Contribuţia personalităţilor ecleziastice la educarea deficienților de auz din Banat şi Transilvania

Într-un articol din 19 mai 2022 am vorbit despre înființarea învățământului pentru copiii surzi din România de azi. Pe lângă autoritățile civile, acesta a fost susținut de numeroase personalități ecleziastice. Dar întâi se cuvine să amintim despre un călugăr franciscan care, deși nu a educat niciun copil surd, a avut totuși o intervenție interesantă în domeniu. El a fost Pelbárt Ladislau (1430-1504), numit și Pelbárt de Timișoara. El s-a născut la Timișoara și a devenit doctor în teologie la Universitatea din Cracovia. În cadrul Ordinul Franciscan a avut o activitate culturală deosebită, fiind unicul autor de incunabule născut pe teritoriul de azi al României. Incunabulele sale au cunoscut 49 de ediții. Mare om de cultură, Pelbárt de Timișoara s-a interesat de diferite aspecte ale științei și a emis unele teorii revoluționare pentru epoca sa. Astfel, într-una din predicile sale susținea că „în cazul defectelor de vorbire, există o deosebire categorică între deficiența anatomică și deficiența funcțională”. El a pus bazele concepției că „surdomuții nu vorbesc pentru că nu aud” și a susținut că „adesea surditatea are și alte cauze decât cele anatomice”.Read more…

Muzicianul

La ieșirea din sala de spectacole a orașului, spectatorii sunt așteptați de un om în vârstă care interpretează la clarinet un fragment dintr-una din piesele muzicale prezentate de orchestra simfonică sau un fragment muzical care se asortează la spectacolul de teatru din acea seară. Așezat pe un trepied cu clarinetul în mână și cu tocul instrumentului deschis unde oamenii pun bănuții, e prezent în fiecare seară de spectacol. L-am văzut într-o seară fugind la locul lui lângă intrarea în sala de spectacole. A întârziat, a pierdut sfârșitul reprezentației. Nu s-a alarmat, s-a așezat pe trepiedul lui și-a interpretat un fragment din programul concertului. Nu o mai făcea pentru bănuții pe care spectatorii îi dădeau, o făcea de dragul de-a cânta. Spre marea mea surpriză, la unul din concertele orchestrei filarmonice l-am întâlnit printre spectatori. Nu-l mai văzusem până atunci în ipostază de spectator. Am încercat să aflu mai multe despre muzicianul care ne aștepta la sfârșitul fiecărui concert, dar în afară de numele lui nu am avut succes…Read more…

Paradox și Pasiune

Gândirea existențială este definită ca aspirația de a reflecta asupra realității umane de zi cu zi pentru a găsi în ea un sens. De-a lungul istoriei, gândirea existențială a fost rezultatul reacției la încercările dogmatice și pedante de a controla destinul uman. În prezent, independența gândirii despre viață este în pericol. Terorismul științific și tendința de a baza viața pe statistică sunt omniprezente. Reflecția independentă asupra vieții este și acum un tabu precum a fost dintotdeauna, deși odată cu înțelegerea existenței umane, ea poate deveni posibilă. Emmy van Deurzen (n. 1951) este psihoterapeut existenţial, filozof și consilier psihologic. Este director la New School of Psychotherapy and Counselling de la Existential Academy din Londra și conduce practica privată – Dilemma Consultancy din Londra, ambele pe care le-a înființat în 1996, împreună cu soțul ei, prof. Digby Tantam, profesor asociat la Middlesex University. Ea ține conferințe în diferite țări și a publicat optsprezece cărți în domeniul terapiei existențiale și al provocărilor condiției umane. Lucrările ei au fost traduse în mai multe limbi. Am citit cu interes Paradox and Passion in Psychotherapy şi în acest articol împărtășesc câteva idei din această carte.Read more…

Să auzi, să vezi și să nu crezi! (Bazarul din Nevada, SUA)

De la bun început doresc să atrag atenția cititorului că nu va găsi în cele ce urmează niciun detaliu care poate identifica ”eroul” sau ”eroii” povestirii. Singurul personaj a cărei identitate o pot dezvălui sunt eu. Tot ce urmează este însă perfect adevărat. Îmi cer scuze de la bun început pentru faptul că cele ce urmează se referă la un domeniu profesional care nu e comun tuturor colaboratorilor și cititorilor revistei. Iar după aceste precizări, să trecem la fapte. Am certitudinea că nu sunt singurul, ci ceea ce se numește în latină e pluribus unum, adică sunt unul din cei mulți – în cazul acesta medici – care primesc zilnic pe adresa lor de email între zece și douăzeci de invitații de a trimite spre publicare articole în reviste medicale digitale, apărute cu zecile (dacă nu cu sutele!) ca ciupercile după ploaie, în urmă cu vreo 20-30 ani. Explicația e simplă. Conform principiului dominant în lumea medicală, publish or perish, medicii care își doresc o carieră profesională cât de cât de succes sunt obligați să scrie, să publice rezultatul cercetării clinice sau de laborator, articole generale sau bazate pe un singur caz (așa-numitul case report), pentru că altminteri nimic nu-ți poate asigura avansarea pe scara profesională și didactică. altminteri nimic nu-ți poate asigura avansarea pe scara profesională și didactică.

Pe vremea mea circula o glumă de succes: singurul mijloc de a obține titlul de profesor universitar în medicină e să ai… o iubită. Soției îi spui că ești la prietenă, prietenei îi spui că ești la soție, iar tu stai în bibliotecă și scrii articole!!Read more…

Vulturul cenuşiu (*)

De ce și cu cine s-ar căsători tinere de înaltă condiție socială, bine educate, la început de secol XX – vremea căderii Imperiilor? Pentru avere și poziție socială? Nicidecum, nu era o prioritate, ținând seama de obârșia lor prosperă. Poate din dragoste, ca temelie a bunei căsnicii. Da, din iubire se măritau tinerele din familii de vază în zorii veacului trecut, din iubire, adeseori din ambiție laolaltă cu ceva în plus. Acel ”plus” se adeverește un piedestal de nezdruncinat: cel al tradiției comune, al pasiunilor și intereselor împărtășite, tezaurul trecutului și aspirațiilor ce-i unește pe partenerii unui cuplu sudat pentru îndelungată vreme. Este și cazul mariajului dintre Vladimir Nabokov și Vera Slonim. El, scriitor genial în devenire la începutul anilor 20, ea descendenta unui faimos avocat din Sankt Petersburg, a doua fiică (din trei) a Slavei Borisovna și a lui Ievsei Lazarovici Slonim, evrei confortabil integrați Imperiului Țarist, liberali prin instrucție și cultură. Ievsei Lazarovici Slonim a fugit cu familia din calea Revoluției Bolșevice mai întâi la Kiev, apoi la Odesa, au trecut prin Istanbul până la Sofia, de unde s-au îndreptat către Berlin. Aici Ievsei Lazarovici a fondat Editura Orbis, unde Vladimir Nabokov, pe atunci cunoscut sub pseudonimul Vladimir Sirin, traducea din Dostoievski și adesori juca șah cu ”patronul”. În schimb, Vera Slonim se delecta cu lectura poeziilor lui V. Sirin, pe care-l admira și ar fi vrut mult să-l cunoască. Vera și Nabokov s-au întâlnit la Berlin cu ocazia unui bal al carității din 1923, ambii în exil în urma Revoluției Bolșevice din 1917.Read more…

A fi blând cu tine însuţi

De două săptămâni mă aflu împreună cu soţul meu, pentru a treia oară, într-o staţiune balneoclimaterică din Slovacia. Se numeşte Piešťany. Staţiunea se găseşte la o distanţă de circa 90 de km de capitala Slovaciei, Bratislava, iar aceasta la doar 60 de km de Viena. Prima mențiune scrisă a orașului datează din 1113 sub numele „Pescan”, derivat din piesku (nisip), pentru că așezarea a fost întemeiată pe nisipul și pietrișul adus de râuri. În Evul Mediu localitatea aparținea unor moşieri maghiari, ba chiar şi lui Ludovic cel Mare (1342-1382) regele Ungariei (şi al Poloniei din 1370). Calităţile terapeutice ale apelor și ale nămolului au fost descoperite și documentate încă din 1571. În secolul al XVI-lea, la 2 km spre sud de vechiul Piešťany, vizavi de izvoarele termale, a fost întemeiat orașul balnear Teplice, iar zvonurile despre efectele vindecătoare ale izvoarelor locale nu au întârziat să se răspândească. În secolul al XVII-lea, o poezie a preotului Adam Trajan din Benešov aminteşte calităţile vindecătoare ale izvoarelor termale de la Piešťany.Read more…

Un gest

În urmă cu douăzeci, ba chiar douăzeci și cinci de ani, aveam într-un cătun din Munții Pădurea Craiului o cabană mititică, o casă de vacanță din lemn pe care o frecventam la sfârșit de săptămână pe timpul verii și unde petreceam vacanțe de câte o săptămână, de obicei în luna august. Ni se alăturau familii de prieteni cu copiii lor, de multe ori veniți din alte orașe, acesta fiind prilejul anual de a ne revedea și de a ne reconecta. Asta a ținut până când copiii noștri au fost suficient de mici ca aceste ieșiri să le facă plăcere; mai apoi, devenind adolescenți au preferat să viziteze cabana împreună cu ”găștile” lor de prieteni, noi părinții devenind dintr-o dată nefolositori, ba chiar dăunători. Glumesc desigur! Cabana noastră nu era mare, dar avea tot ceea ce era necesar, chiar și o băiță cvasi-improvizată dar funcțională și utilă, dar mai presus de toate avea o priveliște de poveste și un amplasament excelent, într-o poiană, aproape de o pădure de foioase plină de ciuperci, mure și tufe de zmeur, dintre care adesea ieșeau plimbându-se grațios căprioare sau câte un cerb.Read more…

„Lucrările lui József Biró au ajuns acasă” – spune Adam Biro, donatorul colecţiei

Duminică, 9 iulie 2023, la Centrul Cultural Evreiesc din Cluj a fost inaugurată Sala József Biró în prezenţa unui public numeros. De-acum încolo ea va găzdui lucrările pictorului şi istoricului de artă, martir al Holocaustului. Colecţia Biró şi-a început drumul către Transilvania natală a pictorului, acum şapte ani, după apariţia cărţii despre istoria evreilor din Oradea, scrisă de Daniel Lőwy[2], în care József Biró este amintit printre personalităţile evreieşti marcante din perioada interbelică, fiind relatat şi destinul său tragic în timpul Holocaustului. Pe marginea acestei cărţi a început corespondenţa dintre Daniel Lőwy şi Adam Biro – nepotul de frate al lui József Biró – istoric de artă şi editor de carte trăitor în Franţa. Treptat a prins contur ideea ca toate lucrările de artă, documentele şi fotografiile aflate în posesia nepotului (unicul moştenitor al familiei Biró) să revină în Transilvania, într-un loc unde să fie în siguranţă şi să poată fi văzute de un public cât mai larg. Existau două alternative: Comunitatea evreilor din Oradea, oraşul natal al lui József Biró şi cea din Cluj, oraşul în care a lucrat şi şi-a elaborat cele mai importante cărţi. Daniel Lőwy a pledat pentru oraşul său natal, Clujul, şi a avut câştig de cauză. Centrul Cultural Evreiesc fiind încă în construcţie, prin generozitatea conducerii Muzeului de Artă din Cluj, colecţia Biró a fost găzduită mai mult timp în incinta Palatului Bánffy, un gest de gratitudine peste timp faţă de József Biró care consacrase un studiu frumosului palat baroc din inima Clujului.Anul acesta, în cea de a treia vară de când şi-a început călătoria din Transilvania, colecţia Biró a ajuns la destinaţia finală: Sala József Biró din incinta Centrului Cultural Evreiesc.Read more…

Excursie şcolară

Ca în fiecare trimestru, este o excursie școlară – undeva, ca „să ne cunoaștem țara”. Dar odată cu creșterea în vârstă a elevilor aceste excursii devin mai dificile și în „locuri mai grele”. Poate ca un fel de pregătire premilitară? Așa și la ea – cu o lună înaintea excursiei a primit o întreagă listă de lucruri pe care trebuia să le aducă în bagaj. Inutil să vă spun că uitat complet de ea. Și-a adus aminte doar în ziua dinaintea excursiei, adică tocmai sâmbătă, când toate magazinele sunt închise și unele se deschid doar seara la ora șapte. Ca atare mama și fiica au plecat seara la cumpărături, iar tatăl a pregătit și el tot ce a putut – dar nu prea mare lucru. Planul inițial prevedea culcarea domnișoarei la ora opt seara și scularea la cinci dimineața, dar a fost puțin decalat culcându-ne la miezul nopții. Desigur că scularea s-a făcut la ora cinci: întâi părinții, iar peste o jumătate de oră și domnișoara care a început să împacheteze ultimele lucruri. Tocmai când ne gândeam că va trebui să chemăm un taxi, am primit telefon de la dirigintă – despre care știam că nu merge în excursie:Read more…

Ministrul israelian de externe a negat că ar fi permis contacte cu partidul AUR din România

Potrivit cotidianului The Times of Israel[1] și agenției de presă ANI,  Eli Cohen, ministrul israelian de externe, a negat că ministerul ar fi renunțat la boicotul partidului de extremă dreaptă antisemit AUR, așa cum s-a afirmat în cotidianul Haaretz. ”Este un Fake news”, a scris el pe Twitter.”Până acum nu s-a realizat nici un contact între Ambasada Israelului din România, Ministerul de Externe și partidul AUR, printre altele din cauza poziției unora dintre membrii acestui partid care au elogiat criminali de război care au comis crime de război împotriva evreilor în Holocaust”. Read more…

Nu mai plânge, Baby!

Ideea de a scrie ceva despre plâns nu are ca inspirație renumita melodie cu acest titlu, ci de câteva articole care mi-au căzut în mână în ultimul timp și care discută înclinația specială a persoanelor de gen feminin de a-și exprima sentimentele și senzațiile nu prin vorbe, ci prin hipersecreție lacrimală. În general, termenul de plânset desemnează curgerea lacrimilor ca reacție a unei stări emoționale. Acțiunea de a plânge este definită ca un fenomen secretomotor complex care este caracterizat prin curgerea lacrimilor din aparatul lacrimar. Discuțiile în acest subiect au la origine impresia generală după care femeile plâng mai ușor și mai des. De exemplu, un psiholog clinic a cercetat frecvența plânsului la cele două sexe și a ajuns la concluzia că femeile plâng în medie între 30-64 ori pe an, spre deosebire de bărbați, la care numărul mediu anual al acceselor de plâns e doar de 0-6. Și dacă cineva își închipuie că pe acest tărâm e loc de diletantism sau de amatorism, realitatea e complet alta.Read more…

Crocodilul la magazinul de delicatese. O fabulă în proză

La drept vorbind, Vlad Decebal Popescu (cunoscut ca Vlăduț), un aligator în vârstă de cinci ani de la Grădina Zoologică Băneasa, nu avea niciun motiv să evadeze. Dimpotrivă, era foarte îndrăgit atât printre colegii săi reptile, cât și printre colocatarele înaripate originare din America de Nord. Printre rezidenții grădinii el se remarca prin curiozitatea lui mult mai mare ca a oricărui crocodil bine crescut. Interesul tânărului Vlăduț față de lumea de afară s-a trezit într-o după-amiază de joi, când a prins câteva fragmente din conversația maimuțelor, vecinele sale, la o partidă de poker. Se discuta despre fluctuațiile cursului materiilor prime listate la bursă și despre oportunitățile de investiții în acest domeniu. Până acum, pe Vlăduț îl duruse în cot de tot ceea ce se întâmpla în lumea din afara habitatului său. Și de ce nu? În cei cinci ani ai săi nu făcuse decât înot, plajă, relaxare și la ora mesei, la ora 13:45 fix, deschidea larg gura ca să prindă micii cu muștar aruncați de Gică Forțescu, îngrijitorul său. Gândindu-se că discuțiile pe teme economice i-ar putea prinde, Vlăduț și-a continuat cercetările preluând informații utile și din convorbiri cu antilopele africane de peste drum.Read more…

Exasperări autumnale 2

Titlul noii mele serii de articole a fost de rău augur, pentru că după doar două zile de la apariție a avut loc cea mai mare tragedie colectivă a poporului evreu de la războiul de Yom Kipur încoace. Cu deosebirea că acum 50 de ani am avut de-a face cu un atac-surpriză coordonat al statelor arabe vecine, Egipt și Siria, împotriva Israelului, iar acum a fost un atac terorist de proporții asupra locuitorilor pașnici din Israel. În calitate de cetățean israelian trăitor în Diaspora și de cetățean al Europei, îmi permit să trag unele prime concluzii, cu subiectivismul și emoția sufletească inerentă tragicului eveniment. Poate este o impietate să mă lansez în judecăți, pe când alții sunt lichidați, schingiuiți sau suportă rigorile și privațiunile vieții de pe front, dar deocamdată atâta stă în puterea mea, ca semn al solidarității și îngrijorării mele profunde. Salut cu entuziasm înțelepciunea colectivă de care a dat dovadă națiunea israeliană și anume că deocamdată toate diferendele politice interne au fost puse deoparte și nu a pornit niciun fel de anchetă oficială pentru căutarea vinovaților din sistemul de informații, securitate internă și de apărare. ste evident că întreg sistemul de apărare israelian a greșit monumental, a dat dovadă de superficialitate și iresponsabilitate, vinovații vor trebui identificați cu precizie și pedepsiți exemplar. După război.Read more…

Scrisoare de rămas bun. In memoriam Lya Benjamin

Draga mea Lya, Îmi amintesc cum ne-am întâlnit pentru prima oară, în anul 2006, în clădirea din strada Mămulari nr.3, clădire ataşată Templului Unirea Sfântă, unde funcţiona atunci Centrul pentru Studiul Istoriei Evreilor din România [1] şi unde tu lucrai ca cercetător încă din anul 1985. Eram interesată să discutăm unele aspecte istorice care mă interesau la vremea aceea şi te-am condus la autobuz. Cred ca ne-am împrietenit de la prima vedere, iar în continuarea şederii mele la Bucureşti v-am vizitat pentru prima oară, în apartamentul vostru din Bd. Mareşal Averescu nr. 11, etajul 2. Am fost impresionată de tot ce am auzit de la voi, de la Hary si de la tine. De atunci ne-am întâlnit la fiecare vizită făcută de mine la Bucureşti în cei şapte-opt ani până la finalizarea tezei mele de doctorat. Şi nu odată am fost nevoită să-ţi pun întrebări ale căror răspunsuri nu le găsisem în nici o carte sau enciclopedie. Răspunsurile tale, verbale sau in scris, prin email, vădeau competenţa, seriozitatea şi spiritul tău universal. Lya, draga mea, în anul acesta te-am vizitat de două ori. Am stat de vorbă, faţă în faţă, în martie a.c. Mă întrebai întotdeauna ce noutăţi mai sunt în Israel, deşi aproape întreaga ta lume, mai ales după plecarea lui Hary, era atât de concentrată, de fiecare dată, asupra trecutului. Acest trecut, ce cuprinde cu precădere varii aspecte ale Holocaustului românesc, l-ai cercetat în nenumăratele tale articole şi cărţi.  L-ai abordat în prezentări la conferinţe, unde în general vorbeai liber, bazându-te pe memoria ta prodigioasă. În faţa acestui trecut, problemele prezentului îţi păreau prea puţin importante.Read more…

Dacă aș crede în Dumnezeu

Nu că aș avea nevoie de așa ceva. Uneori mă trezesc cu ideea că niciodată, dar absolut niciodată, nu am găsit motivul sau puterea sufletească să mă ”predau” unei Ființe Supreme, căreia să-i acord totalul control asupra vieții și gândurilor mele. Poate pentru că m-am născut într-o familie în care de un secol și jumătate, cam de pe la 1870, nimeni nu a fost religios. Și poate pentru că am primit o educație cu totul atee, fiind învățat că totul (sau aproape totul) depinde de mine și de cei care mă înconjoară. Nu mi s-a spus niciodată că și Puterea Cerească poate să decidă pentru mine și ai mei. Da, am înțeles foarte repede ce înseamnă soarta, dar niciodată nu am crezut că echivalentul sorții e Dumnezeu. Apoi, de-ajuns de repede, am realizat enormitatea tragediei Holocaustului, un cataclism care mi-a confirmat ideea după care dacă El exista și dacă noi nu eram favorizații Lui, nu ni s-ar fi întâmplat ceea ce ni s-a întâmplat. Cu totul paradoxal, emigrarea în Israel mi-a întărit părerea că individul este on his own și dacă are doar un dram de noroc și soarta îi surâde, nimic nu-i poate sta în cale. Și cu toate acestea…Dacă aș fi vrut să am un Dumnezeu, Acela nu ar fi semănat deloc, dar deloc, cu cel pe care mi-L prezintă practic în fiecare zi o mulțime de indivizi care mă înconjoară și care își amintesc și îmi amintesc că în mintea lor există o Putere care domină tot ce a fost, este și va fi.Read more…

Războiul din Ucraina: Montecuccoli redivivus

Raimondo Montecuccoli a fost un faimos general de origine italiană din secolul al XVII-lea în slujba Habsburgilor, cunoscut pentru victoriile sale din Războiul de 30 de Ani și din bătăliile împotriva turcilor, precum și pentru manualele pe care le-a scris despre arta războiului. Și dacă lumea nu a auzit despre el, precis își va aduce aminte de o zicală a lui care a devenit faimoasă: ”pentru un război îți trebuie trei lucruri: bani, bani și iar bani”. În paranteză, se pare că de fapt nu el ar fi spus-o, ci contele Gian Giacomo Trivulzio, comandant al armatei regelui francez Ludovic al XII-lea, cu 100 de ani înainte, dar în conștiința publică autorul este Montecuccoli. Însă, important nu este cine ar fi spus, ci semnificația cuvintelor, foarte adevărate și astăzi; ultimul care și-a dat seama de acest lucru este Volodymir Zelensky, președintele Ucrainei. Războiul ruso-ucrainean împlinește în curând doi ani și, așa cum am mai scris, nu se vede nicio luminiță la capătul tunelului. Nu se întrevede sfârșitul confruntării, pentru simplul motiv că niciuna din părți nu este dispusă să propună negocieri de pace. Read more…

Antisemitismul din universități

Oare de ce mulți studenți americani îi urăsc pe evrei și Israelul și de ce atâția tineri americani vor ca Israelul să dispară și teritoriul lui să fie dat Hamasului, deși majoritatea populației USA este (deocamdată) în favoarea Israelului? Oare ce repercusiuni are și va mai avea această atitudine a tinerilor americani? Una din cauzele care au dus aici este că propaganda pro-israeliană a fost multă vreme neglijată, în timp ce palestinienii – via BDS și alte organizații antisioniste / antisemite – au investit multă energie și fonduri în propaganda împotriva Israelului. Apoi numărul musulmanilor este de o sută de ori mai mare decât cel al evreilor. Și încă un lucru despre care nu se vorbește fățiș: occidentalii se tem de extremiștii musulmani! De curând, apreciatul colaborator CNN, Fareed Zakaria, un jurnalist american musulman născut în India, a abordat subiectul îngrijorător al antisemitismul din universitățile americane. În articolul intitulat “Why university presidents are under fire” Zakaria se referă la recenta depoziție a președintelor celebrelor universități Harvard, Penn și MIT, convocate de House Committee on Education and the Workforce (Comitetul pentru educație și forță de muncă al Congresului) pentru a fi chestionate despre antisemitismul din universitățile lor. La întrebarea dacă declarațiile unor studenți care aprobă genocidul evreilor este în concordanţă cu normele de comportament ale instituțiilor pe care ele le conduc, cele trei au răspuns la unison “depinde de situaţie”.Read more…

Consumul de canabis: o problemă globală

Omul este o ființă imperfectă, cu tot felul de slăbiciuni. Ele își au originea ori în obișnuințe primite de acasă, de exemplu mâncarea excesivă sau adicția la dulciuri, ori prin socializare cu prieteni sau colegi, de exemplu fumatul și consumul de alcool. Eu am fumat prima țigară când așteptam cu nerăbdare și emoții rezultatele de la admiterea la medicină. Un viitor coleg care aștepta și el, m-a “corupt” cu o țigară, spunându-mi că ea mă va calma. Așa am început să fumez, dar din fericire am fumat numai trei ani. De-a lungul istoriei, substanțele psihotrope (care acționează asupra creierului) au fost folosite pentru a crea stări de euforie sau calmare, sau în timpul ceremoniilor religioase. Opiul, care de mii de ani a fost folosit împotriva durerii, are și un efect psihotrop. Frunzele de coca au fost folosite de incași și urmașii lor le folosesc până astăzi. Din ele se extrage cocaina, un anestetic local cu efecte toxice care produce adicție. Indienii din America de Sud numesc frunzele de coca “hrană pentru călători” pentru că le creează o stare de euforie și energie. La Cuzco, în Peru, noi am cumpărat în mod legal, pe stradă, câteva frunze de coca, fiindcă ni s-a spus că ele previn boala altitudinii. Nici vorbă! Singurul efect pe care l-au avut asupra noastră a fost insomnia. Ce știm despre canabis care se consumă atât de frecvent aproape în toată lumea? Read more…

Despre moșteniri și ziare

Adorno scria în Kulturkritik und Gesellschaft (1951) că după Auschwitz, a mai scrie poezie este un act barbar. După 7 octombrie 2023, mie mi s-a părut că nu voi mai putea scrie deloc. Că a scrie despre orice altceva, ar fi o impietate. Port în mine o poezie pe care nu o pot așterne pe hârtie cine știe până când. Dar a nu mai scrie deloc ar fi un semn de resemnare și de acceptare a sorții (evreiești). Ar însemna să plec capul în fața antisemitismului care redevine la ordinea zilei, care, cum se spune, e din nou acceptat în saloane – adică în media, pe străzi. Aceasta este scuza (pretextul) sub care voi scrie totuși cele ce urmează. Moștenirea transgenerațională a traumei este obiectul multor cercetări, dar și a multor scrieri personale. Nu înțeleg pentru ce trebuie demonstrată ca fiind reală. Știm bine că dimpotrivă, și alte trăiri, nu numai cele traumatice, se transmit peste generații. Cel puțin empiric, din experiențele de zi cu zi devenim conștienți de aceasta. Astfel, pasiunile străbunicilor pot deveni sau continua să fie și pasiunile strănepoților. Sunt moștenite? Un exemplu viu pentru mine este cum fiul meu, care nu l-a cunoscut pe bunicul cel budist, cel care nu putea omorî nici măcar o muscă și despre care eu nu i-am povestit, îi calcă întru totul pe urme. Bunicii trăiau în Banat, într-un oraș mare, într-o casă burgheză, într-un apartament foarte generos cu cameră pentru angajata casei, cu o cămară răcoroasă în care puteai dansa sau face roata țiganului…Read more…

Și eu cu cine votez?

Acest articol mi-a fost inspirat de cel scris de Anca Laslo în ediția de joi. Ar fi trebuit să fie un comentariu, dar sunt prea multe de spus despre subiect, de aceea l-am scris ca o opinie separată. Știu că sintagma ”eu cu cine votez” ar fi trebuit să se deprecieze, fiind utilizată de atâtea ori, dar s-a dovedit că este nemuritoare, este foarte actuală și după o sută și ceva de ani, când a fost concepută de Caragiale în O scrisoare pierdută. În perioada comunistă toată lumea știa cu cine trebuie să voteze, prea mare alegere nu aveai, de fapt nu aveai deloc, dar după 1989, odată cu apariția a zeci de partide, o adevărată inflație, expresia s-a valorizat. Inflație, inflație, dar din cele 40 de partide, câte erau la începutul anilor 90, îți puteai găsi unul care să se apropie de viziunea ta. Aveai opțiuni, știai cu cine să votezi. Este adevărat, de-a lungul vremii, foarte multe dintre ele au dispărut sau chiar dacă nu, nimeni nu știe că mai există, doar uneori se întâmplă să dai de o clădire cu un afiș care anunță că aici este sediul partidului X și te miri că a supraviețuit.Read more…