că frigul mă-ngrozește, ci pentru că am impresia că o să mă sufoc în haine groase. Că n-o să pot trăi fără sandale și tricouri, fără rochii care flutură lejer în jurul meu. Și forțez zi după zi, refuz să scot pulovere și pantaloni din dulap, mă zgribulesc de parcă sacrificiul meu o să conteze, iar vremea o să se îndure să mai rămână frumoasă un timp. Plouă de trei zile la Cluj, mă uit pe geam și mă tot gândesc la vara care a trecut. Nu m-am înghesuit la cozi în muzee, n-am stat blocată pe autostrăzi, n-am alergat să prind trenuri și avioane. Și totuși, vara asta cu ieșiri scurte și neplanificate îndelung îmi rămâne luminoasă, simplă, caldă, așa că n-aș vrea să o uit prea curând.Crișul Pietros care mi se arată ca o oază miraculoasă după un drum prin munți spre Padiș, plin de hârtoape și gropi adânci. Read more…

Viaţa şi moartea lui Emil Grünzweig

Dacă s-ar face vreodată un film al vieții lui Emil Grünzweig, el ar trebui să înceapă cu finalul. Căci Emil Grünzweig face parte din acea categorie de oameni cărora moartea le-a adus notorietatea. Dar mai înainte Emil Grünzweig a trăit o viață. Nu simplă, nu ușoară și nicidecum nu banală. S-a născut în Clujul transilvănean, în anul 1947, imediat după Holocaust. Mama sa, Olga, e supraviețuitoare a lagărului de la Auschwitz. Acolo, în Clujul deceniului cinci și-a făcut primii ani de școală. La începutul anilor 60 familia emigrează în Franța, apoi în Brazilia. Tatăl său moare destul de tânăr. Rămași fără sprijin, Olga și cei doi copii, Emil și Eliezer, emigrează în Israel. Familia se stabilește la Haifa, unde Emil absolvă prestigiosul liceu Reali. Se evidențiază în științele umane, dar și în matematică. După liceu este recrutat în armată. Participă la războiul din 1967 ca parașutist. Apoi devine ofițer. E mobilizat în războiul de Yom Kippur din 1973.Read more…

Violonistul de la graniță

În 14 octombrie 2020 au început negocierile între Israel și Liban în legătură cu apele teritoriale. Motivul: gazele naturale de pe fundul Mării Mediterane. Discuțiile se făceau prin intermediul ONU și al unei delegații de diplomați americani. Era prima dată, din 1990 încoace, când între cele două țări aflate în stare de beligeranță aveau loc tratative pe acest subiect. Evenimentul a avut loc într-o bază militară UNIFIL din sudul Libanului, la două sute de metri de linia albastră de demarcație între cele două țări. (Nu există granițe, Libanul nerecunoscând existența Israelului.) Fotografii și reporterii de la diversele posturi de televiziune din toată lumea așteptau cu nerăbdare ca delegații să iasă din corturile unde aveau loc tratativele. Era prima zi a tratativelor și convorbirile durau de peste patru ore. Atmosfera era încordată, între cele două părți nu lipseau neînțelegerile și era foarte posibil ca tratativele să eșueze. La câteva sute de metri de baza militară UNIFIL se afla o unitate a Armatei Israeliene. Meir, care se înrolase voluntar, se pregătea să exerseze la vioară. Era liber, după o noapte în care a fost de pază și avea timp să se ocupe de instrumentul lui preferat. De fapt, el era elev la yeșiva (şcoală la care tinerii ultra-ortodocși învață Talmudul), de mic copil îi plăcea muzica, tatăl său i-a cumpărat o vioară folosită, dar bani pentru profesor de muzică nu avea, așa încât Meir a învățat singur. Cunoștințele de folosire a instrumentului și le-a însușit de pe Google…Read more…

Evreii între Israel și Diaspora (IV).

Al 38-lea Congres Sionist Mondial s-a încheiat, după trei zile de activități (20-22 octombrie 2020), căci despre dezbateri nu poate fi vorba. Pentru mica delegație din România (Tiberiu Roth, Marco Katz, Dan Floroian) a fost un prilej de a se conecta (virtual) cu numeroșii noștri prieteni sioniști din lumea întreagă. Dincolo de noutatea tehnologiei, principala slăbiciune a acestui nou tip de a simula democrația și schimbul de idei este fără îndoială înlăturarea apropierii oamenilor la propriu și la figurat. Dar nu avem ce să ne plângem, situația de criză a impus această soluție nefericită. Oricât de mult încerc să înțeleg înțelepciunea colectivă a liderilor Mișcării Sioniste, nu pricep de ce nu s-a amânat congresul, mai ales că în istoria lungă și frământată a mișcării sioniste au fost perioade în care congresele au fost ținute la intervale aleatorii, determinate de forțe majore, ca de exemplu cele două războaie mondiale, pe care Mișcarea Sionistă le-a supraviețuit cu prețul unor enorme eforturi și sacrificii. Făcând abstracție de oportunitatea ignorată a amânării, Congresul a fost în multe privințe un succes al tehnologiei, al inovației și al capacității de adaptare. Au fost și poticniri care ne-au surprins neplăcut, dar totul s-a încheiat spre mulțumirea generală, cu un final impresionant: mai multe coruri de copii și tineri sioniști din marile ale lumii au cântat cu însuflețire Hatikva. Speranța și iubirea de Israel ne unesc, deși foarte multe alte considerente ne separă și generează dispute urmate de lupte politice vehemente.Read more…

De la robotul destinat apărării graniței teritoriale, la colonoscopul de unică folosință

În anul 2011, într-una din zonele industriale ale municipiului Beer-Șeva lua ființă IBEX Technologies Ltd, o unitate de proiectare-cercetare-dezvoltare. În scurt timp, echipa s-a concentrat pe creativitate neto: start-up-uri. Relatarea urmează în continuare traseul care, de la un start-up dezvoltat pentru necesități de securitate și civile, rezultatul fiind robotul Robosleeve, a ajuns la un start-up suplimentar: endoscopul de unică folosință, un dispozitiv medicalpentru depistarea în fază incipientă a cancerului de colon. Numitorul comun între cele două start-up-uri îl reprezintă integrarea unui nucleu tehnologic identic, însă adaptat aplicației specifice mediului de lucru. De menționat că ambele start-up-uri s-au dezvoltat în două companii-surori: Robosleeve la IBEX Technologies Ltd, iar colonoscopul la Consis medical. Read more…

Întâlnirea în ceas de seară Netanyahu – prințul saudit Salman – mesaj țintit pentru Joe Biden

Deși a pierdut alegerile prezidențiale, Donald Trump (care nu a învățat să piardă elegant) nu a vrut să cedeze puterea, în speranța că poate se găsește ceva cu care să anihileze rezultatele destul de concludente ale scrutinului. Acum a început oarecum să cedeze, dar cele două luni până la predarea puterii au fost folosite fie pentru a se răzbuna pe aliații săi infideli, prin demiterea unor demnitari, fie să încerce să mai dea un imbold unora dintre proiectele sale, pe care urma să le realizeze în noul său mandat sau să le folosească în campania din 2024. Nu degeaba în presa israeliană a apărut marele semn de întrebare: ce ne mai pregătește Donald Trump înainte de plecare? Recenta vizită și ultima a secretarului de stat Mike Pompeo în șapte țări din Orientul Mijlociu, inclusiv în Israel, a fost un soi de răspuns la această nedumerire. Luni dimineața, sau mai bine zis duminică după amiaza, un avion particular a decolat de pe aeroportul Tel Aviv și a zburat spre coasta Mării Roșii. Avea doi pasageri speciali – premierul Benjamin Netanyahu și șeful Mossad Yossi Cohen. A aterizat la Neom, un nou oraș, supranumit al viitorului, din Arabia Saudită, unde cei doi s-ar fi întâlnit cu Pompeo, dar și cu prințul Mohamed bin Salman, moștenitorul tronului saudit și ar fi avut câteva ore de convorbiri. Am pus la condițional, deoarece însuși ministrul saudit de externe a negat întâlnirea, în schimb mai multe surse israeliene au confirmat-o, nu și Netanyahu (cel puțin deocamdată) care probabil că a promis discreție.Read more…

Elveția – stat federal unicat, țară superbogată model

Statutul unic, prosper, neutru și stabil al Elveției este bine cunoscut opiniei internaționale. Totuși, în prezentul articol aș dori să trec în revistă, spre deliciul cititorilor, câteva particularități și curiozități șocante, bizare sau excentrice, ca să mă exprim diplomatic. Celebra Confoederatio Helvetica este o republică federală formată din 26 de cantoane autonome, cu patru limbi oficiale: germana, franceza, italiana și retoromana, înrudită cu limba română. Consiliul Federal – guvernul și Adunarea Federală – Parlamentul își au sediul la Berna. Fiecare canton are propria sa constituție, legislatură, guvern și curți de justiție. Aviz amatorilor supracentralizării statale, care și-a dovedit în timp lipsa de eficacitate și flexibilitate, în dauna cetățenilor și a intereselor local-regionale. Elveția cuprinde trei mari regiuni lingvistice și culturale: germană, franceză,și italiană, la care se mai adaugă văile vorbitoare de retoromană. De aceea elvețienii, deși predominant germanofoni, nu formează o națiune în sensul unei identități etnice și culturale. Sentimentul de apartenență la o țară comună se bazează pe un fundal istoric, pe valori comune: federalismul, democrația și simbolistica alpină. Înființarea Confederației Elvețiene este datată prin tradiție la 1 august 1291, când se sărbătorește și ziua națională.Read more…

Fraţii Iuliu și Emil Haţieganu

Cluj. O seară târzie de iarnă rece în 1948. Un bărbat înalt, prezentabil, pășea lângă Parcul Mare spre str. Eminescu, spre “vila Haţieganu”. Cel care suna emoționat la ușa vilei era Aurel Moga, discipol al lui Haţieganau, șef de lucrări la Clinica Medicală I. Tânărul medic venea să-l roage pe maestrul său ca a doua zi, 7 decembrie 1948 să nu vină la clinică, deoarece comuniștii au hotărât “debarcarea” profesorului Haţieganu de la conducerea clinicii și excluderea lui din învățământul superior. Motivul: în perioada interbelică fratele său, Emil, fusese politician, ulterior deținut politic, iar Iuliu avusese funcții înalte în învățământul superior și fusese ministru al Sănătaţii în Guvernul Nicolae Iorga. A doua zi Moga a ținut un discurs împotriva profesorului și în aceeași zi a fost numit noul șef al Clinicii Medicale I, cel mai important centru medical al Clujului din acei ani. Aceasta este numai o imagine din biografia complexă a prof. Iuliu Haţieganu. S-a născut în 1885, în Imperiul Austro-Ungar, în comuna Magyarderzső (mai târziu Dârja), pe valea Someșului, în casa preotului greco-catolic Ioan Haţieganu. Ioan Haţieganu se trăgea dintr-o foarte veche și faimoasă familie românească din împrejurimile HațeguluiRead more…

Gânduri pentru cei rămași în urmă

Corona îți schimbă obiceiurile, deși grija pentru ziua de mâine rămâne relevantă în orice condiții. Nu, nu e vorba (Slavă Domnului) de frica de a rămâne fără resurse materiale, ci de cu totul altceva. Închipuie-ți, îmi ziceam eu cam prin iulie sau august anul trecut, închipuie-ți că librăriile nu se mai deschid și că tu rămâi fără cărți noi de citit, tocmai acum când nu mai ai teatru și nici cinematograf (la noi în ”sat” cinematograful e peste drum de casa noastră) și nici concerte, iar acum colac peste pupăză rămâi și fără cărți. Deci am luat măsuri urgente și am reușit să înmagazinez în calculator câteva volume, alese în așa fel încât parcurgerea lor să-mi ofere acea relaxare de care omul are nevoie când treburile nu-i merg așa cum ar fi vrut sau cum și le-a planificat. Și uite așa am început să citesc, în paralel, două superbe realizări în ale scrisului, ambele având un numitor comun: efectul descrețirii frunților celor pe care îi bântuie gânduri negre și îngrijorări justificate. Nu e foarte greu de ghicit despre ce publicații e vorba, de aceea iată de la bun început ”secretul”: Mofturile lui Caragiale și Poeziile fără perdea ale lui Ion Pribeagu.Read more…

O „meteahnă” care se cere discutată?

Mărturisesc, continui să citesc Caragiale. Parcurg cu interes eseurile și foiletoanele scrise în urmă cu mai bine de un veac (nu mai puțin de 650 pagini!) și încerc să înțeleg atmosfera în care trăia marele dramaturg, dar în același timp sunt uimit de volumul activității sale literare, doar parțial adusă la cunoștința marelui public, bineînțeles în afara celebrelor sale piese și unele din ”produsele” prea bine știute, cum ar fi Dl Goe sau Bubico. Cu un cuvânt, mă delectez. Și acum o paranteză, după părerea mea obligatorie pentru înțelegerea motivului care m-a îndemnat să scriu aceste rânduri. Vreme de mai bine de 30 ani am trăit în România, cu senzația că apucasem să cunosc realitățile acestei țări, să-i cunosc poporul, istoria, mentalitatea. Am cunoscut români de origine rusă, germană, și bineînțeles evreiască și maghiară. Pe „românii unguri” i-am întâlnit la București, dar și în Transilvania, am avut colegi unguri și tot timpul am fost convins că în ciuda accentului lor deosebit, ei posedau aceeași mentalitate, legată de propria lor structură intelectuală, educație, atâta doar că ei aveau două limbi materne, iar eu aveam numai una.Read more…

Ármin Vámbéry – orientalist și explorator

Se spune că cei cu limba maternă maghiară au dificultăți la învățarea limbilor străine. Ar fi și logic, pentru că maghiara este foarte diferită de limbile popoarelor din jur. Se cunosc însă și excepții. Ármin Vámbéry (1832-1913) a fost un adevărat geniu lingvistic. S-a născut cu numele de Hermann Wamberger într-un orășel de lângă Bratislava (pe atunci în Ungaria), într-o familie de evrei săraci. De la început a avut numai greutăți: era orfan de tată, era șchiop și, familia fiind foarte săracă, după școala primară a fost dat ucenic la un croitor. Totuși, el a dat ore particulare și a făcut liceul, apoi a studiat la Bratislava, Viena și Budapesta. La 20 de ani știa maghiara, slovaca, franceza, germana, engleza, latina, greaca, ebraica, limbile scandinave, rusa și începuse să studieze limba turcă. Orientul îl fascina. A plecat la Istanbul, unde și-a găsit de lucru ca profesor de limbi europene. În scurtă vreme și-a făcut relații prin protipendada locală, s-a convertit la islam, luând numele de Reșit Efendi și a devenit secretarul marelui vizir, Fuat Pașa. În timpul liber a făcut traduceri din istoricii turci, a publicat un dicționar și a studiat diferite limbi înrudite cu turca. În semn de apreciere a realizărilor lui, Academia Maghiară l-a ales membru corespondent, iar în 1861 i-a dat o bursă pentru a cerceta originile limbii maghiare și înrudirea ei cu alte limbi asiatice.Read more…

Ietro, primul ”arhitect” biblic al unui sistem de organizare

Sâmbăta trecută, 6 februarie, pericopa săptămânii era Ietro. Chiar dacă pentru unii, Ietro este o figură mai puțin cunoscută, cei care audiază un curs de management îl vor ”întâlni” încă de la prima prelegere: e acea personalitate biblică, care a avut un aport imens în activitatea primară de organizare juridică. Suplimentar: una din pericope, a 17-a, este întitulată Ietro (Exodul 18:1-20:23). Însuși faptul că din cele 54 de pericope săptămânale, una poartă numele acestui personaj[1], anunță că acesta a lăsat o amprentă specială. Voi încerca în continuare a-i da Cezarului [IETRO] ce e al Cezarului: să-l descopăr cititorului (ce nu-l cunoaște) pe Ietro din titlul. Micro-context biblic. Ne aflăm la începutul perioadei celor 40 de ani de peregrinare prin deșert, respectiv după victoria israeliţilor asupra lui Amalec (Exodul 17:13), însă înainte de marele eveniment de la poalele muntelui Sinai: primirea Legii (Exodul 19-20).Read more…

Evreii din Buhara

Evrei în Buhara?? Bineînțeles! Pe vremuri a fost chiar cea mai mare comunitate din întreaga Asie Centrală. Vorbeau un dialect al persanei clasice cu unele cuvinte ebraice (la fel cum evreii așkenazi vorbesc idiș – un dialect al limbii germane medievale cu unele cuvinte ebraice). Începuturile comunității sunt învăluite în mister; după unele păreri, când împăratul persan Cyrus i-a eliberat pe evreii exilați în Babilonia, în 539 î.e.n., unii s-au întors în patrie, alții s-au stabilit în Imperiul Persan, care pe atunci se întindea până în Asia Centrală. Atestare documentară există din sec. al IV-lea e.n.: în Talmud se povestește că un rabin a călătorit în oaza Merv (azi Turkmenistan) și niște evrei localnici i-au oferit vin kașer. De secole evreii din Buhara s-au ocupat cu comerțul pe Drumului Mătăsii și cu diverse meșteșuguri (erau țesători, boiangii…), dar ca evrei într-o societate musulmană au avut întotdeauna un statut inferior. Starea lor s-a îmbunătățit simțitor sub stăpânirea Rusiei țariste, în a doua jumătate a sec. al XIX-lea. De fapt e un paradox: în vreme ce evreii din Rusia însăși erau discriminați și amenințați de pogromuri, în Buhara ei se bucurau de libertatea credinței, unii au devenit oameni de afaceri de succes, și-au trimis copiii la studii și… și-au construit la Ierusalim case elegante „de vacanță”, ca de exemplu casa lui Mașiach Borochoff de pe strada Jaffa.Read more…

Nu uita, ceasul istoriei va bate mereu!

Pacientul J.K. e o bagatelă medicală. Deși este internat în cea mai renumită clinică de cardiologie din Viena, acest caz nu poate fi publicat în nicio revistă, simptomele bolii lui sunt cele tipice unei societăți apuse, ale cărei actori, acum în 2009, sunt deja decedați. Unii au fost condamnați la moarte, alții s-au strecurat în anonimatul maselor. „Ceasul biologic al celui de-al Doilea Război Mondial a expirat”, menționa Eli Rosenbaum. După război J.K., fostul gardian din lagărul de concentrare de la Trawniki, a reușit să-și ascundă identitatea și să emigreze cu familia în Statele Unite. Acum, la 84 de ani, este apatrid, țintuit de boală într-un pat de spital. Citeam un articol în care pacientul, expulzat din Statele Unite, fiindu-i retrasă și cetățenia americană, declara la sosirea lui în Austria, în urmă cu câteva luni: „Nimeni nu mă vrea! Pentru că eu am fost acolo, la Trawniki, în acea noapte. Dar eu abia sosisem, masacrul se sfârșise, mii de morți zăceau în gropi”. În 1986, cazul Waldheim a ajuns o temă internațională. Fostul secretar general al ONU, candidat la președinția Austriei, și-a explicat trecutul de ofițer în armata nazistă. De fapt e un statut al unei generații care nu a vorbit pentru a-și clarifica situația și a putea merge mai departeRead more…